"Născut sub Lege"

Noi trăim în vremea când oamenii nu mai vor să sufere învăţătura sănătoasă a Evangheliei, şi vorbesc în primul rând despre oamenii care pretind că sunt evlavioşi, cei care îngroaşă rândurile creştinismului de astăzi. Această mulţime de persoane cu pretenţie de evlavie nu mai poate deosebi adevărul de minciună şi nici lumina de întuneric. Şi de ce? Pentru că au început să se îndrepte de mult timp spre istorisiri închipuite, istorisiri numite adevărurile descoperite ale Evangheliei, dar care în realitate nu sunt altceva decât imitaţii aproape perfecte ale adevărului revelat al Mântuitorului nostru. Distorsionarea adevărului biblic a devenit o moştenire în marea familie a creştinismului. Aşa că, prezentarea adevărului, dacă nu sună precum contrafacerea acestuia, adică o minciună ce se aseamănă bine cu Evanghelia lui Hristos, îi determină pe auzitori să-şi întoarcă urechile de la el, spre întărirea lor în taina apostaziei şi pierzarea lor veşnică.

     "Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite." 2Timotei 4,3.4.

O apostazie adâncă, plină de întuneric cuprinde creştinismul din prezent. Aproape că toţi sunt ancoraţi în doctrina bisericii, pe care o numesc în mod incredibil Evanghelia, deşi este vădit faptul că doctrina îi separă cu totul pe unii de alţii. Dacă acest creştinism este diversificat şi lipsit de unitate, atunci cum poate fi numită doctrina bisericii Evanghelia lui Hristos? Cea mai mare năpastă, însă, o trăiesc adventiştii. Într-un mod cu totul straniu, prea mulţi dintre ei au ajuns să caute rătăcirea, amăgirea şi dezamăgirea. Alţii, deja îşi dau învăţători după poftele lor; sunt plătiţi să prezinte cu nonşalanţă teorii amăgitoare. Marea tragedie este că "ei trebuie să ajungă şi mai rău. Dacă Isus s-ar arăta înaintea lor, l-ar dispreţui". Spalding and Magan Collection, cap. Copie a primelor trei viziuni, subcap. Naţiunile, par. 7.

Adevăruri care au strălucit odinioară de frumuseţea slavei lui Dumnezeu şi de puterea Duhului Sfânt, sub forma întreitei solii îngereşti, acum sunt doar o teorie searbădă despre ceva numit cu numele adevărului. Dar, simpla teorie a adevărului nu va salva pe nimeni. Adventismul a fost destinat să fie lumina lumii pentru toate generaţiile din urmă, din vremea sfârşitului. A fost îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu, iar acest lucru nu poate fi tăgăduit cu nici un chip. Adevărurile advente sunt soluţia lui Dumnezeu pentru rezolvarea definitivă a marii lupte dintre Hristos şi Satana. Toate, absolut toate provin din sanctuarul ceresc, ele suportând proba sanctuarului cu acurateţe. Adică adevărurile întreitei solii îngereşti, o dată descoperite lămurit minţilor omeneşti şi primite, trebuie să aducă rod, întorcându-se înapoi în sanctuarul ceresc mai pline de slavă, potrivit cu toate capacităţile şi înzestrările primitorilor care au făcut din ele viaţa lor personală. Când aceste adevăruri strălucesc în caracterul primitorului, atunci ele constituie dovada că sunt de origine divină, unind mai deplin viaţa lui cu viaţa Dătătorului, Isus Hristos. Primim, ca să dăm înapoi cu dobândă. Dobânda vine de la sine dacă umblăm în lumină. Acesta este circuitul slavei şi al binefacerilor divine, circuit care stă la temelia armoniei cu Dumnezeu şi a unuia cu altul.

Orice adevăr descoperit trebuie să suporte proba sau testul sanctuarului ceresc. Dacă nu îl trece, atunci avem de-a face cu o contrafacere meşteşugit alcătuită. În primul rând, aceste minunăţii de adevăruri, care sunt Evanghelia lui Isus Hristos, vin din sfânta sfintelor a sanctuarului sau templului ceresc. Aici îşi găsesc originea ele pentru generaţiile din urmă, singurele generaţii care au nevoie de aceste adevăruri fabuloase în forma în care au fost dăruite de Dumnezeu, prin revelaţie specială ca să întâmpine o nevoie absolut specială. În pofida acestei revelaţii speciale, aproape că toate adevărurile conţinute în întreita solie îngerească, numite Evanghelia veşnică, şi-au pierdut puterea, nu mai mişcă inimile până acolo, încât să producă pocăinţa adevărată şi să aibă loc experienţa naşterii din nou şi a cunoaşterii persoanei Mântuitorului. Ele au ajuns pur şi simplu în stadiul de "lucruri plăcute", fiind jefuite de puterea transformatoare a Duhului Sfânt prin căderea în întunericul apostaziei.

Unul dintre aceste "lucruri plăcute" este cel legat de natura păcatului. Acesta este adevărul fundamental care, o dată cunoscut şi însuşit, pe calea lui Dumnezeu, adică prin descoperirea lui din sanctuarul ceresc, din sfânta sfintelor, ne conduce către lumina aceea prin care Dumnezeu va lumina întreaga lume. "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1. Primind adevărul care vine din sanctuar de la Dumnezeu înseamnă să avem priceperea de a discerne înţelesul Scripturilor potrivit cu gândul care era în Hristos Isus. Cu alte cuvinte, ştiu că am înţeles un adevăr sau adevărul Evangheliei, dacă în mintea mea Duhul Sfânt a stabilit legătura armonioasă între toate acele texte ale Bibliei care fac referire la el, astfel încât lumina lui să corespundă nevoii timpului în care trăim. Iar cunoaşterea nevoii timpului, a cerinţelor lui, potrivit celei mai lungi profeţii a Bibliei, cea referitoare la cele 2300 de seri şi dimineţi, din Daniel, 8,14, şi înţelegerea pe care trebuie să o căpătăm prin descoperirea şi lămurirea minţii noastre a adevărului care trebuie să se plieze exact pe nevoia timpului prezent, se află în întregime în Spiritul profeţiei.

     "Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: >Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!< (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei)." Apocalipsa 19,10.

Bunăoară, dacă mi-am însuşit o teorie cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, dar înţelegerea mea nu depăşeşte lumina reformatorilor, atunci înseamnă că ceea ce cunosc şi ceea ce numesc eu adevăr în această privinţă, nu este adevărul care să suporte testul sanctuarului ceresc, şi asta pentru că nu vine din sfânta sfintelor. Dacă Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă a rămas la stadiul înţelegerii reformatorilor, atunci trebuie să ştiu că nu deţin adevărul, adevărata lui cunoaştere, întrucât acest adevăr trebuie să fie revelat într-o lumină specială din sfânta sfintelor, nu din sfânta, care a fost închisă în 1844. Tot astfel, dacă adevărul despre natura păcatului nu depăşeşte graniţele cunoaşterii sfântului Augustin, a lui Calvin sau a altor teoreticieni ai Bibliei, atunci trebuie să ştiu cu certitudine că nu deţin, nu cunosc Evanghelia cu privire la natura păcatului.

Adevărul descoperit, adevărul lui Dumnezeu nu îl raportăm niciodată la oameni, ci numai la Dătătorul lui - Isus Hristos. Toate teoriile despre adevăr sunt rezultatul încercării oamenilor de a înţelege ce au scris părinţii bisericeşti, reformatorii, inclusiv scriitorii Bibliei. Revelaţia şi Inspiraţia divină nu lucrează niciodată în felul acesta. Adevărul lui Dumnezeu vine doar pe o singură cale, iar această Cale este Isus Hristos aflat în sfânta sfintelor sanctuarului ceresc. Spiritul profeţiei este ajutorul special oferit de Dumnezeu pentru toţi cei ce vor să aibă pricepere să-l cunoască pe Isus Hristos şi mântuirea Sa, doar pe calea Sa. Prin urmare, Evanghelia veşnică oferită credincioşilor aşteptători, ulterior deveniţi adventişti, nu este altceva decât mărturia lui Isus, adică Spiritul profeţiei.

Evanghelia despre natura păcatului trebuie să fie descoperirea mărturiei lui Isus într-un sens special, care trebuie să corespundă unei nevoi speciale şi unui timp special, numit în Scripturile adevărului vremea sfârşitului. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 14,4. Putem observa cu uşurinţă că ni se spune că la vremea sfârşitului "cunoştinţa va creşte"; această cunoştinţă este mărturia lui Isus pentru ultimele generaţii de la 1844 încoace. Toţi cei care păstrează mărturia lui Isus nealterată trebuie că au Spiritul profeţiei. Lumina ce vine din sanctuarul de sus, din sfânta sfintelor, trebuie să strălucească şi mai tare, pe măsură ce ne apropiem de evenimentele finale descrise în marile profeţii ale Bibliei.

Aşadar, Dumnezeu trebuie să fi trimis deja lumina bogată cu privire la natura păcatului, fiindcă tot o abordăm aici, în afara altor pleiade de adevăruri extraordinare. Cu alte cuvinte, înţelegerea din prezent cu privire la acest adevăr trebuie să depăşească cu mult ceea ce au crezut copiii lui Dumnezeu în trecut, până la vremea sfârşitului, despre natura păcatului. Voi aborda această problemă în legătură cu modul cum a trebuit să fie născut Fiul lui Dumnezeu. Deja am arătat că El a trebuit să devină om real, carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Întrucât condiţia omului era aceea de căzut în păcat, deci decăzut şi muritor, afectat de prezenţa păcatului, atunci Isus trebuia să intre în această lume a păcatului exact în această condiţie - de om cu carne şi sânge decăzute şi muritoare, afectate de puterea şi lucrarea păcatului, în sensul că trupul Său, cu care şi-a îmbrăcat divinitatea nemuritoare, era unul degradat şi slăbit din cauza păcătuirii oamenilor timp de patru milenii.

Dar asta nu-i totul. Scripturile adevărului ne lămuresc pe deplin asupra unui fapt care este prea puţin înţeles. Ele ne spun în felul următor despre naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu: "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege..." Galateni 4,4. Naşterea din femeie a presupus, ca un lucru de la sine înţeles în condiţiile existenţei păcatului, că Fiul lui Dumnezeu trebuia să fie născut şi sub lege. Asta înseamnă că el a acceptat să se nască exact în condiţia în care se găsesc toţi oamenii de pe pământ, adică sub lege. Legea aceasta este legea lui Dumnezeu.

Ca să întâmpine pe om, aflat într-o stare de neajutorare extremă, Hristos trebuia să vină exact acolo unde se afla omul păcătos. Aici Duhul lui Dumnezeu ne descoperă care era această condiţie extremă, şi anume sub lege. Nici un om, şi nici măcar Mântuitorul nostru, nu poate, nu a putut şi nu va putea să evite vreodată să se nască altcumva decât sub lege, şi asta fiindcă naşterea din femeie înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare naştere sub lege. Ce înseamnă a fi sub lege? Înseamnă a te afla în sfera sau sub jurisdicţia legii lui Dumnezeu. Iar acest lucru ce înseamnă mai departe? Înseamnă a te afla în condiţia de vinovat şi condamnat de către legea sub jurisdicţia căreia te afli, în cazul nostru chiar legea lui Dumnezeu.

Jurisdicţia legii lui Dumnezeu cuprinde toată suflarea omenească, fără excepţie, inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, El însuşi nefăcând excepţie de la acest lucru. Că a fi născut sub lege înseamnă a fi găsit vinovat şi condamnat reiese din aceste cuvinte inspirate şi explicite, pe înţelesul tuturor: "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege..." Romani 3,19. Ce spune legea lui Dumnezeu oricărui om care s-a născut pe acest pământ? Iată ce spune: "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar... toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu<. Romani 3,10.23. De ce nu este nici un om neprihănit? Pentru că este dovedit că "toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat". Romani 3,9. Aici, iudeii sunt reprezentanţii, deci un simbol al tuturor celor ce declară că sunt creştini, fie cu numele, fie în spirit, deci născuţi din nou; pe când grecii reprezintă întreaga lume care nu se declară creştină, adică lumea păgână. "În ochii lui Dumnezeu, întreaga lume este vinovată de călcarea legii Sale." Credinţa şi faptele, cap. Standardul adevăratei sfinţiri, subcap. Condamnaţi de lumina pe care o resping, par. 1.

Concluzia Duhului Sfânt, potrivit minţii lui Dumnezeu, este că întreaga suflare omenească se află sub păcat, fiindcă-i lipseşte neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu. Deci, a ne afla sub lege, prin naştere, înseamnă a fi găsiţi vinovaţi şi condamnaţi de către marele standard al neprihănirii, şi anume legea lui Dumnezeu. Aceasta este singura condiţie firească în care se găsesc toţi oamenii, de la naşterea lor. Din acest punct trebuia să înceapă mântuirea noastră. În acest loc, sub lege, trebuia să fie pus Mântuitorul nostru, fiindcă era singurul loc de unde îşi putea începe existenţa ca om şi Răscumpărător al omului vinovat şi condamnat din pricina păcatului, om care intră în această lume fără neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu. Aşa ne naştem toţi, fără neprihănire.

Acest adevăr este dovedit fără putinţă de tăgadă în cuvintele următoare: "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu". Romani 3,19. Observăm că ce spune legea, spune doar celor aflaţi sub jurisdicţia ei. Şi cine sunt cei aflaţi sub jurisdicţia ei? "Toată lumea". Textul nu ne spune că sub lege s-ar afla doar cei păcătoşi din lume, ci ne spune limpede că sub lege se nasc toţi oamenii, se află toată lumea. Şi întrucât toată lumea se află sub lege, atunci devine evident că starea în care se află lumea, înaintea legii lui Dumnezeu, este aceea de vinovată, fiindcă exact aceasta ne spune textul.

     "Cât de extinsă este jurisdicţia legii? Ea include fiecare suflet din această lume. Nimeni nu este scutit de ascultarea faţă de ea. Nu există nici un suflet pe care să nu-l declare vinovat. Legea este etalonul neprihănirii şi >nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar<." Waggoner despre Romani, cap. Harul fără plată al lui Dumnezeu, subcap. Marea concluzie, par. 6.

Aşadar, mântuirea şi răscumpărarea omului trebuia să înceapă din postura de vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, adică din postura de născuţi "sub lege". Or, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să fie pus sub lege, chiar de la şi prin naşterea Sa din femeie. Dar toţi ştim că Isus Hristos nu a înfăptuit nici un păcat, că El era neprihănirea lui Dumnezeu, că legea lui Dumnezeu nu avea ce să condamne în  El sau la El. Atunci cum putea să devină vinovat, blestemat, şi condamnat de legea care nu putea să-l condamne? Prin imputare, prin faptul că a hotărât să fie înlocuitorul omului, de la naşterea acestuia şi până la moartea lui pe tărâmul blestemului păcatului. Astfel, chiar dacă era fără păcat lăuntric, Hristos a fost socotit vinovat şi condamnat încă de la naştere, pur şi simplu pentru că a ales să stea în locul tuturor oamenilor păcătoşi născuţi fără neprihănire pe acest pământ.

Aceasta este taina lui Dumnezeu şi trebuie acceptată aşa cum este - El, Cel sfânt şi nepătat, născut sub lege, a fost făcut vinovat, blestem, păcat şi condamnat pentru păcatele tuturor oamenilor. El s-a născut fără păcat, cu toate acestea a acceptat starea omului lipsit de neprihănire încă de la naşterea Sa, adică starea de vinovat şi condamnat de legea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Lui i-a fost socotită, imputată o astfel de stare, în primul rând pentru că era neprihănit şi, în al doilea rând, pentru că numai aşa putea să înceapă lucrarea mântuirii noastre. El a fost cu certitudine Purtătorul păcatelor omenirii încă de la naşterea Sa; El nu a devenit astfel doar din momentul când toate păcatele omenirii au fost puse asupra Lui în grădina Ghetsemani şi pe crucea Calvarului; ci El a fost născut să fie direct Purtătorul de păcat. Aşa a intrat în lumea noastră, iar Duhul lui Dumnezeu confirmă acest fapt în maniera cea mai impresionantă cu putinţă, fără posibilitatea unei înţelegeri greşite a sensului cuvintelor: "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea". Galateni 4,4.

El a venit "ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege". Prin urmare, răscumpărarea noastră începe "sub lege" şi se termină prin căpătarea înfierii noastre în familia Tatălui ceresc, o înfiere care se obţine numai prin credinţă, prin tăria harului divin. Păcatul ne stăpâneşte atât vreme cât ne aflăm sau vrem să rămânem "sub lege", dar când prin har, prin credinţă dorim înfierea, atunci păcatul este distrus, nimicit în noi, locul lui fiind luat de către viaţa lui Dumnezeu. "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har." Romani 6,14.

     "A fi sub lege înseamnă a fi vinovat, condamnat şi supus blestemului. Fiindcă este scris: >Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca... toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu<. Aceasta deoarece >toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu<. Romani 3,19.23; 6,14.
     Iar vinovăţia păcatului aduce blestemul...
     Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,  >Dumnezeu trimis pe Fiul Său,... făcut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege< (KJV Bible). Prin venirea Lui, El a adus răscumpărare fiecărui suflet aflat sub lege. Dar, pentru a aduce în mod desăvârşit răscumpărare oamenilor aflaţi sub lege, trebuia ca El însuşi să vină la oameni exact acolo unde sunt ei, exact aşa cum sunt ei, adică sub lege.
     Asta înseamnă că a fost >făcut<. El a realizat aceasta fiindcă a fost >făcut sub lege<. El a fost făcut >vinovat<. El a fost făcut condamnat de lege. A fost >făcut< la fel de vinovat ca orice om aflat sub lege. El a fost >făcut< sub condamnare în măsură la fel de deplină ca orice om aflat sub condamnare, din cauza încălcării sale de lege. El a fost >făcut< sub blestem la fel de complet ca orice om din lume care este sau poate fi sub blestem. Deoarece este scris: >Cel spânzurat (pe lemn) este blestemat înaintea lui Dumnezeu<. Deuteronom 21,23.   
     În ebraică, exprimarea este şi mai sugestivă, deoarece traducerea literală spune: >Cel spânzurat pe lemn este blestemul lui Dumnezeu<. Exact aceasta este forţa realităţii în ce-l priveşte pe Hristos, fiindcă este scris că El a fost >făcut blestem<. Astfel, când El a fost făcut sub lege, a fost făcut tot ceea ce înseamnă a fi sub lege. El a fost făcut vinovat, a fost făcut condamnat, a fost făcut blestem." Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. "Născut sub lege", par. 1, 2, 6-8.

Aşadar, starea şi poziţia în care se află umanitatea, de la căderea în păcat, sunt starea şi poziţia de a fi născuţi "sub lege" şi de a fi găsiţi "sub lege", până în momentul când intrăm în împărăţia harului lui Dumnezeu prin experienţa naşterii din nou, prin credinţă. Această realitate neîndoioasă descoperă faptul că nimeni nu poate alege să păcătuiască, când vrea el, câtă vreme deja se află "sub lege". A fi "sub lege" înseamnă cu certitudine a păcătui din fire, înseamnă a face exact acele lucruri, în gând, în intenţie şi în faptă, pe care le interzice legea lui Dumnezeu. A fi "sub lege" mai înseamnă a fi captivul păcatului şi al lui Satana. "Prin păcătuire, omul devenise un copil al răului, captivul lui Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu." The Bible Echo, 1 noiembrie 1892, "În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi", par. 2.

Dar, s-a născut Isus Hristos captiv al lui Satana? Nu, nicidecum, deoarece El a intrat în lumea noastră fără acel lucru care face din om, încă de la naşterea sa, captivul lui Satana, adică fără păcătoşenia sau păcatul ca prezenţă reală spirituală în om. Hristos a acceptat tot ce implică starea umanităţii, cu întreaga ei degradare, mai puţin păcatul sau păcătoşenia ei. Păcătoşenie înseamnă o stare de a fi în care este prezent păcatul ca putere vrăjmaşă în om, în sufletul său. Este practic o putere de natură spirituală în om, care îl face neasemenea chipului lui Dumnezeu, adică înseamnă lipsa neprihănirii în suflet. Neprihănirea lui Dumnezeu este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nimeni nu se naşte din carne, adică prin legea firii, având neprihănirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ne naştem "sub lege", legea lui Dumnezeu care condamnă păcătoşenia cu care ne naştem. De aceea se spune că ne naştem "sub lege"; adică ne naştem în regim de vinovăţie şi de condamnare din pricina păcătoşeniei care se transmite ereditar din tată în fiu, de la căderea în păcat, până la a doua venire a Mântuitorului.

Când Fiul lui Dumnezeu, care avea să devină Isus Hristos pe vecie, a fost făcut sau născut "sub lege", Tatăl s-a angajat ca Fiul Său, prin naşterea Lui în lumea păcatului, să fie exact ceea ce este omul în condiţia degradării şi lucrării păcatului în trupul şi mintea sa, cu tot ce implică acest fapt real, inclusiv predispoziţia ereditară de a păcătui în orice fel, dacă voieşte, cu o singură excepţie, care nu avea cum să fie cu putinţă, realizabilă în planul mântuirii, fiindcă pur şi simplu ar fi fost de-a dreptul imposibil, iar această excepţie este prezenţa păcătoşeniei în Fiul Său zămislit în chip de om adevărat. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei nu avea cum să cuprindă păcătoşenia omului, ca stare ce caracterizează sufletul său, moralitatea şi spiritualul din el. Ceea ce ne mânjeşte pe noi, oamenii, este tocmai această păcătoşenie sau prezenţa păcatului, ca spirit şi putere, în suflet. Această condiţie a sufletului ne face să fim "sub lege".

Dar, despre această realitate sublimă, incontestabilă, care trebuie să treacă proba sanctuarului, vom afla mai multe în studiul următor.