Păcatul înseamnă în termeni reali viaţa pierdută a omului; de aceea suntem vânduţi robi păcatului printr-o singură alegere pe care a făcut-o părintele neamului omenesc, Adam. Deci, păcatul este ceea ce suntem, iar ceea ce facem, facem doar pentru că aşa suntem. Ceea ce este prezent în noi ne îndeamnă să păcătuim. Aşadar, păcatul nu este totuna cu faptele păcatului, cu ceea ce se vede. Păcatul este sursa, izvorul gândurilor şi intenţiilor păcătoase, care sunt exprimate mai departe în fapte păcătoase. Păcatul este un intrus, o prezenţă de natură spirituală în om, o forţă imposibil de biruit prin exercitarea voinţei, prin alegerea de a scăpa de el. "Biblia nu învaţă nici un adevăr cu mai multă claritate decât acela că ceea ce facem este rezultatul a ceea ce suntem." Educaţie, cap. Biografii biblice, par. 2.
Noi nu păcătuim pentru că alegem să facem asta, mai înainte de a ne naşte din nou, ci păcătuim fără voia noastră, din fire, ca un lucru absolut firesc. Este firescul cu care şi în care ne naştem; aparţine cărnii, se află în carnea noastră. Totul este stăpânit de păcat, motiv pentru care noi nu ne naştem liberi, ci sclavi. Aceasta este realitatea oricât de crudă ar părea cuiva. Din cauza alegerii greşite a lui Adam, noi toţi, oamenii care ne aflam deja în sămânţa lui, am fost pur şi simplu vânduţi stăpânitorului lumii acesteia. Dacă el ne-a trecut pe toţi sub stăpânirea crudă a puterii sale, a lui Satana, atunci nu putem decât să ne naştem sclavii păcatului. Este un fapt ce nu poate fi contestat de nimeni că, orice copil născut din sclavi, aflaţi pe plantaţia de bumbac a unui stăpân de sclavi, se năştea doar sclav, nicidecum liber. Părinţii lui puteau alege să aibă copii, dar nu puteau în ruptul capului să îi nască în libertate, şi asta pentru că ei înşişi nu erau liberi, ci erau sclavi.
Adam a putut doar printr-o singură alegere să ne treacă pe toţi sub stăpânirea păcatului pentru că el deja se afla în condiţia de om liber în Dumnezeu. El putea să aleagă între libertatea în care deja se afla, fiindcă în ea fusese creat, şi sclavia care ar fi urmat dacă ar fi dat credit cuvintelor mincinoase ale lui Satana. El putea face ce voia cu libertatea lui, numai că dacă urma să facă o singură alegere greşită, în mod conştient, el avea să piardă definitiv libertatea sa şi a urmaşilor săi. Practic, se vindea singur, neconstrâns, unei puteri care avea să îl ţină în robie atât pe el, cât şi pe toţi urmaşii săi.
Alegerea lui, deci, este cu totul diferită de alegerile omului aflat în starea de sclav, de rob. Alegerea noastră este făcută totdeauna în condiţiile păcatului stăpânitor; deşi putem alege să ne bucurăm oricum dorim de viaţă, totuşi nu ne putem elibera singuri de păcat. Alegerea omului în această privinţă, în acest domeniu, nu are nici un fel de putere, este totuna cu nimic. Puterea păcatului este atât de mare, încât pentru distrugerea ei este necesară o altă putere mai mare decât ea, iar în om nu există aşa ceva care să-l aducă în stare să rupă singur lanţurile robiei. Vorbesc despre alegerea în dreptul omului care nu este născut din nou, şi vreau să se înţeleagă ce scriu doar din această perspectivă.
Hristos ne învaţă că, pentru nimicirea păcatului, a fost nevoie de jertfa Lui, ca Dumnezeu întrupat. Nu poţi întâmpina cu moartea o idee, un lucru abstract, o alegere, urmărind prin aceasta să le distrugi definitiv. Hristos nu putea deveni Înlocuitorul omului dacă păcatul ar fi fost un lucru oarecare. Prin moartea Sa, El a urmărit să distrugă puterea păcatului. Reţineţi, puterea păcatului! În moartea lui Hristos este concentrată toată puterea de nimicire a păcatului, dar fără a folosi puterea Sa veşnică în direcţia constrângerii păcatului de a nu mai fi, de a nu mai exista. Folosirea forţei naşte totdeauna o contra forţă. Constrângerea nu a intrat în planul mântuirii, întrucât păcatul nu ar fi fost stârpit sub nici o formă folosindu-se o forţă împotriva lui, dar acţionând după aceleaşi principii, adică silirea, constrângerea, ciocnirea fizică de putere.
Dacă Dumnezeu ar fi folosit constrângerea sau forţa Sa, ca putere brută, drept mijloc de omorâre a păcatului, ar fi însemnat că apelează exact la aceleaşi mijloace specifice puterii păcatului. Numai păcatul ne constrânge să rămânem robii lui. Aşa că, Dumnezeu a apelat nu la forţa brută, forţa Sa creatoare, ci la forţa implacabilă a iubirii care se jertfeşte. Este iubirea care fusese pregătită din veşnicie să încaseze tot ce păcatul avea să trimită asupra ei. Tot arsenalul păcatului, ca forţă constrângătoare, sub formă de ispitire, de impulsuri şi ademeniri spre păcat, de viclenie şi perfidie, de batjocură pe faţă şi, în final, de forţă brută prin biciuirea, pălmuirea şi scuiparea Mântuitorului, a fost aruncat asupra făpturii Iubirii care era pregătită din veşnicie să biruie şi să domine păcatul prin jertfă. Numai astfel putea fi sfărâmată puterea distrugătoare a păcatului în oameni.
Prezenţa păcatului cerea o jertfă atotcuprinzătoare, o moarte reală, fiindcă numai astfel putea fi făcut să dispară din Univers pentru totdeauna, fără a se mai ivi vreodată în inima cuiva. Dumnezeu ne învaţă în mod limpede în Scripturile adevărului că singura cale de a scăpa din păcat era calea distrugerii şi a morţii. Trebuie să fim toţi de acord că moartea vine după ce mai întâi are loc distrugerea sau nimicirea. Suntem învăţaţi că, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, ca fii şi fiice ale Lui, prin experienţa naşterii din nou, adică numai prin lucrarea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt, sunt necesare două morţi. Nu una, ci două. Una trebuie să o înghită pe a doua, să o cuprindă în întregime, deoarece numai în acest fel devenim liberi, oameni înviaţi spre slavă veşnică.
Voi prezenta pe scurt trei tablouri care ne vor edifica pentru totdeauna că doar prin moarte ajungem la viaţă, orice altă cale nefiind posibilă. Acest lucru ne va descoperi că naşterea din nou nu înseamnă deloc o schimbare de opinii, de idei, o schimbare anume a minţii de la ceva la altceva, ci înseamnă doar o moarte şi o înviere în şi prin Isus Hristos, la o viaţă nouă. Trebuie să murim ca să înviem, întocmai cum Hristos a murit şi a înviat pentru noi, ca să ne ştie mântuiţi, pe deplin asiguraţi mântuiţi.
Primul dintre cele trei tablouri este robia iudeilor în Egipt. Ei s-au aflat în Egipt pe o perioadă de două sute cincisprezece ani, dintre care în jur de o sută de ani au fost consideraţi şi munciţi ca sclavi. Toţi copiii lor se năşteau sclavi, în acest interval de timp, iar alegerea lor de a ieşi din Egipt era o imposibilitate. Ei voiau să fie liberi, dar nu o puteau face pur şi simplu alegând, căci voinţa altuia era mai puternică decât a lor, a tuturor laolaltă. Această voinţă era voinţa lui faraon, stăpânul absolut al Egiptului, considerat a fi fiul lui Ra, regele soare. Se observă că evreii erau un popor, deci o entitate, iar faraon un stăpân, o altă entitate. În pofida tuturor calamităţilor căzute asupra lor, iudeii au continuat să rămână mai departe în Egipt ca sclavi. Nici una dintre aceste calamităţi nu a putut sfărâma cerbicia şi voinţa de fier a lui faraon.
Totuşi, exista un singur lucru care ar fi putut conduce la capitularea totală a lui faraon, iar acest singur lucru era moartea propriului lui întâi născut, fiul său care urma de drept la tronul imperiului. În el se afla concentrată toată puterea Egiptului. De aceea, el devine simbol al puterii de stăpânire a Egiptului asupra tuturor sclavilor evrei. Întâiul născut al lui faraon însemna continuitatea imperiului, forţa de cucerire şi de dominaţie absolută. Faraon putea să existe mai departe şi continua să domnească prin fiul său, exact aşa cum face şi Satana prin intermediul puterii păcatului sau a întâiului lui născut din noi, vrăjmăşia. În felul acesta era asigurată permanent puterea de stăpânire asupra sclavilor şi, deci, implicit existenţa sclavilor. Ideea de imperiu comportă în sine şi ideea de sclavie. Marile imperii au deţinut totdeauna sclavi.
Aşadar, puterea stăpânitoare, voinţa încăpăţânată a lui faraon putea fi distrusă numai dacă îi murea întâiul născut. Este adevărat că au fost distruşi până la urmă toţi întâii născuţi ai egiptenilor, inclusiv ai animalelor lor. Dar, partea care mă interesează este cea legată de întâiul lui născut. În momentul când acesta a murit, numai de atunci încolo se sfârşea robia iudeilor. Observăm că acesta nu a murit prin voinţa sclavilor evrei, ci prin voinţă divină. Puterea lui nu putea fi sfărâmată decât într-o manieră supranaturală, adică a unei puteri care nu se află pe pământ. Acum, înainte de ieşirea iudeilor din Egipt au avut loc două morţi, moartea mielului adus ca jertfă, chiar în noaptea când urma să aibă loc o altă moarte, cea a întâilor născuţi ai egiptenilor. Pentru eliberarea lor din ţara robiei au fost necesare două morţi, cea a mielului nevinovat şi cea a întâiului născut al lui faraon, întruchiparea puterii stăpânitoare de sclavi.
După cum faraon reprezintă puterea păcatului, după cum iudeul sclav este simbolul perfect al omului care se află vândut puterii păcatului în casa robiei, adică pe pământ, şi după cum eliberarea lor din robie necesita două morţi, tot astfel, trebuie că se petrec lucrurile cu fiecare om născut pe acest pământ şi care doreşte să devină liber în Hristos. Paştele reprezintă o parabolă a răscumpărării noastre. Paştele înseamnă ieşirea sau eliberarea din ţara robiei. Ceea ce s-a petrecut în acea noapte cu fiecare iudeu credincios şi ascultător, trebuie să devină realitate, în plan spiritual, cu fiecare dintre cei ce doresc să intre în ţara luminii, în împărăţia lui Dumnezeu.
"Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, pe care Paştele avea drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade, îl reprezentau pe Mântuitorul." Hristos Lumina Lumii, cap. Suirea la Ierusalim, par. 4.
"Paştele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât şi un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci şi înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului." Patriarhi şi profeţi, cap. Paştele, par. 8.
Aşadar, este demonstrat în mod clar că eliberarea poporului israel din Egipt este o preînchipuire a izbăvirii noastre din robia păcatului, izbăvire care trebuie să cuprindă două morţi: moartea mielului, adică moartea lui Isus Hristos prin jertfa de pe crucea Calvarului, şi moartea vrăjmăşiei din noi, a puterii păcatului, care trebuie să se producă prin distrugere, numai prin distrugere, prin primirea morţii lui Hristos, ca un element de viaţă nouă spirituală în noi. Observăm că iudeii, în acea noapte, consumau mielul fript şi cu ierburi amare, ceea ce înseamnă că acesta trebuia să devină parte din ei, chiar viaţa lor, tot aşa după cum trebuie să devină Hristos în noi, mai înainte de distrugerea vrăjmăşiei. Numai în acest fel putea avea loc eliberarea lor. Acum, dacă păcatul şi puterea lui sunt simbolizate foarte bine prin întâiul născut al lui faraon, atunci înseamnă că Dumnezeu a dorit să ne transmită adevărul că păcatul este o realitate vie în noi, o putere reală, tot aşa după cum întâiul născut al lui faraon era o realitate în cadrul desfăşurării evenimentelor, cu puţin timp înainte de eliberarea iudeilor din Egipt.
Nu putem tăgădui acest fapt nicicum, deoarece ar însemna să tăgăduim adevărul scris şi rămas ca dovadă generaţiilor din urmă că Paştele era o parabolă a răscumpărării noastre din păcat. El către aşa ceva arată, de aceea a surprins Inspiraţia divină eliberarea evreilor din Egipt. Aşadar, potrivit acestei lecţii preînchipuitoare, este dovedit definitiv că numai prin moarte poate avea loc eliberarea din păcat. Moartea mielului, însuşită prin mâncarea acestuia, ca să devină viaţă pentru suflet, este pregătitoare pentru distrugerea întâiului născut al lui Satana din noi, vrăjmăşia. Putem conchide că, numai prin primirea jertfei lui Hristos poată fi distrusă în noi puterea păcatului. Asta înseamnă să intrăm în viaţă. Hristos spune răspicat: "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!" Ioan 5,40.
Al doilea tablou este descoperit prin intermediul căsătoriei dintre un bărbat şi o femeie. Este descris în Romani 7,1-6. Apostolul Pavel se foloseşte de realitatea căsătoriei pentru a scoate în evidenţă o realitate în plan spiritual, o realitate care are de-a face cu eliberarea omului din robia păcatului. El ne spune că femeia măritată cu un bărbat nu se poate căsători cu un altul, câtă vreme îi trăieşte bărbatul. Legea o ţine în această legătură, nu-i permite să se căsătorească cu un altul, căci altfel devine adulteră sau preacurvă. Dar, aceeaşi lege îi permite să devină soţia altuia, numai cu condiţia ca primul bărbat să moară. Observăm că legea e bună în ambele situaţii, ea nepermiţând însă căsătoria cu doi bărbaţi deodată.
Aşa că, dacă femeia doreşte să fie a altuia, trebuie ca bărbatul cu care deja este legată să moară. După ce acesta moare poate deveni slobodă să se ducă după altul. Căsătoria, în cazul de faţă, este o preînchipuire a ceea ce trebuie să aibă loc pe tărâmul spiritual. Ea devine astfel un preînchipuitor al eliberării noastre din robia păcatului. Acum, trebuie să desluşim cine sunt persoanele, bărbaţii, femeia şi legea. Începem cu al doilea bărbat deoarece este uşor să aflăm cine este primul. Acesta este însuşi Isus Hristos, fiindcă aşa declară Pavel, sub Inspiraţie divină: "Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu". Romani 7,4. El, aici, face aplicaţia spirituală, întrucât tema pe care o abordează este păcatul, legea şi eliberarea noastră din robia păcatului. Această temă începe în Romani 6 şi se termină cu Romani 8.
Dacă al doilea bărbat este simbolul Mântuitorului, atunci înseamnă că femeia trebuie că este simbolul omului aflat în condiţia robiei păcatului. Stă scris că femeia "este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el". Romani 7,2. Bărbatul ei iniţial nu poate fi Satana, şi asta pentru că, dacă l-ar simboliza pe Satana, atunci omul păcătos, reprezentat de femeie, trebuie să aştepte până ce mai întâi Satana va muri, pentru ca numai după aceea să poată fi eliberat de păcat. Ştim cu toţi că nimeni dintre oameni nu a fost şi nu este capabil să trăiască mai mult decât Satana, din punct de vedere fizic vorbind. Aşa că, bărbatul iniţial al femeii, de care vrea să scape cu orice preţ, este simbolul real a vrăjmăşiei spirituale, al puterii păcatului de care femeia este legată prin lege. Acest fapt este descoperit de Pavel în următoarele cuvinte: "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie distrus, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului". Romani 6,6. "Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte." Romani 7,5.
Omul cel vechi, trupul păcatului sau firea pământească sunt puterea păcatului din noi, care există sub formă de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Legea care "are stăpânire asupra omului", Romani 7,1, este legea lui Dumnezeu care ne condamnă tocmai fiindcă ne naştem legaţi de păcat, ne identificăm cu el şi suntem astfel imaginea fidelă a păcatului în viaţa aflată în trupurile noastre muritoare. Astfel, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, ne naştem în păcat, exact după cum femeia despre care face vorbire Pavel, se afla deja sub stăpânirea bărbatului ei crud, de care voia să scape, dar nu putea pentru că trăia. Ca să devenim ai lui Hristos, trebuie ca întâiul născut din noi, preînchipuit prin bărbatul iniţial al femeii, să moară, pentru că numai astfel putem deveni copii ai lui Hristos, uniţi cu El, prin aceeaşi lege care condamna prima noastră căsătorie cu păcatul.
Şi în acest tablou se vorbeşte despre moarte. Ca să fim ai lui Hristos trebuie ca "omul nostru cel vechi" să fie "răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie distrus, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului". Bărbatul trebuie să moară pentru a fi dezlegaţi de legea puterii lui. Moartea noastră în Hristos trebuie să devină o realitate pentru noi, fiindcă numai prin moartea Lui poată fi distrusă în noi vrăjmăşia care ne ţine în stăpânire. "Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu." Romani 7,4. Avem descoperit prin al doilea tablou moartea lui Hristos şi moartea noastră în Hristos, prin care se face posibilă distrugerea puterii păcatului din noi.
Aşadar, numai prin moarte trecem la viaţă, şi aceasta nu vine de la noi, ci prin Isus Hristos. Deci, moartea noastră înseamnă primirea jertfei lui Hristos, în calitate de Miel al lui Dumnezeu, iar primirea morţii Sale ne eliberează de păcatul stăpânitor, distrugându-i puterea şi dezrădăcinându-l din noi, pentru ca în felul acesta Hristos să pună în locul lui viaţa Sa, caracterul Său.
Un ultim tablou este acela al omului din Romani 7,14-25, care se află în robia păcatului şi ajunge, în cele din urmă, după toate sforţările sale, să strige cu adâncă durere: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?" Romani 7,24. El alege, decide să facă binele, dar constată cu surprindere că nu poate. Puterea voinţei nu-i slujeşte la nimic. Oricum ar alege să scape de păcat, nu poate, iar acest lucru devine limpede pentru el, când ajunge să strige după eliberare. Prin această realitate descrisă de Pavel, ni se arată că scăparea din păcat nu se face prin alegere, că nu este un act al voinţei personale. Omul nu poate scăpa de păcat în nici un fel. Este complet neajutorat.
Pavel descoperă ce este păcatul, ca nimeni altul. El nu se referă la păcat ca fiind doar ceva abstract, un lucru oarecare, ci îl numeşte legea păcatului, trup de moarte, o entitate spirituală aflată în mintea sa de care nu poate scăpa prin exercitarea voinţei. "Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele." Romani 7,22.23. Aici, omul dinăuntru este mintea, căci numai cu ajutorul minţii ne poate plăcea ceva, inclusiv legea lui Dumnezeu. Acest adevăr este redat în alte cuvinte de către Pavel în felul următor: "Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu carnea (natura păcătoasă) slujesc legii păcatului". Romani 7,25. Dar, el constată că, deşi a ajuns să înţeleagă semnificaţia spirituală a legii, şi deci ce cere Dumnezeu de la el, totuşi o altă lege îi stăpâneşte voinţa ţinându-l rob. Această lege este legea păcatului care, după cum scrie Pavel, "locuieşte în mine", "este în mădularele mele". Adică în el se afla prezentă o putere, o forţă irezistibilă spre rău, care îl stăpânea întru totul, şi voinţa, şi trupul.
Prin urmare, păcatul nu este o persoană, nici o metaforă pentru a descrie ceva, ci păcatul este o entitate spirituală, o forţă reală prezentă în om sub formă de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Apostolul Pavel dovedeşte că prezenţa unei legi, a unei puteri se afla prezentă în el şi îl ţinea în robie, într-o robie de care nu putea să scape. Unirea sau căsătoria dintre această vrăjmăşie, această natură spirituală rea din noi, cu natura omenească face ca păcatul să fie un trup de moarte. Noi toţi ne naştem uniţi cu acest trup de moarte, sortiţi pieirii veşnice.
Şi care este soluţia izbăvirii de sub puterea păcatului? Bineînţeles, moartea. Să ascultăm cuvintele lui Pavel: "... cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El." Romani 6,7.8. Moartea noastră, în sens spiritual, înseamnă moartea vrăjmăşiei din noi prin dezrădăcinare şi distrugere. Dar, moartea noastră nu este posibilă fără moartea Aceluia care o poate realiza. De aceea, cu adevărat şi în sens absolut, izbăvirea omului păcătos, dar pocăit, de sub puterea păcatului trebuie să cuprindă două morţi: moartea Mielului lui Dumnezeu pe cruce, prin răstignire, şi moartea întâiului născut al lui Satana din noi, tot prin răstignire, prin botezul nostru "în moartea Lui", ca să fim "îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă". Romani 6,4.
Rezolvarea păcatului în sens definitiv presupune două morţi reale, a Fiului lui Dumnezeu şi a noastră. Moartea Lui este o realitate, dar şi o preînchipuire a experienţei prin care suntem chemaţi să trecem, dacă vrem să scăpăm de păcat. Moartea Lui arată către necesitatea morţii noastre, în sens spiritual, din punct de vedere spiritual, dacă dorim să moştenim viaţa veşnică. De ce prin moarte? Pentru că legea lui Dumnezeu nu poate fi desfiinţată. Legea care ne ţine în robie, dând sentinţa de condamnare la moarte pentru toţi cei care aleg să rămână în această unire nelegiuită cu păcatul, devine legea Duhului de viaţă în aceia care sunt izbăviţi din păcat, fiind astfel înviaţi la o viaţă nouă care întruneşte toate cerinţele desăvârşite ale legii lui Dumnezeu.
"Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El... Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui." Romani 6,8.11.12. "Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile cărnii, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,1.2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu