Locul gol trebuie umplut - taina lui Dumnezeu în om

Deoarece am dovedit până acum, în decursul studiilor anterioare, că păcatul este o prezenţa reală în om sub forma unei naturi spirituale, care este însăşi viaţa pierdută a omului, că este chiar ceea ce suntem noi, fiindcă ne defineşte starea înaintea lui Dumnezeu, că este o putere reală prezentă în natura noastră păcătoasă, adică în carnea şi sângele noastre, atunci acest lucru în sine descoperă o realitate care nu trebuie negată de nici o minte inteligentă, şi anume că ne naştem cu voinţa controlată şi stăpânită de această putere formidabilă.

Acest fapt în sine decurge pur şi simplu din natura situaţiei în care ne aflăm, se află în logica realităţii referitoare la stăpânirea păcatului. Din moment ce toţi ne naştem morţi în păcat, devine evident că voinţa noastră nu are cum să fie liberă, întrucât ne naştem sclavi. Un sclav nu avea voinţă să plece de pe plantaţie, să devină liber. Adică nu avea puterea de a face în aşa fel, încât, prin alegere, să devină pur şi simplu om liber. Totdeauna şi în orice împrejurare el era sclav sau considerat sclav, chiar dacă reuşea să fugă departe de stăpânul său. El putea să devină liber doar prin voinţa stăpânului, care era exprimată de obicei în forma unui document, în care se stipula că a devenit liber pentru totdeauna. Iar documentul purta semnătura stăpânului, pentru autenticitate.

Satana este un stăpân nemilos, el niciodată nu a avut de gând ca omul păcătos să fie pus în libertate, nu numai de către el, ci chiar şi de către Fiul lui Dumnezeu. A făcut tot posibilul să împiedice eliberarea noastră din robia păcatului, din partea Mântuitorului, aruncând asupra Lui tot ce putea inventa mintea sa diabolică, atunci când Unsul Domnului s-a întrupat pe pământ. Documentul eliberării noastre este semnat cu sânge, prin jertfă. Nu exista altă posibilitate. Preţul unui singur suflet omenesc este echivalentul unei jertfe extraordinar de măreţe şi infinite - sângele vărsat de către Isus Hristos pe crucea Golgotei. Este preţul calculat de Dumnezeu doar pentru un singur suflet. Dacă pe planeta noastră ar fi existat doar un singur om care să trebuiască a fi mântuit, atunci Dumnezeu nu ar fi ezitat să-l trimită pe Fiul Său ca să moară pentru el. Preţul acesta a fost gândit încât să poată acoperi toată suflarea omenească. Dar, va fi acceptat doar de către cei ce şi-l însuşesc prin credinţă.

Dovada că voinţa omului a fost supusă controlului lui Satana încă de la căderea în păcat, se află în aceste cuvinte: "Această voinţă, care formează un important factor în caracterul omului, a fost supusă, la căderea în păcat, controlului şi stăpânirii lui Satana; şi de atunci, el lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului." Mărturii, vol. 5, cap. Exercitarea voinţei, par. 7.

Potrivit acestei declaraţii inspirate, Satana deţine controlul voinţei omului încă de la căderea lui Adam. Dacă este aşa, şi întocmai aşa trebuie să fie, atunci înseamnă că toţi urmaşii lui Adam au voinţa supusă stăpânirii sale. Această stare a voinţei şi implicit a omului, este o realitate perpetuată prin intermediul reproducerii şi a eredităţii, adică a moştenirii. Deci, stăpânirea, controlul voinţei omului este practic o moştenire căpătată din generaţie în generaţie. Este la fel ca şi în cazul copiilor de sclavi, a căror singură moştenire este sclavia, manifestată prin controlul sever al stăpânului.

Acest control diabolic al voinţei omului se face prin intermediul prezenţei vrăjmăşiei, a puterii păcatului în suflet, în mintea omului năpăstuit. De vreme ce păcatul, ca stare, se transmite ereditar, şi fiindcă acesta este o forţă incredibilă, atunci devine lesne de priceput cum se află voinţa sub controlul lui Satana. Este scris foarte clar că Satana "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului". Cum poate lucra el în om voinţa şi înfăptuirea dacă nu prin intermediul puterii păcatului din om? Este singurul mijloc prin care Satana cel diabolic ne ţine în robie.

Aşadar, copiii se nasc sub stăpânirea lui Satana, motiv pentru care Isus a fost obligat de circumstanţe să rostească un adevăr ce nu poate fi desfiinţat, şi anume că tatăl nostru este diavolul. "Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii." Ioan 8,44. Cine are de tată pe diavolul împlineşte în mod firesc, natural, ca un fapt de la sine înţeles poftele acestuia. Înseamnă a spune acelaşi lucru cu faptul că Satana "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea, dar spre ruina şi mizeria totală a omului".

Acest adevăr izvorăşte din faptul că voinţa omului se află sub controlul lui Satana încă de la naşterea acestuia pe pământul blestemat de păcat. De tată pe diavolul nu-l au doar oamenii religioşi cu pretenţia că sunt spirituali, ci întreaga omenire, cu excepţia celor născuţi prin voia lui Dumnezeu, din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ce nu poate fi contestată. În virtutea tuturor celor spuse până acum, nu este corect să se afirme că pruncii se nasc fără păcat, deci sfinţi în sufletul lor, pe acest pământ, de vreme ce stă scris clar că voinţa omului a fost supusă controlului şi stăpânirii lui Satana de la căderea în păcat a lui Adam. Ar fi imposibil să fi sfânt în inimă, dar să ai voinţa controlată de Satana.

Păcatul şi neprihănirea nu pot locui laolaltă; Dumnezeu şi Satana nu pot sta în acelaşi loc deodată; din acest motiv, acolo unde Dumnezeu îşi sădeşte sămânţa, adică propria Lui viaţă, acolo nu poate fi prezent niciodată Satana şi controlul voinţei omului de către acesta, şi nici păcatul. Aşa ceva este de-a dreptul imposibil. Libertatea spirituală înseamnă doar prezenţa reală a lui Dumnezeu, sub forma puterii neprihănirii Sale, a unei vieţi nepieritoare. Sclavia spirituală înseamnă doar prezenţa lui Satana în om, prin intermediul seminţei sale, adică puterea păcatului, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Unde este libertate, nu poate fi în veci sclavie.

În inima omului fie locuieşte Satana, fie locuieşte Dumnezeu, dar niciodată amândoi, concomitent. Fie suntem sfinţi şi liberi, fie doar păcătoşi şi sclavi. Când Dumnezeu locuieşte în suflet atunci avem scris că "Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Filipeni 2,13. Când Satana ne înrobeşte, atunci el "lucrează totdeauna în om şi voinţa, şi înfăptuirea, după cum are plăcerea", dar numai prin constrângere, prin silire; pe când atunci când Dumnezeu ne eliberează din robia lui Satana, El "lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea". Diferenţa între modul cum Dumnezeu domneşte în suflet şi cum o face Satana este dată doar de un singur cuvânt, "dă".

Dumnezeu ne "dă" voinţa, adică o eliberează şi îi redă rolul de factor decident în toate lucrurile care privesc viaţa omului în ansamblul ei, dar mai ales în cele spirituale care au de-a face cu mântuirea sufletului, în timp ce Satana îşi lucrează în noi propria voinţă, sub constrângere, prin forţă, fără ca noi să putem face ceva împotriva lui. Voinţa lui Dumnezeu pentru noi este libertatea în care ne aşează voinţa pentru ca să putem decide pentru noi singuri, neconstrânşi, iar voinţa lui Satana pentru noi este puterea care ne constrânge să facem din fire lucrurile păcatului, "după cum are plăcerea". Aceasta este diferenţa colosală între Dumnezeu şi Satana, între neprihănire şi păcat, între lumină şi întuneric. Plăcerea lui Dumnezeu este libertatea şi neprihănirea sau sfinţenia, plăcerea lui Satana este înrobirea şi păcatul sau fărădelegea.

Pentru ca Dumnezeu să locuiască în om trebuie să reproducă taina lui Dumnezeu în om. Noi am învăţat deja că intrarea noastră în împărăţia luminii se face doar prin distrugere şi moarte, adică prin distrugerea omului cel vechi din noi, a puterii păcatului stăpânitor, prin acceptarea jertfei lui Hristos, a sângelui Său curăţitor. Noi trebuie să murim împreună cu Hristos, fiindcă numai astfel putem renaşte sau învia la o viaţă nouă. Nu uităm că sunt necesare două morţi: moartea Mielului lui Dumnezeu, ce trebuie să devină o realitate pentru noi, şi moartea vrăjmăşiei, a trupului păcatului din noi, prin distrugere şi dezrădăcinare. Ţinem minte că naşterea din nou este totdeauna din apă şi din Duh, după cum mărturiseşte Răscumpărătorul, nicidecum altfel.

     "Acum să observăm trei lucruri aici: >Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El<. Pentru ce? >Pentru ca trupul păcatului să fie distrus.< Şi aceasta pentru ce? >În aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.< Dacă trupul păcatului nu este distrus, noi vom sluji păcatului. Dacă omul cel vechi nu este răstignit, trupul păcatului nu este distrus. Deci, calea de a fi ferit de păcătuire este calea răstignirii şi a distrugerii...
     Aşadar, eliberarea de sub stăpânirea păcatului se realizează numai prin răstignire şi distrugere...
     Răstignirea, distrugerea şi apoi eliberarea de sub puterea păcatului - aceasta este deci calea către desăvârşirea creştină." Lecţii despre credinţă, cap. Desăvârşirea creştină, par. 35, 36, 41.

Acest adevăr trebuie să fie lămurit pentru totdeauna în mintea noastră, dacă dorim să înţelegem Evanghelia izbăvirii, a eliberării noastre din păcat. Iar această eliberare de sub domnia puternică a păcatului se face doar prin reproducerea tainei lui Dumnezeu în noi. Nu există altă alternativă la situaţia omului căzut în păcat. Ştim deja că taina lui Dumnezeu este Isus Hristos, ca persoană, dar mai este totodată şi Hristos în noi, nădejdea slavei. Hristos în noi nu înseamnă Hristos ca persoană în noi, ci ca sămânţă divină sub forma naturii Sale divine. "Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei." Coloseni 1,26.27.

Rezolvarea păcatului depindea de această reproducere reală a tainei lui Dumnezeu în omul care acceptă preţul răscumpărării pentru sine. Taina lui Dumnezeu, după cum deja ştim, a însemnat unirea a două vieţi într-o singură persoană - Fiul lui Dumnezeu. În El, Dumnezeu a unit viaţa nemuritoare, neîmprumutată şi nederivată, care aparţinea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, adică natura de Dumnezeu, cu o natură creată prin care Tatăl îmbrăca efectiv divinitatea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, fiinţa rezultată devenind astfel Fiul lui Dumnezeu sau Cuvântul. Acest act al puterii creatoare a lui Dumnezeu se numeşte naştere, întrucât Fiul lui Dumnezeu nu a fost creat, ci a fost "ajutat" să se întrupeze de către Tatăl din Cer, întocmai după cum a fost "ajutat" să se întrupeze pe pământ, de astă dată cu ajutorul Duhului Sfânt. Este o naştere care pune un început Fiului lui Dumnezeu doar în calitate de înger, nu de Dumnezeu, tot aşa cum pe pământ are un început ca om, nu ca Fiul lui Dumnezeu. Acest început nu are de-a face cu veşnicia, cu existenţa dintotdeauna a celor trei Persoane ale Dumnezeirii, ci doar cu natura care-i îmbrăca divinitatea Fiului lui Dumnezeu. De aceea stă scris despre El că este întâiul născut al lui Dumnezeu.

Acest adevăr este dovedit în aceste cuvinte frumoase: "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Proverbe 8,22-26. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea." Coloseni 1,15. "Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: >Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu<." Apocalipsa 3,14.

Când omul a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu nu putea părăsi nicidecum postura Lui de născut din Tatăl, adică pentru a ne salva nu trebuia să redevină ce a fost înainte - doar Dumnezeu, doar cu viaţa de Dumnezeu. Nu putea părăsi niciodată această poziţie fiindcă nu ar mai fi fost posibilă existenţa în sine, nici tot ce a creat El. Existenţa vieţii create este cu putinţă doar într-un singur mod, şi anume ca în Fiul lui Dumnezeu să fie unite două vieţi, a lui Dumnezeu şi a creaţiei, a făpturii inteligente, dar create. Adică, El să rămână mai departe născut. Aşa că, Dumnezeu, potrivit Scripturilor, şi ele nu au cum să mintă, i-a pregătit un trup Fiului Său, în natura omului păcătos, fiindcă trebuia să devină unul dintre cei care urma să-i salveze din păcat.

Lucrarea Tatălui din cer, înainte de orice început, în legătură cu întruparea lui Hristos în forma celor creaţi, trebuia continuată pe pământul blestemat de păcat, prin Duhul Sfânt, care a repetat naşterea Fiului lui Dumnezeu, dar în formă umană, îmbrăcând pur şi simplu divinitatea Lui cu natura omenească căzută, păcătoasă şi muritoare pe deasupra. Practic, Dumnezeu a extins naşterea Fiului Său în altă dimensiune, cea omenească, reuşind în felul acesta să-i păstreze statutul ca Unul născut, ca Unul în care se întâlnesc în continuare două vieţi, a lui Dumnezeu şi a omului, de astă dată. Rolul lui Hristos, în planul creaţiei, trebuia să rămână în continuare şi pentru totdeauna acela de născut din Tatăl. Fără această realitate şi alternativă nu ar putea exista nimic, căci nu e cu putinţă.

Pe de altă parte, faptul că Isus a dus mai departe rolul Său de născut din Tatăl sau din Dumnezeu, a creat şi descoperit pentru întâiaşi dată realitatea modului cum pot fi mântuiţi cei căzuţi în păcat. Adică, El avea să descopere că salvarea din păcat nu este deloc posibilă decât dacă două vieţi sunt unite într-una singură, într-un singur trup. Iar acest lucru ne descoperă principiul seminţei. Prin taina lui Dumnezeu, Hristos a descoperit pentru totdeauna că rezolvarea problemei păcatului, a distrugerii acestuia şi a aducerii lui în imposibilitatea de a mai exista vreodată, depindea de combinaţia invincibilă şi de nebiruit dintre natura divină şi natura omului căzut în păcat.

Hristos ne stă ca exemplu în acest sens, El deschizând larg poarta pentru intrarea oamenilor răscumpăraţi pe tărâmul Dumnezeirii, adică exact în sânul sau sfatul Dumnezeirii, fără ajutorul şi prezenţa lui Hristos, în calitate de Mijlocitor. Biruinţa asupra păcatului este obţinută şi menţinută doar dacă în om se întâlnesc şi se împletesc, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, natura divină, neprihănirea sau caracterul lui Dumnezeu, şi natura umană păcătoasă. Or, lucrarea naşterii din nou tocmai acest lucru îl face în om - îl uneşte cu Dumnezeu în sens real. Ceea ce a fost Fiul lui Dumnezeu pe pământ, tot astfel sunt toţi cei răscumpăraţi dintre oameni înaintea lui Dumnezeu. După cum în Isus se întâlneau două naturi, tot astfel în cei răscumpăraţi şi mântuiţi se întâlnesc două naturi, a lui Dumnezeu şi a omului.

Acesta este un fapt real, o realitate pe care Dumnezeu a deschis-o pentru noi. În acest fel, taina lui Dumnezeu se repetă în fiecare om care doreşte şi primeşte mântuirea. Lucrarea Duhului Sfânt la întruparea lui Hristos este aceeaşi şi în cazul naşterii noastre din nou, căci, până la urmă, naşterea din nou este în sine taina lui Dumnezeu pentru om şi în om. Unirea reală dintre divinitatea Fiului lui Dumnezeu cu natura omenească căzută, păcătoasă şi muritoare îi putea asigura biruinţa deplină asupra păcatului, numai dacă ascultarea Sa de Dumnezeu era desăvârşită în toate privinţele. Iar ascultarea Lui poate fi ascultarea noastră, căci şi în cei născuţi din nou este aceeaşi unire tainică cu natura divină.

     "În slăbiciunea naturii omeneşti, Domnul Hristos urma să înfrunte ispitele unuia care avea puteri de o natură mai înaltă, cu care Dumnezeu înzestrase familia îngerească. Însă natura umană a lui Hristos era unită cu natura divină şi, prin puterea aceasta, urma să suporte toate ispitele pe care Satana putea să le aducă împotriva Sa şi să continue să-şi păstreze sufletul nepătat de păcat. El doreşte să-i dea această putere fiecărui fiu şi fiecărei fiice a lui Adam, care vor vrea să primească, prin credinţă, atributele neprihănite ale caracterului Său...
     Acela care se pocăieşte şi primeşte darul vieţii Fiului lui Dumnezeu nu poate să fie biruit. Dacă se bazează pe natura divină, prin credinţă, el ajunge să fie un copil al lui Dumnezeu. El se roagă şi crede. Când este ispitit şi încercat, el cere puterea pe care Hristos a oferit-o cu preţul vieţii Sale şi biruie prin harul Său. Fiecare păcătos trebuie să înţeleagă lucrul acesta. El trebuie să se pocăiască de păcatul lui, să creadă în puterea lui Hristos, să primească puterea care îl mântuieşte şi îl păzeşte de păcat." Solii alese, vol. 1, cap. Vrăjmăşia lui Satana împotriva legii, par. 9, 12.

Singura cale pentru ca Fiul lui Dumnezeu să se coboare la noi, păcătoşii, era aceea de a-şi uni natura divină, Dumnezeirea Sa veşnică, cu natura noastră păcătoasă. El ne-a pus la dispoziţie astfel taina lui Dumnezeu, cu posibilitatea intrării în ea, de a deveni părtaşi la natura dumnezeiască, devenind ceea ce El era în Cer, persoane care deţin pe vecie două naturi - divinitatea lui Hristos şi natura umană răscumpărată. Toţi suntem chemaţi la această părtăşie, tuturor ne este rezervat caracterul lui Hristos, natura lui divină, dacă dorim ca Duhul Sfânt să ni-l dea, unindu-l cu viaţa noastră, cu natura noastră, cu voinţa noastră. Numai prin taina lui Dumnezeu în om, poate omul să rămână biruitor zi de zi asupra tuturor ispitelor lui Satana, şi asupra păcatului mărturisit.

Când dorim să devenim părtaşi la această taină, atunci are loc în noi distrugerea firii vechi, a vrăjmăşiei, a puterii păcatului sau a spiritului lui Satana, şi înlocuirea lui cu natura divină a lui Hristos, care este caracterul Său. Are loc o distrugere a ceva pentru ca altceva să-i poată lua locul, căci Dumnezeu şi Satana nu pot locui împreună. În golul creat astfel, prin nimicirea vrăjmăşiei, Duhul Sfânt pune viaţa lui Hristos. Taina lui Dumnezeu devine realitate, iar Satana se teme cel mai mult de acest lucru extraordinar. Să luăm aminte la cuvintele adevărului, cu privire la cele menţionate până acum:

     "Cuvântul distruge natura firească, pământească şi dă o nouă viaţă în Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Criza din Galilea, par. 34.

     "Religia Domnului Hristos însemnează mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor și umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală și bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu și binecuvântată de prezența continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domnește în suflet, atunci acolo este curăție și eliberare de păcat. Slava, plinătatea și desăvârșirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viață. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârșite și a unei asigurări perfecte. Frumusețea și parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viață, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 41.

La naşterea din nou, Duhul Sfânt sădeşte în inimă o nouă natură, chiar viaţa Mântuitorului sau neprihănirea Sa. A sădi înseamnă a însămânţa, a pune în pământ o sămânţă care urmează să crească şi să se dezvolte. Tot astfel, Grădinarul ceresc pune sămânţa lui Hristos în inimile noastre numai după ce ogorul inimii a fost desţelenit, golit de ce era înainte acolo. El dezrădăcinează şi stârpeşte totul, astfel încât în locul curăţat şi liber să pună natura divină a Mântuitorului, adică viaţa Sa ori caracterul Său frumos. De vreme ce se spune că numai într-un loc rămas liber Duhul Sfânt îşi poate face lucrarea, înseamnă că mai înainte, acolo, se găsea altceva ce trebuia eliminat. Acel altceva este firea cea veche, puterea păcatului, natura spirituală cea rea din noi, cu care ne naştem.

     "Cei reprezentați prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriți. Ei au considerație față de adevăr, l-au apărat și l-au susținut. Unii ca aceștia se simt atrași către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, și n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată. Această clasă de credincioși sunt înfățișați de asemenea prin auzitorii reprezentați prin pământul stâncos. Ei primesc foarte repede Cuvântul dar dau greș în asimilarea principiilor lui. Influența Cuvântului nu este durabilă Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta dorește și consimte ca Duhul să sădească în el o natură nouă, dar cei reprezentați prin fecioarele neînțelepte au fost mulțumiți cu o lucrare superficială. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu știu cum să se încreadă în El, cum să privească la El și să trăiască." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

În paragraful de mai sus se arată limpede că cine nu cade pe Stânca mântuirii, nu este în stare să lase ca firea lui cea veche să fie sfărâmată sau distrusă. Dacă această lucrare de distrugere nu are loc, atunci cu nici un chip nu va fi posibil ca Duhul Sfânt "să sădească în el o natură nouă". Aflăm, aşadar, că taina lui Dumnezeu înseamnă mai întâi renunţarea la eu, deci răstignire, adică dispunerea ta de a te pune cu totul în mâna Creatorului şi, deci, de a capitula cu desăvârşire înaintea Lui, distrugerea vrăjmăşiei, prin atotputernicia Duhului Sfânt, crearea astfel a unui loc gol prin dezrădăcinarea sau sfărâmarea firii vechi, şi sădirea sau implantarea unei noi naturi, dar de un cu totul alt caracter, adică neprihănită, de către Grădinarul care ne uneşte cu Dumnezeu.

Observăm, deci, că păcatul este o prezenţă reală în noi, care trebuie scoasă, dezrădăcinată, distrusă numai după ce noi ne predăm cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă ceea ce primim, în locul păcatului, este chiar viaţa lui Dumnezeu, deci o realitate spirituală, fiind o natură nouă spirituală în noi, atunci înseamnă că schimbul acesta trebuie să înlocuiască tot o natură, dar care trebuie să fie veche, din moment ce noua natură pe care o primim se numeşte nouă. Numai aşa se poate spune cu adevărat că "dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi". 2Corinteni 5,17.

Aşadar, biruinţa deplină asupra păcatului este asigurată prin taina lui Dumnezeu, care ar trebui să devină o realitate pentru orice om de pe planeta noastră. Ea este taina lui Dumnezeu pentru cei ce înţeleg valoarea ei ca dar. Nu se primeşte, nu se beneficiază de ea prin naşterea din sămânţa lui Adam, fiindcă este doar opera creatoare a Duhului Sfânt. Copiii se nasc din sămânţa lui Adam, fără taina lui Dumnezeu în ei, căci ea se primeşte doar prin credinţă, nu ca moştenire.