Omul iertat rămâne sub condamnare

Pare destul de paradoxal a spune că un om iertat şi izbăvit de sub puterea păcatului rămâne mai departe condamnat de legea lui Dumnezeu. Dar, trebuie că în planul realităţii spirituale, pe tărâm spiritual, lucrurile întocmai aşa stau. Să pornim în studiul nostru în direcţia aceasta, ca să înţelegem limpede de ce condamnarea din partea legii lui Dumnezeu, asupra omului iertat, rămâne mai departe. Abordarea studiului de faţă o voi face folosind ca răspuns deplin şi definitiv învăţăturile care erau conţinute în serviciile din cortul întâlnirii sau sanctuarul iudaic, în legătură cu lucrarea ispăşirii. Calea lui Dumnezeu, calea mântuirii noastre, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, a ispăşirii, a judecăţii este descoperită numai în şi prin intermediul templului ceresc, a cărui copie de pe pământ era doar o palidă umbră a realităţii cereşti.

În lucrarea ispăşirii, Dumnezeu prevăzuse o jertfă pentru eliberarea din păcat a omului păcătos. Fără vărsare de sânge nu putea exista ispăşire a păcatului. Cu toate acestea, Dumnezeu prevăzuse doar o singură situaţie când omul putea aduce ca jertfă, ce avea să-i fie socotită drept dar de ispăşire pentru păcatele lui, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii. "Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să n-adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: acesta este un dar de ispăşire." Levitic 5,11.12.

Numai cei ce erau prea săraci puteau veni cu acest dar la preotul ce urma să facă ispăşirea păcatelor mărturisite. În felul acesta, deşi era un dar de ispăşire fără sânge, Dumnezeu a căutat să ne înveţe că se asigura şi mântuirea oamenilor de pe pământ care au murit fără să afle vreodată că există un Mântuitor. Acest dar de ispăşire este simbolul mântuirii oferită de Dumnezeu, prin sângele lui Hristos, tuturor celor care au dovedit în viaţa lor că "fac din fire lucrurile Legii... că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele". Romani 2,14.15.

Apostolul Pavel declară de asemenea că "după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare". Evrei 9,22. Iertarea unor astfel de oameni este oferită de Dumnezeu tot în baza sângelui vărsat pe Golgota, căci numai în felul acesta vine iertarea. Ceea ce doreşte să ne transmită Dumnezeu prin acest dar, care era socotit ca ispăşire, este că El este gata să primească în împărăţia Sa pe toţi aceia care nu au avut habar vreodată de existenţa unui Mântuitor, dar care au făcut din fire acele lucruri specifice legii Mântuitorului, fiindcă fusese scrisă în inima lor de Duhul Sfânt. Acele atitudini sau fapte de bunătate, de amabilitate, de dărnicie făcute de ei faţă de semenii lor sunt socotite de Dumnezeu asemenea părţii aceleia de făină, ce nu implica sânge, adusă ca dar pentru ispăşirea păcatelor comise. Unii dintre aceştia se vor minuna la învierea lor, cu privire la viitorul rezervat lor de către Dumnezeu, aflând şi văzând pentru întâiaşi dată pe Dumnezeul mântuirii lor.

De reţinut, că fără vărsare de sânge nu putea exista iertare. În Levitic 4, ne este pusă la dispoziţie învăţătura despre ispăşirea pentru diverse categorii de persoane care păcătuiseră fără voia lor, deci din neştiinţă. Aici aflăm despre faptul că pentru două categorii de oameni ispăşirea se efectua prin ducerea sângelui în sfânta sau prima încăpere a cortului întâlnirii, adică pentru preot şi pentru întreaga adunare, dar şi pentru alte două categorii de persoane pentru care ispăşirea se efectua fără ca sângele să fie dus în prima încăpere. Aceste două categorii de persoane erau căpeteniile şi oamenii de rând.

În primul caz, pentru preot şi adunare, sângele victimei, al viţelului, era colectat de către preot într-un vas şi dus în sfânta unde stropea cu degetul înaintea perdelei, care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, de şapte ori, apoi ungea coarnele altarului tămâierii, după care preotul ieşea şi turna restul sângelui rămas la piciorul altarului pentru jertfe, care era plasat afară. În această situaţie, carnea viţelului adus ca jertfă de ispăşire era arsă afară din tabăra lui Israel, împreună cu pielea, capul, picioarele şi balega lui. În al doilea caz, pentru o căpetenie din popor şi pentru un om de rând, sângele victimei, al ţapului ori al iadei, era turnat la piciorul altarului arderilor de tot, după ce mai întâi se ungeau cele patru coarne ale acestuia. Deci, ispăşirea se făcea în afara cortului întâlnirii, doar la altarul arderilor de tot. În schimb, carnea era consumată de preot, spre deosebire de carnea rezultată în urma lucrării de ispăşire pentru un preot şi adunarea poporului, pe altar fiind arsă doar grăsimea jertfei. Faptul că preotul consuma carnea este descoperit în Levitic 6,24-30. Aici se specifică limpede că preoţii nu aveau voie să mănânce din nici o jertfă de ispăşire al cărei sânge se ducea în cortul întâlnirii, în sfânta. "Dar să nu se mănânce nicio jertfă de ispăşire din al cărei sânge se va aduce în Cortul întâlnirii pentru facerea ispăşirii în Sfântul Locaş: ci aceea să fie arsă în foc." Levitic 6,30.

Acum, să căutăm să pătrundem adânc în semnificaţia extraordinară a acestei lucrări de ispăşire, aşa cum se efectua ea în Israelul din vechime. Dacă iertarea nu se putea obţine decât prin sânge, înseamnă că acesta era singurul mijloc de transfer al păcatului asupra sanctuarului, sau asupra preotului. Păcatele se mărturiseau totdeauna afară, în curtea cortului întâlnirii, înaintea altarului pentru arderile de tot, unde trebuia să fie adusă o jertfă din partea păcătosului pocăit. De ce iertarea vine prin sânge? Fiindcă în sânge se află viaţa, el este viaţa care se află în orice trup. Fără sânge nu poate trăi absolut nimeni. Se poate trăi foarte bine fără un plămân, fără un rinichi, fără o parte din ficat, fără o inimă de carne, cu una artificială, fără una din emisferele creierului, etc., dar fără sânge nu se poate trăi.

Viaţa nu se află nici în plămâni, nici în creier, nici în rinichi, nici în inimă, ci doar în sânge. Toate organele corpului uman îşi au sensul doar dacă există sânge. De aceea, Dumnezeu ne învaţă acest adevăr formidabil: "Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire". Levitic 17,11. Deci, ispăşirea se face numai prin sânge, deoarece el este viaţă, "căci prin viaţa din el face sângele ispăşire". "Căci viaţa oricărui trup stă în sângele lui care este în el." Levitic 17,14.

Victima adusă pentru a fi jertfită de către preot era socotită de Dumnezeu ca înlocuitor al vieţii pierdute a acestuia, şi ca atare trebuia să poarte păcatul mărturisit al acestuia. Victima, adică animalul, trebuia să fie fără cusur, fără nici un fel de defect trupesc, fiindcă simboliza pe Înlocuitorul care avea să ia locul omului păcătos şi să moară pentru acesta, în locul lui. Observăm că o viaţă era dată pentru o altă viaţă. Viaţa păcătosului pocăit era o viaţă pierdută din pricina stării lui păcătoase, a ceea ce era el, din moment ce în sânge se află viaţa, iar viaţa sa nu era conform cu standardul şi cerinţele legii lui Dumnezeu - desăvârşită, fără cusur din punct de vedere spiritual. Nu am în vedere viaţa fizică, a păcătosului, întrucât asupra cortului întâlnirii sau preotului era transferată, în simbol ce-i drept, doar viaţa spirituală pierdută a acestuia, altfel dacă pentru ispăşirea păcatelor sale Dumnezeu ar fi cerut şi viaţa lui fizică, atunci nu ar mai fi fost posibilă existenţa omului şi nici înmulţirea acestuia pe pământ.

Deci, sângele reprezenta viaţa spirituală pierdută a păcătosului, acea parte din noi care ne caracterizează şi ne condamnă din pricina faptului că nu poate întruni cerinţele legii lui Dumnezeu, adică mai precis nu este plină de neprihănire, nu este sfinţenia şi curăţia lui Dumnezeu, aşa cum animalul pentru jertfa de ispăşire trebuia să fie fără defect fizic, simbol al curăţiei sufleteşti şi trupeşti a Mântuitorului. Lipsa de defect a victimei era menită să fie o reprezentare, în primul rând, a stării spirituale, a vieţii lui interioare înaintea lui Dumnezeu, a înlocuitorului omului păcătos. Aşadar, prin intermediul sângelui victimei păcatul mărturisit era transferat în templu. Era singurul mijloc prin care păcatul putea ajunge în templu. Dar, nu numai păcatul în sine era transferat acolo, ci şi vinovăţia acestuia. Unde este prezent păcatul, acolo este prezentă şi vinovăţia ce decurge din el. Este o realitate asupra căreia nu trebuie să avem îndoieli sau dubii.

Cu toate că trebuia să aibă loc o lucrare de ispăşire a păcatului, din care se obţinea eliberarea, totuşi păcatul ca atare şi prezenţa acestuia nu dispărea, nu era anulat, ca şi cum nu ar mai fi. El exista asupra cortului întâlnirii şi asupra preotului până în marea zi a ispăşirii, care avea loc o singură dată pe an, şi era oficiată de marele preot. Preotul purta păcatele căpeteniilor din popor şi oamenilor de rând până în această mare zi a ispăşirii, când trebuia să facă mai întâi o lucrare de ispăşire pentru el şi casa lui, mai înainte de a începe lucrarea de ispăşire pentru cortul întâlnirii, care trebuia curăţit de tot sângele acumulat acolo tot anul. Această lucrare de ispăşire pentru preot însemna transferul păcatelor purtate de el în locul celor menţionaţi mai sus, asupra templului sau sanctuarului, aşa cum avea să devină mai târziu cortul lui Moise, sau al întâlnirii. (A se citi Levitic 16). Faptul că păcatul nu putea fi anulat este descoperit prin aceea că era prezent, şi se putea vedea de către preoţi, pe perdeaua dinăuntru, sub forma sângelui închegat, cea care despărţea sfânta de sfânta sfintelor. Câtă vreme era prezent asupra perdelei, era prezent asupra cortului întâlnirii, fapt pentru care el exista mai departe, chiar dacă nu asupra păcătosului pocăit, iertat şi îndreptăţit.

     "Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în locul sfânt şi stropit înaintea perdelei în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis asupra sanctuarului." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 28.

Toate aceste lucruri nu erau decât o reprezentare, un simbol, o preînchipuire a lucrurilor care se desfăşoară în ceruri în mod real. Serviciul ispăşirii era doar o umbră a adevăratei lucrări a ispăşirii care se săvârşeşte în ceruri de către Marele nostru Preot, Isus Hristos. "Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Evrei 9,23.24. "În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie." Evrei 10,1.

Aşadar, Dumnezeu ne învaţă că ceea ce se făcea pe pământ, în Israel, prin lucrarea ispăşirii, se desfăşoară în Cer în mod real pentru fiecare om pocăit. Prin urmare, "ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc, se face în realitate în lucrarea sanctuarului ceresc". Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 34. Tot ceea ce preînchipuia sângele victimei trebuie să se găsească în adevăratul templu din ceruri ca realitate incontestabilă. Ce este sângele? Viaţa trupului, deci viaţa omului în ansamblul ei. Ce reprezintă sângele în slujba ispăşirii, şi în ceremoniile iudaice şi în ce priveşte realitatea cerească prezentă, din templul de sus? "Viaţa pierdută a păcătosului".

Prin intermediul acestor servicii sau ceremonii iudaice, Dumnezeu voia să ne înveţe că păcatul este o realitate prezentă în fiecare om născut pe acest pământ, că el este chiar viaţa lui pierdută. Când Adam a păcătuit şi ne-a pus în mâinile diavolului, sub stăpânirea lui crudă, el a pierdută viaţa spirituală din el, chiar neprihănirea sau viaţa lui Dumnezeu, care îl păstra în armonie deplină cu Creatorul. Toţi urmaşii lui nu se mai puteau naşte cu această viaţă, întrucât nu o mai aveau, locul ei fiind luat de către spiritul, eul sau vrăjmăşia lui Satana. Prin intermediul sângelui, tocmai această viaţă pierdută, care este o natură spirituală prezentă în mintea omului, trebuie să ajungă în adevăratul cort, templul ceresc, prin sângele stropirii, prin sângele lui Hristos. Ea este pierdută şi în sensul că nu trebuie să mai facă parte din noi, ci trebuie predată Mântuitorului ca să o pună asupra sanctuarului cresc. Ceva pierdut este ceva ce nu ne mai poate aparţine, nu se mai află în proprietatea noastră sau asupra noastră.

Când primim sângele lui Hristos, Înlocuitorul fără cusur al vieţii noastre pierdute, noi primim chiar viaţa lui Dumnezeu, o viaţă fără cusur, neprihănită, desăvârşită. Tranzacţia este una reală; noi dăm păcatul nostru Mântuitorului, chiar viaţa noastră pierdută, în schimbul vieţii Sale neprihănite şi curate. Tranzacţia se face doar pe tărâm spiritual, însă este una reală, întocmai după cum transferul păcatului, prin sânge, asupra templului iudaic de către preot era una reală, desfăşurându-se sub privirile oamenilor. Dacă sângele era ceva real şi palpabil în desfăşurarea lucrării de ispăşire la templu, atunci înseamnă că ceea ce simbolizează el, adică viaţa pierdută a păcătosului, trebuie că este tot la fel de real în lucrarea de ispăşire din sanctuarul ceresc în prezent. Viaţa noastră spirituală, care este o prezenţă sub formă de vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu în noi, este o viaţă reală, un ceva prezent în mintea noastră. Este o natură spirituală, fiindcă Dumnezeu ne-a creat având în noi şi o viaţă spirituală, un ceva care ţine strict de natura Lui divină, ceva divin. Doar că, prin păcătuire, această viaţă, a devenit vrăjmăşie împotriva Lui.

Când victima era jertfită, tot păcatul şi vinovăţia lui erau transferate în simbol asupra acesteia, de la păcătos. Prin sângele ei, acestea erau transferate asupra cortului întâlnirii. Sângele devenea astfel un mijloc eficient pentru eliberarea din păcat. Tot astfel, prin sângele Mântuitorului toate păcatele noastre şi vinovăţia lor sunt transferate în mod real asupra sau în sanctuarul ceresc, templul unde locuieşte Dumnezeu. Sângele atesta că cineva a devenit înlocuitorul păcătosului; numai în acest fel sângele devine mijloc de transfer al păcatului şi vinovăţiei acestuia şi de iertare, prin absolvire de acestea, prin iertarea trecutului nostru păcătos, dar şi prin primirea neprihănirii lui Hristos şi facerea noastră îndreptăţiţi în ochii Cerului. A fi îndreptăţit în sens real înseamnă a avea iertat tot trecutul păcătos, până la momentul experienţei naşterii din nou, şi a fi făcut neprihănit, sfânt pe dinăuntru, în inimă, prin prezenţa adevărată a vieţii lui Dumnezeu în tine. Când acceptăm sângele lui Hristos, noi acceptăm moartea Lui şi implicit faptul că El a devenit Înlocuitorul nostru desăvârşit care ne-a asigurat iertarea şi izbăvirea din păcat.

Cu toate acestea, vom descoperi că omul iertat şi izbăvit de păcat rămâne mai departe sub condamnarea legii lui Dumnezeu, chiar în postura de sfânt. Cum e posibil aşa ceva? Nu are suficientă putere sângele lui Hristos să ne scape pe deplin de condamnare? Mai întâi să luăm aminte la această declaraţie: "Adevăruri importante cu privire la ispășire erau învățate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoștea autoritatea legii, își mărturisea vinovăția pentru călcarea ei și își exprima dorința de iertare prin credința în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii". Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul, par. 8 de la sfârşit.

Sângele asigura doar mijlocul transferului păcatului, dar nu anula păcatul! Păcatul şi vinovăţia lui erau transferate asupra sanctuarului, dar, deşi iertat şi îndreptăţit înaintea legii lui Dumnezeu, păcătosul pocăit totuşi "nu era încă pe deplin eliberat de sub condamnarea legii". Cum e posibil aşa ceva? Este posibil din simplul motiv că oriunde este prezent păcatul, care trebuie însoţit totdeauna de vinovăţia lui, este prezentă şi condamnarea, chiar dacă ele nu se mai află asupra păcătosului îndreptăţit. Reţinem că sângele nu anula păcatul, ci doar asigura mijlocul ca el să fie dus mai departe de la păcătos la sanctuar. Păcatul rămânea asupra sanctuarului până la ziua cea mare a ispăşirii, când sanctuarul trebuia eliberat de toate păcatele acumulate acolo. Până în ziua aceasta exista şi condamnarea.

Trebuie să fim buni observatori în legătură cu adevărul descoperit din partea lui Dumnezeu. În fragmentul citat mai înainte, se spune limpede că păcătosul îndreptăţit nu era "încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii". Asta înseamnă că el trebuie să fi fost oarecum, deci într-o anumită măsură eliberat de sub condamnarea legii, căci altfel ar fi absurd să se spună că încă nu era pe deplin eliberat. Pe deplin, adică în totalitate. Pe deplin înseamnă întru totul, cu desăvârşire, în totalitate. Acum, întrebarea este cum putem să fim eliberaţi de condamnare, dar totuşi nu pe deplin?

Acest lucru este posibil întrucât condamnarea noastră, din pricina păcatului sau păcatelor mărturisite, a fost dusă mai departe sau transferată asupra sanctuarului, locul unde de acum se găseşte prezenţa reală a păcatului şi vinovăţiei lui care ne stăpâneau vieţile. Condamnarea nu se mai află asupra noastră în mod direct, ci asupra sanctuarului, însă atâta vreme cât există păcatul, tot atâta vreme va exista şi condamnarea. De aceea, noi suntem scoşi de sub condamnare, dar nu pe deplin, nu în totalitate, căci prezenţa păcatului nostru se află în sanctuarul din ceruri. Câtă vreme trăim, având păcatele trimise în sanctuar, tot atâta vreme nu vom fi eliberaţi pe deplin de condamnarea lor, şi asta pentru că păcatul încă există ca prezenţă reală, chiar dacă nu se mai află asupra noastră în sens literal vorbind.

Vom scăpa pe deplin şi în totalitate de condamnarea lui, a păcatului, atunci când va fi nimicit împreună cu Satana, când toate păcatele acumulate în sanctuarul de sus vor fi puse asupra lui. Această realitate de netăgăduit este scoasă în evidenţă de Duhul Sfânt în felul următor:

     "După cum Domnul Hristos, la înălțarea Sa, S-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioșilor pocăiți, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos.
     Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să șteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispășirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispășirii...
     Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor și curățirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel și în serviciul preînchipuitor, șirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curățire a sanctuarului și mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul țapului de trimis." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 6, 5 şi 2 de la sfârşit.

Îndepărtarea păcatului de la păcătos şi ducerea acestuia în sanctuar înseamnă îndepărtarea condamnării de la el şi ducerea ei mai departe asupra altui loc - sanctuarul unde se face ispăşirea. Dacă păcatul nu era şters, deci anulat, înseamnă că nici condamnarea lui de către legea lui Dumnezeu nu poate fi anulată întru totul şi definitiv, decât numai atunci când păcatul împreună cu sora lui, vinovăţia, vor fi distruse împreună cu diavolul, demonii şi toţi oamenii care au ales să rămână cu ele. Ştim că legea lui Dumnezeu condamnă viaţa păcătosului oriunde s-ar găsi aceasta, fie asupra lui, fie asupra sanctuarului din ceruri. "Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului." Patriarhi şi profeţi, cap. Planul de mântuire, par. 2.

Nu are nici cea mai mică importanţă unde se găseşte păcatul şi vinovăţia lui. Câtă vreme el înseamnă viaţa pierdută a păcătosului, chiar locul unde se află acesta este locul către care legea lui Dumnezeu îşi îndreaptă ţinta condamnării. Observăm că, deși omul îndreptățit este eliberat de sub domnia nemiloasă a păcatului, că vinovăția lui se află în sanctuar, totuși el rămâne mai departe sub condamnarea legii, chiar dacă nu deplin. Asta deoarece condamnarea este dusă mai departe de la păcătosul îndreptăţit, fiind transferată asupra sanctuarului de sus. Această învățătură privitoare la rămânerea condamnării până la distrugerea lui finală, chiar dacă păcătosul este ocrotit de neprihănirea lui Dumnezeu și este în acord cu această lege, este învățată foarte limpede prin intermediul cetăţii de scăpare.

În Israel, leviţilor li se oferise drept moştenire patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu o anumită bucată de pământ ce împrejmuia fiecare cetate, dintre care şase fuseseră destinate pentru scăparea vieţii celui care omora din neatenţie, fără voie un alt semen de-ai săi. Erau aşa-numitele cetăţi de scăpare; trei se aflau pe o parte a râului Iordan, iar celelalte trei de cealaltă parte a râului. "Dintre cetăţile pe care le veţi da leviţilor, şase să fie cetăţi de scăpare unde va putea să fugă ucigaşul, şi afară de acestea, să le mai daţi alte patruzeci şi două de cetăţi. Toate cetăţile pe care le veţi da leviţilor să fie patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu locurile lor goale." Numeri 35,6.7.

Aşadar, aceste cetăţi erau strict menite să ofere protecţie vieţii ucigaşului fără voie. Bunăoară, dacă acesta tăia cu securea lemne, iar partea metalică ascuţită sărea din coadă lovind de moarte pe vecinul, să zicem, care-i solicitase ajutorul, cel ce devenea ucigaş fără voie şi fără intenţie trebuia să se refugieze numaidecât în cea mai apropiată cetate de scăpare care se afla în drumul său, altfel "răzbunătorul sângelui", fratele, tatăl sau ruda apropiată a celui decedat, îl putea omorî fără probleme. După ce se făcea o cercetare prealabilă cu privire la fugar, devenit ucigaş fără voie, de către adunarea bătrânilor cetăţii, şi se stabilea că a omorât fără intenţie, acestuia i se permitea să locuiască în cetate până la moartea marelui preot, când se putea întoarce acasă fără ca răzbunătorul sângelui să-i mai poată face ceva. O dată cu întoarcerea sa acasă, era interzisă omorârea ucigaşului care-şi ispăşise fapta neintenţionată în cetatea de scăpare.

Trebuie să mai spunem că marele preot era întotdeauna de o vârstă înaintată, aşa că rămânerea lui în cetatea de scăpare, a ucigaşului fără voie, putea fi doar de câţiva ani, în orice caz un timp scurt. Dacă acest om care se pusese la adăpostul cetăţii de scăpare intenţiona, într-un fel sau altul, să părăsească cetatea mai înainte ca marele preot să moară, atunci ruda mortului îl putea omorî fără probleme, tocmai pentru că nu a mai vrut să rămână sub ocrotirea şi adăpostul sigur al cetăţii de scăpare. "Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor. Căci ucigaşul trebuia să locuiască în cetatea lui de scăpare până la moartea marelui preot; şi după moartea marelui preot, putea să se întoarcă la moşia lui." Numeri 35,26-28.

Să transpunem acum această formidabilă învăţătură pe care Dumnezeu a dorit să ne-o transmită, prin intermediul cetăţilor de scăpare şi, mai ales, să o punem în contextul condamnării, din partea legii lui Dumnezeu, care rămâne mai departe pentru păcătosul îndreptăţit. Toţi putem fi de acord că cetatea de scăpare este simbolul lui Isus Hristos, căci numai în El şi prin puterea Lui suntem ocrotiţi de fărădelegile şi vinovăţia lor. Ca un fapt ce trebuie reţinut este că în această cetate se puteau refugia doar omorâtorii fără voie, fără intenţie, fapta lor fiind rezultatul unor circumstanţe care nu s-au format ca urmare a unei intenţii premeditate. Acum, devine interesant un fapt ce ar trebui să ne atragă atenţia, şi anume că, deşi ucigaşul fără voie putea trăi în siguranţă în cetate până la moartea marelui preot, totuşi el nu era pe deplin eliberat de condamnarea legii, întrucât răzbunătorul sângelui avea mai departe totala libertate să-l omoare, dar numai cu condiţia ca acesta, ucigaşul, să părăsească cetatea de scăpare a vieţii lui.

Mărturie stau aceste cuvinte: "Dacă ucigaşul iese din hotarul cetăţii de scăpare unde fugise şi dacă răzbunătorul sângelui întâlneşte afară din hotarul cetăţii de scăpare şi ucide pe ucigaş, nu va fi vinovat de omor". Numeri 35,26.27. Dacă ucigaşul ar fi fost absolvit totalmente de condamnarea legii, atunci ar fi trebuit să fie achitat deîndată ce se descoperea că a omorât fără intenţie. Dar, cetatea de scăpare fusese menită să devină loc sigur pentru ocrotirea vieţii cuiva vinovat fără voie, până la moartea marelui preot, fără să fie anulată şi condamnarea sau pedeapsa cu moartea din partea rudei mortului. Cetatea de scăpare atesta că, pentru fugar, rămâne mai departe o condamnare, dacă părăseşte cetatea. Numai în această manieră demnă de mintea lui Dumnezeu putea fi anulată pentru o vreme condamnarea în dreptul unuia vinovat de un omor fără voie şi neintenţionat.

Chiar şi simpla prezenţă a ucigaşului în cetatea descoperă că el a trebuit să se pună la adăpost, tocmai din pricina condamnării, de care nu era absolvit în totalitate. Deşi iertat de către autoritatea cetăţii, reprezentată de către bătrâni, totuşi nu era eliberat întru totul de osândă. Osânda era desfiinţată cu totul, abolită numai atunci când murea marele preot. Exact în acest fel se prezintă şi situaţia omului îndreptăţit. El se pune, prin îndreptăţirea lui Hristos, prin experienţa naşterii din nou, la loc de scăpare, în siguranţă, chiar în mâinile Mântuitorului, care devine cetatea lui de scăpare. Dar, cu toate că păcatul lui împreună cu vinovăţia au fost duse în sanctuar şi făcut liber în Hristos, păcătosul iertat rămâne mai departe sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Chiar dacă păcatul lui a fost mutat de la el în sanctuar, ţinta legii îl are în vedere acolo unde se află - sanctuarul. Trebuie să nu uităm niciodată că atâta timp cât există păcatul, tot atâta timp va exista şi o condamnare la dispariţia lui totală din partea legii lui Dumnezeu.

Încetarea condamnării păcatelor noastre mărturisite, aflate deci în sanctuarul ceresc, va avea loc doar atunci când Isus dezbracă veşmintele de Mare Preot, ceea ce înseamnă încetarea slujbei Sale în calitatea aceasta. Această realitate coincide cu moartea marelui preot, atunci când ucigaşul refugiat în cetatea de scăpare putea să se reîntoarcă pe moşia lui, la familia lui, fără a mai fi pasibil de osândă din partea răzbunătorului sângelui. Când Hristos îşi încetează definitiv lucrarea Sa de Mare Preot în sanctuarul ceresc, atunci toate păcatele acumulate acolo, de la Adam şi până la cei 144.000, vor fi puse asupra lui Satana, prin imputare, sanctuarul ceresc fiind curăţit astfel de tot păcatul. Iar unde nu mai există păcat, nu mai există condamnare. Acum, fiindcă păcatele tuturor celor mântuiţi de-a lungul timpului, zac asupra lui Satana, atunci devine lesne de înţeles că ţinta legii, privind condamnarea lor, este îndreptată către purtătorul lor, Satana. Acest adevăr este frumos revelat în cuvintele următoare:

     "Prin acest serviciu anual, poporul era învățat cu privire la importantele adevăruri ale ispășirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispășire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vinovăția nelegiuirii și credința în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui >toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei<, punându-le >pe capul ţapului<. Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept >chipul şi umbra lucrurilor cereşti< (Evrei 8,5)." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al unsprezecelea de la sfârşit.

Putem observa singuri că doar în ziua ispăşirii finale, "cerinţele legii, care cerea viaţa păcătosului", chiar dacă el era mai departe iertat şi îndreptăţit, deci aflat în cetatea de scăpare, în Isus Hristos, "erau satisfăcute". Atunci şi numai atunci păcatele erau luate din sanctuar şi puse asupra iniţiatorului lor - Satana, iar asta înseamnă că era dusă mai departe, mutată în alt loc condamnarea păcatului. Traseul păcatului era următorul: mai întâi în cel păcătos, apoi în sanctuar şi mai apoi asupra lui Satana. În tot acest traseu real, legea lui Dumnezeu urmăreşte păcatul, îl condamnă fiindcă nu are raţiune, noimă existenţa sa. Când Satana împreună cu toţi păcătoşii vor fi distruşi, tot atunci va dispărea definitiv păcatul iar condamnarea lui va fi anulată, nu-şi mai are sensul întrucât păcatul nu mai există. Doar în această situaţie omul răscumpărat va scăpa definitiv, pe deplin, întru totul, cu desăvârşire şi de condamnarea legii, chiar dacă el este îndreptăţit şi ascuns în Isus Hristos.

Reţinem, deci, ca un fapt extrem de important, că iertarea şi izbăvirea din păcat nu anulează sub nici o formă păcatul, ci doar ne plasează în cetatea de scăpare, unde trebuie să rămânem, prin credinţă vie, până la încheierea harului, când are loc sigilarea, iar încheierea harului coincide exact cu încetarea lucrării de mijlocire în calitate de Mare Preot a lui Isus Hristos.

Putem conchide, fără să greşim, cu cea mai mare certitudine, ca un fapt cert, că, dacă chiar şi omul răscumpărat, iertat şi izbăvit de păcat, ocrotit prin sângele lui Hristos, nu este eliberat cu totul de condamnarea legii, atunci cum trebuie să fie cu copiii care se nasc pe acest pământ? Trebuie să fie limpede că toţi ne naştem cu păcătoşenie, cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu, vinovaţi şi condamnaţi la moarte veşnică de legea neprihănită a lui Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia cu privire la felul cum ne naştem.

     "Moştenirea copiilor este păcatul. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Deoarece sunt înrudiţi cu primul Adam, toţi oamenii primesc de la el vinovăţia şi sentinţa de condamnare la moarte." Manuscript Releases, vol. 9, pag. 236. "Fiinţele omeneşti căzute... au moştenit vinovăţia şi se află sub condamnarea morţii veşnice." Manuscript Releases, vol. 12, pag. 61. "Aceşti copii dragi au primit de la Adam o moştenire a neascultării, a vinovăţiei şi a morţii." Manuscript Releases, vol. 13, pag. 14.

Noi moştenim doar păcatul neascultării lui Adam, adică acea forţă din noi, transmisă ereditar, care ne împinge la păcat fără voia noastră, înfăptuindu-l pur şi simplu din fire, în mod natural. Nu ne facem vinovaţi de alegerea, fapta şi vinovăţia ce a decurs din fapta lui, care îl privesc în mod personal numai pe el. Carnea şi sângele noastre păcătoase, decăzute şi muritoare, nu sunt condamnate de legea lui Dumnezeu, întrucât ele pot deveni unelte ale neprihănirii, şi nu sunt păcatul ca atare, ci doar imaginea degradării săpate de păcat cât şi a prezenţei păcatului în lume. Important este că ne naştem, că această minune a fost asigurată de Isus prin faptul că s-a pus între Dumnezeu şi om, din iubire, ca să ne salveze; să ne ofere un timp de probă ca să se vadă ce iubim mai mult, pe Dumnezeu sau păcatul.