Vor fi mântuiţi pruncii morţi prematur?

Această întrebare derivă chiar din adevărul descoperit în legătură cu naşterea copiilor cu păcătoşenie, cu vrăjmăşie, lucru care, potrivit cerinţelor legii lui Dumnezeu, îi face vinovaţi şi devin astfel condamnaţi înaintea lui Dumnezeu. Potrivit logicii omeneşti, de vreme ce copiii se nasc în stare păcătoasă, sunt vinovaţi şi implicit condamnaţi la moarte veşnică, atunci acest lucru ar putea însemna că ei n-ar mai putea fi salvaţi de Dumnezeu dacă se întâmplă să moară prematur. Mare atenţie aici, vorbim despre logica omenească, despre optica modului cum un părinte vede lucrurile atunci când aude că pruncii noştri se nasc păcătoşi şi condamnaţi. Din această pricină, mulţi părinţi au ajuns să trăiască cu convingerea fermă, cu credinţa că pruncii nu intră în această lume decât neprihăniţi, curaţi la suflet, deci fără păcat, asemenea lui Adam înainte de a cădea în păcat, şi vorbim aici despre starea spirituală, nu despre carne şi sânge, deci trupul biologic.

Mi-a fost dat să aud faptul că pruncii se nasc gata mântuiţi, că ei se află în starea lui Adam înainte ca el să fi căzut în păcat. De ce gândesc în acest fel persoanele respective? Deoarece le place să creadă că atunci când mor prematur copiii, ei, născându-se deja sfinţi, nu au cum să fie pierduţi. Aici conduce logica omenească de tipul acesta. Este un raţionament pur uman şi nu are nici un temei biblic; el nu are nici un corespondent în Evanghelia măreaţă a lui Hristos. Nu are nici un rost să credem ceva care nu este Evanghelia. Această credinţă este adânc înrădăcinată în mentalitatea adventistă, nu numai în cea protestantă.

Conform acestui raţionament, dacă este dus mai departe din partea celor ce cred aşa ceva, în situaţia în care Evanghelia ne învaţă că toţi copiii se nasc cu prihană, deci păcătoşi şi vinovaţi, atunci concluzia firească este aceea că, o dată cu moartea lor prematură, nu mai au cum să fie mântuiţi, nu mai pot vedea Cerul şi nu se pot bucura de veşnicie. Este ca şi cum am spune că Dumnezeu nu a fost în stare să rezolve definitiv problema păcatului în cazul morţii premature a copiilor. Îl facem pur şi simplu neputincios pe Dumnezeu. Mai degrabă, ne place să credem ceva despre care credem că ar fi Evanghelia, decât realitatea descoperită a Evangheliei, potrivit Sfintelor Scripturi.

Da, pruncii se nasc păcătoşi, vinovaţi şi condamnaţi, fiindcă aceste lucruri sunt singurele pe care le pot căpăta prin moştenire, pe calea eredităţii, din sămânţa lui Adam. Sămânţa lui este singura noastră moştenire, în plan fizic şi natural. Dar, de când anume faptul că pruncii se nasc astfel, trebuie să ne conducă la concluzia greşită că cei care mor prematur nu vor fi mântuiţi, din pricina condiţiei sau a stării lor spirituale înaintea lui Dumnezeu? După logica omenească, pruncii care mor prematur, în condiţia prezenţei păcatului în ei, nu pot fi mântuiţi!

Această mentalitate, ce a devenit chiar un crez în rândul multor părinţi adventişti, şi nu numai, nu îşi găseşte corespondentul în logica divină, în modul cum Dumnezeu priveşte şi înţelege lucrurile. Să luăm aminte la această realitate, ce ar trebui bine întipărită în mintea noastră: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9. În Evanghelia lui Hristos nu se află nici un firicel de ţesătură a gândirii omeneşti, a logicii şi raţionamentului uman. Nu are rost să ne ocupăm cu lucruri care nu ţin de modul de gândire, de mintea lui Dumnezeu.

Ca să îl înţelegem pe Dumnezeu, atunci trebuie să avem în noi chiar mintea Lui, ceea ce înseamnă că vom avea o minte în stare să discearnă gândul lui Dumnezeu îmbrăcat în cuvinte omeneşti, aşa cum este el redat pe paginile Sfintelor Scripturi. Prin urmare, întrebarea care stă la baza studiului de faţă, deşi onestă, cuprinde în sine neîncrederea în capacitatea absolută a lui Dumnezeu de a rezolva definitiv păcatul sub toate aspectele lui, cu absolut tot ceea ce implică el. Dacă jertfa lui Hristos nu ar fi răspunsul definitiv şi absolut la întreaga problemă a păcatului, dacă nu ar fi rezolvarea deplină la toate provocările păcatului, atunci ea nu este desăvârşită, iar Dumnezeu nu are capacitatea de a termina pentru totdeauna cu păcatul. "Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus." Filipeni 2,5.

Nu are nici cea mai mică importanţă că pruncii noştri se nasc păcătoşi, deoarece acest lucru nu l-a împiedicat şi nu îl împiedică pe Dumnezeu să salveze omul din păcat. Dumnezeu nu ne spune explicit, în Scripturile adevărului, cum va proceda El cu un copil mort prematur, întrucât acest lucru nu a considerat că trebuie să ne fie descoperit, cel puţin până astăzi. Lucrurile care sunt descoperite ne aparţin, sunt ale noastre pe vecie, dar cele care nu ne sunt descoperite, aparţin lui Dumnezeu şi este bine să le lăsăm în seama Lui. Cunoştinţa cu privire la modul cum vor fi salvaţi sau vor pieri unii dintre copiii morţi prematur nu este esenţială pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Evanghelia lui Hristos nu ne este descoperită în aşa fel, încât să trebuiască să ştim cum urmează să rezolve Dumnezeu toate situaţiile posibile ivite în urma desfăşurării păcatului.

Cu toate acestea, avem descoperite destule lucruri cu privire la caracterul Său, prin Isus Hristos, care să ne ajute să înţelegem că Dumnezeu este iubire şi că El deţine cunoştinţa aceea care poate rezolva toate dilemele şi nedumeririle, ori întrebările noastre cu privire la problema păcatului. Un lucru trebuie să fie absolut clar pentru orice minte onestă, şi anume că, nu trebuie pus semn de egalitate între prezenţa păcatului în copiii care se nasc pe pământ şi eventualitatea pieirii lor dacă mor în condiţia aceasta, pentru ei nefiind posibilă în felul acesta mântuirea. Aceasta este doar logică omenească ce inspiră şi este în totalitate lipsă de credinţă în bunătatea lui Dumnezeu şi în capacitatea Lui de a rezolva toate dilemele născute şi apărute în urma păcătuirii şi a prezenţei păcatului.

Noi suntem chemaţi să gândim altfel decât majoritatea oamenilor, trebuie să credem cu desăvârşire altfel în Dumnezeul cerului. Noi trebuie să dăm credit deplin lui Dumnezeu în ce priveşte măsura pe care a luat-o în legătură cu păcatul, şi anume o jertfă infinită. Dacă păcatul ar fi mai infinit decât infinitul jertfei atotcuprinzătoare a lui Hristos, atunci, da, se poate spune că Dumnezeu a încercat să facă tot ce i-a stat în putinţă să distrugă păcatul, dar numai până la punctul în care infinitul jertfei Sale este depăşit, întrecut de infinitul puterii păcatului. Jertfa lui Hristos este asigurarea definitivă şi absolută în ce priveşte rezolvarea păcatului, cu tot ceea ce derivă din el.

De aceea, jertfa lui Hristos este răspunsul la întrebarea care face obiectul acestui studiu. În ce stare îi va pune ea pe toţi mântuiţii, pe noul pământ? Dar pe părinţii cărora le-a murit prematur copilul? Să dăm credit Cuvântului lui Dumnezeu în acest sens: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: >Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut<". Apocalipsa 21,1-4.

Ce reuşeşte, deci, să facă Dumnezeu pentru toţi cei mântuiţi? El "va locui cu ei", "va fi Dumnezeul lor" şi "va şterge orice lacrimă din ochii lor". Toate acestea sunt numai rodul jertfei minunate a lui Hristos. Din moment ce Dumnezeu, prin jertfa Mântuitorului, îi pune în condiţia veşnică de a nu mai fi în stare să plângă, înseamnă că ei nu au pentru ce să mai sufere, că pe noul pământ condiţiile vor fi de-aşa natură că nu se mai poate plânge, şi asta pentru că nu mai există sursa care să ne determine să plângem - păcatul, durerea, suferinţa, pierderile copiilor, etc. Aşadar, dacă Dumnezeu face în aşa fel, încât orice lacrimă să fie ştearsă, înseamnă că problema mântuirii pruncilor morţi prematur nu are cum să constituie un izvor de suferinţă pentru nici un părinte care şi-a pierdut copilul în astfel de condiţii.

Asta mai înseamnă că problema păcatului este rezolvată în aşa manieră prin jertfa Mântuitorului, încât toţi părinţii vor fi pe deplin mulţumiţi cu felul cum Dumnezeu a răspuns la problema salvării copiilor lor morţi prematur. Dumnezeu va fi capabil să şteargă orice lacrimă din ochii lor. Chiar dacă se va întâmpla ca unii dintre aceşti prunci să nu fie mântuiţi, din pricina părinţilor lor sau a altor cauze, modul cum Dumnezeu rezolvă situaţia lor, de a fi ca unii care nici n-au existat vreodată, îi pune pe aceşti părinţi în situaţia de a înţelege deplin justeţea dreptăţii divine. Nu va exista nici cea mai mică urmă de îndoială, nici cel mai mic semn de întrebare cu privire la felul cum Tatăl din ceruri a rezolvat situaţia acestor micuţi.

Modul de manifestare al dreptăţii lui Dumnezeu nu lasă suspiciuni şi îndoieli în urma lui. Trebuie să fie ceva pe potriva sfinţeniei, bunătăţii şi iubirii divine. Ne aducem aminte că Dumnezeu nu este un om, că El nu vede lucrurile cum le vedem noi, şi ca atare dreptatea Lui nu are corespondent deloc în ceea ce noi numim dreptate pe pământ, obţinută în sălile de judecată sau cine ştie cum. Dreptatea lui Dumnezeu este mântuire, şi are capacitatea veşnică în ea de a-l aduce pe omul răscumpărat şi mântuit, prezent pe noul pământ, în starea de a nu mai putea să plângă din cauză că acolo nu este prezent pruncul sau vreuna dintre fiinţele lui dragi. Dreptatea lui Dumnezeu va satisface absolut toate aşteptările celor mântuiţi şi înnobilaţi prin harul lui Hristos, şi va fi răspunsul pe care ei îl aşteaptă, pentru că ştiu că acela este singurul răspuns în neprihănire.

Marea realizare a lui Dumnezeu este că ne face fericiţi, că poate să ne facă bucuroşi, fericiţi şi mulţumiţi sufleteşte, prin jertfa Fiului Său, indiferent ce am pierdut noi pe pământul blestemat de păcat. Niciodată mintea noastră nu va fi ancorată în vreun eveniment din trecutul nostru, legat de pierderea celui drag, oricine ar fi acesta, fiindcă altminteri în ce fel se poate spune că Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri, că nu va mai fi nici ţipăt, nici tânguire şi nici durere? Nu cred că trebuie să ne facem scenarii cu privire la mântuirea copiilor sau a pruncilor morţi prematur. Nu suntem chemaţi să ne ocupăm cu aşa ceva. Nu are rost să fabricăm o evanghelie falsă cu privire la mântuirea pruncilor ori copiilor, plecând de la credinţa că ei trebuie să se nască lipsiţi de păcat în lume, doar de dragul de a-i şti, doar în mintea noastră, salvaţi de Dumnezeu, în cazul în care ar muri prematur. Este un raţionament absolut fals şi neavenit.

Nu trebuie să dăm cu piciorul Evangheliei descoperite pentru o astfel de amăgire nimicitoare. Dumnezeu ne cheamă să primim adevărul exact aşa cum este el, fără să scoatem sau să adăugăm ceva la el. Lucrurile care nu ne sunt descoperite, să le lăsăm cu totul în seama Lui, iar noi să ne ocupăm să le înţelegem şi să creştem în cele ce deja sunt descoperite. Ca un lucru clar, fără echivoc, noi trebuie să ştim că în Cer vor intra doar cei cu inimi curate, fiindcă numai o astfel de inimă va putea fi în armonie deplină cu mintea şi caracterul lui Dumnezeu. Mântuitorul spunea despre aceştia în felul următor: "Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!" Matei 5,8. Ei sunt singurii care îl pot vedea pe Dumnezeu, care vor dori să stea şi să trăiască lângă Dumnezeu.

În virtutea acestei realităţi incontestabile, putem spune că pe noul pământ nu are cum să fie prezent vreun păcătos, fie el copil, adolescent, tânăr sau bătrân. Dacă Dumnezeu ar încerca să salveze un păcătos, care are o singură apucătură, să zicem, îi place să se distreze în locuri deocheate, cum s-ar simţi o astfel de persoană pe un pământ lipsit cu desăvârşire de aceste locuri rău famate? Dacă în inima lui se află doar această apucătură, cum ar fi posibil să se simtă fericit şi bucuros înaintea unui Dumnezeu care nu poate tolera nimic care aparţine păcatului? Nu ar deveni noul pământ un loc de tortură pentru un astfel de suflet? Şi dacă este aşa, atunci în ce fel Dumnezeu va fi în stare să şteargă orice lacrimă din ochii părinţilor lui, care s-au bucurat să îl vadă mântuit, orice tânguire şi orice durere, dacă ar admite să trăiască mântuit fiul lor, fiu ce este torturat de sfinţenia unui Tată plin de lumină, din cauza faptului că nu îşi poate satisface pofta respectivă?

     "În starea sa de nevinovăție, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, >în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei<. (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfințenie și, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezența lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, și, deci, nu găsește nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezența lui Dumnezeu și de aceea va ocoli, se va retrage din compania ființelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domnește acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele și motivele sale ar fi străine de cele ce determină acțiunile ființelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură și ar dori să se ascundă de Acela care este lumina și centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezența lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunși de fața Celui care a murit ca să-i răscumpere." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 2.

Dreptatea lui Dumnezeu are în vedere toate aspectele cunoscute şi necunoscute ale sufletului omenesc, şi ştie când nevrednicia acestuia îl face nepotrivit pentru Cer. Nevrednicia omului, indiferent de vârsta lui, îl pune în situaţia de a fi incapabil să trăiască asemenea lui Dumnezeu: curat, sfânt, bucuros, fericit, sănătos, etc. Ochiul lui Dumnezeu merge, pătrunde până în cele mai mici amănunte, până în străfundurile sufletului omenesc, nu-i scapă nimic. Dacă ceva de acolo, ajunge să pună stăpânire pe om, atunci Dumnezeu ştie că salvarea lui ar fi doar pentru nimicire, căci stă scris: "Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură și ar dori să se ascundă de Acela care este lumina și centrul bucuriei cerului".

Dumnezeu ţine cont şi de ce ar fi devenit un suflet în viaţa lui, în situaţia în care a murit înainte de vreme. Unii vor fi salvaţi, alţii nu vor fi salvaţi. Unul dintre sufletele salvate, dar care a murit înainte de vreme, este cel al tâlharului de pe cruce, căruia Mântuitorul i-a spus că va ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, că va fi mântuit. În viaţa sa, aproape că nu mai era nimic bun, cu o singură excepţie, calitatea minţii sale de a discerne pe Mesia. Adică exact acel lucru care lipsea cărturarilor şi învăţaţilor iudei. Hristos i-a promis mântuirea tocmai pentru această calitate, deosebind în viitorul lui, dacă ar mai fi trăit, un discipol deosebit de credincios. În nici un caz, Isus nu ar fi putut să rostească acele cuvinte unuia care n-ar fi urmat calea lui Dumnezeu, în viitorul său, părăsind din nou pe Dumnezeu pentru o viaţă de păcat. Cred că trebuie să fie limpede acest lucru.

Trebuie să avem în vedere că dreptatea lui Dumnezeu este de aşa natură că nu-i scapă nimic cu privire la viaţa unui om, indiferent în ce stadiu al vârstei s-ar afla. Dacă potenţialul bun din el, va prima, va avea câştig de cauză în viitorul lui, chiar dacă ar fi murit prematur sau înainte de vremea de a se stinge firesc din viaţă, atunci va fi salvat, dar dacă acel potenţial va fi denaturat creându-şi astfel un viitor care să-l situeze împotriva lui Dumnezeu, atunci devine clar că nu are cum să fie mântuit. Vorbesc despre suflete omeneşti care mor mai înainte de a ajunge la vârsta la care se moare natural sau din diverse alte cauze. Acest viitor le va fi pus în faţă, desfăşurat pe dinaintea ochilor lor, ca să ştie de ce nu pot locui lângă Dumnezeu. Ei vor conştientiza că propria lor nevrednicie îi va plasa în această situaţie nenorocită, iar singurele lor cuvinte, la bara de judecată a lui Dumnezeu, vor fi acestea: "Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta... Da, Doamne Dumnezeule atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!" Apocalipsa 16,5.7.

În orice caz, pe noul pământ vor fi destui copii fără părinţii lor, care au refuzat mâna întinsă salvatoare a lui Dumnezeu, dar la fel de bine vor fi şi părinţi care nu îi vor avea în preajma lor pe copiii lor, sau doar pe unii dintre copiii lor, care au preferat o viaţă de păcat înaintea mântuirii. În pofida acestei realităţi, dreptatea lui Dumnezeu, modul cum El rezolvă problema mântuirii nu poate fi exprimată în cuvinte omeneşti decât într-un singur fel: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: >Iată, Eu fac toate lucrurile noi<. Şi a adăugat: >Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate<." Apocalipsa 21,4.5.