"Ce este născut din carne este carne"

Am aflat împreună cum a fost posibil ca Mântuitorul să îmbrace o natură umană păcătoasă, dar totuşi să fie curat, sfânt în interior, în natura Lui spirituală, fără să încalce deloc legea naşterii, care cuprinde legea reproducerii şi a eredităţii. El a venit pe pământul nostru blestemat de păcat ca un copil născut din nou în pântecele mamei Sale, adică în starea în care se găsesc oamenii păcătoşi pocăiţi când experimentează în mod real naşterea din nou, o lucrare care aparţine în întregime Duhului Sfânt, Autorul vieţii spirituale şi al inspiraţiei divine. Nu putea intra în lumea păcatului ca un păcătos aflat sub stăpânirea păcătoasă a vrăjmăşiei, sau cu păcătoşenie, fiindcă altminteri nu ar fi putut fi Răscumpărătorul lumii. El trebuia să vină de la Dumnezeu, adică de la cineva care nu aparţine creaţiei şi care nu se supune, prin ascultare, de legea lui Dumnezeu, câtă vreme aceasta, adică legea lui Dumnezeu, este expresia propriei Sale naturi divine, a vieţii şi caracterului Său. Numai fiinţele create se supun, prin ascultare, prin credinţă faţă de legea Sa. Acesta este motivul pentru care îngerii nu ne puteau scoate din păcat.

Izbăvirea omului păcătos de sub puterea păcatului a fost plănuită a fi făcută gradual, adică omul este salvat mai întâi spiritual, sufleteşte, apoi, la înviere, corporal, când i se schimbă trupul muritor cu unul al slavei şi nemuritor, şi mai apoi casa lui, pământul, când va fi refăcut la mutarea şi stabilirea definitivă a cetăţii lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, pe pământul refăcut, după ce vor fi trecut cei o mie de ani în care Satana este legat sau lăsat singur pe pământul devastat de cele şapte plăgi. Acum, scoaterea noastră din păcat presupune ca un fapt logic o moarte, asta însemnând că Cineva trebuia să moară în locul nostru pentru ca noi să putem trăi. Acela care a hotărât de bunăvoie şi nesilit de nimeni să ia locul omului păcătos, trebuia să plătească preţul răscumpărării aşa cum cerea legea lui Dumnezeu, adică dând o viaţă sfântă şi nemuritoare pentru o viaţă pierdută şi supusă la osândire veşnică.

Deci, moartea lui Dumnezeu, în persoana Fiului Său întrupat, era singura alternativă pentru scăparea omului din păcat. Taina lui Dumnezeu a avut ca punct culminant moartea Fiului întâi născut al lui Dumnezeu, fără să-şi piardă câtuşi de puţin calitatea de Fiu în raport cu Tatăl, lucru care asigura mai departe, pentru eternitate, păstrarea, continuitatea şi desfăşurarea vieţii celor deja creaţi, putând sta lângă Dumnezeu fără să fie distruşi de slava Lui nemaipomenită. Cu alte cuvinte, Hristos asigura mai departe existenţa creaţiei prin faptul că El putea rămâne Fiu în continuare, întâiul născut al lui Dumnezeu, atât în cer, cât şi pe pământ, fluxul energiei Tatălui trecând prin El în conformitate cu parametrii sau cu măsura care făcea posibilă viaţa celor creaţi fără nici un fel de probleme.

Această moarte a lui Hristos trebuia să înghită în ea păcatul împreună cu toate consecinţele lui, moartea fizică specifică lumii păcatului, dar şi moartea veşnică. Asta înseamnă că ceea ce a adus moartea Fiului lui Dumnezeu nu a fost răstignirea, ci păcatul nostru, al întregii umanităţi, de la începuturi şi până la a doua venire a lui Hristos. Răstignirea a fost doar un mijloc omenesc de tortură, prin care s-a grăbit cumva moartea omenească a Mântuitorului. A fost acel mijloc prin care Satana a căutat să împiedice jertfa lui Hristos pentru eliberarea omului din păcat şi distrugerea puterii şi împărăţiei întunericului în oameni şi mai apoi pe pământ. Dar, procedând astfel, diavolul nu a făcut altceva decât să grăbească jertfa minunată a lui Hristos.

În timp ce oamenii au căutat să scape de prezenţa Unuia care pretindea că este Mesia, Dumnezeu a împlinit planul mântuirii permiţând oamenilor şi demonilor să-şi desăvârşească lucrarea aducând la moarte, prin răstignire, tocmai pe Fiul lui Dumnezeu care, în felul acesta, asigura omului mântuirea din păcat pe vecie. Dacă Hristos a murit din cauza păcatului nostru înseamnă că păcatul este o putere, o forţă care nu putea fi distrusă decât prin jertfă. De aceea am subliniat că acesta nu este o simplă idee biblică ori filozofică sau un ceva care ţine de o alegere, ci este chiar duhul lui Satana, spiritul de rebeliune, eul ticălos al naturii sale, vrăjmăşia care ţine în stăpânire pe toţi fiii oamenilor. Este prezenţa reală a unei puteri teribile a răului în om. Pentru a distruge această forţă îngrozitoare, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să devină om adevărat şi să moară în locul nostru. Preţul răscumpărării noastre a fost unul uriaş, extraordinar de uriaş.

Prin urmare, calea intrării în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie calea distrugerii păcatului în om, prin acceptarea jertfei lui Hristos ca putere a unei vieţi nepieritoare. "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Romani 6,6.7. (KJV Bible). Dar, pentru ca noi să devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu, prin naşterea din nou, trebuie să murim împreună cu Isus Hristos. Ceea ce presupune ca un lucru lămurit că intrarea în împărăţia luminii se face printr-o moarte reală, asemănătoare morţii lui Hristos pe cruce. Aceasta este o realitate care aparţine planului mântuirii, şi nu poate fi desfiinţată. Această moarte este de natură spirituală, se petrece în domeniul spiritual, în sufletul nostru, însă este tot atât de reală ca şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei.

Hristos nu a murit desfiinţând în mod automat pur şi simplu puterea păcatului în toţi copiii care se nasc, trecând peste legea eredităţii. Adică, prin jertfa Sa, El nu a făcut în aşa fel, încât copiii să se nască sfinţi pe dinăuntru, în carnea lor, din părinţi omeneşti, fiindcă El nu a luat locul lui Adam din punct de vedere al reproducerii naturale, fireşti, care corespunde naturii omului, prin unirea dintre sămânţa lui Adam şi sămânţa femeii, ci a luat locul lui Adam doar din punct de vedere al reproducerii spirituale, ca Sămânţa prin care ne vine viaţa lui Dumnezeu, prin credinţă, şi care este de fapt chiar viaţa lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Hristos nu s-a căsătorit pe pământ cu femeie, tocmai spre a arăta că nu a fost menit să îl înlocuiască pe Adam şi sămânţa lui din punct de vedere fizic. Ţinem minte că în planul mântuirii jertfa lui Hristos trebuia să cuprindă mai întâi salvarea sufletului, ulterior, la înviere, corpurile noastre transformate, aceasta fiind opera creatoare a lui Dumnezeu, şi nu un act al reproducerii naturale, prin sămânţa bărbatului, mai ales că bărbaţii şi femeile răscumpărate nu se mai înmulţesc.

Puterea răscumpărării are de-a face mai întâi cu sufletul omului, şi puţin mai la urmă cu trupurile noastre. De aceea, noi trebuie să ne căpătăm trupurile noastre în continuare prin sămânţa lui Adam, trupuri în care se află în mod automat întâiul născut al lui Satana, adică vrăjmăşia sau puterea păcatului. Hristos nu a avut de gând să întrerupă ciclul perpetuu al înmulţirii neamului omenesc prin intermediul seminţei lui Adam, ci a venit pe pământul nostru să rupă şi să distrugă, mai întâi, puterea păcatului din sufletul omului, care în mod logic trebuie să se afle sub stăpânirea acestuia, altfel moartea lui Isus nu are noimă. Dacă intrarea noastră în împărăţia lui Hristos, spiritual vorbind, adică prin naşterea din nou, implică o moarte, atunci este lesne de înţeles că toţi copiii se nasc păcătoşi, supuşi puterii nimicitoare a păcatului. Ca să treci de pe un tărâm pe altul, de la întuneric la lumină, pentru a fi un alt om, presupune că înainte nu ai cum să fie acel alt om. Ci trebuie să te fi născut într-o stare caracteristică întunericului, iar ca să treci pe tărâmul lumii trebuie musai să mori pentru a lăsa în urmă tot ce aparţie puterii întunericului, spre a putea renaşte la viaţa plină de lumină caracteristică tărâmului luminii.

Apoi, actul exercitării credinţei, spre a putea muri spiritual prin puterea Duhului Sfânt, ca să ne naştem la o nouă viaţă în Isus Hristos, presupune o minte matură, în stare să gândească pentru sine şi să conştientizeze valoarea jertfei lui Hristos. Or, copiii nu se nasc în stare să gândească şi mai ales să creadă, câtă vreme ei nici nu deosebesc bine realitatea cea nouă în care au intrat prin voie omenească. Căci, până la urmă, copiii se nasc prin voia părinţilor, nu prin voie divină, după vrerea lui Dumnezeu, adică sfinţi pe dinăuntru. Sămânţa lui Adam perpetuează specia umană în absolut toate privinţele, în starea păcătoasă, nu sfântă. Sămânţa lui Hristos are de-a face doar cu planul spiritual, cu inima sau sufletul omului născut în lume în starea păcătoasă. Din acest motiv, nu ne putem naşte de-a gata sfinţi în inima noastră, fiindcă toţi ne naştem din sămânţa lui Adam, conform legilor reproducerii şi eredităţii.

Naşterea din nou are de-a face doar cu inima, cu sufletul fiindcă este de natură spirituală, şi asta pentru că în om trebuie să fie înlocuită prima natură spirituală, întâiul născut al lui Satana, căpătată prin sămânţa lui Adam, adică vrăjmăşia, o dată cu intrarea copilului în lumea păcatului, cu a doua sau cu o altă natură spirituală în raport cu prima, obţinută din sămânţa lui Hristos, care este viaţa lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru ca să devină Tatăl nostru spiritual, nu tatăl nostru fizic. Hristos nu l-a înlocuit pe Adam şi sămânţa lui în plan fizic, ci doar în plan spiritual. Dacă ar fi vrut să ne înveţe că pruncii se vor naşte pe pământul blestemat de păcat ca nişte sfinţi în inima lor, atunci trebuia să se căsătorească cu o femeie, ceea ce nu a făcut. În planul mântuirii nu era prevăzut un asemenea lucru, care nu ar fi rezolvat deloc problema păcatului şi nici a sfinţeniei.

Trebuie să înţelegem o dată şi pentru totdeauna că Mântuitorul a venit să ne salveze din păcat, nu de naşteri naturale sau fizice în păcat, sub stăpânirea păcatului, plini de vrăjmăşia interioară care ne face robi lui Satana. Naşterea în plan fizic se face doar prin sămânţa lui Adam, naşterea în plan spiritual se face doar din sămânţa lui Hristos şi numai atunci când deja am fost născuţi în sens fizic cu păcat, aflaţi sub stăpânirea vrăjmăşiei, care înseamnă prezenţa puterii păcatului în noi. Această realitate formidabilă este frumos enunţată de Hristos, când îi spune lui Nicodim următoarele: "Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Ioan 3,6. Intră pur şi simplu în sfera legi firii ca ceea ce este născut din carne să fie tot carne. Iar carnea nu se poate obţine decât dintr-o singură sursă - Adam. Nu există altă posibilitate. Hristos, Domnul, ne descoperă într-o manieră lămurită, limpede ca cea mai cristalină apă, adevărul extraordinar că sursa cărnii noastre este şi provine de la Adam, nu de la Dumnezeu, iar aceasta se face doar prin legile stabilite de Dumnezeu: legea reproducerii şi legea eredităţii.

Aşadar, trupurile noastre se obţin prin naşterea din sămânţa lui Adam, nu direct prin Hristos, căci El nu este Tatăl spiritual direct al nici unui copil care se naşte prin sămânţa lui Adam. El va deveni Tatăl spiritual în sens real numai prin credinţa celui care doreşte această mare binecuvântare. Nu intrăm mântuiţi automat în lumea noastră prin naşterea fizică. Nu este adevărat acest lucru. Că ne naştem sub har, aceasta este o altă realitate, dar numai pentru a fi ocrotiţi de mânia legii lui Dumnezeu, care ne condamnă păcatul din noi. A fi sub har nu-i totuna cu a fi în har, adică a-l avea în inimă. Sunt două lucruri diferite. Noi ne naştem sub har, dar nu cu el în inimă, fiindcă se capătă doar prin credinţă şi nu din sămânţa lui Adam. Prin urmare, sub har, ce este născut din carnea păcătoasă, aflată sub controlul puterii păcatului, trebuie să fie tot carne păcătoasă, aflată mai departe sub puterea stăpânitoare a păcatului. Acesta este adevărul, iar Scripturile nu pot fi desfiinţate.

Însă, Hristos face un pas mai departe şi ne descoperă aceleaşi legi şi pe tărâmul spiritual, şi anume că "ce este născut din Duh este duh." Deci, ce este născut din Duhul lui Dumnezeu sau din duhul lui Satana trebuie să fie tot duh sau spirit, ori altfel spus viaţă spirituală. În acest context, Răscumpărătorul nostru drag îi transmite lui Nicodim că omul care vrea să vadă împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se nască din nou. De ce foloseşte Isus această expresie "naşterea din nou"? De ce această naştere trebuie să fie din nou? Devine clar că ea este o naştere din nou în raport cu o altă naştere veche. Ceva nou este nou totdeauna cu ceva care deja e vechi. Această naştere din nou nu are nimic de-a face cu planul fizic, sau cu sămânţa lui Adam. Ştim acest lucru din cuvintele lui Nicodim şi răspunsul Mântuitorului la nedumerirea sa de a mai intra încă o dată în pântecele maicii sale. "Nicodim I-a zis: >Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?< Isus i-a răspuns: >Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu<." Ioan 3,4.5.

Naşterea din nou este din nou fiindcă se află în raport cu ceva vechi, cu ceva ce a existat înaintea ei. Această naştere se face doar "din apă şi din Duh", nu altfel. Acum, dacă pruncii noştri s-ar naşte din sămânţa lui Adam, căci am arătat că altă cale nu există ca să ne căpătam trupurile, deci carnea, fără păcat în această lume, adică ar fi sfinţi în suflet, cum ar fi posibil aşa ceva din moment ce naşterea din nou se face doar din apă şi din duh? În ce fel intră ei în lumea păcatului din apă, astfel încât să dea mărturie că în ei s-a petrecut lucrarea Duhului dătător de viaţă al lui Hristos, adică faptul că sunt născuţi fără păcat? Botezul cu apă este o mărturie publică din partea cuiva matur care a intrat în legământ cu Dumnezeu, prin jertfă, dând mărturie că în el a avut loc naşterea din nou prin Duhul Sfânt.

Să luăm seama la faptul că ucenicii lui Isus şi apostolii nu au botezat niciodată prunci sau copii sub vârsta adolescenţei, care la evrei era doisprezece ani. Reţinem pentru totdeauna, că naşterea din nou trebuie să fie doar din apă şi din duh, nu prin şi din carne prin sămânţa lui Adam. Naşterea din nou devine realitate doar dacă este şi derivă din sămânţa lui Hristos, Dătătorul vieţii, Cel care pune viaţă în locul morţii. Aşa ne învaţă Scripturile adevărului, peste care nu putem trece cu nici un chip. "Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer." Ioan 3,13.

Ce vrea să ne transmită Hristos prin aceste cuvinte sublime? Adevărul că viaţa spirituală se capătă doar de sus, şi este în întregime lucrarea Lui, nu aparţine omului sau cărnii. Copiii se nasc pe pământ, nu în cer, din carne păcătoasă, din sămânţa lui Adam, nu din Duhul dătător de viaţă, din sămânţa lui Hristos, atunci când ies din pântecele mamei lor! Adam este pe pământ, Hristos este în cer, de aceea ne naştem mai întâi din Adam, ca păcătoşi, căci el nu ne poate transmite decât o carne păcătoasă, iar mai apoi, când ajungem să înţelegem că Hristos este Tatăl nostru spiritual prin sămânţa căruia putem căpăta viaţa nepieritoare, ne naştem spiritual, prin înnoirea spiritului, pentru împărăţia lui Dumnezeu. Prima naştere, din carne, se face doar prin voia lui Adam, a doua naştere, din Duh, în spirit sau suflet, se face doar prin voia Aceluia care a câştigat răscumpărarea omului păcătos, dar numai prin credinţă, ceea ce presupune maturitate în gândire.

Vedem deci că tocmai acest lucru l-a făcut posibil harul lui Dumnezeu, faptul că a dat posibilitatea copiilor să se nască, să crească şi să afle despre dragostea lui Dumnezeu pentru ei şi mântuirea lor, transformată într-o jertfă costisitoare. Când ei stau faţă în faţă cu această jertfă, după ce au crescut astfel încât să realizeze acest lucru, pot fi în stare să decidă ca Hristos să le devină în mod real Tată. Abia acum intervine credinţa, pe care înainte, la naşterea lor, nu aveau cum s-o exercite pentru că pur şi simplu este imposibil aşa ceva.

Mai este un adevăr demn de subliniat aici. Naşterea din nou este din nou fiindcă ia locul alteia care a existat înainte. Altminteri ar fi un nonsens ca Mântuitorul s-o numească naştere din nou! Asta înseamnă în mod precis că înainte de naşterea noastră din sămânţa lui Hristos sau din Dumnezeu, trebuie să ne fi născut spiritual dintr-o altă sămânţă spirituală, întrucât, după cum am subliniat deja, naşterea din nou are de-a face şi se petrece doar pe tărâmul spiritual, nu fizic. Atunci, dacă a existat înainte, cum s-a realizat ea? Prin legea reproducerii şi a eredităţii spirituale. Când Hristos a rostit cuvintele "ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh", a vrut să imprime în mintea noastră adevărul că toţi copiii se nasc, când intră în lumea noastră păcătoasă, nu numai din carne, adică din sămânţa lui Adam, ci şi din spirit, din sămânţa lui Satana.

Naşterea sau aducerea copiilor pe lume cuprinde în sine şi o naşterea spirituală, care trebuie să corespundă specificului lumii păcatului, din moment ce se transmite ereditar. Naşterea din nou nu se transmite ereditar, prin părinţi omeneşti, pe când naşterea veche spirituală se transmite ereditar prin intermediul naşterii fizice, laolaltă cu aceasta, fiindcă este alipită legilor aferente acesteia. Este pur şi simplu un tot unitar. Când Adam a păcătuit, Satana şi-a dat seama că se poate transmite pe sine, adică spiritul lui rău şi păcătos, în toţi urmaşii lui Adam, de vreme ce întregul corp, mintea şi sămânţa lui au fost afectate de păcat. Unicul mijloc de transmitere a vieţii fizice şi a vieţii spirituale din om, condamnate amândouă de legea lui Dumnezeu din pricina păcătuirii, a păcatului, era sămânţa lui Adam. Astfel, în sămânţa lui Adam se află laolaltă viaţa fizică şi viaţa spirituală a lui Satana, o viaţă pierdută, ea fiind despărţită de Dumnezeu şi împotriva Lui.

Când Adam şi-a transmis sămânţa mai departe, el nu a făcut altceva decât să transmită împreună cu viaţa fizică şi vrăjmăşia lui Satana sau viaţa lui pierdută. Hristos ne descoperă, deci, ceea ce se întâmplă cu şi în copii, când aceştia se nasc, prin cuvintele "ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Este o unire ciudată, o contopire între viaţa noastră fizică, asigurată prin harul protector al lui Dumnezeu, şi viaţa spirituală din interiorul nostru, o viaţă condamnată de legea lui Dumnezeu.

Pentru distrugerea acestei vieţi, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, Mântuitorul a trebuit să se întrupeze ca să ne poată împăca şi uni cu Dumnezeu în Sine şi prin Sine însuşi. El a trebuit să intre în lumea noastră ca un om născut din nou, fără vrăjmăşie, fiindcă numai astfel putea zdrobi vrăjmăşia. Întruparea Lui trebuie să fie reprezentarea fidelă a experienţei naşterii din nou a omului care doreşte cu tot sufletul viaţa veşnică. Practic, naşterea din nou este o repetare a întrupării Mântuitorului pe pământul blestemat de păcat.

     "El a fost născut prin Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, Isus Hristos a fost născut din nou. El a venit din cer, întâiul născut al lui Dumnezeu, pe pământ, şi a fost născut din nou. Dar, în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos, totul este în contrast cu noi. El, Cel fără păcat, a fost făcut să fie păcat pentru ca noi să putem fi neprihănirea lui Dumnezeu în El. El, Cel viu, Prinţul şi Autorul vieţii, a murit pentru ca noi să trăim. El a cărui obârşie se suie până în zilele veşniciei, întâiul născut al lui Dumnezeu, a fost născut din nou pentru ca noi să fim născuţi din nou.
     Dacă Isus Hristos nu ar fi fost niciodată născut din nou, am fi putut noi fi născuţi din nou? Nu. Dar El a fost născut din nou, din lumea neprihănirii în lumea păcatului; pentru ca noi să fim născuţi din nou, din lumea păcatului în lumea neprihănirii. El a fost născut din nou şi a fost făcut părtaş de natură omenească, pentru ca noi să fim născuţi din nou şi să fim făcuţi părtaşi de natură divină. El a fost născut din nou pentru pământ, pentru păcat şi pentru om, astfel ca noi să fim născuţi din nou pentru cer, pentru neprihănire şi pentru Dumnezeu." Lecţii despre credinţă, cap. Desăvârşirea creştină, par. 56, 57.

Vedem, deci, de ce Hristos a trebuit să numească naşterea noastră spirituală, din Dumnezeu, naştere din nou, fiindcă tocmai aşa ceva este în raport cu prima naştere spirituală, de care beneficiem fără alegere şi fără vrerea noastră şi a părinţilor noştri, şi asta pentru că Adam a pus totul în mâna lui Satana pe acest pământ, inclusiv pe el, în clipa în care a ales cuvintele mincinoase ale lui Satana în detrimentul cuvintelor pline de viaţă ale lui Dumnezeu. Dacă în Adam şi copiii lui, adică noi toţi, se află contopite două vieţi, viaţa noastră fizică şi viaţa spirituală pierdută, care aparţine tatălui minciunii, tot astfel, spre a fi ai lui Dumnezeu prin naşterea din nou, Isus leagă natura omenească păcătoasă, viaţa noastră fizică, de viaţa Lui spirituală, care este propria Lui natură divină de care este legată sau unită pe vecie carnea noastră, dar acum aflată în stare slăvită în ceruri.

Această unire slăvită într-un corp omenesc slab şi păcătos, asigurată prin naşterea din nou, reprezintă taina lui Dumnezeu şi este biruinţa deplină asupra păcatului. Carnea noastră este pângărită sau sfinţită prin ceea ce se află înăuntrul ei. Naşterea din nou constituie poarta de intrare în viaţa veşnică, în veşnicie alături de Dumnezeu, pentru că este o naştere din Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu. Viaţa spirituală căpătată prin această lucrare care aparţine strict Duhului Sfânt se coboară sau mai bine zis este adusă de sus, din Cer, fiindcă acolo se află sursa ei, iar sursa ei este Isus Hristos. De aceea spunea Răscumpărătorul că "Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer". Ioan 3,13. Prin asta a vrut să ne transmită că viaţa care ne aduce în armonie cu Dumnezeu vine doar de sus, nu se găseşte pe pământ în sămânţa omului, fiindcă nu este caracteristică lumii noastre, după cum nici împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.

Aşadar, la zămislirea lor, copiii primesc doar ceva care este specific pământului, întrucât se nasc pe pământul blestemat de păcat, unde domneşte Satana. Ei se nasc sub har, nu în har, ca un ceva care să le aparţină automat prin naşterea din părinţii lor. Harul nu se transmite ca moştenire copiilor noştri, întrucât nu se găseşte în sămânţa lui Adam, ci aparţine Cerului. Numai Hristos, care locuieşte în Cer şi mijloceşte pentru noi, prin harul Său minunat, poate transmite, poate da sămânţa Sa, viaţa Sa omului, însă numai prin credinţa acestuia din urmă. Însuşirea ei sau împărtăşirea cu ea se face doar prin credinţă şi prin nimic altceva. Vom intra în Cer doar prin credinţă, iar tot ce aparţine Cerului se obţine doar prin credinţă, prin naşterea din nou, nu prin naşterea din sămânţa lui Adam, întrucât el a ajuns despărţit de Cer şi, în el, am fost şi noi despărţiţi de Cer, motiv pentru care singurul care ne poate aduce înapoi, acasă, în Cer, este Dumnezeul cerului. Credinţa aduce cu sine naşterea din nou, dar naşterea din sămânţa lui Adam aduce cu sine doar păcat, vinovăţie şi condamnare.