Principiul seminţei - cei doi Adami

Omul, bărbatul şi femeia, este o capodoperă fără egal în tot Universul. Nu degeaba se afirmă faptul că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Ceea ce este unic la om, fapt nemaiîntâlnit niciodată până la crearea lui în toată vasta operă a creaţiei divine, e puterea cu care a fost înzestrat să se înmulţească sau să se reproducă pe sine în urmaşii săi. Această invenţie divină nu este la întâmplare, ci e cu scop, cu o intenţie bine determinată. Omul apare exact după ce păcatul s-a ivit în mijlocul celor mai distinşi îngeri, a celor mai inteligenţi din tot ce crease Dumnezeu până la momentul respectiv.

Crearea omului din partea lui Dumnezeu a avut menirea să descopere inteligenţelor cereşti principiul seminţei atât în plan fizic, cât şi în plan spiritual, adică, în plan spiritual, să descopere modul cum Dumnezeu poate locui în orice minte inteligentă ascultătoare, deci care se află în armonie cu El, şi de asemenea trebuia să scoată la iveală taina lui Dumnezeu ţinută ascunsă din veşnicii în legătură cu Fiul Său preaiubit, Isus Hristos. Dacă în plan fizic două vieţi unite dau naştere unei a treia vieţi, după chipul şi asemănarea celor două vieţi unite prin căsătorie, tot astfel omul, bărbatul şi femeia, trebuia să fie o parabolă vie a tainei lui Dumnezeu în ce priveşte naşterea Fiului lui Dumnezeu în sânul Dumnezeirii.

Adam şi Eva au fost înzestraţi cu puterea reproducerii, din acest motiv Adam a fost gândit a fi purtător de sămânţă. La crearea lui, Adam fusese înzestrat cu neprihănirea lui Dumnezeu, chiar cu viaţa Sa, ceea ce înseamnă că această viaţă trebuia să fie conţinută în însăşi sămânţa lui Adam. Prin urmare, sămânţa lui Adam devine mijlocul reproducerii sau al înmulţirii acestuia sau a speciei umane, şi asta pur şi simplu pentru că ea îi aparţine şi este din el, definindu-l în toate privinţele. Tocmai aici se află îndemânarea caracteristică numai lui Dumnezeu. Ea trebuia să conţină tot ceea ce era şi îl definea pe Adam, şi anume viaţa desăvârşită. În acest fel, toţi urmaşii lui Adam, dacă acesta din urmă nu ar fi păcătuit, s-ar fi bucurat de viaţa lui Dumnezeu transmisă ereditar. În acest caz, toţi copiii şi implicit oamenii s-ar fi născut curaţi, inocenţi, fără păcat, având în ei viaţa lui Dumnezeu, care trebuia întreţinută permanent, din timp în timp, prin consumarea fructelor din pomul vieţii.

Faptul era ca Dumnezeu să arate în ce fel Fiul Său este o taină, în sensul naşterii Sale în sânul Tatălui. Omul, ca o categorie nouă şi distinctă, aparte de tot ceea ce crease Dumnezeu până atunci, era menit de Dumnezeu să fie marea binecuvântare pentru îngeri şi pentru tot Universul în ce priveşte eliminarea păcatului. Era, în termeni practici, unica soluţie a lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului, nefiind obligat astfel să creeze alte şi alte fiinţe, dacă acestea ar fi fost amăgite la păcat de diavolul, şi nici să folosească forţa sau constrângerea în nici un fel. Prin om, Dumnezeu voia să demonstreze inteligenţelor angelice că aşa ceva, adică folosirea constrângerii în rezolvarea păcatului, nu este posibilă fiindcă pur şi simplu nu se află în natura şi în caracterul Său şi nici măcar nu este soluţia pentru aşa ceva.

Când Lucifer s-a răzvrătit, el a atacat chiar taina lui Dumnezeu, care este însuşi Isus Hristos. Fiindcă în Fiul lui Dumnezeu sunt unite două vieţi, cea a Creatorului, o viaţă veşnică, neîmprumutată, ce îi aparţine de drept, şi viaţa creaturii, acest fapt în sine a făcut posibilă astfel existenţa în plan fizic, în realitatea pe care Dumnezeu o gândise. Fără Fiul lui Dumnezeu îmbrăcat în natura unui înger, El fiind chiar înger adevărat la înfăţişare şi în natura care îmbrăca propria-i divinitate, existenţa şi perpetuarea acesteia pentru făpturile inteligente ce urmau să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu sunt posibile cu nici un chip. De ce? Din cauza puternicei slave a lui Dumnezeu, a acelei energii şi lumini, care dacă nu este transformată la un nivel care să facă posibilă trăirea fiinţelor create în preajma Lui, deci existenţa lor ca persoane, ea are efect de distrugere.

Ca să ne fie mai uşor să înţelegem acest aspect, gândiţi-vă la o centrală electrică sau nucleară care produce mii de kilowaţi de energie, să zicem. Dacă întreaga putere a curentului electric ar intra în casele noastre aşa cum este produsă ea în centrala electrică, atunci cine dintre noi ar mai putea folosi aparatele casnice, becurile, televizoarele sau telefoanele inteligente? Ele nu ar suporta deloc această putere, şi nu ar face altceva decât să explodeze. Cu puterea electrică sau energia nu este vreo problemă şi nici cu aparatele casnice, de asemenea. Ambele sunt de dorit, dar ca să ne bucurăm cum se cuvine de energia electrică, atunci avem nevoie de un transformator de mare putere care să diminueze intensitatea puterii energiei electrice, în aşa fel încât la un voltaj anumit toate aparatele să poată fi folosite.

Deci, această puternică energie electrică este de folos pentru noi doar dacă există un transformator. Numai datorită lui pot exista toate celelalte aparate care ne trebuie în gospodărie. El face posibilă nu numai existenţa lor ci şi folosirea lor în scopul pentru care au fost create. Ei bine, tot astfel este şi Fiul lui Dumnezeu, un Transformator divin al energiei colosale care iese din persoana Tatălui, pe care o diminuează şi o face potrivită pentru înzestrarea unor fiinţe inteligente care să se poată bucura de existenţă, de viaţă, de realitatea vieţii, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu. Astfel, toate fiinţele create pot sta efectiv lângă persoana Tatălui fără ca acestea să poată fi nimicite. Atâta vreme cât Isus Hristos face parte din lumea creată, fără să fie creat, ci doar născut cu ajutorul Tatălui în asemănarea lumii angelice, îmbrăcând natura celor creaţi, tot atâta vreme poate exista viaţa creată, mai ales sub forma inteligenţelor aduse la existenţă de Isus.

Pentru Lucifer, Fiul lui Dumnezeu era o taină, nu înţelegea deloc cum poate fi Dumnezeu ascuns înapoia sau în natura unui înger, care poate să creeze! Nu înţelegea taina lui Dumnezeu, fiindcă de fapt nu fusese descoperită niciodată până în momentul apariţiei păcatului. Nu era nevoie. Toţi trăiau în armonie, dar prin credinţă, fiindcă valoarea armoniei şi a prieteniei este dată de credinţă goală, pură, în urma căreia vin şi pe care se consolidează încrederea, cunoaşterea, respectul reciproc, etc. El nu înţelegea cum poate un înger să deţină un loc mai presus de toţi îngerii, un loc special, şi de ce alţi îngeri nu pot ocupa locul respectiv. El nu putea înţelege că în Hristos erau îmbinate două vieţi reale, viaţa Creatorului şi viaţa îngerului. Ceea ce Hristos a fost pe pământ, exact aşa a fost şi în Cer: Dumnezeu ascuns sub înfăţişarea creaturii, tocmai ca să se poată identifica deplin cu cei creaţi, că să îi poată înţelege şi iubi cum se cuvine.

Prin unirea a două vieţi rezultă o a treia. Fiul lui Dumnezeu a fost unica fiinţă în Univers în care se întâlneau două vieţi unite, rezultatul fiind Dumnezeu cu noi sau Fiul lui Dumnezeu întrupat! Numai astfel se putea face posibilă existenţa şi creaţia în sine. Prin Isus, taina lui Dumnezeu, Dumnezeu arăta totodată cum poate să locuiască în fiinţele create. El nu o poate face ca persoană divină, ci prin intermediul seminţei Sale, adică a vieţii spirituale pe care o sădeşte în natura celor creaţi prin Duhul Sfânt. În momentul creării sau aducerii la existenţă a acestora, Dumnezeu pune în sufletul lor propria Sa viaţă, care este de fapt o sămânţă, ce trebuie dezvoltată mai apoi permanent, la infinit, prin intermediul tuturor înzestrărilor inteligente, a tuturor capacităţilor minţii.

Nu vorbesc aici despre viaţă fizică, proprie naturii specifice categoriilor de fiinţe create de Dumnezeu, ci am în vedere viaţa spirituală a lui Dumnezeu, adică neprihănirea sau caracterul Lui. Fără această viaţă în suflet şi fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu în lumea păcatului, inteligenţa afectată de păcat devine o putere colosală spre cele mai grozave forme ale ticăloşiei. Devine o putere de rău spre rău.

Despre Hristos, Scripturile adevărului afirmă clar că El este Sămânţa, iar dacă este Sămânţa înseamnă că El este Purtătorul adevărat al seminţei vieţii spirituale. "Acum, făgăduinţele au fost făcute >lui Avraam şi seminţei lui<. Nu zice: >Şi seminţelor< (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: >Şi seminţei tale<, adică Hristos... Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină >Sămânţa<, căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor." Galateni 3,16.19.

Pentru că Hristos încă nu a intrat în posesia împărăţiei Sale şi mai ales a pământului nostru răscumpărat, din cauza păcatului, până la nimicirea totală a păcatului şi a păcătoşilor, atunci devine limpede ca lumina zilei că El este Purtătorul de sămânţă divină, adică al vieţii lui Dumnezeu, doar pentru oamenii care ajung să-l descopere şi să-l primească, prin Duhul Sfânt, ca Mântuitor personal. "... fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac." 1Petru 1,23. "Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său." 1Ioan 3,9.10.

Când Adam şi Eva au păcătuit, în ei s-a petrecut o mare schimbare. Amândoi au pierdut neprihănirea şi, deci, viaţa lui Dumnezeu, cea care ne face să fim asemenea lui Dumnezeu din punct de vedere spiritual şi moral. În acest fel, ei au ajuns despărţiţi de Dumnezeu. Ajungând despărţiţi de Dumnezeu, ei deja erau morţi din punct de vedere spiritual, potrivit marelui standard divin al vieţii: legea lui Dumnezeu. Ar fi murit şi fizic numaidecât, dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi interpus între mânia lui Dumnezeu şi omul păcătos, dându-i astfel un timp de probă ca să se poată întoarce la Dumnezeu, dacă voieşte. Când păcatul a intrat în lume, atunci a apărut şi vinovăţia precum şi condamnarea la moarte din partea legii lui Dumnezeu. Oriunde este prezent păcatul, este prezentă şi moartea, căci suntem învăţaţi că boldul morţii este păcatul.

Acum, dacă Adam a pierdut prin păcătuire chiar viaţa lui Dumnezeu, pe care ar fi putut să o transmită ereditar urmaşilor săi, atunci nu devine logic şi adevărat că urma să transmită acestora doar ceea ce mai avea, adică păcatul, vinovăţia şi moartea, chiar moartea veşnică? Nu este prea mult spus în această privinţă. Pur şi simplu acesta este adevărul. El primise de la Isus viaţa lui Dumnezeu, se afla în el sub forma unei naturi spirituale, o capsulă a vieţii ce purta amprenta personalităţii şi individualităţii lui Adam, fiindcă-i aparţinea, pe care o putea transmite prin singurul mijloc ce fusese rânduit de Dumnezeu în acest scop, şi anume sămânţa. Dar, din momentul pierderii acestei vieţi şi înlocuirea ei cu spiritul lui Satana, cu spiritul de rebeliune, care este un spirit străin de natura lui Dumnezeu, fiind caracteristic doar despărţirii şi înstrăinării de Dumnezeu, atunci tot ceea ce-i mai rămânea lui Adam să transmită urmaşilor săi era doar o viaţă păcătoasă, chiar păcatul ca atare, ca prezenţă stăpânitoare a naturii sale omeneşti, a minţii şi a voinţei. În sămânţa lui se aflau toate caracteristicile definitorii ale păcatului, cu tot ce implică existenţa acestuia.

Păcatul este singura moştenire de care beneficiem de pe urma căderii lui Adam şi a Evei. Principiul seminţei ne spune în termeni reali că tot ceea ce conţine aceasta se va reflecta şi va fi întruchiparea întocmai în noua viaţă care apare. De pildă, dacă semănăm o sămânţa de ardei, va răsări ardei cu tot ce înseamnă ardei şi natura acestuia. Nu va răsări niciodată o ceapă sau un cartof, fiindcă pur şi simplu nu este în natura acelei seminţe decât să fie ardei şi nimic altceva. Perpetuarea vieţii fizice şi spirituale se face doar prin intermediul seminţei. Sămânţa omului, în condiţiile păcatului, nu poate fi decât păcatul, nicidecum neprihănirea, pe când sămânţa lui Hristos este întotdeauna neprihănire şi viaţă.

Prin urmare, o dată ce omul a căzut pradă lui Satana, acesta din urmă a devenit tatăl spiritual al tuturor oamenilor care s-au născut pe acest pământ, cu excepţia lui Hristos. El este purtătorul de sămânţă spirituală, putându-se reproduce în fiii oamenilor prin intermediul păcatului, iar păcatul este despărţirea de Dumnezeu şi moartea. În virtutea acestui adevăr, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, despărţiţi de Dumnezeu. Aşa intrăm în această lume.

     "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Romani 5,12.18.19. "De aceea zice: >Deşteaptă-te tu, care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina<." Efeseni 5,14. "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." Efeseni 2,1-3. "Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile." Coloseni 2,13.

Se poate observa limpede că, până în momentul izbăvirii de sub puterea păcatului, noi toţi ne naştem morţi în păcatele noastre, "după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării". El ne stăpâneşte prin intermediul seminţei sale, a intrusului dinăuntrul nostru, a vrăjmăşiei care lucrează în noi toate faptele întunericului, caracteristice duhului care lucrează în toţii fiii neascultării. Dacă sămânţa lui Hristos este viaţă, atunci, prin contrast, sămânţa lui Satana este moartea. Trebuie să reţinem faptul că noi nu avem cum să ne naştem neprihăniţi pe acest pământ, din moment ce îi aparţine lui Satana mai departe, şi din moment ce păcatul încă nu a fost nimicit cu totul de Dumnezeu. Dacă păcatul a impregnat totul şi supune pământul cu tot ce este pe el, atunci cum am putea să ne naştem neprihăniţi?

Când Adam a păcătuit, el a pierdut definitiv posibilitatea de a transmite neprihănirea. Întrebarea care poate apărea în mintea cercetătorului atent este aceasta: Dar omul născut din nou nu ar putea transmite neprihănirea urmaşilor săi, dacă aceasta tot devine proprietatea sa prin naşterea din nou? Răspunsul este un nu hotărât. Adam primise viaţa lui Dumnezeu, nu cu împrumut, ci ca dar definitiv, care putea fi transmisă pe cale ereditară, prin sămânţa lui. Prin pierderea acestei vieţi, corpul său a devenit corupt sau stricat, ceea ce înseamnă că şi sămânţa lui trebuia să poarte urmările păcatului. Viaţa lui Dumnezeu se putea transmite din tată în fiu numai dacă exista şi un mijloc pe potriva sfinţeniei sale, adică un trup sfânt, lipsit de păcat, unde să poată locui o sămânţă sfântă.

Numai în aceste condiţii se putea transmite viaţa divină. În condiţiile păcatului, nici un om nu se naşte cu un trup sfânt. Inclusiv oamenii spirituali, adică oamenii născuţi din nou, vor rămâne cu un trup păcătos până la învierea lor din morţi. Experienţa naşterii din nou nu schimbă sub nici o formă corpul nostru biologic; el rămâne mai departe supus morţii şi, ca atare, mor şi oamenii neprihăniţi. Asta fiindcă păcatul are încă stăpânire asupra corpurilor noastre, în sensul supunerii lor la o lucrare a degradării timp de aproape şase mii de ani de păcătuire. Hristos oferă omului născut din nou sămânţa Sa, în felul acesta El rezervându-şi dreptul de a rămâne singurul Purtător de sămânţă pentru toţi ce ce vor să fie mântuiţi. Această sămânţă a lui Hristos are de-a face cu sufletul, cu trupul nostru are de-a face doar sămânţa lui Adam, care conţine păcatul. (Mântuirea se capătă prin credinţă, nu ereditar; trebuie ca omul să voiască el însuşi, cu toată fiinţa lui, acest dar nemaipomenit). După căderea lui Adam în păcat, viaţa veşnică, viaţa spirituală a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este Duh, nu se poate transmite ereditar, deoarece este imposibil, şi asta pentru că nu mai există mijlocul adecvat, sfânt şi fără păcat al trupului omenesc. Sămânţa omului a fost afectată grav şi supusă păcatului, fără posibilitatea de a mai transmite vreodată viaţa lui Dumnezeu.

Ceea ce este interesant şi paradoxal aici îl constituie faptul că, deşi omul născut din nou se bucură de experienţa naşterii din nou, totuşi, prin corpul său, Satana îşi transmite mai departe sămânţa de răzvrătire în urmaşii omului. Acesta este marele avantaj al lui Satana, de care se foloseşte de la căderea primilor noştri părinţi în păcat. Aşa şi-a perpetuat spiritul şi păcatul pe acest pământ. Trebuie să reţinem o dată şi pentru totdeauna că, Adam a fost gândit de Dumnezeu să transmită urmaşilor săi, prin intermediul seminţei sale, viaţa lui Dumnezeu, iar dacă avea să cadă în păcat doar păcatul. A fost suficient ca Satana să îl ademenească o singură dată pe Adam la păcat, el conştientizând faptul că, prin căderea acestuia, Adam va transmite tuturor urmaşilor săi păcatul, propriul spirit rău al lui Satana, fiindcă exact aşa au fost creaţi în stare să facă Adam şi Eva, adică să transmită ereditar ceea ce aveau, ceea ce îi caracteriza sau ceea ce îi stăpânea: fie neprihănirea, fie păcatul.

Dacă Adam şi Eva au murit din punct de vedere spiritual, în sensul că au ajuns despărţiţi de Dumnezeu şi de izvorul vieţii, atunci de ce nu au murit numaidecât şi din punct de vedere fizic, fiindcă aşa suna sentinţa dată de Dumnezeu dacă aveau să nu asculte de cuvintele Lui? "Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: >Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit<." Geneza 2,16.17.

Este adevărat că Adam și Eva trebuiau să moară imediat după ce au păcătuit; numai că în sfatul Dumnezeirii se prevăzuse din veşnicie un înlocuitor, o Persoană divină care să ia locul păcătosului, interpunându-se între Dumnezeu şi omul păcătos, sau între pedeapsa care decurgea din legea lui Dumnezeu călcată şi vinovăţia omului, iar această persoană nu poate fi decât Isus Hristos.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Prin faptul că El a luat locul păcătosului, se amâna în acest fel sentinţa morţii imediate, a dispariţiei totale a omului. Din punct de vedere spiritual, Adam era mort, dar din punct de vedere fizic trebuia să trăiască pentru a putea fi răscumpărat prin credinţa în meritele Mântuitorului, adică a Aceluia care luase locul omului căzut în păcat. Trebuie să înţelegem că Hristos a amânat doar sentinţa morţii fizice, nu şi pe cea spirituală. Scăpăm de moartea spirituală, în care ne naştem, doar prin experienţa reală şi vie a naşterii din nou. Până când nu are loc această experienţă, noi toţi, urmaşii primului Adam, ne naştem morţi în păcatele noastre şi în carnea noastră netăiată împrejur, adică într-un trup uman supus morţii păcatului.

Ceea ce a făcut Hristos chiar în momentul când Adam a păcătuit, este descoperit de Pavel ca fiind o "hotărâre de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". "Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa." Romani 5,18. Aici se arată cel mai limpede cu putinţă că, de la primul Adam noi am căpătat doar o osândă de moarte, pe când prin al doilea Adam urmează să obţinem o neprihănire care este propria Lui viaţă spirituală, ce vine în urma hotărârii luate de Isus în veşnicie şi pusă în practică de îndată ce Adam a păcătuit. Această hotărâre este pentru absolut toţi oamenii de pe pământ, îi acoperă pe toţi, fără deosebire. Numai că, noi nu beneficiem de ea în mod automat, nu intrăm în viaţa lui Dumnezeu imediat ce ne naştem, ci ea doar ne este rezervată de Hristos, până în clipa când intrăm în împărăţia harului prin experienţa naşterii din nou.

Ceea ce trebuie să înţelegem este următorul fapt formidabil: există doi Adami, unul este părintele nostru, căruia i s-a dat ca moştenire pământul cu tot ce este pe el, iar al doilea este Isus Hristos care l-a răscumpărat pe primul Adam împreună cu moştenirea acestuia, adică pământul, cu preţ de sânge, cu preţul vieţii Sale. Prin naştere, noi toţi ne tragem în mod obligatoriu, automat din primul Adam, cel căzut în păcat, cel aflat sub stăpânirea lui Satana şi a păcatului. Acest lucru se întâmplă astfel din cauza legii eredităţii pe care Hristos nu a anulat-o doar fiindcă Adam a păcătuit. Prin urmare, devine logic, după felul cum lucrează Dumnezeu, că, prin naşterea pe acest pământ supus păcatului, noi nu putem primi, ca moştenire, nimic altceva decât ceea ce se află pe el, adică păcatul cu toate urmările lui. Astfel, orice om care intră în această lume, intră prin primul Adam, nu prin al doilea, adică prin Isus Hristos. Este aşa deoarece conform legii naşterii şi a eredităţii, toţi oamenii trebuie să intre în viaţă mai întâi din punct de vedere fizic, după legile amintite, pe care însuşi Isus le-a stabilit.

Când pruncul trece din pântecele mamei sale în lumea reală a păcatului, el capătă, ca un urmaş al primului Adam, doar ceea ce acesta a putut să transmită, adică păcatul sau starea de păcătoşenie, de vinovăţie şi de condamnare la moarte, fiindcă asta cere legea lui Dumnezeu, condamnare la moarte, de vreme ce ne naştem morţi în păcatele noastre. Legea eredităţii nu este anulată deloc prin hotărârea pe care Hristos a luat-o pentru omul păcătos, aceea de a-i acorda un timp suplimentar, de a-şi continua existenţa mai departe, până ajunge să îl cunoască pe Mântuitorul. Noi nu ne naştem cu nimic bun în noi, şi nu căpătăm nimic de la Hristos, în mod automat, cu excepţia vieţii fizice şi a vrăjmăşiei păcătoase, căci acestea se află chiar în sămânţa lui Adam, atunci când ne naştem pe acest pământ. Pentru ca Hristos să devină Tatăl nostru spiritual, atunci noi trebuie să primim oferta Sa, care constă în jertfa Sa cea mare făcută pentru toţi urmaşii lui Adam. Numai aşa devine al doilea Adam pentru noi Părintele nostru spiritual, cel dintâi fiind Satana.

     "Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: >Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar<... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Romani 3,9-12.23.

Când Adam a căzut în păcat şi a fost infestat sau contaminat cu virusul înspăimântător al păcatului, atunci, potrivit legii eredităţii, care nu poate fi schimbată cu nici un chip, întrucât dacă nu ar exista, s-ar anula pur şi simplu sensul atotcuprinzător al legii naşterii în sine, şi ne-am naşte, dacă ar mai fi posibil, fără să avem nimic comun cu părinţii noştri, Adam putea transmite tuturor urmaşilor săi doar păcatul şi moartea. Nu este vorba despre păcatul său personal, ci despre păcatul ca vrăjmăşie, ca stare interioară, ca natură spirituală prezentă în el, căci toată neprihănirea lui a devenit, prin păcătuire, vrăjmăşie totală împotriva lui Dumnezeu.

Al doilea Adam nu a făcut altceva decât să amâne sentinţa de moarte imediată, fără să anuleze deloc legile naşterii, mai ales cea a eredităţii, prin faptul că a intervenit pentru om ca înlocuitor al acestuia, pe vecie. Dar, deşi acest fapt este extraordinar în sine, totuşi nu l-a pus pe Isus în situaţia să ţină locul lui Adam din care să se nască toţi urmaşii lui. Hristos nu şi-a asumat prin hotărârea Lui minunată să ne fie Tată în sensul naşterii noastre fizice, fiindcă dacă ar fi fost posibil aşa ceva, atunci noi toţi ar fi trebuit să ne naştem cu trupuri lipsite de păcat, ca stare interioară, deci cu sufletul plin de neprihănire, adică desăvârşiţi din punct de vedere moral și spiritual.

Hristos s-a angajat să distrugă mai întâi stăpânirea lui Satana în sufletul omului, apoi asupra trupului său păcătos, la învierea spre neprihănire, şi abia la urmă asupra planetei noastre prin refacerea ei şi aducerea la starea iniţială. De aceea, angajamentul lui Hristos de a distruge stăpânirea lui Satana asupra sufletului omului, nu anulează stăpânirea lui Satana asupra pământului şi asupra tuturor celor ce vor să rămână în sfera stăpânitoare a păcatului. Satana deţine mai departe controlul asupra pământului nostru, chiar şi după ce au loc multe naşteri din nou ale unor oameni care aleg astfel să intre în împărăţia lui Dumnezeu, asupra legilor naşterii şi eredităţii, care trebuie să rămână mai departe prizoniere păcatului, în sensul că prin intermediul unor legi bune, ca cele menţionate mai sus, diavolul îşi poate transmite sămânţa vieţii sale pierdute oricărui urmaş al lui Adam. Viaţa sa pierdută înseamnă vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, înseamnă moarte spirituală pentru om, vinovăţie şi condamnare la moarte veşnică, la inexistenţă totală, ca şi cum nici nu ar fi existat. Toată această viaţă pierdută se află în sămânţa lui Adam.

Pe pământ, omul se naşte din primul Adam, doar din sămânţa lui, la care Hristos nu contribuie cu nimic; el primeşte astfel prin primul Adam doar păcatul, vinovăţia şi moartea. Dar, pentru că primul Adam a căzut sub stăpânirea lui Satana, atunci potrivit legii eredităţii, omul primeşte nu numai viaţa fizică, ci şi viaţa spirituală pierdută a lui Satana, care este prezentă în chiar sămânţa lui Adam, transmiţându-se astfel din tată în fiu, generaţie de generaţie. Astfel, la naştere, noi primim o viaţă fizică dar şi o viaţă spirituală al cărei tată este diavolul; numai aşa diavolul poate fi numit pe drept tatăl nostru, fiindcă pur şi simplu asta este. Noi ne naştem robi deja, suntem stăpâniţi chiar de lucrul care ne ţine în robie, adică păcatul. "Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit." 2Petru 2,19.

Primul Adam este tatăl nostru fizic, al doilea Adam este Tatăl nostru spiritual. În sămânţa primului Adam se află viaţa fizică, dar şi moartea, sub forma vrăjmăşiei, adică a păcatului care aparţine lui Satana, fiind propriul său spirit, propria sa natura spirituală rea. Sămânţa lui Adam nu poate conţine în veci neprihănirea, deoarece ar trebui să aparţinem doar tărâmului luminii, unde nu există păcat. Prin urmare, neprihănirea nu se capătă de la primul Adam, altfel am fi intrat în această lume păcătoasă sfinţi, desăvârşiţi, ci ea se capătă doar prin hotărârea celui de-al doilea Adam, o hotărâre în care intrăm doar prin credinţă, numai prin credinţă. Cei care susţin că pruncii se nasc fără păcat, inocenţi şi gata mântuiţi, susţin învăţăturile despre care Pavel spunea că sunt ale dracilor.

Sămânţa primului Adam ar conţine neprihănirea doar dacă Adam ar fi neprihănit şi ar avea şi un trup sfânt. Sămânţa celui de-al doilea Adam, Isus Hristos, conţine neprihănire, şi beneficiem de ea doar când dorim mântuirea, nu când ne naştem pe acest pământ. Noi avem nevoie să ne naştem mai întâi fizic pe acest pământ, pentru ca să fim în stare mai apoi să fim născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, pentru împărăţia luminii. De aceea, intrăm în viaţă păcătoşi, dar putem sfârşi în lumină şi veşnicie prin credinţa în ceea ce a făcut deja pentru noi al doilea Adam. Prin hotărârea Lui formidabilă El şi-a asumat rolul de a ne fi Tatăl din care să ne naştem la o nouă viaţă, pentru împărăţia cerului. Acestea fiind spuse, rămâne să descoperim mai departe cum se nasc pruncii, aducând alte dovezi incontestabile cu privire la starea lor înaintea legii lui Dumnezeu.