"Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greşit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele probleme puse în joc în lupta cea mare." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, par. 12.
În acest paragraf, este descoperit într-un mod lămurit faptul că Satana are un obiectiv bine determinat, de la care nu s-a abătut niciodată. Este scopul său primordial să denatureze caracterul lui Dumnezeu, să îl prezinte în felul cel mai deformat şi mai josnic, astfel încât oamenii să îl privească cu neplăcere, cu reticenţă, cu răceală. Evident, vom avea mari îndoieli cu privire la cineva despre care ni se spune mereu că este rău, ticălos, pervers şi că nu este bine să îl ai în preajmă, fără să îl cunoaştem în mod personal, fără să fi vorbit cu el faţă către faţă în vederea stabilirii unei legături a cunoaşterii, bazată pe experienţă personală reciprocă. Una este să auzi ceva despre cineva care îţi trezeşte toate îndoielile posibile, şi alta e să intri în legătură cu el, cu scopul de a-l cunoaşte tu, personal, fără să dai credit spuselor răuvoitorilor.
Ca să ştim cum este Dumnezeu, este musai să îl cunoaştem; nu este suficient să ne mângâiem că am auzit ceva sau multe despre El, ci trebuie să îl cunoaştem direct prin interacţiunea noastră cu puterea Cuvântului Său - Sfintele Scripturi. Aici este descoperit pe faţă prin viaţa Fiului Său preaiubit, Isus Hristos. O dată stabilită prietenia cu Dumnezeu, prin intermediul Cuvântului, a lui Isus Hristos, revelat în Scripturile adevărului, atunci putem spune cu certitudine că îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, şi anume dragoste, de la început şi până la sfârşit. Numai că Satana urăşte această magnifică realizare, şi de aceea îl ţine pe om departe chiar de sursa aflării adevărului despre Dumnezeu.
Prinţul întunericului nu s-a oprit numai la denaturarea caracterului lui Dumnezeu, ci are în vedere concomitent cu aceasta şi distrugerea înţelesului despre natura păcatului. A făcut tot posibilul să pară că păcatul nu este ceva odios în ochii lui Dumnezeu, că nu înseamnă chiar ceea ce vrea să însemne, după cum îl defineşte însuşi Mântuitorul, adică un stăpân absolut de sclavi. Satana ascunde cu mare grijă adevărul că păcatul este un stăpân, o forţă care ţine în robia lui necruţătoare orice suflet omenesc, indiferent că vorbim despre bărbaţi, femei, adolescenţi, copii sau prunci. Tot ce este viu şi are inteligenţă, deci putere de a gândi, se află sub stăpânirea acestui intrus diabolic. Însuşi Satana este stăpânit de această forţă, pe care nici Dumnezeu nu o poate supune.
De asemenea, pământul cu tot ce se află pe el este supus stăpânirii păcatului, dar numai ca rezultat al supunerii omului şi ţinerii lui în lanţurile păcatului. Păcatul nu este o noţiune abstractă, o idee filozofică sau chiar biblică, un ceva care se rezumă doar la cuvinte sau la filozofie. Păcatul nu este aşa ceva. El nu este o înşiruire de cuvinte în încercarea lui Dumnezeu să ne facă a înţelege cum stau lucrurile cu noi în raport cu El. Ci este o prezenţă reală în om, o forţă plină de o energie care ţine sub control voinţa şi trupul omului, aşa cum prea puţin ne imaginăm. Această putere se află în noi sub forma unei naturi spirituale rele, al cărei sediu se află chiar în minte, în cel mai adânc for interior al omului, în acea parte care fusese rezervată de Dumnezeu spiritualului din om.
Atunci când Dumnezeu a creat omul, l-a gândit să fie nu numai materie, aşa cum sunt bunăoară animalele, plantele, insectele şi natura în general, care nu au minte, ci instinct, iar natura, nişte legi după care îşi urmează ciclul ei perpetuu, până la primenirea din nou a pământului nostru. În om, Dumnezeu a aşezat alături de componenta morală şi componenta spirituală, pe care de obicei o numim spirit, adică acea parte care ne făcea să fim asemenea lui Dumnezeu din punct de vedere spiritual şi moral, adică în armonie perfectă cu desăvârşirea Lui. Însă, această natură spirituală trebuia pusă în valoare, tocmai ca să poată fi exprimată în formă de caracter, gânduri şi sentimente transpuse mai apoi în fapte, de o minte pe măsură. Astfel omul era un tot unitar: materie, adică trup de carne şi oase, spirit sau viaţă spirituală interioară, fapt care l-a făcut să fie un suflet viu, după cum mărturisesc Scripturile.
Suflarea de viaţă în nările lui de către Dumnezeu, nu a însemnat doar viaţa fizică, ce se manifestă şi este întreţinută prin pulsaţiile inimii şi circulaţia sângelui, ş.a.m.d., ci ea mai conţinea însăşi viaţa lui Dumnezeu, care este de natură şi totodată o natură spirituală. Această natură spirituală este o realitate, chiar dacă nu o putem atinge sau vedea la microscop; ea este o putere menită a ne ţine în permanentă armonie şi ascultare de Dumnezeu, cu respectarea integrală şi în totalitate a liberului arbitru, a conştiinţei şi a exprimării libere de a nu alege niciodată sub constrângere, indiferent care ar fi urmările. "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu." Geneza 2,7.
De reţinut deci, că Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat şi femeie, cu o componentă spirituală sau o natură spirituală interioară, ceea ce-l făcea să fie nu numai mai presus de animale, ci chiar după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această natură divină se află în interiorul tuturor fiinţelor inteligente create de Dumnezeu. Prin ascultare de Dumnezeu, această natură spirituală s-ar fi dezvoltat la infinit, împreună cu mintea, care trebuie hrănită încontinuu din izvorul vieţii cu noi şi noi descoperiri ale caracterului lui Dumnezeu. Acest lucru în sine ar fi condus la perpetuarea la infinit a fericirii, bucuriei, sănătăţii şi plăcerii de a trăi ca Dumnezeu, într-un mediu desăvârşit.
Dar, prin neascultare, această natură spirituală poate deveni o forţă îndreptată înspre rău şi ticăloşie, până la cele mai josnice străfunduri ale mizeriei. Dumnezeu a avut grijă desăvârşită ca într-o lume perfectă să nu poată exista niciodată ivirea nici a celui mai minuscul motiv sau a celei mai infime cauze primare pentru apariţia răului, pe care Biblia îl numeşte păcat. Adică a creat în aşa manieră tot Universul şi la populat cu fiinţe inteligente, încât a fost exclusă cu desăvârşire orice cauză, orice scuză sau orice motivaţie pentru neascultare şi, deci, pentru păcătuire. Totul era întruchiparea minţii Sale, a iubirii care dă viaţă doar pentru fericire, în slujirea altora. Ca dovadă a acestui adevăr stă însăşi legea celor zece porunci.
Prezenţa acestei naturi spirituale în făpturile create, nu îngrădea cu nici un chip dreptul inalienabil şi libertatea absolută de a alege altceva decât să fii loial lui Dumnezeu. Acum, a alege altceva în afara spaţiului neprihănit al desăvârşirii, în sine este un nonsens, întrucât nu poţi alege ceva ce nu există. Mai întâi el trebuie să existe şi abia apoi poţi să îl alegi. Ca să existe, atunci trebuie să aibă loc o pervertire a libertăţii personale, cu care Dumnezeu a înzestrat fiecare fiinţă inteligentă. O pervertire a libertăţii înseamnă de bună seamă o abuzare a acesteia într-o manieră nefirească, nespecifică mediului sfinţeniei şi neprihănirii lui Dumnezeu.
"Atâta vreme cât toate ființele create au recunoscut ascultarea iubirii, o desăvârșită armonie a existat în tot Universul lui Dumnezeu. Era bucuria oștilor cerești aceea de a aduce la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele își găseau plăcerea în reflectarea slavei Sale și în a-I aduce laudă. Iar în timp ce iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia față de celălalt era plină de încredere și neegoistă. Nu exista nici o notă de discordie care să tulbure armonia cerească. Dar o schimbare s-a produs în această fericită atmosferă. A fost unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu și care era, printre locuitorii cerurilor, în poziția cea mai înaltă în ceea ce privește puterea și slava." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 7.
Totul a pornit de la gânduri, fiindcă nu-ţi poţi pierde libertatea decât dacă gândeşti. Când centrul de interes al gândurilor lui Lucifer a început să devină propria persoană, atunci Dumnezeu, prin Fiul Său, deja începuse să devină mai puţin important, şi astfel s-a deschis poarta spre importanţa de sine, care stă la temelia mândriei şi ulterior a egoismului. Egoism şi mândrie înseamnă prin excelenţă lipsa lui Dumnezeu în suflet! În ochii lui, Lucifer ajunsese cineva care trebuia să stea pe picior de egalitate cu Dumnezeu. Şi astfel, a început preamărirea eului sau a sinelui şi înălţarea acestuia chiar pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Dacă toate acestea începuseră în minte, atunci devine logic că trebuiau exprimate.
"Tu ziceai în inima ta: >Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt<." Isaia 14,13.14. "Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine... Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,14.15.17.
"Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: >Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta<. (Ezechiel 28,17). >Tu ziceai în inima ta ... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt.< (Isaia 14,13.14.) Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 8.
Satana nu a avut nici un motiv şi nici o scuză pentru păcatul său, cu toate acestea a avut deplina libertate să facă din el propriul zeu, unul egal cu Dumnezeu! Astfel, în propria lui natură spirituală, care se afla în el prin creaţie, şi care era chiar viaţa lui Dumnezeu sau neprihănirea Lui, s-a petrecut o schimbare în sensul frângerii armoniei cu Dumnezeu şi a ascultării pline de încredere în Acela care îl crease, până la urmă. Ascultarea lui a devenit neascultare pe faţă după un timp şi s-a încheiat cu o mare rebeliune, care continuă şi astăzi. Ceea ce am vrut să arăt prin aceasta este că forţele din interiorul lui Satana, reunite şi întregind natura spirituală, care-şi află sediul în minte, fiindcă numai cu ajutorul minţii putem decide să facem răul sau binele, au fost direcţionate împotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, natura spirituală din Satana, care era în întregime neprihănire, a ajuns, prin pervertire, o forţă irezistibilă îndreptată înspre rău, cu ajutorul inteligenţei minţii. Toate darurile lui Dumnezeu au fost folosite doar pentru denaturarea caracterului lui Dumnezeu şi distrugerea chipului Lui în toţi cei atinşi de păcat. Da, neprihănirea este putere, căci ea este viaţa lui Dumnezeu, adică energie plină de viaţă. Tot ceea ce primea Satana de la Hristos, oprea pentru sine şi îl folosea ca un arsenal împotriva lui Dumnezeu, prin semănarea îndoielilor şi a oricărei seminţe a răului în minţile camarazilor lui, îngerii.
Când această energie, sub formă de natură spirituală sau entitate prezentă în minte, este folosită împotriva lui Dumnezeu, atunci ea însăşi, cu totul şi definitiv, devine păcat, dacă mintea inteligentă refuză să se întoarcă la Dumnezeu. Tot ceea ce a însemnat bine, frumos, pace, fericire, bunătate, blândeţe, milă, compasiune şi mai ales dragoste, se transformă şi devin reversul lor, nişte unelte ale nimicirii şi pierzării, dar toate îndreptate împotriva lui Dumnezeu. Mintea supusă acestei forţe se dedică întru totul unui război pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, am afirmat că păcatul este o forţă teribilă căruia omul i-a căzut pradă de la Adam încoace, până la distrugerea lui finală. Este moştenirea fiecărui copil, urmaş al lui Adam cel căzut în păcat. "Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în fiecare experienţă umană. Există în natura omului o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor din exterior, omul nu-i poate rezista." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.
Această natură spirituală a devenit o putere şi un spirit rău în interiorul fiinţei inteligente, a omului şi a demonilor sau a îngerilor căzuţi. Apostolul Pavel o numeşte cu numele ei adevărat - vrăjmăşie, iar Isus Hristos, stăpân de sclavi. "Fiindcă mintea firească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. (KJV Bible). ">Adevărat, adevărat vă spun<, le-a răspuns Isus, >că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului<... Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi... >Voi faceţi faptele tatălui vostru.< Ei I-au zis: >Noi nu suntem copii născuţi din curvie; avem un singur Tată: pe Dumnezeu<. Voi aveţi de tată pe diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii." Ioan 8,34.36.41.44.
Această vrăjmăşie lăuntrică, sub forma unei naturi spirituale, este forţa sau stăpânul care ne domină încă de la naştere; se află în noi din momentul când intrăm în această lume. Ea se transmite ereditar, fiecare dintre noi căpătând-o de la părinţii noştri. Întrucât diavolul se pretinde stăpânul acestei lumi, ce-i drept prin uzurpare, şi întrucât însuşi Isus îi recunoaşte această pretenţie arogantă, până la distrugerea lui finală, atunci este numai lesne de priceput de ce este el tatăl tuturor oamenilor care se nasc în această lume! El este tatăl tuturor doar în sens spiritual, fiindcă îngerii nu se pot reproduce, nu pot da naştere altor îngeri. Caracteristica naşterii fizice, a reproducerii în alte fiinţe, după chipul şi asemănarea personală, este proprie doar acestui pământ şi aparţine în exclusivitate doar omului, bărbatului şi femeii.
Ceea ce este interesant, e faptul că Isus se adresează unor oameni care cunoşteau cerinţele legii lui Dumnezeu, adică unor oameni religioşi, care se rugau lui Dumnezeu, care cântau şi slăveau în felul lor pe Dumnezeu, care vorbeau despre El şi care învăţau poporul cine este Dumnezeu, este adevărat, după înţelesul pe care ei îl dăduseră Scripturilor. Cu toate acestea, ei erau oameni religioşi care ştiau că există un Dumnezeu şi că ei sunt poporul Lui deosebit. Deşi ei erau religioşi, totuşi Isus le spune că tatăl lor spiritual era însuşi diavolul! Acum, dacă Isus se adresează unora care pretindeau că îl cunosc pe Dumnezeu, care se îndeletniceau cu studierea Cuvântului lui Dumnezeu, spunându-le că tatăl lor este diavolul, atunci cum trebuie să fie cu toţi ceilalţi oameni care nu au avut privilegiul naţiunii iudaice? Dacă un om cu pretenţii religioase nu aparţine lui Dumnezeu, cum trebuie să fie starea celor care nu au astfel de pretenţie?
Oamenii religioşi nu se nasc religioşi în lume, ci devin astfel atunci când consideră ei că trebuie să se dedice lui Dumnezeu. Nimeni nu are vreo religie care să-l caracterizeze, care să-i definească identitatea, caracterul şi personalitatea când se naşte. Toţi ne naştem la fel, fără deosebire de rasă, religie, educaţie, etc. Cu toate acestea, toţi ne naştem pe un tărâm care aparţine, prin uzurpare, unuia ce pretinde că este prinţul acestei lumi, iar dacă acest domeniu, pământul nostru, Terra, zice că este al lui, atunci să ne mire cuvintele lui Hristos care subliniază nu numai starea spirituală a iudeilor la vremea aceea, ci în realitate întreaga suflare omenească?
Da, Hristos a vrut să descopere adevărul cu privire la tatăl spiritual al fiecărui om de pe pământul acesta şi condiţia lui spirituală, mai înainte de a deveni fiu şi fiică a adevăratului Tată din care trebuie să ne naştem - Isus Hristos. Tatăl nostru spiritual, la intrarea noastră pe tărâmul păcatului, pe pământ, este însuşi diavolul, fiindcă prin el, de la Adam încoace, toţi urmaşii săi capătă prin zămislire şi vrăjmăşia, adică spiritul de neascultare şi de răzvrătire al lui Satana, propria lui natură spirituală rea, care este o forţă ce supune omul, voinţa şi trupul acestuia, asemenea celui mai odios tiran care a existat vreodată.
Trebuie să fim foarte înţelepţi şi să dăm dovadă de perspicacitate, atunci când dorim să înţelegem Evanghelia lui Hristos. Este adevărat, nu stă în puterea noastră să fim astfel, dar avem un ajutor care niciodată nu dă greş - Duhul adevărului, singura putere din Univers în stare să ţină în frâu puterea teribilă şi înfricoşătoare a păcatului. Atunci când Isus spune iudeilor religioşi, îndeobşte cărturarilor naţiunii, că au ca tată pe diavolul, El de fapt a rostit un adevăr în care sunt cuprinşi absolut toţi oamenii de pe Terra, care nu au ajuns să fie născuţi din Dumnezeu, adică născuţi prin Duhul Sfânt, născuţi din nou. De asemenea, a scos la iveală şi principiul seminţei în plan spiritual, o realitate incontestabile de altminteri, după cum voi arăta, ca să ne ajute să înţelegem cum se perpetuează răul în lume, cum sunt toţi oamenii, de la intrarea lor în această lume, pe calea naşterii, şi până în momentul intrării lor în experienţa naşterii din nou, sclavii păcatului, păcat care se transmite pe cale ereditară.
Păcatul este singura moştenire posibilă de care au parte toţi pruncii, copiii şi ulterior oamenii (căci pruncii care trăiesc devin până la urmă oameni maturi) care au intrat în lumea păcatului. Aceasta este Evanghelia cu privire la cuvintele lui Hristos adresate cărturarilor iudei. Sunt cuvinte care ne privesc pe toţi; ele descoperă realitatea teribilă că toţi ne naştem cu păcat, adică având încă de la zămislirea noastră păcatul în noi, ca forţă dominatoare, ca vrăjmăşie ce nu se supune legii lui Dumnezeu.
Aşadar, ne naştem despărţiţi de Dumnezeu fiindcă păcatul se transmite ereditar, ca moştenire din tată în fiu, lucru care ne aduce în situaţia de a fi deja vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi asta pentru că nu ne naştem cu viaţa Lui în noi. Nu vorbesc despre păcatul înfăptuit, sau ca faptă a lui Adam, şi nici despre vinovăţia lui, lucruri care îl privesc doar pe el şi numai pe el. Adam, după cum voi dovedi, nu a transmis urmaşilor săi nici păcatul său faptic, nici vinovăţia care a decurs din păcatul făcut de el. Ci el a transmis ereditar, prin naştere, puterea care, după ce el nu a ascultat de Dumnezeu, l-a luat în stăpânire, iar această putere este exact spiritul lui Satana, natura spirituală cea rea, cu care Adam a rămas în urma neascultării sale faţă de Dumnezeu. Această putere locuieşte în om şi se transmite ereditar, ca singura moştenire de care au parte toţi copiii.
"Prin păcat, am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune şi doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câştige. În disperare, ei strigă: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?< (Romani 7,24)." Hristos Lumina Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 8.
Dar, despre principiul seminţei intenţionez să vorbesc în episodul următor, scoţând la iveală alte comori ale Evangheliei, care ne vor ajuta să înţelegem de ce ne naştem vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi de ce, totuşi, trăim mai departe în starea aceasta, până aflăm cine este Mântuitorul şi devenim copii ai Săi prin naşterea din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu