Principiul seminţei - naşterea fără păcat a Mântuitorului

Fără-ndoială, naşterea copiilor este o minune a creaţiei lui Dumnezeu, având rostul să ne descopere taina lui Dumnezeu, Isus Hristos. După cum în copil se află viaţa ambilor părinţi, el fiind rezultatul unirii, prin căsătorie, a două vieţi, tot astfel în Fiul lui Dumnezeu sunt unite două vieţi, viaţa lui Dumnezeu, Creatorul, şi viaţa făpturii, a creaţiei, ceea ce înseamnă că în Fiul lui Dumnezeu se află unite în mod tainic două naturi: natura Lui divină, care este viaţă de Dumnezeu, propria Lui viaţă divină şi nemuritoare, şi natura făpturii, şi întrucât primele fiinţe create au fost îngerii, atunci vorbim despre natura şi viaţa îngerilor. Astfel a rezultat o Fiinţă nouă, în persoana Fiului lui Dumnezeu, adică Dumnezeu locuind în înger, cu înfăţişare şi personalitate de înger. Aşa a ajuns să fie numit în Sfintele Scripturi Fiul lui Dumnezeu - Îngerul Domnului.

     "Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: >Avraame! Avraame!< >Iată-mă!<, a răspuns el." Geneza 22,11.
     "Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; şi iată că rugul era tot un foc, şi rugul nu se mistuia deloc... Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului şi a zis: >Moise! Moise!< El a răspuns: >Iată-mă<. Dumnezeu a zis: >Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt<. Şi a adăugat: >Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov<. Moise şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu." Exod 3,2.5.6.

Se poate observa cum Îngerul Domnului este chiar Dumnezeu în persoană, atunci când comunică cu Avraam, şi mai apoi cu Moise, în alt veac. Prin faptul că se spune despre Dumnezeu, care de fapt este Fiul lui Dumnezeu, că este Îngerul Domnului, este arătat limpede că înfăţişarea Lui era aceea de înger; El era chiar înger adevărat cu tot ce implică noţiunea de înger. Altminteri, nu ar fi avut rost ca scriitorii Vechiului Testament să scrie despre El că este Îngerul Domnului, dacă le-ar fi apărut sub o altă înfăţişare. Ca atare, înfăţişarea Fiului lui Dumnezeu, până la întruparea Lui pe pământ, a fost aceea de înger, El chiar fiind înger real, adevărat. El a devenit înger prin naşterea în sânul Tatălui, care a îmbrăcat divinitatea nemuritoare a celei de a doua Persoane a Dumnezeirii cu natura primelor forme de viaţă ce urmau să apară, în cazul nostru îngerii.

În acest fel, avea să se facă posibilă existenţa în sine şi creaţia. De acum, putea începe lucrarea creaţiei prin Cuvânt, prin Fiul lui Dumnezeu, pe care noi îl cunoaştem cu numele de Isus Hristos, datorită naşterii Sale sau a întrupării Sale pe pământul nostru. Este Isus Hristos fiindcă este om adevărat, iar ca să ajungă om adevărat, cu tot ce implică noţiunea de om, mai puţin păcatul acestuia, atunci El trebuia să se golească de Sine, trebuia să dezbrace pentru totdeauna natura şi forma de înger, pentru a deveni Dumnezeu cu noi, pământenii păcătoşi. Opera creatoare a devenirii Fiului lui Dumnezeu om adevărat aparţine Duhului Sfânt. Taina lui Dumnezeu implica două naşteri, una cu puţin timp înainte de începerea lucrării aducerii la existenţă a primelor forme de viaţă inteligentă, şi una pe pământul nostru blestemat de păcat.

     "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Proverbe 8,22-26. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,15-17. "Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: >Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu<." Apocalipsa 3,14. - prima naştere, ca înger.
     "Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut?< Şi iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu?< Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: >Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!<". Evrei 1,5.6. "În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Îngerul a intrat la ea şi a zis: >Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!< Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta. Îngerul i-a zis: >Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David<." Luca 1,26-32. - a doua naştere, ca om.

Problema care apare este în legătură cu natura umană a lui Hristos, căpătată la naşterea Sa. Pentru că a fost fără păcat, chiar după propria Sa mărturisire, învăţaţii au apreciat că Isus Hristos a fost desăvârşit şi în natura Sa omenească, adică fără păcat. Că ar fi avut condiţia şi natura omenească a lui Adam, înainte ca acesta să cadă în păcat. Aşa avea să ia naştere dogma imaculatei concepţii care, în mod paradoxal, priveşte nu naşterea Mântuitorului, ci naşterea mamei Sale, Maria. Această dogmă catolică spune că, printr-un proces ştiut numai de Dumnezeu, Maria avea să intre în lumea  noastră fără păcat, Duhul Sfânt întrerupând cumva legea eredităţii, astfel părinţii ei nu i-au putut transmite moştenirea păcatului, ea fiind ferită de păcat. Consecinţa logică este aceea că naşterea lui Mesia nu putea fi decât fără păcat, în natura Sa omenească. Aşa putea să devină El al doilea Adam, doar dacă avea natura acestuia înainte de a păcătui. Vorbim despre carnea şi sângele fără păcat.

Această dogmă a fost preluată şi integrată în sistemul de gândire protestant, inclusiv este prezentă şi în adventism, dar nu sub forma naşterii Mariei fără păcat, ci doar sub forma naşterii lui Isus cu natura lui Adam înainte de a cădea în păcat. Pe Maria, au lăsat-o mai departe păcătoasă, deoarece centrul de interes era persoana Mântuitorului, şi oricum, această învăţătură nu trebuia să semene cu cea catolică. Să cercetăm îndeaproape această rătăcire monstruoasă. Nu am în vedere învăţătura catolică, ci şiretenia care a penetrat adventismul. Dar, voi aborda acest subiect prin contrast, lăsând să vorbească singură Sfânta Scriptură despre felul naşterii şi naturii în care s-a născut Prinţul luminii, Isus Hristos.

Există mai multe curente în adventism referitor la această problematică, deja clarificată în mod limpede de apostolul Pavel. Unii susţin că Isus s-a născut cu natura umană a lui Adam înainte de păcătuirea acestuia, aşa cum era ea în Eden. Alţii, cred că El a preluat slăbiciunile naturii căzute a lui Adam, dar că natura Sa omenească nu a fost totuşi exact ca natura lui Adam după cădere; adică ea nu este întru totul natura umană care ne este comună tuturor muritorilor de rând. Apoi, mai există o altă categorie de credincioşi care susţin că Isus s-a născut cu natura păcătoasă a lui Adam, că El a preluat toate înclinaţiile firii omeneşti, venind să ne salveze de păcatul ca alegere; în opinia lor păcatul fiind doar o alegere între bine şi rău, ceva asemănător lui Adam, când s-a confruntat cu ispita în Eden. Cu alte cuvinte, păcatul reprezintă actul voinţei în alegerea răului.

Duhul lui Dumnezeu a clarificat această problemă legată de naşterea Mântuitorului pe pământ cu două mii de ani în urmă, numai că lui Satana îi place să deformeze adevărul, strecurând lucruri care par a fi ceea ce de fapt nu sunt. El i-a orbit pe mulţi, astfel încât a reuşit în mod magistral să ascundă adevărul de ei, făcându-i să îmbrăţişeze o minciună despre care ei cred cu sinceritate că este adevărul. Cu ajutorul principiului seminţei lucrurile vor trebui să devine clare pentru toţi cei oneşti şi profunzi, care caută adevărul cu toată mintea lor, mai presus de orice de pe pământ.

Intrarea Mântuitorului pe pământul nostru trebuia să se facă, în primul rând, potrivit legilor pe care El însuşi le-a stabilit: legea naşterii prin sămânţă şi legea eredităţii. Dacă Dumnezeu ar fi ocolit câtuşi de puţin aceste două legi, atunci ar fi dat credit lui Satana în toate susţinerile sale, cum că nu se poate trăi fără păcat, acolo unde este prezent păcatul, şi, ca o consecinţă logică, că nu este nevoie de legea lui Dumnezeu. Trebuie să reţinem pentru totdeauna că naşterea lui Mesia nu trebuia să se facă prin fraudă, prin apelarea la şmecherii, doar pentru ca Dumnezeu să evite cumva legile stabilite de El pe pământ, legi care au rămas valabile şi în stare de funcţionare şi după căderea omului în păcat. Isus Hristos nu trebuia să fie diferit cu nimic de noi în nici o privinţă, cu excepţia păcatului. Or, tocmai aici este problema pe care nu o înţeleg cei mai mulţi, şi care a dat atâtea bătăi de cap învăţaţilor, ce ulterior aveau să dezvolte ştiinţa numită în termeni pompoşi teologie.

Dumnezeu, de fapt, însuşi Isus Hristos, a declarat, la timpul când Adam şi Eva deja căzuseră în păcat, un adevăr minunat, în felul următor: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Geneza 3,15. Aici se vorbeşte despre sămânţă întâiaşi dată. Isus se adresează şarpelui, dar nu animalului, ci direct lui Lucifer, care devine astfel imaginea perfectă a şarpelui, adică a perfidiei şi vicleniei extreme, făcând referire la sămânţa lui. Dar, noi ştim că îngerii nu se înmulţesc, precum oamenii. Acest fapt este lămurit de către Mântuitorul, când saducheii voiau să ştie a cui nevastă va rămâne cea care fusese căsătorită cu primul din cei şapte fraţi pe care-i avea soţul ei, după ce acesta murise, şi pe rând toţi ceilalţi, după care se prăpădise şi femeia. Ei, de fapt, voiau să ştie dacă există înviere, şi dacă la înviere bărbaţii se vor mai căsători cu femei. Răspunsul lui Isus este fără echivoc pentru totdeauna: "... la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer". Matei 22,30.

Aşadar, aflăm din gura Mântuitorului că oamenii nu se vor mai căsători şi nu vor mai da naştere copiilor pe noul pământ, întocmai aşa după cum în natura îngerilor nu există realitatea căsătoriei şi a naşterii, şi asta fiindcă ei nu au fost creaţi supuşi legii naşterii, ci doar a legii creaţiei, care nu are nimic de-a face cu înmulţirea s-au reproducerea. În concluzie, îngerii nu se înmulţesc. Atunci, întorcându-ne la gândul de mai sus, înseamnă că sămânţa despre care vorbeşte Isus adresându-i-se diavolului este o sămânţa de natură spirituală. Prin asta Isus a vrut să sublinieze că răul, păcatul va exista şi se va perpetua, se va înmulţi inclusiv pe cale spirituală, nu numai naturală, prin sămânţa bărbatului şi a femeii! Adică, o dată semănat răul în Adam şi implicit în lume, acesta, adică păcatul, ticăloşia, răul, fărădelegea avea să existe prin legea naşterii, a reproducerii, şi prin legea eredităţii, a moştenirii, prin toţi fiii lui Adam.

De asemenea, Isus face referire şi la sămânţa femeii. În aceasta este cuprinsă atât sămânţa omului, supusă păcatului, cât şi sămânţa spirituală, dar de o cu totul altă natură decât sămânţa spirituală pe care copilul o capătă de obicei pe cale naturală prin sămânţa lui Adam. De ce trebuie înţeles astfel? Deoarece exact asta ne transmite Mântuitorul. Sămânţa femeii nu urma să fie un om puternic, sau înţelept, sau binevoitor, ori altcumva, ci chiar Mesia, Fiul lui Dumnezeu, întrucât Isus declară răspicat şarpelui: "Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul". Sămânţa care urma să se nască din femeia sortită s-o poarte într-un mod miraculos, trebuia să zdrobească puterea lui Satana, simbolizată prin zdrobirea capului şarpelui, ca stăpân al întunericului şi morţii. Înainte ca Satana să fie adus la anihilare veşnică, trebuia să-i fie distrusă puterea în oameni şi deconspirat ca ucigaş mârşav, înaintea ochilor oricăror fiinţe inteligente din tot Universul lui Dumnezeu.

Prin urmare, sămânţa femeii este în sens absolut Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Din acest motiv, în Hristos trebuia să se întâlnească şi să fie unite în mod tainic, căci tocmai în aşa ceva constă taina lui Dumnezeu, două naturi, natura lui Dumnezeu şi natura omului căzut în păcat, fiindcă exact acest lucru l-a declarat Isus şarpelui în Eden, că vrăjmăşia avea să existe între el, șarpe, şi femeie, o femeie aflată în păcat, căzută deja în păcat. Declaraţia lui Isus în Eden este îndreptată către femeia care deja se afla în condiţia păcatului şi a despărţirii de Dumnezeu! Cu alte cuvinte, din condiţia decăzută a femeii, avea să se nască Mesia, însuşi Fiul lui Dumnezeu, după cum i-a spus Gabriel Mariei.

Izbăvirea neamului omenesc trebuia să înceapă de acolo unde a apărut mai întâi păcatul, şi anume în trupul femeii, căci mai întâi femeia a căzut în păcat, nu bărbatul, aşa că Isus trebuia să meargă la originea păcatului în lumea noastră. "Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii." 1Timotei 2,13.14. Acum, dacă la prima Lui naştere, Fiul lui Dumnezeu se bucura şi de natura îngerilor, cu tot ce conţinea ea, în virtutea căreia El devenise cu adevărat înger, înseamnă că la a doua Lui naştere, prin îmbrăcarea naturii omeneşti, El trebuia să ia tot ce cuprinde aceasta, mai puţin păcatul ei. Cum omul trebuia salvat, şi cum Isus trebuia să ajungă până la originea ivirii păcatului pe pământul nostru, atunci înseamnă că singura sursă din care îşi putea lua natura omenească nu putea fi decât femeia. Exact femeia la care se referea Mântuitorul în grădina Eden, chiar femeia căzută în păcat.

Asta înseamnă că sămânţa femeii şi a bărbatului din care ia naştere o a treia viaţă, conform principiului seminţei, trebuia să rămână supusă în continuare legii reproducerii şi a eredităţii, cu toată moştenirea ce o conţineau ele, iar această singură moştenire este doar păcatul, cu toate urmările lui. În această natură şi urmând strict linia genealogică dezvoltată prin procesul înmulţirii sau reproducerii cărnii păcătoase, prin femeie, trebuia să vină Mântuitorul. Nu exista altă posibilitate şi nici realitate. Dumnezeu a acceptat încă din veşnicie această realitate, iar prin întruparea Fiului Său trebuia să o înfrunte aşa cum se înfăţişa ea la momentul respectiv.

Acum, ceea ce e interesant în declaraţia lui Isus din Eden, este faptul că el nu face nici un fel de referire la sămânţa bărbatului! El vorbeşte doar despre sămânţa femeii, adică despre cineva care trebuia să intre în lumea noastră fără aportul bărbatului. Cu alte cuvinte, naşterea Mântuitorului ca Sămânţă promisă de Dumnezeu femeii, nu putea avea loc decât printr-un miracol divin, fiind în întregime opera creatoare a Duhului Sfânt. El nu putea veni la noi dacă bărbatul ar fi participat în vreun fel la naşterea Celui promis, fiindcă în acest fel nu s-ar fi născut deloc Mesia, ci doar un simplu om păcătos, ca orice om de pe planeta noastră. Asta însemna că mântuirea omului este doar produsul puterii divine, nu aparţine omului; că Acela care o înfăptuieşte trebuie să devină om doar prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, că poate să aparţină umanităţii pe vecie doar pe singura cale care-i stătea la dispoziţie ca să poată veni la noi, şi anume femeia căzută în păcat, a cărei natură omenească fusese degradată şi nenorocită de păcat în cele mai nenorocite forme posibile, până la vremea aceea.

În Mesia trebuia să se întâlnească sămânţa divină, în acest caz viaţa lui Dumnezeu, chiar natura divină care îl face pe Fiul lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, altfel spus propria Lui natură divină, şi sămânţa femeii, reliefată, descoperită prin natura umană păcătoasă, cu care Dumnezeu a învelit Dumnezeirea Fiului Său. Trebuie să fim de acord că Fiul lui Dumnezeu, care avea să devină Mesia sau Isus Hristos, nu putea să-şi îmbrace propria natură de Dumnezeu decât cu singurul material disponibil aflat la vremea aceea pe pământ şi pe care doar femeia căzută în păcat i-l putea furniza. Asta înseamnă că Isus a trebuit să se nască sub lege, să accepte toate consecinţele acţiunii legii eredităţii, aşa cum se vedeau ele în trupurile oamenilor păcătoşi, în timpul când Fiul lui Dumnezeu hotărâse să se întrupeze.

     "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.
     "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Aşadar, Isus s-a născut exact aşa cum se nasc toţi copiii din femei supuse stăpânirii păcatului şi morţii, şi asta pentru că toţi oamenii de pe glob se trag din femeia căzută în păcat, căreia i se adresase Hristos. (Dar totuşi El s-a născut fără păcat, din punct de vedere spiritual). Aşa declară apostolul Pavel. "Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,14-18.

În natura Lui omenească, Hristos a avut toate pasiunile, poftele, dorinţele şi întreg apetitul caracteristic oricărei fiinţe omeneşti aflate în păcat, pe tărâmul păcatului. Nu a dus lipsă de nici una. În această privinţă, El a fost identic cu noi, ceea ce înseamnă că identificarea Sa cu neamul omenesc, în natura umană cu care-şi îmbrăcase sau ascunsese divinitatea, a fost "în toate lucrurile", sau altfel spus în toate privinţele, fără excepţie. Din cauza cărui fapt? Din cauza legii eredităţii, o lege specifică şi comună omului. Din moment ce a luat asupra Sa natura femeii aflate în stare păcătoasă, înseamnă, ca un fapt logic, că trebuia să accepte toate consecinţele acţiunii legii eredităţii. Altfel nu se poate; altă cale de a fi intrat în lume nu se putea, fiindcă pur şi simplu nu exista.

El a fost fără doar şi poate om adevărat în sufletul şi în natura Sa omenească, în afara faptului că era Dumnezeu adevărat. Acum, având apetit, dorinţe şi pofte specifice omului, înseamnă că natura Sa omenească nu a dus lipsă nici un pic de înclinaţiile caracteristice acesteia, adică toate aplecările şi pornirile spre păcat, aplecări, înclinaţii şi porniri care nu sunt socotite ca fiind păcat şi nici păcatul ca atare. Natura omenească nu este condamnată pentru că are aşa ceva. Legea lui Dumnezeu nu ne condamnă condiţia de predispunere spre păcat, ci starea în sine păcătoasă, viaţa noastră pierdută cu care ne naştem şi pe care o căpătăm de la părinţii noştri drept moştenire sub formă de vrăjmăşie, care este de natură spirituală.

Acum, întrebările care se pot ridica ar fi următoarele: Cum s-a născut Mesia fără păcat, de vreme ce materialul în care urma să i se pregătească un trup omenesc era unul păcătos? Nu i se putea transmite chiar vrăjmăşia (spiritul neascultării, eul lui Satana) de care au parte toţi fiii oamenilor prin sămânţa lui Adam? Ori Dumnezeu a făcut o minune şi l-a îmbrobodit cumva pe Satana pentru o clipă, ca să câştige teren în faţa lui, dând astfel un avantaj Fiului Său, prin faptul că a făcut în aşa fel, încât nu s-a născut cu ea? De ce din trupul Mariei, Isus nu a preluat şi vrăjmăşia, dacă tot am arătat că aceasta se transmite ereditar, chiar dacă părinţii sunt născuţi din nou?

Ţinem minte că naşterea din nou ne schimbă doar spiritual, ne schimbă tatăl; trecem din împărăţia tatălui minciunii în împărăţia Tatălui luminii. Însă, această experienţă nu afectează şi sămânţa omului, de aceea, prin ea, Satana poate să îşi transmită mai departe întâiul născut, adică vrăjmăşia, fiindcă aceasta, adică sămânţa, este singurul mijloc de perpetuare a răului în lumea păcatului, unde păcatul este stăpân. Prin urmare, chiar dacă Maria a fost născută din nou când Isus a fost zămislit în ea, potrivit legii reproducerii, ea trebuia să îi transmită şi păcatul ca stare spirituală, sau ca natură spirituală. Trebuie să fie clar pentru toţi că Maria era născută din nou, când îl purta în pântecele ei pe Mesia, fiindcă Dumnezeu nu apelează la ajutorul unor femei nepăsătoare în privinţa mântuirii, ca să le dea în grijă tocmai pe Fiul Său, câtă vreme sunt nepăsătoare şi neinteresate de mântuirea sufletului lor, darmite de al altora!

Lucrul pe care l-am stabilit mai sus, fără putinţă de tăgadă, este că Isus nu menţionează nimic în ceea ce-i spune şarpelui cu privire la sămânţa lui Adam, că bărbatul nu avea cum să fie parte la naşterea lui Mesia, căci altfel unde ar mai fi fost locul lui Dumnezeu, ca Tatăl spiritual al lui Hristos, în această scenă? Faptul că Adam nu este menţionat şi nici sămânţa lui, este cu tâlc. Când a fost creat pământul cu tot ce este pe el, Dumnezeu l-a pus sub stăpânirea lui Adam, fiindcă el a fost declarat a fi părintele sau tatăl întregului neam omenesc. Însă, când Adam a păcătuit, toată stăpânirea lui, inclusiv el, aveau să treacă prin uzurpare în mâinile lui Satana, care intenţiona să perpetueze păcatul prin înmulţirea neamului omenesc. Astfel, Satana avea să devină nu numai stăpânul lumii, ci şi tatăl spiritual al fiecărui copil şi al fiecărui om, până la naşterea din nou în împărăţia spirituală a lui Dumnezeu.

Cum el, adică Satana, îşi putea păstra statutul acesta doar prin naşterea de copii prin oameni, prin legea reproducerii, atunci tot atâta vreme avea să-şi asigure existenţa şi războiul dintre el şi Dumnezeu. Prin faptul că Adam nu este menţionat, Dumnezeu doreşte să ne înveţe că luase încă din veşnicie hotărârea să frângă supremaţia diavolului, prin naşterea Fiului Său, tocmai în inima împărăţiei sale, dar fără aportul lui Adam, căci el nu mai avea putere să facă nimic în această privinţă. Cu alte cuvinte, că trebuia să existe un moment al timpului când naşterea din femeie să introducă viaţa divină pe teritoriul inamic, fără ajutor bărbătesc, fără sămânţa lui Adam, ci doar cu ajutorul femeii, a ovulului feminin, în felul acesta neîncălcându-se deloc legile reproducerii şi eredităţii, astfel încât Satana să nu găsească motiv că Dumnezeu apelează la viclenie ca să scape omul din păcat, cu ajutor supranatural divin.

Locul lui Adam trebuia luat complet sau deloc. Numai astfel putea deveni Isus al doilea Adam. Duhul Sfânt trebuia să lucreze în aşa fel, încât natura lui Hristos, propria Lui divinitate veşnică neîmprumutată şi nederivată din Tatăl, să fie alipită, unită şi întreţesută cu materialul cu care urma să se contopească pentru totdeauna: ovulul femeii. Această unire trebuia să fie, este şi va rămâne veşnică. Această realizare divină, pe care o putea concepe numai mintea lui Dumnezeu, este taina lui Dumnezeu pentru totdeauna. Când Fiul lui Dumnezeu s-a dezbrăcat de înfăţişarea şi de natura de înger, el a trebuit să adopte pentru totdeauna o altă înfăţişare, şi anume înfăţişarea omului, aflat în condiţia muritoare într-un trup omenesc supus marii legi a acţiunii eredităţii. Prin voinţă divină, Dumnezeu a decis să ia locul lui Adam, fără ajutorul seminţei lui Adam, ci doar cu ajutorul femeii, de unde trebuia să înceapă răscumpărarea neamului omenesc, fiindcă ea a păcătuit prima mai înainte ca sămânţa lui Adam să devină mijloc activ la înmulţirea neamului omenesc în condiţiile prezenţei păcatului. Adam nu era căzut în păcat atunci când Eva a fost înşelată de diavolul la pomul interzis.

Aşa că, în virtutea acestui adevăr fabulos, Hristos trebuia să intre în lume neprihănit, fără păcat, căci El este adevăratul Purtător de sămânţă divină, dar cu toate acestea deţinând sau îmbrăcând natura păcătoasă provenită din femeia care căzute deja în păcat, bineînţeles după trecerea a patru mii de ani de păcătuire încontinuu, aşa cum Eva se afla în condiţia păcătoasă în raport cu Adam, cel încă necăzut în păcat, în grădina Edenului. Dar, asta nu-i totul. Vom merge până înspre miezul Evangheliei referitoare la naşterea fără păcat a lui Isus. Isus Hristos a intrat în lumea păcatului în condiţia omului născut din Duhul Sfânt, sau altfel spus născut din Dumnezeu, născut din nou. Aici este cheia care ne ajută mai bine la înţelegerea naşterii fără păcat a Mântuitorului.

Din moment ce Mesia a fost născut cu ajutorul Duhului Sfânt, înseamnă în mod logic că naşterea Sa trebuie să fie o reprezentare a experienţei naşterii din nou în dreptul nostru. Asta înseamnă că Tatăl spiritual al lui Isus era Dumnezeul cerului. Şi ce căpătăm noi prin experienţa naşterii din nou? Viaţa lui Dumnezeu! Această viaţă a îmbrăcat Duhul Sfânt în pântecele Mariei, viaţa celei de a doua Persoane a Dumnezeirii. Prin îmbrăcarea acestei vieţi, chiar a naturii de Dumnezeu a Fiului lui Dumnezeu, omul cel nou rezultat nu putea fi decât Dumnezeu-om, lipsit de păcat, fiindcă singurul lucru care era adăpostit, acoperit, îmbrăcat de natura umană a femeii era însăşi viaţa Lui Dumnezeu. Or, în prezenţa acestei vieţi, păcatul dispare, este distrus, nu mai există. Aşa că Maria nu avea cum să-i transmită ceva care fusese distrus deja prin prezenţa naturii divine în natura ei omenească. Este exact aceeaşi lucrare care are loc la naşterea noastră din nou. Ceva trebuie distrus, pentru ca altceva să-i ia locul.

Dacă sămânţa lui Adam ar fi fost prezentă, nu ar fi avut loc nici o distrugere, ci vrăjmăşia s-ar fi transmis mai departe pe cale ereditară, dar, în lipsa ei, căci făgăduinţa din Eden nu făcea referire la ea, adică la Adam şi sămânţa lui, Duhul lui Dumnezeu, în rolul de Tată al lui Isus, luând locul lui Adam a putut să pună, să sădească sămânţa lui Dumnezeu în ovulul Mariei, în natura ei omenească, unind astfel natura divină, veşnică a lui Dumnezeu cu natura omenească degradată de păcat şi supusă legii eredităţii, rezultând astfel un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci conform măsurii sau standardului lui Dumnezeu. Această experienţă se repetă practic în orice om născut din nou, pe acest pământ blestemat de păcat.

Ideea este că sămânţa lui Adam trebuia înlocuită cu puterea lui Dumnezeu, cu neprihănirea Sa, care este întru totul puterea unei vieţi nepieritoare. Singurul care putea face aceasta era Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. El a decis în veşnicie, înainte să existe orice, să distrugă păcatul prin naşterea Fiului Său într-un trup uman degradat de păcat. Voinţa divină este exprimată în aceste cuvinte: "De aceea, când intră în lume, El zice: >Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat<". Evrei 10,5.6. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, i-a pregătit din veşnicie Fiului Său un trup păcătos, care trebuia obţinut pe linia genealogică ce se cobora până la Adam, cel căzut în păcat deja. Prin trup păcătos trebuie să înţelegem o natură umană degradată de păcat, în care locuieşte tot potenţialul înclinaţiilor care pot conduce la păcătuire, dacă li se dau ascultare, aşa-numitele înclinaţii fireşti, naturale, proprii oricărui corp omenesc născut în condiţiile păcatului.

Din genealogia Sa au făcut parte, printre alţii, Ioiachim, care avea să fie înmormântat, "ca un măgar, târât şi aruncat afară din porţile Ierusalimului!", Ieremia 22,19; Manase, care a dus apostazia în rândul lui Iuda, până acolo că "au făcut rău mai mult decât neamurile", 2Cronici 33,9; regele Ahaz, care a făcut ca Iuda să păcătuiască din cale afară împotriva lui Dumnezeu, David, care păcătuise cu Batşeba, Solomon, care a rătăcit mulţi ani de la calea ascultării, Rahav, la origine o străină de neamul lui Israel, care o bună parte din viaţa ei a practicat prostituţia, etc. Iată ce potenţial uriaş spre rău se afla în trupul pe care Dumnezeu i-l pregătise din veşnicie Fiului Său. Dar, n-a dat înapoi şi nici nu s-a gândit să anuleze legea eredităţii, căci păcatul trebuia întâmpinat şi distrus exact în locul unde şi-a început lucrarea lui nimicitoare - trupul femeii.

Pentru ca să intre în lumea noastră, Dumnezeu a putut să se bucure de bunăvoinţa unei umile femei, curate la suflet ce-i drept, Maria din Nazaret, o fecioară dedicată lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, Tatăl direct spiritual al Răscumpărătorului ce urma să se nască exact aşa cum se naşte orice copil în această lume, pe cale naturală, a luat locul lui Adam şi a unit cu ovulul feminin al Mariei chiar Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, în acest fel taina lui Dumnezeu fiind extinsă în dimensiunea umană, a omului păcătos. Prin această acţiune, Dumnezeu nu a încălcat sub nici o formă legile reproducerii şi a eredităţii, caracteristice singurei lumi ca se perpetuează prin naştere. Din schema căsătoriei a fost eliminată sămânţa lui Adam, ea fiind înlocuită direct cu sămânţa lui Dumnezeu, cu însăşi divinitatea nemuritoare a Fiului lui Dumnezeu, devenit prin naştere Mesia şi Dumnezeu cu noi, oamenii păcătoşi. Identificarea cu neamul omenesc trebuia să fie totală, dar nu şi în ceea ce priveşte păcatul stăpânitor.

Prin simpla prezenţă a Duhului Sfânt şi a lucrării Sale în dreptul Mariei, Dumnezeu a nimicit în mod direct vrăjmăşia, păcatul sau natura spirituală rea, viaţa pierdută, trupul păcatului, omul cel vechi, legea păcatului, toate definind acelaşi lucru, în chiar Acela care trebuia să ia formă umană şi să fie om adevărat în toate privinţele. Din acest motiv, Isus nu se putea naşte cu vrăjmăşia păcatului întrucât El nu o putea prelua din natura umană a Mariei, şi aceasta pentru că, în prezenţa personală a Duhului Sfânt, păcatul este nimicit, dezrădăcinat, eradicat, dispare, căci Dumnezeu este un foc nimicitor pentru păcat. (Tatăl spiritual al lui Hristos a fost însuşi Dumnezeu, iar El nu putea primi nimic altceva decât viaţa divină, care era a Lui, a Fiului lui Dumnezeu, din veşnicie). Lucrarea Duhului Sfânt în dreptul naşterii lui Isus, ca om, este exact şi în toate privinţele aceeaşi lucrare pentru omul păcătos, dar pocăit, care primeşte, prin naşterea din nou, chiar natura divină a Mântuitorului, mai bine zis caracterul sau neprihănirea Sa.

     "Natura Sa [a lui Hristos] a fost una creată; El nu avea nici măcar puterea îngerilor. Era umană, la fel cu a noastră, identică..." Adevărul despre îngeri, cap. Întruparea şi primii ani ai vieţii lui Hristos, subcap. Natura omenească a Domnului Hristos, par. 1, 4.
     "Natura Lui spirituală era liberă de orice întinăciune a păcatului." The Signs of the Times, 9 decembrie 1897. "
     "Hristos nu a avut aceeaşi necredincioşie păcătoasă, coruptă şi căzută pe care noi o avem, întrucât dacă astfel ar fi stat lucrurile, El nu ar fi putut să fie o jertfă desăvârşită". Manuscript 94, 1893.

Cuvintele care descoperă într-un mod lămurit faptul că vrăjmăşia a fost distrusă în chiar trupul Său omenesc, sunt acestea: "Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia". Efeseni 2,14-16. În trupul Său, Hristos i-a unit pe omul păcătos şi pe Dumnezeul cerului, pe vecie. Rezultatul a fost împăcarea în Isus Hristos. Astfel, în persoana Mântuitorului continuă să se întâlnească Dumnezeu şi creaţia, dar de data aceasta şi cea răscumpărată.

Întrebarea este următoarea: Cum a distrus El vrăjmăşia pe cruce, de vreme ce nu s-a născut cu ea? Exista o singură cale - prin imputare, căci numai aşa putea fi făcut păcat pentru noi. El a purtat pe umerii Săi în mod real păcatul, ca şi cum El însuşi l-ar fi înfăptuit. Ca înlocuitor şi garant al omului păcătos, imputarea era o necesitate absolută. În felul acesta, Dumnezeu avea să îl trateze, pe cruce, exact aşa cum îi va trata pe toţi păcătoşii care vor muri veşnic. Nu numai prin naşterea Sa a nimicit vrăjmăşia, căci aceasta are de-a face în primă instanţă doar cu eliberarea sufletului de prezenţa acesteia, ci şi prin moartea Sa, căci trebuia să ducă această nimicire la punctul ei culminant, şi anume neantul, căci păcatul trebuia adus în situaţia de a nu mai putea să-şi facă apariţia vreodată în Univers.

El a tras în mormânt literalmente toată puterea păcatului, vrăjmăşia cu care ne naştem şi ne ţine robi, sub stăpânirea ei, deschizând astfel calea pentru izbăvirea totală din păcat şi de prezenţa acestuia într-un Univers populat cu fiinţe inteligente. Taina lui Dumnezeu este profundă, veşnică şi de o frumuseţe pe potriva minţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Eu am reuşit să prezint doar nişte slabe licăriri ale slavei acesteia, care m-a cucerit definitiv de foarte mulţi ani. Cunoaşterea acestei taine este aspiraţia vieţii mele.

Ceea ce trebuie să reţinem cu privire la naşterea lui Hristos fără păcat este că aceasta trebuia să corespundă întru totul şi să se încadreze în limitele legilor naturale, ale reproducerii şi eredităţii, fără să le încalce, căci numai astfel putea să se identifice în mod deplin cu omul păcătos. De aceea, natura Sa omenească trebuia să fie identică cu natura omenească păcătoasă, adică predispusă spre păcătuire, dacă i se dă curs ispitei, a copiilor şi, deci, a tuturor oamenilor care se nasc sub soare. Această natură umană nu o putea căpăta decât de la o femeie păcătoasă, dar curată la suflet. El nu putea fi produsul unirii dintre sămânţa lui Adam şi ovulul feminin, căci astfel n-ar mai fi fost deloc Dumnezeu-om. El trebuia să fie opera creatoare a Dumnezeului cerului, pentru că numai în acest fel putea să unească în trupul Lui pe Dumnezeul cel sfânt şi omul păcătos. El trebuia să intre în lumea noastră ca Sămânţa lui Dumnezeu sădită prin lucrarea Grădinarului ceresc, Duhul Sfânt, într-o sol omenesc fertil, adică în ovulul femeii care a acceptat această lucrare în ea.

În natura Sa divină, Hristos se identifica deplin cu Dumnezeul cerului, cu Tatăl Său, iar în natura Sa omenească se identifica deplin cu omul păcătos. El a fost scara pe care Iacov a văzut-o în vis, unind Cerul cu pământul. Ca să se nască pe pământ, păstrându-şi identitatea şi identificarea cu Dumnezeu, El trebuia să aibă ca Tată pe Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Ca să îl poată întâlni pe om în condiţia lui decăzută şi să se poată identifica deplin cu el, Hristos trebuia să aibă ca mamă o femeie, o reprezentată a condiţiei omului aflat sub domnia păcatului. În unirea dintre Dumnezeu şi om, în Isus Hristos, vrăjmăşia nu are ce să caute, tot aşa după cum în cortul întâlnirii, de pe vremea lui Moise, păcatul nu putea fi prezent în sfânta sfintelor, câtă vreme acolo se afla şekina sau prezenţa reală a lui Dumnezeu. Păcatul nu poate domni laolaltă şi în acelaşi timp cu neprihănirea, cu Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil.

De aceea, Isus a fost zămislit încă din pântecele mamei Sale ca un sfânt neprihănit, fără păcat, exact aşa cum se nasc din nou oamenii pocăiţi, care intră în împărăţia lui Dumnezeu prin lucrarea magnifică a Duhului Sfânt în inima lor, după ce aceştia îşi pun în mâna lui Dumnezeu şi voinţa, şi viaţa sau întreaga lor persoană. După cum zămislirea şi naşterea lui Hristos a fost în totalitate opera lui Dumnezeu, omul neputând contribui cu nimic la aceasta, în sensul că nu am putut noi să decidem în vreun fel mântuirea noastră, tot astfel lucrarea naşterii din nou este doar opera Duhului Sfânt, la care omul nu poate contribui cu nimic.

Prin legea reproducerii, Dumnezeu a arătat că Sămânţa divină poate fi adusă pe pământ şi se poate uni cu natura umană coruptă de păcat, produsul rezultat fiind Dumnezeu întrupat sau îmbrăcat în carnea specifică tuturor oamenilor. Numai în acest mod putea Fiul lui Dumnezeu să intre în această lume a păcatului, continuând să fie mai departe Dumnezeu adevărat, iar prin îmbrăcarea cărnii păcătoase să devină om adevărat, chipul şi înfăţişarea de om păstrându-le pentru eternitate. De aceea, planul mântuirii este desăvârşit şi împlinit.