Principiul seminţei - nașterea copiilor sub stăpânirea păcatului și condamnare

Până acum am aflat, ca un fapt cert, că păcatul este o natură spirituală, sub formă de vrăjmăşie, prezentă în om, că Adam nu putea transmite urmaşilor săi decât ceea ce avea, adică păcatul cu toate urmările lui, prin singurul mijloc ce-i stătea la dispoziţie, şi anume sămânţa. De asemenea, am mai aflat că Isus Hristos a devenit Tatăl nostru spiritual în virtutea jertfei Sale, cuprinsă în "hotărârea de iertare", "o hotărâre de neprihănire care dă viaţa". Romani 5,18. Mai întâi, noi ne naştem din Adam, fiindcă aşa prevede legea naşterii, a firii, iar prin legea eredităţii primim de la el doar păcatul, dar mai apoi, prin al doilea Adam, putem primi neprihănirea doar dacă o cerem prin credinţă.

În virtutea acestei realităţi incontestabile, atunci este adevărat că toţi copiii se nasc în lume cu păcat, păcătoşi, fiind declaraţi de marea lege a dreptăţii lui Dumnezeu drept vinovaţi şi condamnaţi la moarte. Ei nu se nasc neprihăniţi, deoarece se nasc prin legea firii, nu prin legea neprihănirii. Ca să existe, să intre în lume, trebuie să aparţină primului Adam şi, din această pricină, ei trebuie să fie doar chipul şi asemănarea acestuia, iar chipul şi asemănarea lui Adam sunt în totalitate chipul şi asemănarea păcatului. Aşa declară Scripturile adevărului. "La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,3.

Adam fusese creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar acestea sunt măsura neprihănirii şi a desăvârşirii divine. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, atunci toţi copiii s-ar fi născut potrivit acestei măsuri divine, însă Adam a căzut în păcat, motiv pentru care copiii născuţi pe tărâmul păcatului nu pot fi altfel decât "după chipul şi asemănarea lui", fiindcă pur şi simplu aşa declară Scripturile adevărului. "În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de >om<, în ziua când au fost făcuţi. La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set." Geneza 5,1-3. "Cu toate acestea, el (Set) era un fiu al lui Adam, asemenea lui Cain cel păcătos, şi nu a moştenit din natura lui Adam mai multă bunătate naturală decât a moştenit Cain. El a fost născut în păcat..." The Signs of the Times, 20 februarie 1879.

Ceva ce aparţine păcatului, nu poate fi decât chipul şi asemănarea păcatului. Bunăoară, orice aparţine unei boli, trebuie să fie chipul şi asemănarea bolii. Dacă într-un om se află boala cancerului sau lepra, atunci omul respectiv nu va fi altceva decât chipul şi asemănarea bolii, a felului cum ea se manifestă în el şi prin el. El devine imaginea distrugătoare a prezenţei bolii în interiorul lui. Fizionomia feţei, culoarea pielii se schimbă, părul sau anumite membre pot cădea sau pot fi amputate, dacă ne referim la membre. El nu mai poate fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cel puţin din punct de vedere fizic. Doar spiritual poate fi, cu condiţia să deţină neprihănirea lui Hristos în el.

Ei bine, cum este în natură, aşa este şi în har; legile care guvernează lumea naturală sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi în har sau pe tărâm spiritual. "Ca şi în natură, tot la fel se prezintă lucrurile şi în viaţa spirituală; nu poate fi viaţă fără creştere." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, par. 11.

Fiindcă pe pământul nostru Dumnezeu a stabilit principiul seminţei, conform căruia nu poate exista viaţă, dacă mai întâi nu există o sămânţă care să o conţină, atunci sprijiniţi pe această lege, ne va fi mult mai uşor să înţelegem cum se nasc copiii. Nimic nu ia naştere pe pământ fără o sămânţă. Aceasta conţine toate caracteristicile care definesc categoria respectivei seminţe precum şi felul cum trebuie să fie viaţa aceea după ce răsare sau se naşte. De pildă, dacă semănăm seminţe de floarea-soarelui, ne aşteptăm să iasă floarea-soarelui, şi nu dovleci. Dacă respectivele seminţe nu sunt de un soi mai ales, adică de o categorie superioară, atunci viaţa care ia naştere din ele va fi pe măsura calităţii seminţei; nu ne putem aştepta cu nici un chip să iasă floarea-soarelui de cea mai bună calitate.

Ideea este că dacă sămânţa este de slabă calitate sau este afectată din cauze naturale, o dată cu trecerea timpului, atunci şi viaţa conţinută în ea va fi exact pe măsura calităţii seminţei. Aceasta este o lege pe care o cunoaştem cu toţii, pe care o experimentăm într-un fel sau altul, mai ales fermierii. Cum este sămânţa, exact de aceeaşi natură va fi şi viaţa care răsare din ea. Dacă această realitate nu poate fi contestată de nimeni, aşa cum se întâlneşte ea în lumea naturii, atunci trebuie că lucrurile stau aidoma şi pe tărâmul spiritual. Nu are cum să fie altfel, iar Scripturile declară la modul cel mai lămurit acest adevăr în felul următor, referitor la starea în care se nasc copiii: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4.

Dacă Adam a căzut în păcat, acesta din urmă afectându-l în mod grav, pesemne că sămânţa lui nu putea fi altfel decât afectată în aceeaşi măsură. În sămânţa lui nu se mai afla măsura chipului şi asemănării cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual. Această măsură a fost alterată şi pierdută. Cu o astfel de sămânţă păcătoasă, atunci este lesne de înţeles, potrivit principiul seminţei, a legii naşterii, că viaţa conţinută în ea trebuia să fie pe potriva calităţii acesteia, adică o viaţă păcătoasă şi, pe deasupra, supusă morţii. Interesant e faptul că nimeni nu contestă că murim, dar, în mod dubios, se contestă faptul că pruncii, copiii se nasc păcătoşi. Păi, unde este prezentă moartea, trebuie că este prezent şi păcatul, întrucât după mărturia Bibliei "boldul morţii este păcatul". 1Corinteni 15,56.

Deci, păcatul şi moartea se însoţesc, iar dacă moartea a trecut asupra lui Adam, prin păcat, atunci înseamnă că sămânţa lui trebuie să le cuprindă pe amândouă. Numai prin sămânţa lui se seamănă păcatul şi moartea pe pământul nostru. Numai prin naşterea noastră există şi se perpetuează păcatul şi moartea. Acesta este un adevăr ce nu poate fi contestat. Dacă Adam şi sămânţa lui au fost afectaţi de păcat, atunci, ca un fapt veşnic adevărat, toţi cei ce urmau să se nască din sămânţa lui Adam aveau să fie supuşi stăpânirii păcatului şi a morţii! Adam a devenit necurat, adică nesfânt în inima sa, în neconformitate cu măsura stabilită de Dumnezeu, chipul şi asemănarea Sa, mai ales în plan spiritual, nu numai fizic, iar acest fapt l-a adus în situaţia nenorocită să dea naştere unor copii necuraţi, deci după chipul şi asemănarea spirituală şi morală lui Adam, nu a lui Dumnezeu.

Prin urmare, rămâne veşnic adevărată această realitate comună tuturor: "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul." Iov 14,4. Acesta este adevărul. Potrivit principiului seminţei şi a legii eredităţii, nici un copil nu se naşte fără moştenirea păcatului. Dacă viitorul copil se afla deja în sămânţa lui Adam, după ce acesta a păcătuit, atunci naşterea lui pe tărâmul păcatului nu poate fi altfel decât după chipul şi asemănarea păcatului. Deci, copiii se nasc păcătoşi, vinovaţi şi condamnaţi de legea dreptăţii divine, căci nu întrunesc standardul cerut de ea, şi anume "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a despărţit de Dumnezeu... Prin înrudirea lor cu primul Adam, oamenii nu primesc nimic altceva decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Răspunderea pentru interesele veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi frântă, par. 1.

Faptul că toţi urmaşii lui Adam au ca singură moştenire doar păcatul, îi aduce în starea de a fi despărţiţi de Dumnezeu. Deci copiii se nasc păcătoşi şi despărţiţi de Dumnezeu. Iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă vină şi moarte. Aceasta este starea în care ne naştem, fiindcă în sămânţa lui Adam nu există nimic altceva decât păcat şi moarte. Cum este calitatea seminţei, aşa va fi şi calitatea vieţii ce iese din ea, căci chiar sămânţa însăşi este viaţa.

O altă dovadă biblică, prin care Duhul Sfânt ne descoperă condiţia spirituală a copiilor intraţi deja în această lume, aparţine psalmistului David, care, o dată adus la pocăinţă, este nevoit să îşi recunoască starea în care s-a născut. "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." Psalm 51,5.

Cu toate că el enunţă un adevăr absolut cu privire la naşterea copiilor, totuşi există destule persoane chițibușare care susţin că David menţionează aici doar naşterea care îi era proprie lui, şi poate a altora în decursul timpului, dar nu are de-a face cu toţi copiii. Se merge pe premiza că, naşterea lui David a survenit pe fondul unei rătăciri de moment a mamei sale, care l-a înşelat pe Isai, şi astfel s-a născut David. Evident, dacă mama lui, la un moment dat, a ales să umble aiurea, atunci David nu se putea naşte decât în felul respectiv, adică în nelegiuire, o nelegiuire aleasă cu bună ştiinţă de mama lui. Dar, să fie oare adevărat acest lucru?

În primul rând, cum ar fi putut alege Dumnezeu un rege ca David, dacă acesta s-ar fi născut din curvie? În Vechiul Testament exista o lege pe care Dumnezeu a formulat-o, şi care trebuia cuprinsă în cartea lui Moise, nu în cele zece porunci, prin care Dumnezeu îi învăţa pe evrei că toţi cei născuţi în curvie, nu pot intra în adunarea lui Israel timp de cel puţin zece generaţii! Să luăm aminte la această învăţătură interesantă: "Cel născut din curvie să nu intre în adunarea Domnului, nici chiar al zecelea neam al lui să nu intre în adunarea Domnului." Deuteronom 23,2.

Deci, potrivit acestei legi, Dumnezeu nu avea cum să îl aleagă pe David rege al lui Israel, câtă vreme fusese născut în nelegiuirea curviei. E limpede ca lumina zilei acest lucru. Toţi ştim că David a fost un om după inima lui Dumnezeu, că El a fost unsul Domnului din care avea să se nască însuşi Mesia. În Psalmul 22, David ne vorbeşte despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu încă atunci de când se afla în pântecele mamei sale. Acum, dacă mama lui ar fi fost adulteră, cum ar mai fi putut să scrie David aceste cuvinte: "Da, Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele; de când eram la sânul mamei, am fost sub paza Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu." Psalm 22,9.10.

Vreau să menţionez că acest psalm este o întrepătrundere între viaţa lui David şi cea a Mântuitorului, fiind un psalm profetic ce descoperă agonia Mântuitorului pe crucea Calvarului. Cele două vieţi se întreţes, simţămintele lui David fiind în egală măsură şi ale Mântuitorului întrupat. Aşa că, potrivit Scripturilor adevărului, mama lui David nu a fost adulteră, ci credincioasă lui Dumnezeu, altfel David nu ar fi fost făcut rege în veci. Alegerea lui David ca rege o face Dumnezeu, nici poporul şi nici profetul. Decizia aparţine în întregime lui Dumnezeu, după isprava iudeilor de a fi cerut un rege după inima lor. (Nu trebuie trecută cu vederea moartea primului născut al lui David cu Batşeba, un copil născut din curvie, el suferind, fără vina lui, blestemul care s-a abătut peste David din cauza păcatului său grosolan).

În virtutea acestui adevăr, atunci este drept să afirmăm că declaraţia lui David în privinţa naşterii sale este una generică, adică una care îi cuprinde pe toţi copiii născuţi vreodată şi care se vor mai naşte pe acest pământ. Prin el, Duhul inspiraţiei stabileşte pentru totdeauna că toţi pruncii sunt zămisliţi în nelegiuire, în păcat. Nu există altă alternativă în ce priveşte naşterea din Adam, cel căzut în păcat. Legea firii stabileşte că aşa trebuie să aibă loc naşterile, şi nu altfel. "Dar noi suntem păcătoşi din fire şi trebuie să facem o lucrare de curăţire a templului sufletului de orice întinăciune." The Review and Herald, 27 mai 1884.

Aşadar, nu trebuie să existe nici un fel de problemă în ce priveşte felul cum se nasc copiii sau ce povară poartă la naşterea lor. Cu toate acestea, de ce nu simt ei povara vinovăţiei încă de la naştere? De ce nu ne condamnă conştiinţa, atunci când ajungem să distingem linia de demarcaţie între bine şi rău, de ce nu ne apasă vinovăţia păcatului transmis ereditar? În primul rând, nici un copil nu poartă şi nu i se transmite pe cale ereditară vinovăţia păcatului înfăptuit de Adam. Păcatul lui înfăptuit, deci faptic, cât şi vinovăţia ce decurge din fapta lui păcătoasă, şi care priveşte doar fapta lui păcătoasă, nu se transmit prin naşterea de copii, întrucât suntem învăţaţi că păcatele părinţilor aparţin şi au de-a face doar cu ei, nu cu copiii lor. Cu copiii, au de-a face numai atunci când şi ei cultivă acelaşi fel de păcate ca ale părinţilor. Să luăm aminte la acest cuvânt cert: "Iată că toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul fiului este al Meu, tot aşa şi sufletul tatălui este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri". Ezechiel 28,4.

Deci, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, doar sufletul care păcătuieşte, doar acela va muri. A se citi tot capitolul respectiv. Totuşi, chiar dacă nu primim păcatele şi vinovăţia părinţilor noştri, noi primim de la ei, pe calea ereditară, prin moştenire deci, tot ce conţine sămânţa lui Adam. El a greşit printr-o singură alegere, iar acest lucru a fost suficient să ne tragă pe toţi în păcat, fiindcă potrivit principiului seminţei, tot ceea ce se afla în Adam, se afla şi în sămânţa lui. Păcatele faptice şi vinovăţia lor nu se transmit copiilor prin implantarea seminţei, ci prin legea lui Dumnezeu, deci pe cale spirituală, dar reală, cu condiţia ca ei să facă din fire aceleaşi păcate ca ale părinţilor lor, prin alegere voită, deci conştientă.

Ceea ce ni se transmite de la Adam este păcatul ca stare, ca natură spirituală, ca vrăjmăşie, ca o entitate spirituală în care se află atât vinovăţia, cât şi condamnarea, pentru că numai din cauza prezenţei acesteia în noi, nu avem cum să mai fim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în suflet. Noi nu mai corespundem standardului desăvârşit cerut de legea lui Dumnezeu, ca atare ne naştem închişi sub păcat, până la eliberarea noastră de sub domnia lui tiranică.

De ce nu suntem frământaţi totuşi de simţăminte de vinovăţie după ce ne naştem? Datorită hotărârii lui Hristos, care s-a pus între om şi Dumnezeu, amânând astfel sentinţa morţii până în momentul convertirii sale. El a intervenit înainte de a se aduce ca jertfă, girând cu propria Lui viaţă pentru existenţa mai departe a omului şi pentru mântuirea sa din păcat. Acest adevăr este frumos scos în evidenţă prin sângele acoperirii, pe care evreii a trebuit să îl folosească pentru salvarea propriilor lor vieţi, înainte ca îngerul morţii să îşi desăvârşească lucrarea nimicirii cu întâii născuţi ai egiptenilor.

     "Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: >În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă... Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca... Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi. Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului<." Exod 12,3.6.7.13.

Această întâmplare este o parabolă vie a ceea ce a făcut Hristos pentru Adam şi urmaşii lui imediat ce acesta păcătuise. Toţi evreii se aflau în ţara robiei, fără putinţa de a ieşi prin puterea lor din Egiptul antic. Singura modalitate ca ei să plece era prin moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Fără această moarte, în pofida tuturor plăgilor căzute până atunci peste ţara Egiptului, ieşirea lor din ţara robiei era imposibilă. Mai întâi, Dumnezeu trebuia să sfărâme puterea lui faraon, iar această putere era chiar întâiul născut al tuturor egiptenilor. Evreii puteau fi scoşi din Egipt doar dacă înfăptuiau prin credinţă tot ceea ce le spunea Moise, el fiind reprezentantul vizibil al lui Dumnezeu. Puteau să facă tot ce le spusese, dar dacă nu ungeau stâlpii uşii şi pragul de sus cu sânge, ei nu ar fi putut ieşi din Egipt, dimpotrivă ar fi pierit împreună cu odraslele întâi născute ale egiptenilor.

De aceea, ieşirea lor trebuia să fie un act al credinţei, al unei încrederi totale în Dumnezeu. Când au împlinit tot ce le-a zis Moise, sângele stând drept mărturie a credinţei lor în ceea ce li se spusese, atunci putea avea loc moartea întâilor născuţi şi eliberarea lor din Egipt. Este demn de observat faptul că ei erau încă robi când au uns uşorii uşii cu sânge, iar sângele a fost apărarea, scutul lor împotriva condamnării la moarte. Astfel, dacă Isus nu s-ar fi interpus între Dumnezeu şi omul păcătos, adică dacă nu ar fi girat cu propria Sa viaţă, care avea să fie vărsată prin sânge pe Golgota, atunci omul ar fi pierit tot la fel de sigur cum s-ar fi întâmplat şi cu evreii dacă nu ar fi ascultat de îndrumările divine date prin Moise. Însă, prin faptul că Isus a intervenit cu sângele acoperitor şi protector, toată vinovăţia şi condamnarea au fost amânate până când omul va ajunge să decidă pentru totdeauna dacă vrea să rămână sub protecţia lui, intrând în ea prin experienţa unei morţi spirituale, moartea întâiului născut din noi, care este chiar vrăjmăşia păcatului, sau acestea vor deveni efectiv active când omul s-a plasat pe vecie în afara acestui sânge protector alegând să rămână cu păcatul.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Amânarea condamnării, nu înseamnă eliberarea de sub puterea ei, care decurge numai din prezenţa păcatului. Oriunde este prezent păcatul, trebuie să fie prezente atât vinovăţia, cât şi condamnarea. Prin amânarea condamnării trebuie înţeles faptul real că Hristos ne-a garantat mai departe existenţa, prin legea naşterii, care este însoţită de sora ei geamănă, legea eredităţii, motiv pentru care specia umană a putut să se perpetueze în condiţiile păcatului, până astăzi. Acest lucru trebuie să constituie o bucurie fără margini pentru orice om şi pentru orice părinte care se poate ferici cu copii. Nu ar trebui să constituie niciodată vreo problemă faptul real că pruncii se nasc sub stăpânirea păcatului, câtă vreme sângele acoperitor se află deasupra lor, protejându-i, până când ajung să primească jertfa lui Hristos ca viaţă spirituală şi veşnică în sufletul lor.

Aşadar, toţi copiii intră în această lume sub protecţie divină specială, dar nu mântuiţi de-a gata sau în mod automat, întrucât mântuirea se capătă doar prin credinţă, iar acest fapt presupune o minte matură, care trebuie să fie în stare să înţeleagă cine este persoana Mântuitorului. A ne afla sub har, nu înseamnă deloc a fi mântuiţi în mod automat. Prin har suntem mântuiţi numai atunci când acesta a devenit în noi viaţa lui Hristos, care este propria Lui sămânţă divină. Una este să ne aflăm sub har, şi cu totul altceva este să fim pătrunşi de harul lui Hristos, care devine în noi puterea răscumpărării din păcat. Harul devine o astfel de putere în noi doar prin credinţă, pentru că singurul mijloc prin care ni-l putem însuşi este credinţa.

     "Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni." Efeseni 2,4-9.

Este demn de observat faptul că, deşi evreii au fost ocrotiţi într-o manieră specială în Egipt, prin sângele stropirii, totuşi ei încă erau sclavi în ţara robiei. Ameninţarea nimicirii plana asupra lor, pentru că se aflau în condiţia robiei mai departe. Exact aceasta este situaţia oricărui copil intrat pe tărâmul păcatului, adică pe pământul nostru care poartă blestemul păcatului. Ne naştem sclavii păcatului pe tărâmul păcatului, tot aşa cum copiii iudeilor se năşteau sclavi în ţara robiei. Însă, noi, asemenea copiilor evreilor de altminteri, ne aflăm sub harul protector al sângelui vărsat pe Golgota. Cu toate acestea, ameninţarea morţii iminente planează asupra fiecăruia dintre noi. Dumnezeu o amână până când sufletul ia decizia definitivă fie în favoarea neprihănirii, fie în favoarea păcatului. Până atunci ne aflăm mai departe vinovaţi şi condamnaţi din cauză păcatului prezent în noi, păcat cu care ne naştem. Însă, datorită faptului că beneficiem fiecare de o măsură infinită de har, toţi dintre noi ne bucurăm de viaţă fără presiunea şi simţământul vinovăţiei şi al condamnării! Noi intrăm în lume sub har, prin purtarea de grijă a Tatălui nostru ceresc, Dumnezeu.

Ar mai trebui să subliniez încă o dată ceea ce am mai spus de atâtea ori, că ceea ce condamnă legea lui Dumnezeu la noi nu este trupul biologic sau natura noastră umană păcătoasă. Nu suntem păcătoşi doar pentru că moştenim nişte trupuri păcătoase, adică o carne păcătoasă. Deşi carnea noastră este păcătoasă, totuşi suntem păcătoşi pentru că în ea, în acest vas slab şi măcinat de păcat, locuieşte păcatul, care este spiritul şi eul suprem al lui Satana, vrăjmăşia ce nu poate fi împăcată de Dumnezeu, ci trebuie distrusă, pentru că numai astfel putem să trăim. Această vrăjmăşie o căpătăm prin sămânţa lui Adam, fiindcă ne aflăm sub stăpânirea legii eredităţii de care şi Isus Hristos a avut parte, la naşterea Sa.

Ca o concluzie, copiii se nasc din primul Adam, de la care primesc atât carnea, cât şi spiritul, adică natura spirituală a tatălui minciunii, fiindcă el este stăpânul acestui pământ, prin uzurpare, Adam fiind supusul sau sclavul lui, după cum faraonul Egiptului era stăpânul întregului imperiu, iar cei ce se năşteau în ţara lui erau doar supuşi lui. Devenim supuşii împărăţiei lui Dumnezeu numai atunci când ne naştem din al doilea Adam, sau al doilea nostru Tată spiritual, Isus Hristos, ceea ce presupune o ieşire, spirituală mai întâi, din ţara robiei păcatului, adică de sub stăpânirea interioară a păcatului, asemănătoare ieşirii iudeilor din Egipt, de sub stăpânirea lui faraon. Această naştere se numeşte naşterea din nou deoarece este de natură spirituală şi ne introduce într-o împărăţie spirituală, pe tărâmul luminii, al stăpânirii lui Dumnezeu, unde devenim robi ai neprihănirii, oameni liberi în Hristos Isus. Se numeşte din nou fiindcă vine, urmează după prima naştere spirituală, care are loc la zămislirea noastră în pântecele mamei noastre.

Urmează să luăm în discuţie naşterea fără păcat a Mântuitorului, având în vedere tot principiul seminţei, care ne va edifica în mod desăvârşit cu privire la felul naturii umane căpătate prin naştere, cât şi felul naturii spirituale cu care s-a născut Mântuitorul nostru extraordinar.