Împăraţii de la răsărit

Aşadar, râul cel mare, Eufrat, trebuie să sece pentru a fi pregătită astfel calea pentru venirea împăraţilor de la răsărit. "Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Textul este cât se poate de simplu, accentuând faptul că venirea acestor împăraţi nu poate avea loc niciodată decât dacă mai întâi seacă Eufratul! Este un amănunt semnificativ peste care nu trebuie să trecem cu uşurinţă. Ei bine, pentru a înţelege în mod corect, fără greşeală acest tablou simbolic, noi trebuie să avem în vedere tipul lui vechi-testamentar. Metoda de învăţare a lui Dumnezeu pentru noi este aceea de a ne pune la dispoziţie istorisiri şi întâmplări care au avut loc la un moment dat în istoria biblică, cu ajutorul cărora să putem înţelege principiile neprihănirii în evenimentele viitoare, care repetă oarecum cele întâmplate în trecut.

Întâmplările vechi-testamentare trebuie să constituie pentru noi nişte tipare sau modele de lucru pe baza cărora să putem înţelege modul de manifestare al lui Dumnezeu, precum şi modul de manifestare al diavolului. Biblia nu-i o carte cu povestiri frumoase şi tumultoase totodată, ci Biblia este în întregime cartea tipurilor şi antitipurilor. Bunăoară, istoria lipsei de credinţă a lui Avraam, care nu s-a bizuit cu totul pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Sara, chiar Sara cea bătrână, soţia lui, va avea un fiu, din a cărui linie genealogică urma să se nască Mesia, se repetă aproape în viaţa fiecărui creştin, care nu se încrede cu totul în făgăduinţele lui Dumnezeu adresate tocmai lui însuşi. La credinţă trebuie adăugată încredere totală în Dumnezeu, dacă vrem să dăm dovadă de credinţa mântuitoare!

Tot astfel, tablourile simbolice prezentate lui Daniel în viziune trebuie să constituie şi chiar constituie baza de lucru a lui Dumnezeu pentru inspiraţia lui Ioan cel iubit, când se afla pe insula Patmos. Interesul lui Dumnezeu nu este doar de a ne prezenta o panoramă a istoriei lumii, ci este acela de a ne prezenta lupta cea mare dintre bine şi rău, contrastul dintre metoda lui Dumnezeu de lucru şi cea a diavolului, precum şi faptul că această luptă se reeditează continuu, mai ales pentru generaţia din urmă, la scară planetară, când acest război trebuie să ia sfârşit.

În tot Vechiul Testament trebuie să vedem cele două principii antagonice, neprihănirea şi păcatul, care se luptă pentru supremaţia minţii umane şi a câştigării luptei de veacuri. În absolut toate întâmplările vechi-testamentare trebuie să vedem cum aceste două principii se luptă pentru binecuvântarea omului, ca în cazul neprihănirii, sau pentru distrugerea lui definitivă, ca în cazul nelegiuirii, a răului, ca armă de atac a diavolului. Dacă, de exemplu, în apariţia celor patru mari imperii mondiale vedem doar o istorie a lumii, a unor evenimente care trebuiau să-şi urmeze cursul, atunci noi pierdem din vedere scopul pentru care Dumnezeu i-a inspirat pe profeţi să scrie despre ele!! În apariţia lor trebuie să vedem eşecul bisericii iudaice de a trăi în neprihănire, în armonie cu principiile sublime ale legii lui Dumnezeu. Da, ivirea acestor mari imperii pe scena istoriei îşi găseşte sorgintea în decăderea şi apostazia bisericii iudaice de la planul iniţial al lui Dumnezeu de a popula lumea cu neprihănire prin intermediul lor, dacă ar fi rămas ascultători zi de zi faţă de Iahweh.

În virtutea acestei înţelegeri, fiindcă Dumnezeu ne-a furnizat modele de lucru pe baza cărora să putem înţelege evenimentele viitoare, atunci, fără să greşim câtuşi de puţin, putem spune că înţelegerea venirii împăraţilor de la răsărit este extrem de uşoară, deoarece Vechiul Testament ne oferă un tablou al acestui eveniment, o întâmplare care s-a desfăşurat la vremea aceea, ea fiind în acest fel chiar tipul secării Eufratului modern şi al venirii împăraţilor de la răsărit!! Cu alte cuvinte, venirea împăraţilor de la răsărit, potrivit Apocalipsei 16,12, are un corespondent biblic într-o întâmplare reală din Vechiul Testament! Ei bine, această întâmplare este folosită de Dumnezeu ca model, când transmite lui Ioan, pe Patmos, adevărul cel crud cu privire la Babilonul modern şi la Eufratul spiritual pe care se sprijină şi care răsfaţă astfel cetatea spirituală nelegiuită!! El ştia că numai astfel putem să tragem învăţămintele corecte cu privire la principiile Sale!!! Vom înţelege ca niciodată mai bine cum tipul întâlneşte antitipul, cum cele întâmplate în mod real cu o cetate antică, se vor repeta pur şi simplu la scară planetară de astă dată cu Babilonul şi Eufratul modern!!

Această întâmplare îi are drept protagonişti chiar pe Babilonul antic şi râul Eufrat, cetatea aparent de necucerit a Babilonului ce cade practic într-o singură noapte, prin secarea râului Eufrat, fiind pregătită astfel calea pentru venirea sau intrarea triumfală a lui Cirus Persanul, împăratul de la răsărit, în cetatea Babilonului antic!!! În cartea lui Daniel se află toate cele privitoare la această întâmplare. Vezi Daniel 5.

Cetatea antică a Babilonului, aşa cum am afirmat şi în episodul trecut, a fost construită în mod strategic chiar pe râul Eufrat. În acest fel, cetatea era asigurată permanent cu resurse de ape, care nu secau niciodată, şi care permiteau cetăţii să reziste oricărui asediu, indiferent cât de lung ar fi fost acesta. A fost în aşa manieră gândită această construcţie impunătoare, o adevărată minune antică între minunile lumii, încât râul şi zidurile masive o făceau de-a dreptul imposibil de învins. Avea două rânduri de ziduri masive, extrem de înalte, despărţite fiind de un şanţ foarte adânc, alimentat încontinuu de apele Eufratului, care intra pe sub aceste ziduri şi ieşea în partea opusă. La intrarea râului pe sub aceste ziduri enorme, erau prevăzute nişte porţi grele din fier masiv, în formă de gratii, pentru ca apa să poată curge nestingherită prin ele. Aşa că o încercare de a pătrunde pe aici, cu bărci, era din start sortită eşecului.

Această capodoperă a antichităţii a fost gândită de cel mai ilustru şi unul dintre cei mai mari strategi şi constructori ai lumii, Nabucodonosor al II-lea, bineînţeles împreună cu arhitecţii străluciţi ai imperiului său. El de fapt a reconstruit Babilonul, nu l-a ridicat de la zero. În această cetate se aflau cele mai strălucite universităţi din lumea aceea, tinerii studenţi de talent şi extrem de promiţători provenind dintre toate popoarele subjugate, inclusiv din poporul evreu.

Fără a intra în prea multe detalii, cert este că Babilonul antic şi-a făcut un renume mondial în toate privinţele, dar mai ales în cel al religiei şi al astrologiei. Avea de toate, nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic. Cucerise aproape întreaga lume cunoscută, iar acum şedea ca împărăteasă, neducând lipsă de nimic şi neînspăimântând-o de asemenea nimic. "Tu ziceai: >În veci voi fi împărăteasă!<" Isaia 47,7. Astfel, o dată cu trecerea timpului şi ajungând la apogeul puterii ei, pe vremea lui Nebucadneţar, nici nu se gândea că pieirea ei va veni tocmai de acolo de unde nu se aştepta: Eufratul!!! A sfidat pe Dumnezeul cerului, tocmai ea, cetatea cea mare a lumii antice, căci i se dăduse din plin ocazia de a-l cunoaşte, mai întâi la nivel înalt, prin cei patru tineri minunaţi ai neprihănirii, Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria, şi mai apoi, la nivelul populaţiei, prin cei neprihăniţi dar neamintiţi în Scripturi din poporul evreu adus ca rob în Babilonia!

Ultimul pas în această sfidare grosolană, deşi lui Nebucadneţar i se înfăţişase istoria omenirii sub forma acelei statui alcătuită din diferite metale, este cel făcut de nepotul său, Belşaţar, care a dat un mare ospăţ în care a poruncit să fie folosite vasele de la templul din Ierusalim, pe care Nebucadneţar le confiscase cu ocazia uneia dintre invaziile sale, dar care a avut decenţa şi respectul cuvenit de a nu le folosi niciodată. Capul de mână care a început să scrie pe unul din pereţii camerei de ospăţ, avea să pună capăt dezmăţului şi totodată să arate care va fi soarta Babilonului: chiar în acea noapte avea să fie cucerit, fără multe eforturi şi practic fără o luptă. Ce s-a întâmplat, este un fapt bine cunoscut celor pasionaţi de istorie. Cirus a ordonat armatei sale să devieze cursul râului Eufrat pentru ca să poată intra nestingherit pe sub zidurile cetăţii, în inima imperiului. Ştia că acolo se află nişte porţi imense din fier, dar probabil a mizat pe lipsa de discernământ a soldaţilor deja beţi. Şi exact acest lucru s-a întâmplat. Acele porţi nu au mai fost ferecate ca de obicei, rămânând deschise, parcă aşteptându-i pe noii autoinvitaţi!!! Astfel, într-o singură noapte a căzut Babilonul cel în aparenţă inexpugnabil, exact aşa cum au profetizat cuvintele scrise de capul de mână pe acel zid, tâlcuite fiind mai apoi de Daniel care fusese chemat în acest scop.

Întrebarea este următoarea: De ce căderea Babilonului antic a avut loc într-un fel mai puţin aşteptat? De ce Eufratul a fost arma principală care a asigurat doar într-o singură noapte prăbuşirea marelui imperiu? Din simplul motiv că Eufratul era mijlocul de susţinere a vieţii şi al apărării cetăţii respective, iar fără acesta, dacă era curmat, cetatea rămânea descoperită, fără apărare şi fără susţinătorul vieţii!!! Încrederea în Dumnezeul cerului a fost schimbată cu încrederea în ei înşişi şi-ntr-un mare râu! Ajunseseră pur şi simplu dependenţi de el. Dacă babilonienii ar fi luat seama la adevărul lui Dumnezeu, descoperit prin conduita celor patru tineri destoinici, dacă ar fi dorit să-l cunoască pe Dumnezeul cerului şi să decidă să trăiască în armonie cu principiile legii cerului, atunci, cu adevărat, se poate spune că Babilonul ar fi devenit un bastion al neprihănirii, adevărata biserică a lui Dumnezeu!!

Dumnezeu a venit în mod special în ajutorul Babilonului prin adevărata Sa biserică, nu biserica iudaică, fiindcă ea deja era apostaziată ca organizaţie, şi se afla şi în robie, ci prin adevărata biserică a neprihănirii alcătuită din toţi cei neprihăniţi dintre iudei, şi mai cu seamă a celor patru tineri evrei extraordinari! (Robia fizică era doar semnul robiei spirituale a poporului evreu faţă de păcat!) Aici avem iară un alt tablou demn de luat în seamă, căci se va repeta întocmai. Stăpâna lumii era Babilonul acelor vremuri. Biserica cu numele, biserica iudaică, cea care credea mai departe că este biserica prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, singura biserică adevărată de pe pământ, aşa cum credea cu toată puterea ei, se găsea atunci în robia acelui Babilon. Şi mai exista adevărata biserică a lui Dumnezeu, prin care împrăştia lumina Sa preţioasă, prin oamenii Săi neprihăniţi, cei ca Daniel, Azaria, Mişael şi Hanania. Aceasta era adevărata biserică în care nepărihănirea caracteriza viaţa ei. Adevărul a fost vestit prin cuvinte şi mai ales prin comportament, prin această biserică, nu prin cea iudaică, ce în marea ei majoritate, atunci când a venit vremea reîntoarcerii în ţara lor, a ales să rămână în Babilon!!!

Această situaţie se va repeta. Babilonul cel mare va stăpâni lumea întreagă, în speţă după aprobarea şi punerea în aplicare a edictului duminical, asemenea Babilonului antic; biserica laodiceană, ca şi biserica iudaică, crede că este singura biserică adevărată, singura prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără să conştientizeze că îi lipseşte puterea Evangheliei, ea aflându-se chiar în robia Babilonului cel mare, fiindcă mai întâi şi de toate este în robia păcatului. Laodicea este sclava propriilor păcate!! Este rezultatul înspăimântător al respingerii chemării Mirelui divin la nuntă, sub forma celor două invitaţii sau chemări!! Dar, Dumnezeu are o biserică neprihănită prin care va vesti Babilonului modern, pentru ultima oară în istoria pământului, Evanghelia cea preţioasă a salvării. Această biserică este alcătuită doar din leviţi şi fecioare înţelepte, adică din acei credincioşi, bărbaţi, femei şi copii, care şi-au însuşit solia neprihănirii lui Hristos, aşa cum a fost vestită lumii moderne prin intermediul celor trei îngeri simbolici din Apocalipsa 14!

Ei se aseamănă cu cei patru tineri evrei care au refuzat închinarea impusă de Nebucadneţar, de Babilon de fapt, preferând să stea de partea neprihănirii, fiind prea adânc înrădăcinaţi în adevărul Evangheliei ca să poată da greş. Evanghelia prezentată de ei, precum şi respingerea ei de către Babilonul cel mare, va aduce cu sine căderea definitivă a acestuia, premergătoare secării Eufratului, căci acest eveniment are loc în imediata aproiere a lui Isus, când nu mai există timp de har pentru nimeni.

De reţinut că sursa puterii Babilonului modern, Eufratul, este atât puterea oamenilor, cât şi puterea colosală a banilor, puterea financiară a lumii, a guvernelor, aşa cum sursa puterii Babilonului antic a fost Eufratul acelor zile. Eufratul le asigură putere, apărare, sprijin şi, desigur, o nădejde falsă, căci Eufratul nu este niciodată Dumnezeu! Prin urmare, Babilonul nu poate fi nimicit dacă mai întâi nu seacă izvorul puterii sale. Ce a condus la secarea Eufratului antic? Adevărul Evangheliei respins cu bună ştiinţă de babilonieni! Ce va conduce la secarea Eufratului spiritual modern? Acelaşi adevăr al puterii creatoare a Evangheliei, respins de către babilonienii moderni!! Consecinţa respingerii Evangheliei salvării a condus la secarea Eufratului fizic şi, de asemenea, va conduce implicit şi la secarea Eufratului modern, spiritual!!

Dacă ne întoarcem la istoria Babilonului antic, care stă ca tip al învăţămintelor pe care trebuie să ni le însuşim, pentru a înţelege corect evenimentele viitoare privitoare la Babilonul modern, ce este un tablou fidel al evenimentelor ce urmează să aibă loc, atunci secarea Eufratului putem spune cu certitudine, aşa cum afirmam în debutul acestui episod, introduce împăratul de la răsărit, care în cazul nostru este împăratul Cirus. Scripturile vorbesc în aceşti termeni despre Cirus, nu numai ca împărat de la răsărit, ci şi ca prototip al Mântuitorului!! Prin el, Dumnezeu a dat lovitura de graţie Babilonului antic, şi tot prin el avea să elibere pe iudei şi să le ofere posibilitatea reclădirii Ierusalimului vechi şi a templului!

     "Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri şi împăraţi? Cine le face sabia praf, şi arcul, o pleavă luată de vânt?... Am sculat pe cineva de la miazănoapte, şi vine de la răsărit; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în picioare cum calcă olarul lutul." Isaia 42,2,25. "Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: >Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru robul Meu, Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti<... >Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.<" Isaia 45,1-4.13. "Eu zic despre Cirus: >El este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: 'Să fie zidit iarăşi!', şi despre Templu: 'Să i se pună temeliile!'<" Isaia 44,28.

     "Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră cu peste o sută de ani înainte naşterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia adresată lui de Conducătorul Universului: >Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti. Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui că afară de Mine nu este Dumnezeu<; când a văzut înaintea ochilor lui declaraţia Dumnezeului cel veşnic: >Din dragoste pentru robul Meu Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti" ; când a urmărit cuvintele inspirate: >Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare< (Isaia 45,5.6.4.13), inima i-a fost mişcată profund şi s-a hotărât să împlinească misiunea încredinţată de cer. Va lăsa pe robii iudei şi va ajuta să reclădească templul lui Iehova." Profeţi şi regi, cap. Întoarcerea din robie, par. 19.

Cirus este împăratul de la răsărit, fiindcă de acolo a venit eliberarea sau izbăvirea evreilor. El este asemănat cu Hristos, nu pentru că ar fi fost neprihănit, fără păcat, căci până la urmă era doar în păgân care nu a acceptat niciodată Evanghelia, ci pentru că săvârşeşte eliberarea evreilor prin puterea lui Dumnezeu, motiv pentru care este numit în Scripturi "unsul Său" şi chiar "păstorul Meu", şi de asemenea pentru că permite poporului iudeu să construiască templul şi să reclădească Ierusalimul. Acum, din moment ce Cirus este asemănat cu Hristos, înseamnă că el nu este decât un tip al lui Hristos, în acele privinţe subliniate mai sus. Asta mai înseamnă că adevăratul Împărat de la răsărit este doar Hristos însuşi.

Ajungând la acest gând deosebit, atunci devine limpede că toţi împăraţii "care au să vină din răsărit", potrivit Apocalipsei 16,12, sunt Hristos împreună cu toţi mântuiţii prezenţi în cer la ora actuală!!! Acesta este adevărul, confirmat de altminteri şi prin următoarele texte biblice: "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă >Cel credincios< şi >Cel adevărat<, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor<." Apocalipsa 19,11-16.

     "Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este >Omul durerii<, ca să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe pământ, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. >Cel credincios şi adevărat<, >în dreptate va judeca şi va face război<. >Şi oştile din ceruri îl vor urma< (Apocalipsa 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl însoţeşte pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - >zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii<. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. >Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina< (Habacuc 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: >Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor< (Apocalipsa 19,16)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 16.

Aşadar, împăraţii de la răsărit sunt Hristos şi suita regală a celor răscumpăraţi, în primul rând, căci numai răscumpăraţii sunt preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeul cel viu, nu îngerii, care nu au cunoscut păcatul! Desigur, sunt şi o mulţime de îngeri, însă textul biblic scoate în evidenţă faptul că izbăvirea poporului lui Dumnezeu, adevărata biserică, ce nu a acceptat să rămână în robia Babilonului cel mare, aşa cum aveau să accepte cei mai mulţi evrei în timpul lui Ezra, pe un pământ blestemat de păcat, vine numai atunci când are loc secarea Eufratului spiritual, adică a puterii oamenilor şi a banilor prin care este susţinută papalitatea şi protestantismul apostaziat!

Deci, versetul: "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit", este înţeles în mod corect doar atunci când avem în vedere istoria trecutului privitoare la Babilonul antic, secarea Eufratului de atunci şi distrugerea cetăţii vechi prin împăratul de la răsărit, adică Cirus Persanul. Babilonul cel mare este clădit pe Eufratul simbolic, căci aici este sursa celor două mari puteri ale sale: omul şi banii, până la plaga a şasea, când Eufraul seacă definitiv, adică bisericii desfrânate şi apostaziate i se retrage tot spirijnul omenesc şi financiar. Numai aşa poate avea loc venirea literală a lui Isus Hristos şi a oştilor Sale de răscumpăraţi pe norii cerului! De reţinut că izbăvirea adevăratei biserici a lui Hristos vine de la răsărit, căci Hristos este adevăratul Împărat de la răsărit.