Lupta intensă şi dureroasă a Dumnezeului cerurilor

Dacă Dumnezeu ar fi rău, ar putea suferi vreodată împreună cu omul păcătos împovărat de dureri şi de năpaste fără număr? Dacă Dumnezeu ar fi surd, ar putea interveni vreodată în favoarea omului păcătos cu milă la strigătele lui de ajutor? Dacă Dumnezeu ar fi nepăsător faţă de nevoile omenirii, atunci cu ce drept s-ar numi pe Sine Dumnezeul iubirii? Cum ar putea susţine vreodată că El este iubire, de vreme ce este rece, rău, nepăsător şi grabnic la mânie, gata să pedepsească în felul cel mai dureros şi crunt biata fiinţă păcătoasă neajutorată? Cum am putea crede că Dumnezeu este plin de mânie şi totodată iubire? Şi, cu toate acestea, exact aceasta este concepţia majorităţii oamenilor şi mai ales a creştinilor!!! El este iubire atâta vreme cât ascultăm şi ne străduim să facem voia Lui, ca şi cum ne-am obliga la aşa ceva, ca să nu păţim cine ştie ce lucru, dar de îndată ce am păcătuit El devine un Dumnezeu răzbunător, gata să ne pălească, aşa încât să ne facă să simţim ce simte El!

Chiar dacă n-o spunem în aceste cuvinte, totuşi aceasta este imaginea pe care o avem în minte despre Dumnezeu. Luther a avut mult de suferit de pe urma unei astfel de concepţii, până acolo încât şi-a pus în pericol chiar sănătatea, doar-doar l-o mulţumi cu râvna sa pe Dumnezeul cerului. Nu reuşea să înţeleagă cum poate fi Dumnezeul cerului, care se mânie de îndată la vederea slăbiciunilor şi păcatelor omeneşti, un Dumnezeu plin de iubire! Era aproape să clacheze, până când a intervenit experienţa naşterii lui din nou, şi a început să întrevadă realitatea iubirii lui Dumnezeu cu ochiul viu al credinţei!! Până la urmă, cum este Dumnezeu? Este aşa cum am fost învăţaţi să credem că este, fără să cercetăm în prealabil?

Adevărul este că învăţăturile omeneşti şi tradiţia conduc la deformarea aprecierii şi înţelegerii corecte a Evangheliei, singurul cadru unde este descoperit întocmai caracterul lui Dumnezeu. Realitatea este că Dumnezeu este dragoste, aşa cum declară Scripturile, iar ele nu pot să mintă. Din păcate, ceea ce nu se înţelege e că această realitate divină a devenit doar un simplu concept teologic. Doar se declară că Dumnezeu este dragoste, dar sufletul omului este gol, lipsit de realitatea prezenţei dragostei lui Dumnezeu în el!! Una este să declari, alta e să ai, să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu ca realitate prezentă în inimă!

Hristos este unica reprezentare corectă a caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste! Dumnezeu poate fi înţeles doar prin prisma realităţii dragostei Sale manifestate, altfel cum am putea aprecia, înţelege şi iubi pe cineva care spune despre Sine că este dragoste, dar n-o manifestă ca atare sau dă pe faţă contrariul acesteia!!! Dragostea nu este doar un sentiment pe care suntem făcuţi să-l exprimăm, ci dragostea este în primul rând un principiu, un mod de manifestare profund care ştie să aprecieze totul la justa lui valoare, care nu se aşteaptă niciodată să fie răsplătită pentru împărtăşirea ei şi care, iar acesta este elementul ei forte, miezul puterii ei, acceptă să se jertfească de dragul altuia, cu riscul unei pierderi incomensurabile!! Fiind de felul acesta, atunci ar trebui să devină evident faptul că ea nu are cum să piară, cum să se epuizeze, cum să se ofilească sau să slăbească în dăruire! Dragostea înseamnă dăruire, împărtăşire. Dar asta nu-i totul. Ea este cu mult mai mult decât atât.

Dragostea lui Dumnezeu este dragostea care înţelege totul, care răbdă totul, care nu se mânie, care se bucură de adevăr şi care suferă totul, dar nu de dragul ei, ci de dragul altora. Dar încă nu-i de ajuns, dragostea este dispusă, fiindcă asta este în firea ei, să sufere pentru cel mai mare nenorocit, cel mai mare ticălos, cel mai mare păcătos şi pentru toţi duşmanii lui Dumnezeu la un loc, pentru a-i şti salvaţi, dacă toţi aceştia o primesc şi se împărtăşesc de ea!! "Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată." 1Corinteni 13,4-8.

Că Dumnezeu este dragoste este arătat nu numai prin faptul că a dat pe singurul lui Fiu născut pentru noi păcătoşii, ci şi pentru că, mai întâi, a fost dispus să renunţe la El. Şi încă asta nu e totul. Nu numai că trebuia să renunţe la El, ci trebuia să accepte o despărţire fizică, literală, în toate privinţele de Acela cu care a trăit din veşnicie, fără să cunoască în vreun fel durerea ce însoţeşte o despărţire fie şi temporară. Ne gândim adesea şi chiar acceptăm că Dumnezeu l-a dat pe singurul Lui Fiu pentru noi. Dar ştim ce a implicat pentru Tatăl acest lucru? Nu este ca şi cum ai dărui cuiva o floare; o rupi din grădina ta sau o cumperi şi o dăruieşti celui drag. În acest caz, deşi este un semn de apreciere şi de iubire pentru celălalt, nu se poate spune că ai dăruit ştiind că pierzi ceva de mare însemnătate pentru tine.

Dăruirea Fiului de către Tatăl a însemnat o luptă reală, o luptă plină de suferinţă, plină de durere pentru sufletul deosebit de sensibil al Tatălui, o luptă pe care nu o vom putea înţelege niciodată. Păcătuirea omului l-a adus pe Dumnezeu faţă în faţă cu realitatea unei lupte greu de descris în cuvinte omeneşti. În veşnicia îndepărtată a trecutului, înainte de a fi existat vreo formă de fiinţe inteligente, cele trei Persoane ale Dumnezeirii au decis în spiritul iubirii să creeze fiinţe asemenea Lor, pe care să le înzestreze cu darul dragostei şi al libertăţii. Au decis că darul inteligenţei nu trebuie îngrădit prin nici o formă de constrângere, prin nici un şiretlic, prin nimic care l-ar păgubi în vreun fel, aşa că trebuiau să-i asigure libertatea absolută. Dar, libertatea absolută trebuia definită în vreun fel şi susţinută prin nişte principii care să o facă de dorit şi valoroasă, şi care să asigure şi o bază reală pentru dezvoltarea minţii inteligente!

Aşa că Dumnezeirea a aşezat libertatea în cercul binefacerilor, unde tronează principiile legii Sale sfinte, legea libertăţii absolute. Dezvoltarea minţii, a inteligenţei nu poate avea loc fără un cadru adecvat, o lege care să definească şi să susţină, să întărească toată libertatea. În acest fel, se suprima apariţia oricărui motiv pentru încălcarea voită a libertăţii, pentru ieşirea din libertatea supremă acordată de Dumnezeu sau dacă vreţi pentru păcătuire. Principiile legii sfinte nu ofereau sub nici o formă, niciodată şi în nici o împrejurare un cadru pentru nici un motiv de răzvrătire sau păcătuire! Dar, nu se lua şi posibilitatea de a păcătui, ci Dumnezeu doar a pus la cale un cadru al existenţei, al vieţuirii fără să fie posibil să existe vreodată măcar ivirea vreunui motiv pentru păcătuire, pentru lipsirea voită de libertatea dăruită de Dumnezeu. Una este să găseşti motiv întemeiat să păcătuieşti, şi cu totul altceva este să păcătuieşti fără să ai vreun motiv real. A avea motiv pentru păcat înseamnă a avea şi explicaţie pentru apariţia lui, iar în acest caz păcatul nu ar mai fi păcat. Apariţia păcatului nu poate fi explicată fiindcă în realitate rebeliunea lui Satana nu a avut nici un motiv întemeiat, absolut nimic care să-l aducă în situaţia de răzvrătire. Totul a fost o închipuire a minţii sale, care l-a şi condus de altminteri la încălcarea propriei libertăţi şi la refuzul de a mai dori să fie liber cu adevărat.

A acorda libertatea absolută înseamnă a permite sau a lăsa şi posibilitatea de a nu o dori, de a păcătui, de a alege să te cârmuieşti după propriile închipuiri, deşi ivirea acestora este în sine o ciudăţenie în condiţiile neprihănirii, a tot ceea ce înseamnă viaţa veşnică!! Din acest motiv, Dumnezeu trebuia să fie pregătit să întâmpine căderea în păcat şi păcatul cu o rezolvare demnă de sfinţenia şi neprihănirea Sa. Într-un fel, căderea în păcat era o punere la probă a înseşi principiilor legii sfinte, a acelor principii care subliniază şi sunt totodată motorul sau modul de manifestare a caracterului Dumnezeirii. Ţineau ele la probă în condiţiile manifestării păcatului sub toate formele, astfel încât să se arate că este cu putinţă trăirea unei vieţi virtuoase, lipsită de păcat, ca în cazul oamenilor păcătoşi, în pofida tuturor ispitelor acestuia?

Singura alternativă pentru reuşita deplină a extirpării păcatului, cu toate urmările lui, fără vreo altă posibilitate de a mai apărea vreodată, era ca Dumnezeu să se îmbrace în natura acelor fiinţe care aveau să cadă, să trăiască în lumea lor, dar fără păcat!! El trebuia să trăiască fără păcat nu ca Dumnezeu, ci ca făptură. Singura cale pentru această reuşită, nu numai din partea Lui, ci şi din partea tuturor fiinţelor păcătoase care acceptă planul lui Dumnezeu, era combinaţia câştigătoare sau altfel spus unirea tainică între natura divină şi natura fiinţelor păcătoase, o natură decăzută, slabă şi muritoare!! Această combinaţie câştigătoare devine realitate doar prin experienţa naşterii din nou, ce trebuie consolidată prin sfinţirea vieţii zi de zi!

Când Lucifer a căzut în păcat şi a refuzat să redevină liber, Dumnezeu a ştiut că va sosi curând timpul atragerii în păcat a omului. Satana şi-a îndreptat ţinta ispitelor sale în mod special împotriva omului, mai ales pentru faptul că a fost creat de Dumnezeu fără ca lui să i se fi cerut sfatul, aşa cum susţinea el. Mai mult, a întrezărit că omul ar putea fi fiinţa ce va ocupa locurile rămase libere în cer prin dezertarea ruşinoasă a lui Lucifer şi îngerilor căzuţi. Omul era ceva absolut nou şi deosebit pentru tot universul. Până atunci nu fuseseră create niciodată fiinţe care să se poată reproduce, care să dea naştere altor fiinţe.

     "Dar când Dumnezeu I-a spus Fiului Său >să facem om după chipul şi înfăţişarea noastră<, Satana a fost invidios pe Isus. El dorea să fi fost consultat în privinţa creării omului şi, pentru că nu i se ceruse sfatul, s-a umplut de invidie, gelozie şi ură. Dorea să primească cele mai înalte onoruri în cer, alături de Dumnezeu." Scrieri timpurii, cap. Căderea lui Satana, par. 1.

Satana şi-a dat seama că Dumnezeu a pus ceva la cale prin crearea omului, ceva prin care urmărea un scop precis, bine determinat. Scopul era acela de a repopula Cerul şi de a explica totodată marea taină cu privire la Hristos ţinută ascunsă din veşnicii!! Aşa că, din punctul de vedere al lui Satana omul trebuia să cadă neapărat; şi a căzut. Dacă în veşnicie, înainte de a exista ceva creat, Dumnezeu a pus la cale planul mântuirii prin întruparea Fiului Său, prin care urmărea rezolvarea problemei păcatului sub toate aspectele, acum sosise timpul să-l pună în aplicare; trebuia să devină realitate. Căderea omului, capodopera creaţiei lui Dumnezeu, vârful realizărilor divine în toate privinţele, a adus cu sine o mare încercare pentru caracterul lui Dumnezeu. Iubirea trebuia să se confrunte în mod direct, pe viu cu păcatul în toată puterea vicleniei sale.

Dumnezeu ştia prea bine că omul nu se poate salva singur, căci păcatul este o putere ce poate fi sfărâmată doar prin puterea colosală şi inepuizabilă a celei de a treia Persoane a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Aşa că, El însuşi trebuia să păşească pe tărâmul înfiorător şi oribil al păcatului. Asta pentru că iubirea nu poate distruge niciodată păcătosul, doar pentru că este păcătos. Dumnezeu are de-a face cu fiinţe inteligente, chiar dacă sunt păcătoase, care gândesc, vorbesc şi înfăptuiesc. Chiar dacă acestea au o natură slabă şi muritoare, Dumnezeu le consideră mai departe făpturi inteligente şi se raportează la ele ca atare, plin de cel mai mare respect. Totuşi, El urăşte de moarte păcatul din fiinţele care au fost create după chipul şi asemănarea Sa. Ţinta lui Dumnezeu este nimicirea păcatului, a acelui lucru care le-a deformat chipul şi le-a distrus trupul.

Acum, întruparea Fiului lui Dumnezeu presupunea ca un fapt real o despărţire literală, chiar dacă temporară, între Tatăl şi Fiul Său. Dragostea divină trebuia să accepte această despărţire reală, altfel mântuirea omului nu era posibilă. În cer, Tatăl trebuia să rămână singur fără Fiul Său preaiubit. O luptă teribilă s-a dat în inima lui Dumnezeu. Era imposibil ca omul să fie salvat fără dăruirea definitivă a Fiului Său unui neam păcătos. Mergea jertfirea de sine sau jertfirea eului lui Dumnezeu mai departe, în noi dimensiuni, până acolo încât să accepte despărţirea de Fiul Său preaiubit pentru ca omul să poată fi readus înapoi prin răscumpărare? Satana îl acuzase grav pe Dumnezeu că iubirea Sa este de fapt egoistă, că are în vedere doar propriul interes şi nu binefacerea făpturilor create! Că tot ce a urmărit prin intermediul creării fiinţelor inteligente este de fapt pentru mândria personală, pentru satisfacerea egoismului.

Punerea în aplicare a planului mântuirii trebuia făcută imediat, altfel omul pierea pentru totdeauna. O luptă cum nu s-a mai văzut, o luptă tainică a năpădit fiinţa Tatălui. Iubirea era provocată de păcat până în străfunduri. Jertfirea eului totdeauna implică o luptă cruntă, mai ales în condiţiile păcatului. Însă este şi mai năprasnică în condiţiile neprihănirii!! De ce? Deoarece iubirea trebuia să păşească pe terenul păcatului şi să se manifeste nu în trup divin, imposibil de ispitit şi implicit de păcătuit, ci în trupul omului slab şi muritor, cu toate tendinţele spre păcat, cu riscul real al căderii!! Cutremurătoare luptă! Dureroasă din cale afară, pentru că pe Dumnezeu urma să-l coste viaţa Fiului Său pentru salvarea omului!!! Dragostea Tatălui trebuia să accepte pierderea vieţii Fiului Său în trup omenesc. Jertfirea Lui de sine trebuia să meargă până acolo, încât să accepte pur şi simplu moartea Fiului preaiubit!!

Fiinţa Tatălui s-a zguduit până în străfunduri; dar iubirea se întemeiază pe jertfirea eului, căci legea vieţii este iubirea manifestată numai prin jertfire de sine!! "În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care >nu caută folosul său< îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 3.

Era pentru prima oară în toată existenţa veşnică a lui Dumnezeu când una dintre Persoanele Dumnezeirii trebuia să moară în chipul şi în trupul unor fiinţe căzute, în cazul nostru omul. Nu exista altă alternativă pentru distrugerea definitivă a păcatului şi pentru imposibilitatea apariţiei lui ulterioare. Mulţi dintre noi rostim adevărul că Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul Său preaiubit pentru noi, păcătoşii. Dar ştim cu adevărat ce implică această realitate? Înţelegem cât de mare a fost preţul cerut pentru aşa ceva? Înţelegem în realitate până unde trebuia să meargă jertfirea Sa de sine, până unde trebuia să se întindă dragostea Sa admirabilă pentru salvarea noastră?

Dumnezeu a trebuit să renunţe la tot, la absolut totul ca să ne ştie mântuiţi!! Pentru El, totul este Fiul Său, căci în El sunt adunate toate comorile veşniciei. El este singura Persoană din univers care îl cunoaşte pe Tatăl aşa cum este şi care este totodată întipărirea Fiinţei Sale, oglindirea slavei Sale în toate privinţele. Fiul este practic manifestarea caracterului şi iubirii Tatălui înaintea tuturor fiinţelor create. Dumnezeu, El însuşi trebuia să înfrunte păcatul omenirii şi să-l poarte în şi prin Fiul Său!! El însuşi, prin Fiul Său preamărit, trebuia să simtă puterea păcatului şi a vinovăţiei omului asupra fiinţei Sale îmbrăcate cu natura omenească păcătoasă, şi încă nu era destul, căci Dumnezeu trebuia să moară prin Fiul Său ca să nimicească păcatul. Numai astfel putea fi distrus păcatul.

Înainte de a întări legământul veşnic, care privea întruparea Fiului lui Dumnezeu, Tatăl are o ultimă conversaţie cu Fiul Său prea iubit, ştiind că Fiul urma să plece într-o călătorie de-a dreptul riscantă. Amândoi trăiau intens întruparea, viaţa şi moartea Fiului divin ca pe ceva real care se desfăşura sub ochii Lor. Atât de intense au fost momentele desfăşurării acestei realităţi, încât Fiul, care încă nu devenise Isus Hristos, a fost de trei ori învăluit în lumina slavei lui Dumnezeu! Toate acestea se întâmplau pentru mine şi pentru tine, şi pentru fiecare om născut vreodată pe acest pământ. Ceea ce scriu nu este o poveste pe care mi-o închipui eu, pentru a da expresivitate studiului de faţă. Nu, nu este aşa ceva, ci este chiar realitatea petrecută între Tatăl şi Fiul. Conversaţia lor a fost umbrită de o luptă dureroasă şi intensă, prin trăirea fiecărui eveniment şi întâmplări prin care avea să treacă Fiul pe pământ, prin întruparea şi viaţa Sa. Este ca atunci când un tată plin de iubire trebuie să se despartă de fiul drag, care trebuie să plece într-o lungă călătorie ca să ajungă într-un loc ostil care-i pune viaţa în pericol. Amândoi ştiu la ce să se aştepte şi de aceea despărţirea este dureroasă fiindcă ar putea avea un final tragic.

     "Tristeţea a umplut cerul când s-a realizat faptul că omul era pierdut şi că lumea pe care o crease Dumnezeu avea să fie populată cu muritori condamnaţi la mizerie, boală şi moarte şi că nu exista nici o cale de scăpare pentru cel vinovat. Întreaga familie a lui Adam trebuie să moară. Apoi l-am văzut pe iubitul Isus şi am zărit o expresie de compasiune şi tristeţe pe faţa Sa. L-am văzut în scurt timp apropiindu-se de lumina strălucitoare care îl învăluia pe Tatăl. Îngerul care mă însoţea a zis: >El discută în mod nemijlocit cu Tatăl Său<. Neliniştea îngerilor părea foarte intensă în timp ce Isus discuta cu Tatăl Lui. De trei ori a fost învăluit de lumina glorioasă din jurul Tatălui, iar a treia oară a ieşit de la Tatăl şi i-am putut vedea persoana. Faţa îi era calmă, netulburată de vreo nelinişte sau necaz şi strălucea de o frumuseţe pe care cuvintele nu o pot descrie." Scrieri timpurii, cap. Darul lui Dumnezeu pentru om, par. 2.

Observăm că a treia oară când a ieşit Fiul de la Tatăl, faţa Lui era calmă şi netulburată de vreo nelinişte, ceea ce înseamnă în mod cert că înainte de a intra la Tatăl Său Fiul era plin de o nelinişte sufletească. Neliniştea Lui era pentru omul căzut pentru că ştia prin ce avea să treacă acesta din cauza păcatului. Pe deasupra, omul avea să se confrunte cu urmarea păcatului, adică moartea. Dacă Fiul era îndurerat la început, atunci cum trebuie să fi fost Tatăl? Legământul veşnic trebuia întărit acum prin acceptarea de a se despărţi de Fiul Său preaiubit, de dragul omului. Nu exista nici o altă opţiune. O luptă intensă şi teribilă s-a dat în mintea lui Dumnezeu. Trebuia să înfrunte noua realitate aşa cum numai iubirea o putea înţelege. Pentru salvarea omului se impunea, era necesară o tăgăduire de sine fără margini ce implica pierderea Fiului drag prin moarte, din cauza păcatului nostru!

     "Îngerul a spus: >Crezi că Tatăl l-a dat pe preaiubitul Său Fiu fără o luptă? Nu, nu. Chiar şi Dumnezeul cerurilor a avut o luptă, dacă să-l lase pe omul vinovat să piară sau să-l dea pe iubitul Său Fiu să moară pentru el<. Îngerii erau atât de interesaţi de mântuirea omului, încât s-au putut găsi printre ei unii care au vrut să-şi cedeze slava şi să-şi dea viaţa pentru omul care pierea. >Dar<, a spus îngerul care mă însoţea, >aceasta nu ar fi realizat nimic<. Nelegiuirea era atât de mare, încât viaţa unui înger nu putea plăti datoria. Nimic în afara morţii şi a mijlocirii Fiului lui Dumnezeu nu puteau plăti datoria şi salva pe omul pierdut dintr-o durere şi nenorocire fără speranţă." Scrieri timpurii, cap. Darul lui Dumnezeu pentru om, par. 4.

Citind declaraţia de mai sus am putea căpăta impresia că Tatăl n-a avut de ales şi l-a dat în cele din urmă pe Fiul Său. Că ar fi fost mai înclinat să-l lase pe omul vinovat să piară decât să-l dea pe Fiul Său. Cu alte cuvinte, că era mai interesat să-l păstreze în cer pe Fiul Său decât să-l vadă printre muritorii de rând riscând să păcătuiască. Dar, asta înseamnă o înţelegere superficială a adevărului declarat mai sus. În primul rând, Dumnezeu Tatăl alese încă din veşnicie să-l ofere pe Fiul Său pentru mântuirea noastră!! A fost de acord, împreună cu Fiul Său, că aşa trebuie să fie, că aceasta era unica posibilitate pentru salvarea omului şi pentru nimicirea pe vecie a păcatului. Mai degrabă declaraţia scoate în evidenţă interesul avut pentru mântuirea omului, dar prin prisma unei lupte reale, autentice, deosebit de intense, ca pentru dumnezeirea Tatălui şi a Fiului!!

Dacă Dumnezeu ar fi ales să-l lase pe omul vinovat să piară, atunci planul mântuirii ar fi fost făcut degeaba. Iar despre iubirea care se jertfeşte, nici pomeneală, iar Satana ar fi avut dreptate în susţinerile sale. Pe deasupra, dacă omul ar fi fost lăsat să piară, atunci Dumnezeu ar fi dat câştig lui Satana şi păcatului, fiindcă s-ar fi putut dovedi că păcatul nu poate avea leac, că iubirea şi neprihănirea lui Dumnezeu nu pot face faţă păcatului şi că, deci, păcatul este mai tare ca neprihănirea, ca iubirea lui Dumnezeu!! Lupta reală a lui Dumnezeu s-a dat cu privire la un act pe care El însuşi trebuia să-l înfăptuiască; şi era din cale afară de greu, nemărginit de greu. Este vorba despre actul retragerii razelor de lumină, iubire şi slavă de le propriul Fiu împovărat cu păcatul întregii omeniri atunci când avea să se găsească în grădina Ghetsimani!!!

Acolo, în sânul Dumnezeirii, unde intrase Isus, fiind învăluit de trei ori de lumina slavei Tatălui, amândouă persoane ale Dumnezeirii trăiau intens momentul acesta, chiar dacă urma să aibă loc peste patru mii de ani pământeşti, ca şi sum s-ar fi întâmplat exact atunci! Tatăl se pusese în situaţia ingrată de a-şi retrage prezenţa ocrotitoare şi razele preţioase ale luminii şi iubirii divine, care înseamnă comuniune şi viaţă pentru suflet, de la propriul Său Fiu din cauza blestemăţiei păcatului!! Şi încă asta nu-i totul. Tatăl mai trebuia să sufere şi despărţirea prin moarte de Fiul Său prea iubit. Închipuiţi-vă că a avut loc inimaginabilul: a doua Persoană a Dumnezeirii pusă într-un mormânt săpat în stâncă. Din punct de vedere fizic nu mai este pentru cel puţin două zile şi nopţi întregi! Ne putem imagina aşa ceva? Aceasta a adus păcatul în universul lui Dumnezeu. Asta trebuia să sufere Tatăl. De aceea, Dumnezeu a suferit o luptă cumplită la priveliştea acestor realităţi pe care trebuia să le înfrunte prin Fiul Său.

Cum să-l laşi pe propriul Tău Fiu să moară singur pe un pământ pustiit de păcat? Cum să te pui singur în situaţia de a-l lăsa pe Fiul Tău singur sub povara păcatului ca să fie distrus de el? Şi de dragul cui? De dragul nostru! Este de neînţels şi de necuprins ceea ce au făcut Tatăl şi Fiul pentru fiecare om în parte. Nu există cuvinte care să poată descrie cumva această jertfire de sine, această iubire condescendentă, plină de milă şi veşnică din partea lui Dumnezeu!

     "Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nici o harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 23.

Suferinţa Fiului din grădina Ghetsimani era întru totul suferinţa Tatălui. Lupta lui Hristos în grădina Ghetsimani de a bea sau nu paharul durerii în locul nostru, era exact lupta din inima Tatălui în sânul Dumnezeirii. Faptul că Isus a fost învăluit de trei ori de lumina slavei lui Dumnezeu ne descoperă cele trei momente cheie din grădina Ghetsimani, (poate chiar şi intensitatea luptei în pustia ispitirii!) când Hristos s-a rugat de trei ori ca paharul suferinţei, a vinovăţiei noastre să se depărteze de la El!! Atât Tatăl cât şi Fiul trăiau toate aceste momente în avans, chiar în sânul Dumnezeirii, ca şi cum ar fi fost prezenţi fizic în acea grădină întunecată, pe pământul plin de ispite şi păcat. Lupta Tatălui şi-a atins apogeul atunci când a fost obligat de păcatul nostru purtat de Isus, să îşi retragă "razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit". A fost suferinţa cea mai cruntă, fiindcă asta însemna pierderea Fiului, moartea Lui din cauza poverii zdrobitoare a păcatului nostru. Era unica posibilitate ca păcatul să fie distrus. Iar pe Tatăl l-a costat un preţ incomensurabil - jertfirea Fiului Său!!

Nu are cum să nu fie o luptă aşa ceva. Cine şi-ar da fiul pentru o moarte cruntă fără o luptă, fără un zbucium nemaipomenit de dureros, uriaş de dureros sufletesc? Mântuirea noastră l-a costat pe Dumnezeu totul, iar pe noi nimic!!!

Ca o încununare a durerii, Dumnezeu a trebuit să asiste la moartea Fiului Său pe cruce, ascuns într-un nor, aşa ca să nu îi distrugă pe muritorii slabi şi păcătoşi aflaţi acolo! Tot de dragul lor a făcut-o, deşi printre ei se aflau aceia care l-au răstignit. Aceasta este iubirea care suferă totul. Aceasta se numeşte iubire nesfârşită, o iubire care acoperă totul, fiindcă ştie să fie plină de respect fiind capabilă să înţeleagă orice motivaţie a inimii.

     "O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. >Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea<. N-a avut loc nici o eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nici o altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită.
     În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi din cei ce se găseau acolo nimeni n-a fost cu El." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 40, 41.

Cuvintele acestea: "Chiar şi Dumnezeul cerurilor a avut o luptă, dacă să-l lase pe omul vinovat să piară sau să-l dea pe iubitul Său Fiu să moară pentru el", pot fi înţelese mai bine prin prisma declaraţiei următoare: "Momentul teribil sosise - momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: >Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu<. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: >Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!< (Matei 26,42)". Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 19.

Lupta şi durerea Tatălui se confundă cu cele ale Fiului. Povara zdrobitoare a păcatului îl făcea pe Isus să simtă în natura Sa omenească mânia Tatălui, adică retragerea prezenţei Sale, făcându-l să dea înapoi, căci în natura Lui omenească se temea că nu va rezista despărţirii de Tatăl. Ce l-a întărit pe Tatăl din cer să-l dea pe Fiul Său pentru noi? Care a fost lucrul care l-a împins să meargă cu jertfirea eului până la capăt? Răspunsul se află în cuvintele de mai jos:

     "De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc i s-a înfăţişat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: >Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta<." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 20.

Tragedia Fiului era în fapt tragedia Tatălui!! Simţămintele trăite de Isus sub povara păcatului, în Ghetsimani, erau şi simţămintele Tatălui, a cărui inimă bătea la unison cu cea a Fiului. Durerea Unuia era durerea Celuilalt. Acolo, în sânul Dumnezeirii, amândoi trăiau clipele prin care Fiul urma să treacă pe pământ, în grădina cea întunecată. Dar, cu toate acestea, Tatăl a decis să-l dea pe Fiul Său pentru că "a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică". Prin urmare, Tatăl, prin Fiul Său preaiubit, "nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit".

Din moment ce Fiul este oglindirea caracterului şi a slavei Tatălui, întipărirea fiinţei Sale, atunci înseamnă că jertfa Fiului este o oglindire a iubirii Tatălui care se jertfeşte pe sine pentru păcătos! Tatăl l-a dat pe Fiul Său pentru noi pentru că mai întâi ne-a ales pe noi în Fiul Său. Când Iubirea veşnică ne-a ales în Fiul Său, ca să fim mântuiţi, atunci jertfa venea de la sine, ea fiind singura cale pentru salvarea noastră. Iar Tatăl a ales să fim mântuiţi prin Fiul Său, prin jertfă. Ca atare, jertfa lui Hristos descoperă cât de mare şi veşnică, cât de nobilă şi de nestins este iubirea Tatălui pentru noi, păcătoşii. Ar fi făcut acest lucru pentru orice altă categorie de fiinţe create dacă acestea ar fi căzut în păcat. Aceasta este iubirea care se jertfeşte pe sine, care suferă totul, care acoperă totul şi care, drept urmare, nu va pieri niciodată fiindcă este pur şi simplu legea vieţii.

Dumnezeu nu ar fi putut face altfel, pentru că nu este în natura Lui aşa ceva. În jertfa lui Hristos se întâlnesc deopotrivă tăgăduirea eului divin şi bunăvoinţa de a se dărui pentru totdeauna oamenilor, ca aceştia să poată fi mântuiţi. Aceasta este dragoste. Din acest motiv, este greşit să se creadă că Dumnezeu Tatăl stă permanent pe un jilţ ceresc ca să primească lauda şi adoraţia. Hristos spunea despre Tatăl Său următoarele: "Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai". Ioan 5,19. Înseamnă, potrivit acestui text, că Tatăl este o Fiinţă plină de acţiune, căci atunci cum ar putea Fiul să facă ceva dacă Tatăl nu-i este exemplu? "Tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai."

Ar trebui să privim cu alţi ochi ce a făcut şi ce face Dumnezeu pentru noi şi să dăm dovadă de perspicacitate ascuţită în înţelegerea implicaţiilor jertfei lui Hristos, căci în ea este descoperit caracterul Tatălui ceresc. Lupta Sa a fost cât se poate de reală şi a hotărât să rişte pentru noi dându-l pe Fiul Său ca jertfă pentru fiecare om în parte. În această jertfă măreaţă este descoperit chiar Tatăl aşa cum este. Toată slava Sa este adunată în jertfa Fiului Său, Isus Hristos. Numele Isus Hristos, pe care-l poartă Fiul lui Dumnezeu, atestă şi este dovada că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, ca semn al preţuirii şi iubirii nemărginite. Iar prin El, prin Isus Hristos, Dumnezeul cerului, Tatăl, devine în mod real EMANUEL - Dumnezeu cu noi!

     "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Ioan 3,16.