Eul ca interes personal

Subiectul despre eu, întruchiparea naturii omeneşti, şi vrăjmăşia ca păcat stăpânitor nu-i unul oarecare, aşa că trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate. Se poate spune cu certitudine că vrăjmăşia rebelă, imposibil de supus, este stăpâna eului sau a naturii omeneşti atâta vreme cât trăieşte în noi. Marele ei atu este că trage de partea ei eul în lupta împotriva lui Dumnezeu. Însă, când vrăjmăşia este răstignită şi dezrădăcinată ca şi mărăcinele inutil, omul rămâne mai departe cu tot ceea ce ţine de eul său, cu individualitatea sa, întrucât experienţa naşterii din nou nu schimbă niciodată individualitatea omului, ci doar caracterul şi temperamentul său!! Caracterul care ni se oferă prin darul naşterii din nou trebuie dezvoltat prin credinţă şi ascultare de Cuvânt, întrucât vorbim despre ceva moral şi nu fizic.

     "Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un temperament sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
     Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor... Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 47, 48.

Caracterul despre care vorbesc este chiar acel caracter pe care El l-a dezvoltat într-un mod desăvârşit, în fiecare etapă a vieţii, până la moartea Sa pe cruce, aici pe pământ când s-a întrupat. Este acel caracter ţesut pentru toate faptele bune, în neprihănire şi cu ajutorul neprihănirii, prin ascultare de adevărul Scripturii numai în armonie cu interpretarea Scripturii asupra adevărului Evangheliei! Este, în concluzie, caracterul obţinut în urma unirii naturii divine şi a naturii umane într-un singur trup, al Omului Isus Hristos!!! Acesta este darul care se capătă prin experienţa naşterii din nou, dar care înlocuieşte vrăjmăşia ce a fost eliminată sau înlăturată când voinţa persoanei respective s-a supus împreună cu toată fiinţa sa, cu tot eul, lui Hristos, Mântuitorul adevărat şi sfânt.

Acum, eul odată supus nu rămâne pentru totdeauna supus!!! Este un fapt ce trebuie ţinut minte dacă dorim să înţelegem cu adevărat Evanghelia biruinţei asupra păcatului! Supunerea permanentă, ce vine ca un act al unei voinţe aflate în armonie deplină cu mintea lui Dumnezeu şi ca un act de ascultare benevolă şi absolut plăcută, dar liberă de orice formă de constrângere, este o stare caracteristică doar fiinţelor necăzute în păcat. Şi ele au eu ca şi noi, pământenii! Mai mult decât atât, din moment ce orice fiinţă creată este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci rezultă la modul cel mai cert cu putinţă că şi Dumnezeu, cele trei Persoane ale Dumnezeirii de fapt, are eu!! Acesta este adevărul, întrucât chiar Scripturile adevărului mărturisesc despre acest fapt formidabil.

     "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Filipeni 2,6-8.

Faptul că s-a dezbrăcat pe Sine înseamnă că Isus a renunţat la ceva ce era absolut necesar pentru ca să poată veni pe pământ. În primul rând, El a trebuit să se dezbrace de natura de înger pentru a putea îmbrăca natura omenească prin zămislirea în pântecele unei femei! El nu putea veni ca Dumnezeu pe pământ şi nici ca înger, acesta din urmă fiind chipul Său în cer printre îngeri. Pe pământ nu se pot naşte îngeri, ci numai oameni. Aşa că Isus, prin puterea creatoare a Duhului Sfânt a renunţat la natura Sa de înger pentru a-şi putea îmbrăca natura divină, proprietatea Sa dintotdeauna, o natură nederivată, neîmprumutată şi veşnică, de care nu se poate dezbrăca niciodată, căci altfel nu am mai putea vorbi despre Dumnezeu, cu o natură omenească slabă, păcătoasă şi muritoare!!

În al doilea rând, dezbrăcarea de Sine mai presupunea încă un fapt care a condus la lupta ce s-a dat în mintea Tatălui, o luptă chinuitoare, ce trebuia să vină dacă tot îşi propusese să salveze întreg neamul omenesc! Despre această luptă voi vorbi în alt episod. Dezbrăcarea de Sine mai însemna şi golirea de eu sau renunţarea la eu, aceasta fiind singura alternativă pentru ca Isus să devină om în toată plinătatea cuvântului, exact ca mine şi ca tine, carne din carnea noastră şi sângele din sângele nostru, dar fără vrăjmăşia păcătoasă, întrucât zămislirea Fiului a fost opera Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă că numai în acest fel putea Isus să-şi păstreze natura de Dumnezeu.

Când un copil se zămisleşte tainic în pântecele unei mame, atunci el este în sine rezultatul unirii dintre două naturi, natura omenească a tatălui şi natura omenească a mamei sau a viitoarei mame. În felul acesta, trupul copilului va fi o natura umană în care se regăsesc trăsăturile de caracter şi de temperament ale ambilor părinţi. Nu mai vorbesc despre alte moşteniri genetice. Dar, ceea ce atât de puţini oameni ştiu este că o dată cu zămislirea fătului, acesta primeşte şi o natură spirituală, chiar vrăjmăşia despre care tot am pomenit. Ea este, din păcate, un rău genetic, de care nu ne putem desprinde; în ea se află mândria păcătoasă, egoismul rău şi parvenit, îngăduinţa de sine şi inclusiv satisfacerea eului în toate privinţele!!! Practic, această vrăjmăşie este izvorul tuturor acestor rele păcătoase care ajung parte din caracterul cu care ne naştem şi pe care îl împrumutăm definitiv de la ambii părinţi. Şi încă vorbim despre un caracter combinat, al ambilor părinţi. Acum ne putem face idee despre răul care s-a perpetuat de-a lungul mileniilor pe acest pământ, şi de ce am ajuns într-o stare morală atât de precară, grozav de rea, care în cele din urmă va conduce majoritatea oamenilor să păcătuiască chiar împotriva Duhului Sfânt, păcat caracterizat prin numărul 666!!

Când Adam şi Eva au păcătuit, ei au pierdut caracterul lui Dumnezeu sau natura divină cu care fuseseră înzestraţi şi făcuţi să fie în armonie perfectă cu mintea lui Dumnezeu! Natura divină este o natură spirituală. Lumina neprihănirii lui Dumnezeu s-a stins în ei, iar locul ei a fost luat de întunericul neascultării, ceva care devenise caracteristica distinctă a lui Satana. De acum, necredinţa şi neascultarea aveau să fie partea moştenirii din tată în fiu pentru toţii oamenii de pe pământ, fapt care i-a adus pe oameni în vrăjmăşie cu Dumnezeu! Vrăjmăşia este în totalitate această necredinţă şi neascultare, amândouă păcătoase, cu care Isus nu s-a născut. "Hristos nu a avut aceeaşi necredinţă păcătoasă, coruptă şi căzută pe care o avem noi, fiindcă atunci El nu ar fi putut fi o jertfă desăvârşită." Manuscript Releases, vol. 6, pag. 112.

Hristos şi-a păstrat natura Sa divină pe care Duhul Sfânt a îmbrăcat-o, prin zămislirea puterii Sale creatoare, cu o natură omenească în care s-au aflat toate înclinaţiile naturale ale cărnii, tot ceea ce ne poate conduce la păcat pe fiecare dintre noi! Când vrăjmăşia a fost eliminată, omul născut din nou rămâne mai departe cu înclinaţiile sale fireşti, naturale, cu apetitul, afecţiunile şi pasiunile sau dorinţele cărnii. (Aceste înclinaţii naturale nu sunt păcătoase şi nu au fost niciodată, doar că ele sunt aplecate spre rău, tind mereu să ne tragă la păcat). Această carne trebuie mai departe supusă de o minte sfinţită şi o voinţă care să decidă mereu de partea adevărului şi a lui Hristos indiferent de circumstanţe.

Aşadar, dezbrăcarea lui Isus de Sine înseamnă în termeni reali renunţarea la eu. În acest caz, ce înseamnă eul? Înseamnă interes personal, fiindcă ştim că în natura dumnezeiască a lui Hristos nu pot exista lucruri contradictorii care să-l conducă la păcat. Dumnezeu nu poate fi ispitit sub nici o formă. Asta mai înseamnă că interesul personal în sine nu este păcat!!! Dar dacă interesul personal nu este păcat, atunci de ce a trebuit să renunţe la el? Pentru ca Hristos să se poată întrupa ca om!! Din condiţia Sa de Dumnezeu-înger, Hristos trebuia să ajungă mai jos, şi anume om adevărat într-o natură omenească slabă, căzută şi păcătoasă cu posibilitatea de a păcătui şi a ajunge sub condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Prin acceptarea de a deveni om, Isus trebuia să renunţe la eu şi să arate că ceea ce a ales să facă pentru oameni este în sine principiul activ al legii vieţii extins într-o altă dimensiune. Adevărata viaţă, chiar viaţa lui Dumnezeu, înseamnă legea iubirii care se jertfeşte pe sine şi renunţă la eu în favoara altora, fără să se aştepte vreodată la răsplată!!!

     "Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine (eu) este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care >nu caută folosul său< îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 2.

A renunţa la interesul personal atunci când situaţia o cere înseamnă a nu căuta folosul tău, care poate fi bun, ceea ce implică o adevărată renunţare la eu. Acum, interesul personal al lui Dumnezeu nu este niciodată şi în nici o împrejurare păcătos şi niciodată nu se poate manifesta în acest sens. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă practic o continuă renunţare la eu sau la interesul personal în favoarea tuturor fiinţelor create. Această renunţare la eu înseamnă dăruirea pe Sine în forma valurilor de iubire pentru toţi copiii Săi iubiţi pe care i-a creat nu pentru Sine, pentru a-şi satisface eul, ci pentru bucuria de a vedea forme de viaţă inteligente, care gândesc şi înfăptuiesc, chipul şi asemănarea Sa, şi care dăruiesc la rândul lor aceeaşi iubire una alteia!!! Dumnezeu nu trăieşte pentru Sine, sau pentru eu, ci pentru alţii, aşa cum alţii nu trebuie să trăiască pentru ei înşişi sau pentru eul lor, ci pentru aproapele lor. Aceasta este suprema bucurie în cer. Aceasta este legea vieţii în Univers.

Despre Eva se spune că era al doilea eu al lui Adam; şi este perfect adevărat. Prin asta se sublinia faptul că relaţia lor era bazată pe o continuă renunţare la eu şi o trăire unul pentru altul!! Aceasta desigur în condiţiile neprihănirii, a lipsei păcatului. "Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită şi ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui şi carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfăţişând strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 9.

Nici unul dintre ei nu căuta folosul său personal şi satisfacerea eului de pe urma relaţiei lor de iubire, căci atunci nu am mai vorbi despre iubire. Ci, dimpotrivă, amândoi trăiau unul pentru altul într-o continuă renunţare la eu. Numai aşa se putea înfăţişa într-un mod divin şi în armonie desăvârşită cu planul Creatorului "strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură".

În condiţiile păcatului, însă, renunţarea la eu nu este deloc legea vieţii, căci nimeni nu este dispus să trăiască pentru alţii într-o societate egoistă! Pe de altă parte, atunci când vorbim despre eu ca despre interes personal trebuie să înţelegem corect ce implică acest lucru. Interesul personal nu este păcat sau păcătos niciodată atunci când acesta nu este alimentat de egoismul naturii omeneşti. Bunăoară, interesul meu personal este să învăţ bine deoarece doresc să devin medic sau medic misionar pentru a salva vieţi omeneşti. Scopul meu nu este să câştig mulţi bani ca să mă îmbogăţesc, ci pur şi simplu să salvez vieţi omeneşti. Viaţa, priceperea şi cunoştinţele mele le pun în folosul altora. Sau, interesul meu este să ajut oamenii nevoiaşi, pentru a nu-şi mai simţi nevrednicia şi sărăcia atât de greu. Sau, interesul meu personal este să fiu un foarte bun meseriaş sau meşteşugar cu scopul de a-i ajuta şi stimula şi pe alţii să fie tot la fel de buni şi responsabili în ceea ce fac. Şi exemplele pot continua.

Dar, interesul personal poate fi şi păcătos atunci când este îmbibat şi încurajat de egoism în căutarea folosului personal. În această situaţie, nu mai poate fi vorba sub nici o formă de renunţare la eu, ci de egoism în toată puterea. Din fire, noi suntem egoişti. Egoismul este una dintre dominantele naturii omeneşti. Omul născut din nou, prin credinţă şi exercitarea corectă a voinţei, la care se adaugă şi puterea Duhului Sfânt, poate supune, nu cu uşurinţă ce-i drept, eul său, pornirile naturii sale omeneşti, astfel încât interesul personal să fie unul desfăşurat în limitele legii iubirii divine!! Pentru omul care nu cunoaşte ce înseamnă să fii născut din Dumnezeu, eul întărit de egoism are întotdeauna câştig de cauză, iar supremaţia lui nu poate fi pusă la îndoială.

Pentru a înţelege acest aspect deosebit de important am să vin cu un exemplu biblic. Este vorba despre tânărul bogat care a venit la Isus şi a întrebat ce să facă pentru a avea viaţa veşnică. Era absolut sincer; văzuse iubirea manifestată a lui Isus faţă de copiii binecuvântaţi de El şi fusese mişcat până acolo că inima lui numaidecât îndrăgise pe Mântuitorul. Era un credincios declarat; credea că este copilul lui Dumnezeu; era conducător având o poziţie de răspundere în consiliul iudeilor. Problema cu care se confrunta acest tânăr promiţător este problema majorităţii creştinilor de astăzi, mai ales a acelora care zic despre ei înşişi că sunt bogaţi şi nu duc lipsă de nimic, adică laodiceenii. El punea foarte mare preţ pe propria neprihănire şi, cu toate acestea, nu era mulţumit pe deplin de el însuşi, simţind că-i lipseşte totuşi ceva. Nu ştia ce, fiindcă nu avea un bun discernământ spiritual.

     "Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 4.

Lipsa acută a acestui tânăr deosebit era exact experienţa naşterii din nou, întrucât omul născut din nou are totul, din belşug, în Isus Hristos şi, potrivit lui Pavel, poate totul în Isus Hristos!!! Hristos înţelegea că acel singur lucru care-i lipsea era chiar iubirea lui Dumnezeu în suflet. "Hristos a privit faţa tânărului, parcă citindu-i viaţa şi cercetându-i caracterul. L-a iubit şi a dorit să-i dea pacea, harul şi bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. >Îţi lipseşte un lucru<, a zis El; >du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă<." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 6.

Se poate observa cu uşurinţă în declaraţia de mai sus că acest tânăr nu avea nici pacea, nici harul şi nici bucuria care îi puteau schimba cu totul caracterul. Cu alte cuvinte, el nu fusese niciodată transformat prin harul lui Hristos, nu avea o inimă nouă, în pofida declaraţiei sale că a păzit cu grijă toată legea lui Dumnezeu din tinereţea sa!  ">Un lucru îţi lipseşte<, a zis Isus. >Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă.< Hristos a citit în inima fruntaşului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el; întreaga lui fiinţă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduinţă, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunţe la iubirea de sine (eu)." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 9.

Dacă acest tânăr avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu, care în sine este chiar viaţa veşnică, atunci este clar ca lumina zilei că locul din sufletul lui care ar fi trebuit umplut cu aceasta era ocupat de fapt de vrăjmăşia păcătoasă!!! Iubirea lui Dumnezeu şi vrăjmăşia lui Satana nu pot locui împreună în acelaşi suflet, în acelaşi trup niciodată, absolut niciodată! Golul despre care se pomeneşte în declaraţia respectivă este în fapt chiar acea lipsă pe care o simţea în adâncul sufletului său tânărul bogat. Oricine are iubirea lui Hristos în suflet nu simte niciodată acest gol, fiindcă în acea iubire are totul deplin în El!

Prin răspunsul lui Hristos tânărul este pus să aleagă între eu, ca interes personal, alipit de bogăţie, şi viaţa veşnică sau iubirea lui Hristos. Alegerea celei din urmă implică în realitate un sacrificiu, şi anume renunţarea la eu şi predarea voinţei în mâinile Aceluia care o poate sfinţi şi întări prin puterea Duhului Sfânt. "Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească şi comorile cereşti. Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt; voinţa sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăşi sfinţenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 10.

Acest tânăr promiţător, care dacă l-ar fi acceptat pe Hristos ar fi devenit o putere spre bine, trebuia să-şi înfrângă eul, propria natură umană şi ambiţiile personale. Eul său era strâns alipit de bogăţia materială, se confunda cu ea. Astfel simţea că are valoare, că are trecere în societate şi printre oameni. Când eşti bogat sacrificiile pe care le faci, le faci mai totdeauna în folosul tău, bizuindu-te pe faptul că ai de unde sacrifica un pic! Dacă faci totuşi ceva pentru alţii, o faci pentru a-ţi satisface eul, pentru a poza ca binefăcătorul celor nevoiaşi. Mass-media este plină de "vedete" şi de miliardari care dau în stânga şi în dreapta, dar prin societăţi de binefacere în care sunt atraşi şi alţii cu "dare de mână", tot pentru publicitate.

Hristos a fost foarte franc şi i-a spus care era problema: trebuia să vândă totul şi să-l urmeze pe Hristos. Averea îi crease un sentiment de siguranţă, iar în astfel de situaţii nu este necesară credinţa, fiindcă ai pe ce să te sprijini când vin vremuri grele. Hristos l-a conştientizat că propteaua eului său trebuia îndepărtată, că eul trebuia lepădat. Este interesant şi faptul că tânărul bogat îşi propusese şi chiar avea interesul să mai facă ceva în plus pentru a căpăta viaţa veşnică, numai că interesul său a fost descoperit ca fiind întreţesut cu egoismul naturii omeneşti. Singura alternativă pentru acest gen de credincioşi este să vândă totul şi să-l urmeze pe Hristos. Nu există nimic altceva, nici o altă posibilitate. A-l urma pe Hristos înseamnă a renunţa la eu, la ambiţiile personale, la interesul personal egoist. Dacă este cazul să-ţi pierzi toţi prietenii, părinţii, soţia şi chiar biserica din care faci parte pentru a-l urma pe Hristos, atunci nu ezita, fă-o. Vă scrie un prieten care înţelege toate aceste lucruri. Chiar dacă am pierdut, compensaţia pentru pierderea aparentă a fost uriaşă; am câştigat pe Hristos şi neprihănirea Sa, şi din acel moment mă aflu în şcoala lui Hristos.

     "Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau aşeza pe fruntaş în situaţia de a-şi desăvârşi un caracter creştin. Cuvintele Lui erau pline de înţelepciune, deşi păreau severe şi pretenţioase. Singura nădejde de scăpare pentru fruntaş era să le primească şi să le asculte. Poziţia lui înaltă şi averile lui aveau o subtilă influenţă spre rău asupra caracterului său. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reţinând mai mult sau mai puţin din ale lui Dumnezeu, însemna să reţină ceea ce i-ar fi slăbit forţa morală şi puterea de lucru; căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât sunt de nesigure şi fără valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
     Fruntaşul a înţeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos şi s-a întristat. Dacă şi-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, în grabă s-ar fi numărat printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor şi Satana îl ispitea cu posibilităţi atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar în acelaşi timp dorea şi avantajele trecătoare, pe care le putea aduce bogăţia. Îi părea rău că există asemenea situaţii; dorea viaţă veşnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Preţul vieţii veşnice i se părea prea mare şi a plecat plin de întristare, >deoarece avea multe bogăţii<. " Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 12, 13.

În cazul acestui tânăr bogat, eul a învins căci nu suferea costul sacrificiului cerut. Cu toate că era sincer şi îşi dorea din inimă viaţa veşnică, a arătat prin răspunsul său că interesul lui pentru viaţa veşnică era îmbibat de egoism; de acel egoism păcătos care nu cere niciodată să renunţăm la eu! Să dea bogăţia mare materială, deci ceva palpabil, care-ţi oferă siguranţă pentru toată viaţa, pe viaţa veşnică, pe un ceva care de fel nu se vede, nu e palpabil şi de care nu eşti sigur, mai ales când nu ai credinţă?

Prin întruparea şi viaţa Sa pe pământ Hristos ne dă un exemplu despre ce înseamnă renunţarea la eu. El a venit să ne dăruiască totul, inclusiv pe Sine însuşi printr-o jertfă inestimabilă! Ştia că nu avea să fie înţeles şi nici primit de către poporul Său, ştia că majoritatea oamenilor ce urmau să se nască pe pământ îl vor respinge. Dar, cu toate acestea, a venit la noi, a luat numele de Emanuel şi a exprimat ca şi în cer legea vieţii care se dăruieşte pe sine. Nu l-a reţinut nimic să vină la noi. Ne-a iubit cu o iubire veşnică şi a preferat să rişte prin întruparea Sa, prin asta arătând că El nu se dă înapoi să facă totul pentru salvarea făpturilor inteligente nevoiaşe şi păcătoase ca noi. Hristos nu a calculat la rece costul venirii Sale în lumea noastră, ca să vadă ce câştig personal va avea, căci era limpede că îşi va pierde viaţa, ci a venit ca şi cum ar fi câştigat totul, de dragul nostru!! Numai eul îşi face calcule, ca să ştie ce foloase vor fi în favoarea sa.

Miezul tuturor învăţăturilor Sale a fost adevărul referitor la importanţa renunţării la eu sau a lepădării acestuia. Cine înţelege acest adevăr, înţelege învăţătura lui Hristos.

     "Purtarea lui Hristos faţă de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa şi nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: >Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău<, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Toţi trebuie să-şi dea seama ce înseamnă a dori cerul şi totuşi să renunţe la el din cauza condiţiilor puse. Gândiţi-vă ce înseamnă a zice >nu< lui Hristos. Fruntaşul a zis: >Nu, nu pot să-Ţi dau totul<. Spunem şi noi la fel? Mântuitorul se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta ne putem mântui." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 16.