Taina lui Dumnezeu şi încetarea fărădelegilor

Scopul lui Dumnezeu, prin planul mântuirii, a fost dintotdeauna nu numai de a scăpa din păcat şi din moarte omul, ci şi de a-l face să trăiască biruitor permanent asupra păcatului! Dacă Hristos a venit pe acest pământ să ne arate cum să trăim virtuos, fără vină înaintea Tatălui din cer, dar fără să ne pună la dispoziţie puterea care l-a făcut pe El în stare să se menţină biruitor tot timpul, atunci acest lucru nu ne ajută cu nimic, şi ar fi fost mai bine să nu vină! Hristos nu a avut absolut nimic deosebit ca om faţă de alţi oameni! El nu s-a folosit niciodată de natura Lui divină pentru a scăpa din ispite sau din greutăţi, pe care Satana le arunca asupra Lui. Nu şi-a folosit cu nici un chip atotputernicia Sa ca să ne arate că se poate trăi fără păcat.

În schimb, El a trăit exact aşa cum trăieşte orice om în această lume, dar fără păcat; a trecut prin orice suferinţă şi durere, prin orice greutăţi şi neajunsuri, aşa cum trece fiecare om de pe pământ. De fapt, El a fost supus la încercările cele mai grele, dată fiind curăţia Sa sufletească extraordinară. "Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, ca să se salveze singur şi să triumfe asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii umane pe care Isus a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 2.

Hristos nu a venit să facă paradă pe pământ sau să joace teatru, în încercarea de a ne arăta că se poate trăi curat, dar folosindu-se în ascuns de atotputernicia Sa ca să scape din ispite şi încercări. Pe cea din urmă, atotputernicia, o predase în mod deplin Tatălui din cer. Astfel că, putea oricând să cedeze ispitei şi să păcătuiască. "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >De la Mine Însumi nu pot face nimic< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită!, par. 14.

Planul mântuirii prevedea ca Fiul lui Dumnezeu, întrupat, să trăiască prin ascultare deplină şi dependenţă totală de Tatăl din cer, fără să apeleze în vreun fel la o putere supranaturală de care oamenii nu dispun niciodată. Singura putere de care trebuia să dispună Hristos în periplul Său pământesc, pe tărâmul păcatului, era credinţa şi încrederea deplină în Tatăl Său şi în făgăduinţele Scripturii, pe care acum şi le aplica Sieşi!! Acum urmează partea cea mai interesantă. Isus a fost biruitor permanent asupra ispitelor pentru că în El erau împletite în mod tainic natura divină şi natura omenească. Doar această combinaţie sau unire asigura în mod deplin biruinţa. Asta înseamnă că Isus a pornit biruitor pe pământ în calitate de om nou, calitate pe care o au doar aceia dintre oameni care se nasc din nou, prin Duhul Sfânt!! Singura alternativă pentru victoria asupra păcatului era această unire tainică, o unire care făcea posibil în mod real şi practic, zi de zi, un caracter desăvârşit, perfect!!! Numai prin intermediul acestei uniri magnifice se poate construi un caracter viguros, ceresc, aici pe pământ!

     "Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu.
     În El, natura divină şi natura omenească au fost îmbinate şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului omului desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 3, 4.

Ei bine, chiar această realitate, referitor la îmbinarea celor două naturi, constituie esenţa tainei lui Dumnezeu. De fapt, de ce să n-o spun, majoritatea creştinilor cred că Isus a avut două naturi, dar prin asta ei nu înţeleg că chiar acest lucru asigură victoria asupra păcatului, că, aşa cum a trăit Isus, întocmai la fel poate trăi oricare dintre creştinii născuţi din nou. Din păcate, sunt atât de mulţi creştini care cred că au naşterea din nou, doar pentru că şi-au schimbat modul de viaţă şi frecventează biserica, făcând tot ce pot mai bine pentru biserică şi pentru semeni. Dar, fără a dezamăgi pe cineva, naşterea din nou nu înseamnă schimbarea modului de viaţă, nu înseamnă cunoaşterea doctrinei bisericii, nici măcar a teoriei adevărului, ci ea implică o moarte spirituală şi o naştere la o nouă viaţă, chiar viaţa lui Dumnezeu!! Nu este îndeajuns să-ţi schimbi modul de viaţă, căci şi omul singur, neajutat de Dumnezeu, poate face acest lucru, iar în lume sunt destui oameni morali, dar nu neapărat şi creştini, ci înseamnă să treci mai întâi prin moarte, şi din moarte la o nouă viaţă în Isus Hristos!! Această viaţă este singura care poate fi primită în dar de om, de la Dumnezeu, şi singura prin care putem ajunge desăvârşiţi, dacă dăm dovadă de credinţa lui Isus. În această viaţă se află tot Cerul, toată puterea neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu. Dacă la ea mai adăugam şi prezenţa Duhului Sfânt, atunci omul acesta, creştinul acesta născut din nou, poate deveni invincibil în lupta cu ispitele, aşa cum a fost şi Isus. Totul depinde, însă, de exercitarea corectă a voinţei şi a credinţei!!!

Când omul primeşte darul acestei vieţi, atunci el beneficiază realmente de îmbinarea tainică dintre această viaţă, chiar natura lui Dumnezeu, şi natura lui omenească! Prin prezenţa Duhului Sfânt, singurul care sădeşte această viaţă în om, şi prin ascultare deplină de Cuvântul lui Dumnezeu, la care se adaugă exercitarea unei credinţii vii pline de încredere în Dumnezeu, se asigură o creştere în har, în neprihănire şi în desăvârşire, căci am învăţat că desăvârşirea este un proces. Dumnezeu a descoperit cel mai bine acest aspect vital al tainei lui Dumnezeu în timpul apostolilor. Pavel şi Ioan au excelat în cunoaşterea acesteia, iar scrierile lor o dovedesc cu prisosinţă. Dar, această cunoştinţă, deşi neînţeleasă până la vremea apostolilor din cauza apostaziei poporului evreu, a fost pusă la dispoziţia poporului evreu prin cartea profetului Daniel! Scopul acestei taine este cel mai bine scos în evidenţă în acest pasaj bibic: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

În decurs de 490 de ani, naţiunea iudaică trebuia să intre într-o aşa experienţă cu Dumnezeu, astfel încât să o conducă la cunoaşterea şi practicarea tainei lui Dumnezeu: Hristos în voi, nădejdea slavei! A fost alocat aproape o jumătate de mileniu pentru evrei, ca să intre în această experienţă, a cărei finalitate, până la venirea Mântuitorului în trup de om, trebuia să fie "încetarea fărădelegilor", "ispăşirea păcatelor", "ispăşirea nelegiuirii" şi "aducerea neprihănirii veşnice" în inimile lor. Din momentul eliberării din robia babiloniană şi până la întruparea lui Isus, poporul iudeu trebuia să devină "sfinţi, fără prihană şi fără vină". Coloseni 1,22. Cu alte cuvinte, Dumnezeu dorea să le transmită că serviciul sanctuarului nu le asigura în sine această experienţă, ci doar simboliza sau arăta către realitatea care se petrece în cer, în templul lui Dumnezeu. Sângele animalelor jertfite nu-i ferea de păcat şi nici nu-i făcea desăvârşiţi, ci doar sângele lui Isus, ce urma să se verse pentru ei şi pentru întreaga omenire, îi putea pune într-o stare după voia lui Dumnezeu.

De fapt, Isus îi invita la nuntă, la unirea lui Dumnezeu cu omul păcătos. Dorea să le deschidă ochii pentru a-i face să priceapă că ei pot deveni un popor sfânt şi fără vină doar prin sângele lui Isus Hristos. Prin cortul întâlnirii, Dumnezeu dorea să-i ajute să înţeleagă cum poate locui Dumnezeu într-un trup păcătos, fără să se mânjească de păcat!! Realitatea este că esenţa tainei lui Dumnezeu cuprinde în sine şi este totodată o nuntă, o căsătorie dacă vreţi între Dumnezeu şi omul pocăit! Nu se poate vorbi despre îmbinarea dintre natura lui Dumnezeu cu natura omului, fără a vorbi despre o nuntă. Când Hristos s-a întrupat pe pământ, El s-a căsătorit practic cu tot neamul omenesc, devenind unul dintre noi. Întruparea Lui nu se putea face decât prin intermediul căsătoriei. Este ca atunci când un tată îşi dăruieşte fiul femeii pe care o iubeşte, şi invers. Ei nu pot fi una, nu pot deveni un singur trup decât prin căsătorie. Tot astfel şi Hristos, nu putea să devină unul dintre noi, un singur trup cu noi, dacă nu se căsătorea cu umanitatea, în care sunt cuprinşi toţi oamenii!!! Astfel, taina lui Dumnezeu înseamnă unirea lui Dumnezeu cu omul în scopul trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, căci această taină formidabilă duce la încetarea fărădelegilor şi aducerea neprihănirii veşnice în inimile primitorilor!!

Parabola din Matei 22 ne vorbeşte despre această nuntă. Nu o vom aborda aici. Vreau doar să scot în evidenţă faptul că, în această parabolă, se spune limpede că Dumnezeu a făcut nuntă Fiului Său. Nunta nu a făcut-o atunci când s-a întrupat Isus, deoarece se declară în mod foarte clar că "împăratul", simbolul lui Dumnezeu, "a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă", Matei 22,3; or, asta înseamnă că biserica iudaică, simbolul celor poftiţi la nuntă, trebuia să intre de mult timp la nuntă, de vreme ce acest împărat bun a trimis pe robii săi să-i cheme la nuntă!!! Nu poţi chema niciodată la nuntă pe cineva căruia nu i-ai trimis mai întâi invitaţia, astfel încât să-l înştiinţezi cu privire la intenţia ta de a face nuntă fiului tău. La nuntă, în mod firesc, vin doar cei poftiţi, după ce mai întâi li s-a trimis invitaţia!!

Când i se trimisese poporului evreu invitaţia la nuntă, în baza căreia, dacă nu răspundea, împăratul să fie nevoit să-şi trimită robii ca să-i cheme la nuntă? Nu există decât un singur timp când Dumnezeu a pus la dispoziţia bisericii iudaice invitaţia de a intra la nuntă, iar acest timp este intervalul celor 490 de ani, cuprins între anii 457 î.Hr. şi 27 d.Hr. anul botezului lui Isus în Iordan de către Ioan Botezătorul. (Ultima săptămână profetică, adică ultimii şapte ani din acest interval de timp, până la anul 34, a fost săptămâna când bisericii iudaice i s-au adresat cele două chemări la nuntă, mai întâi prin Isus şi ucenicii Săi, şi mai apoi prin ucenicii Săi, cu ajutorul revărsării Duhului Sfânt, după înălţarea lui Isus!)

Care era scopul acestei nunţi? Ca evreii să se familiarizeze cu taina lui Dumnezeu, cu neprihănirea şi viaţa de biruinţă, prin ascultare de îndrumările divine, ajutaţi fiind şi de serviciul de ispăşire zilnică şi anual, care se desfăşura la templul în tot cursul anului. Până avea să se întrupeze Isus, iudeii trebuiau să se bucure în vieţile lor de încetarea fărădelegilor şi de neprihănirea cea veşnică. Acesta era scopul nunţii. Atunci, ei ar fi devenit o lumină binecuvântată pentru lume, pregătiţi să-l întâmpine pe Mântuitorul întrupat, iar după moartea şi învierea Sa, să fie gata să lumineze toată lumea cu lumina Evangheliei veşnice!!! În acest interval de timp, de 490 de ani, ei trebuiau să intre la nuntă, nu să evanghelizeze lumea, căci aceasta ar fi fost etapa a doua, pentru ca astfel să devină sfinţi şi fără vină la arătarea lui Isus cel întrupat. Iar prin şcoala învăţăturilor lui Isus, în neprihănire, ar fi devenit apţi pentru luminarea întregii lumi. În această situaţie, ar fi avut drumul deschis de mult timp spre împărăţia cerurilor, iar astăzi am fi trăit în veşnicie!!

Dumnezeu face nuntă cu o biserică doar când sunt îndeplinite şi există trei condiţii esenţiale: libertatea, necurmata sau serviciul sanctuarului, care se poate desfăşura doar dacă biserică este liberă, şi, în fine, un loc sau o ţară în care biserica să se poată deprinde cu Mirele ei, în neprihănire, al cărei Cap şi Conducător este. După robia babiloniană poporul evreu a dispus de toate aceste trei elemente esenţiale; dar, nu a împlinit planul lui Dumnezeu, nevrând să intre la nuntă în condiţiile descrise în Daniel 9,24. Aşa că, acest popor a fost găsit nepregătit pentru întruparea Mirelui, pe care l-a răstignit cu sânge rece, şi chiar în cunoştinţă de cauză. Aveau să fie lepădaţi, iar taina nelegiuirii să se instaleze în locul tainei lui Dumnezeu, care a rămas ascunsă de biserică până la vremea sfârşitului, adică până la jumătatea sec. al XIX-lea.

Dacă naţiunea iudaică ar fi ascultat în neprihănire şi ar fi intrat la nuntă, atunci ar fi sfârşit cu păcatul iar apariţia cornului mic nu ar mai fi fost posibilă niciodată. Nunta a fost făcută de Dumnezeu în mod special tocmai pentru a împiedica desfăşurarea evenimentelor descrise de Daniel în capitolul al şaptelea şi al optulea. "Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia... El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata... Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. " Daniel 7,21.22.25.26; 8,9-11.

Noi ştim că orice profeţie este condiţionată, iar de împlinirea acelor condiţii se va împlini sau nu şi profeţia respectivă. Fiindcă poporul evreu nu a vrut să intre la nuntă, atunci Isus a fost obligat să desigileze profeţia celor 2300 de ani şi să ne pună înainte viitorul exact aşa cum a fost profetizat, deoarece poporul evreu şi biserica apostolică nu au împlinit condiţiile neprihănirii, aşa cum sunt descrise în Daniel 9,24!!! Să luăm seama la ce spune textul biblic: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor".

Aici, pecetluirea este pusă în contextul tainei lui Dumnezeu şi a scopului acesteia, adică încetarea fărădelegilor în om şi aducerea neprihănirii veşnice în inima acestuia! Dacă evreii ar fi ascultat în neprihănire, atunci vedenia celor 2300 de ani nu ar mai fi avut finalul declarat în Daniel 7, 8 şi 12. Isus ar fi deschis, ar fi desigilat cartea lui Daniel în neprihănire, fiindcă ar fi pus la dispoziţia lumii, prin biserica iudaică, un viitor neprihănit sau în neprihănire, şi veşnicia!!! Observaţi că cei 490 de ani alocaţi nunţii şi unirii depline a unei naţiuni întregi cu Dumnezeu, sunt puşi la dispoziţie de Dumnezeu "până la pecetluirea vedeniei"!! Or, în Daniel 8,26 despre aceeşi vedenie se spun următoarele: "Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate". De data aceasta vedenia este pusă în contextul serilor şi dimineţilor, adică a celor 2300 de ani.

Cu alte cuvinte, ca să fie clar, vedenia celor 2300 de seri şi dimineţi trebuia să se încheie după cei 490 de ani alocaţi evreilor, cu condiţia ca întreaga naţiune să fi ajuns căsătorită cu Isus, în neprihănire, punând punct fărădelegii în ei şi în ţara lor!!! Dar, nu s-a întâmplat astfel, aşa că Isus, după ce şi biserica apostolică dă greş în intrarea ei la nuntă, este silit să desigileze profeţia celor 2300 de ani, pentru a arăta că El a făcut tot ce a putut, doar în neprihănire, ca să ne ferească de viitorul sumbru profetizat în Daniel 8!!! Pur şi simplu acesta este adevărul. De-acum istoria avea să-şi urmeze cursul ei, pentru că nunta n-a mai putut avea loc din cauza apostaziei. (Aş dori să se înţeleagă faptul că Isus nu poate veni niciodată pe norii cerului dacă pe pământ nu există mai întâi o biserică fără pată şi fără vină!!! Venirea Sa în alte condiţii este fără doar şi poate o imposibilitate).

Acum, nunta aceasta, la care este invitat să participe poporul evreu, are loc în contextul lucrării lui Isus în sfânta sanctuarului ceresc, adică în prima încăpere. Pentru că taina lui Dumnezeu avea să fie acoperită şi îndepărtată de la oameni de taina nelegiuirii, atunci Hristos este nevoit să aştepte până la vremea sfârşitului, 1798, pentru a face din nou nuntă cu un alt popor, a acelui popor care avea să asculte de primele două solii îngereşti. De data aceasta nunta are loc în contextul lucrării lui Isus în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, adică a celei de a doua încăperi! Vedem că iară sunt împlinite cele trei condiţii: libertatea, necurmata, care coincide cu curăţirea sanctuarului acum, şi o ţară unde biserica să poată intra la nuntă ca să fie pregătită să lumineze lumea şi să-l întâmpine pe Isus, fără vină, pe norii cerului!!! Tărâmul Americii era un tărâm lipsit de prezenţa papalităţii sau a Babilonului spiritual, beneficia din plin de toată libertatea şi, pe deasupra, Isus a deschis un nou orizont al înţelegerii, cu privire la lucrarea Sa, bisericii aflate pe acel tărâm.

Profeţia care trebuia să se împlinească era acea minunată profeţie a celor zece fecioare, din Matei 25. Cele zece fecioare sunt simbolul bisericii care îl aşteaptă pe Mire să vină pe pământ. "Pe când Domnul Hristos privea la cei care aşteptau venirea mirelui, El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Experienţa acestor fecioare este experienţa bisericii care trăieşte în vremea sfârşitului, adică după anul 1798, mai cu seamă începând cu anul 1844.

Dacă taina lui Dumnezeu, în primul caz, referitor la biserica iudaică, presupunea o nuntă prin care biserica era invitată să trăiască o viaţă de biruinţă asupra păcatului, prin credinţa lui Isus, atunci, la modul cel mai cert cu putinţă, sfârşitul tainei lui Dumnezeu, la încheierea celor 2300 de ani, nu putea implica decât tot o nuntă, în neprihănire, la care sunt invitaţi toţi cei ce au primit primele două solii îngereşti!! Această nuntă presupune, pe de o parte, căsătoria cu toţi cei credincioşi, iar pe de altă parte primirea împărăţiei Sale din mâinile Tatălui, după ce se va fi isprăvit cu păcatul pe pământ şi cu curăţirea sanctuarului ceresc. "L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<." Scrieri timpuri, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.

Ceea ce trebuie să ştim este faptul că toate condiţiile neprihănirii descrise în Daniel 9,24 sunt aceleaşi condiţii ale neprihănirii care stau şi la baza celei de a doua nunţi făcute de Isus în 22 octombrie 1844, cu poporul Său spiritual, aşteptătorii venirii lui Isus, care primiseră beneficiile primelor două solii îngereşti, făcându-i astfel în stare să primească solia îngerului al treilea, solie care descoperă sfârşitul tainei lui Dumnezeu prin nunta la care trebuie să intre toţi aceştia!!! Aşadar, taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia înseamnă intrarea la nuntă împreună cu Isus şi umblarea în neprihănire datorită unirii celor două naturi, divină şi umană, care face posibilă viaţa de biruinţă asupra păcatului!! Solia curăţirii sanctuarului ceresc aduce cu sine această nemaipomenită lumină cu privire la ce trebuie săvârşit în credinciosul pocăit, şi anume "încetarea fărădelegilor... ispăşirea păcatelor... ispăşirea nelegiuirii... (şi) aducerea neprihănirii veşnice". Acest fapt este întărit de un altul, acela că la nuntă toţi invitaţii care intră trebuie să aibă haina de nuntă, pe care o primesc doar de la "împărat", adică de la Dumnezeu.

     "Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. >Prietene<, i-a zis el, >cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?<" Omul acela a amuţit." Matei 22,11.12.

     "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea; haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 1.