Sfârşitul tainei lui Dumnezeu

Până acum ne-am concentrat atenţia îndeosebi asupra timpului profetic şi a tainei celor şapte tunete. Puse în legătură cu profeţiile din cartea lui Daniel, acestea capătă o nouă semnificaţie, aşa după cum şi trebuie. Însă, nu este îndeajuns să cunoaştem aceste adevăruri dacă am omite să vorbim şi să descoperim ce înseamnă, de fapt, taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia, atunci când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţa lui chiar în apropierea sfârşitului celor 2300 de ani. Îngerul al şaptelea este ultimul din cadrul celor şapte trâmbiţe. El este acela care introduce primii doi îngeri simbolici şi mesajele lor, din Apocalipsa 14. El atrage atenţia, prin lucrarea lui, bisericii protestante asupra unor evenimente care au de-a face cu timpul când Isus îşi începe ultima lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc, prin judecată.

Când acest înger începe să sune, se fac auzite primele două solii îngereşti, premergătoare şi pregătitoare pentru introducerea celei mai puternice solii date de Dumnezeu vreodată oamenilor de pe pământ, mai ales bisericii, şi anume solia îngerului al treilea. Această solie aducea cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu!! "... în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,7. Aşadar, sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea cuprinde cele trei solii îngereşti, a treia putând fii înţeleasă numai dacă credincioşii le primeau pe primele două! Numai prin intermediul celor trei solii îngereşti se poate înţelege în mod adecvat ce înseamnă cu adevărat sfârşitul tainei lui Dumnezeu, precum şi ce implicaţii practice are asupra vieţii credinciosului care cunoaşte taina lui Dumnezeu!!

Prin urmare, ce înseamnă taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia, în 1844? Fără îndoială, cel mai în măsură să ne spună ce înseamnă taina lui Dumnezeu este apostolul Pavel. El le spunea colosenilor următoarele: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei". Coloseni 1,24-27. Pavel ne spune în ce constă şi ce este taina lui Dumnezeu: Hristos în voi, nădejdea slavei. Dar, ce înseamnă acest lucru? Cum să înţelegem această taină care, după ce a fost ţinută ascunsă din veşnicii, a fost descoperită apostolilor?

În primul rând, această taină priveşte întruparea Mântuitorului. Ea a fost tăinuită din veşnicii, în Dumnezeu, întrucât era singura rezolvare şi totodată răspunsul din partea lui Dumnezeu pentru apariţia păcatului!! Păcatul nu se putea ivi decât în condiţiile darului libertăţii absolute, pus din belşug la dispoziţie de Dumnezeu tuturor inteligenţelor universale, fără a fi încălcat vreodată de El. Aşa că, rezolvarea problemei păcatului trebuia să ţină cont de acest aspect deosebit de important pentru bunul mers, mai departe, al Universului. Pentru a nu ştirbi cu nimic libertatea de alegere şi mai ales pentru a nu supune la presiuni voinţa şi inteligenţa făpturilor ce aveau să cadă în păcat, prin planul de a le forţa sau de a le ameninţa sub diferite pedepse să nu mai păcătuiască, Dumnezeu a prevăzut, înainte de a crea ceva, singurul mijloc pentru rezolvarea în condiţiile neprihănirii a problemei păcatului, şi anume întruparea Fiului lui Dumnezeu, ca Isus Hristos, în natura acelor păcătoşi, rupţi de-acum de realitatea divină a vieţii veşnice!!

Rezolvarea problemei păcatului prin forţă sau ameninţare cu pedepse nu a fost şi nu este niciodată planul mântuirii!! Planul mântuirii prevedea un singur lucru: întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al omului pentru salvarea omului!!! El avea să ia asupra Lui păcatul întregii omenirii, şi să ofere în schimb viaţa Sa divină, chiar natura Sa de Dumnezeu!! Vorbim, desigur, despre o natură spirituală, despre caracterul lui Dumnezeu, şi nu despre atotputernicia Sa. Dar, întrucât Dumnezeu deja a înfăţişat acest plan al întrupării îngerilor din cer, cu mult timp înainte ca Isus să vină pe pământ, şi întrucât salvarea din păcat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, le-a fost înfăţişată şi oamenilor prin simboluri, mai ales prin serviciile cortului întâlnirii, atunci în ce sens vorbeşte Pavel despre taina lui Dumnezeu descoperită în zilele sale?

Înseamnă că Pavel nu doreşte să scoată în evidenţă numai întruparea lui Dumnezeu, ca om, pe pământ, din moment ce taina lui Dumnezeu fusese "descoperită acum sfinţilor Lui"!!! Întruparea lui Isus conţine mult mai mult decât au gândit oamenii şi îngerii, or tocmai despre acest aspect vorbeşte Pavel! Este esenţa întrupării lui Isus, esenţa tainei lui Dumnezeu, iar această esenţă, potrivit lui Pavel, este: "Hristos în voi, nădejdea slavei". Întruparea lui Isus cuprindea în sine îmbinarea sau unirea a două naturi: natura divină, fără început, necreată, nederivată şi neîmprumutată în vreun fel de Isus de la Tatăl, şi natura omenească degenerată, căzută şi păcătoasă!!! Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu, dacă în cer era Îngerul Domului în toată plinătatea cuvântului, acum, pe pământ, El trebuia să devină o făptură nouă în care trebuiau să se împletească cele două naturi într-un mod tainic! (Pentru a face posibilă şi practică salvarea noastră, Isus a trebuit să dezbrace natura Sa angelică în cer, ca să îmbrace, prin întrupare, o natură infinit inferioară din toate punctele de vedere, şi încă o natură păcătoasă şi slăbită de păcat timp de patru mii de ani).

Acum, prin faptul că Isus a îmbrăcat literalmente propria natură divină, de Dumnezeu veşnic, cu natura omenească degenerată după patru mii de ani de păcat, nu înseamnă că acest fapt în sine l-a făcut să devină păcătos. Să fie foarte clar pentru toţi: ceea ce-l face pe un om să fie păcătos nu este natura omenească, chiar dacă ea este roasă de păcat şi este mereu predispusă către păcat, ci este puterea păcatului dinăuntrul lui, cunoscută şi sub numele de vrăjmăşie sau firea ori mintea pământească. "Fiindcă firea (mintea) pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. Natura umană în sine, carnea şi sângele noastre nu pot păcătui împotriva lui Dumnezeu sub nici o formă!!! "Carnea însăşi nu poate păcătui împotriva lui Dumnezeu." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cap. Carnea însăşi nu poate păcătui, par. 1.

De ce nu poate păcătui natura umană? Din simplul motiv că ea este de natură fizică, pe când păcatul sau vrăjmăşia despre care vorbim, şi cu care se nasc toţi oamenii, este de natură spirituală!!! Izvorul păcatului nu este şi nu a fost niciodată natura umană, ci izvorul păcatului este vrăjmăşia care locuieşte în trupul nostru, chiar în minte, această vrăjmăşie, după cum spuneam, fiind de natură spirituală! Ceva fizic nu poate produce în ruptul capului ceva spiritual!!! Pe când ceva spiritual, vrăjmăşia sau firea pământească, poate determina natura omenească să săvârşească faptele păcatului, din moment ce în om, în carnea lui, locuieşte chiar păcatul, adică vrăjmăşia care nu poate fi supusă nici măcar de Dumnezeu!!! Să ne fie clar, deci, natura umană poate produce foarte bine faptele păcatului, adică materializarea a ceea ce vrăjmăşia din noi ne provoacă tot timpul să facem, căci puterea ei nu a putut fi înfrântă decât de puterea neprihănirii lui Dumnezeu!! Din acest motiv, Dumnezeu nu ne consideră păcătoşi pentru simplul fapt că ne naştem cu o natură omenească degenerată şi păcătoasă, adică predispusă păcatului, doar fiindcă este plină de slăbiciuni şi de înclinaţii spre păcat, ci ne consideră păcătoşi pentru că suntem stăpâniţi încă de la naştere de firea pământească, de vrăjmăşia care până şi pe Satana îl ţine în robia sa!! Acesta este adevărul Evangheliei mântuirii şi al tainei lui Dumnezeu. Dar, încă nu am spus totul.

Hristos nu s-a născut cu această vrăjmăşie, întrucât Duhul Sfânt a avut grijă să îmbrace natura divină a lui Isus cu o natură omenească păcătoasă, fără această vrăjmăşie. Fiindcă Isus a fost născut sau ţesut prin opera creatoare a Duhului Sfânt, atunci el nu avea cum să primească ceva care-i aparţine lui Satana. Toţi oamenii care se nasc pe pământ, după căderea lui Adam, primesc vrăjmăşia neascultării păcătoase de la Satana, din moment ce Adam a pierdut neprihănirea, starea de curţie morală şi spirituală. Când a dat ascultare de sugestiile meschine ale lui Satana, atunci Adam şi Eva s-au făcut părtaşi pur şi simplu de natura spirituală a lui Satana, de spiritul neascultării lui, pe care l-a sădit efectiv în mintea lor, iar acest spirit este chiar natura păcătoasă a lui Satana, vrăjmăşia care nu poate să se supună legii lui Dumnezeu, şi nici măcar nu poate fi supusă, căci ea trebuie nimicită!!

Tot ceea ce putea transmite Adam urmaşilor săi, din momentul căderii sale, a fost un trup predispus păcătuirii şi o natură spirituală interioară, păcătoasă şi plină de neascultare şi neloialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de libertatea divină, o natură care-l domină, orice ar face corpul şi mintea umană!! Prin urmare, la naştere, toţi copiii primesc două naturi, natura omenească păcătoasă, carnea şi sângele pe care şi Isus le-a avut, cu absolut toate înclinaţiile spre păcat, şi vrăjmăşia spirituală, puterea păcatului care ne domină, dar pe care Isus nu a avut-o. În baza acestei realităţi, atunci putem spune cu cea mai mare siguranţă că suntem socotiţi păcătoşi din cauza acestei vrăjmăşii şi nu din cauza trupului nostru omenesc. (Nu degeaba spunea Mântuitorul lui Nicodim că trebuie să se nască din nou. El trebuia să se nască din nou doar în sens spiritual, ceea ce înseamnă că, dacă trebuia să se nască iară, atunci el, în mod sigur, trebuie că deja fusese născut spiritual o dată, chiar la naşterea sa fizică, când a primit prin moştenire vrăjmăşia. De aceea spunea Isus că trebuie să se nască din nou, adică încă o dată, în afara primei lui naşteri spirituale, căci atunci cuvintele respective nu-şi au rostul în contextul în care nu a avut loc nici o naştere spirituală mai întâi. Naşterea din nou nu poate fi din nou, câtă vreme nu există nici una de natură spirituală înaintea ei!!)

Putem conchide, deci, că izvorul păcatului nu este natura umană, căci nu are cum, ci chiar această vrăjmăşie. Şi am atins punctul culminant. Pentru distrugerea acestei vrăjmăşii criminale, Hristos a găsit cu cale să se întrupeze sau să devină om, păstrându-şi totuşi natura divină, care era înveşmântată în carnea noastră păcătoasă, pentru ca în acest fel să poată lua asupra Lui tocmai această vrăjmăşie care ne despărţea efectiv de Dumnezeu. El a murit pe cruce nu datorită faptelor noastre păcătoase, ci din cauza acestei vrăjmăşii pe care a luat-o asupra Lui de la orice om care s-a născut pe acest pământ, făcând posibilă astfel izbăvirea noastră şi trăirea unei vieţi ca a lui Dumnezeu, în sfera păcatului, adică aşa cum a trăit Isus!!! Să ascultăm învăţătura lui Pavel, maestrul înţelegerii corecte a tainei lui Dumnezeu: "Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh". Efeseni 2,13-18.

Întruparea lui Isus ne oferă cheia pentru combinaţia câştigătoare pe tărâmul păcatului, prin care se făcea posibilă trăirea unei vieţi de biruinţă continuă asupra păcatului aici pe pământ!! Acesta este elementul pe care pune accent Pavel, atunci când spune că miezul sau esenţa tainei lui Dumnezeu este Hristos în voi, nădejdea slavei! Această combinaţie câştigătoare, dezvăluită de Dumnezeu înţelegerii lui Pavel, este unirea între natura divină desăvârşită a lui Dumnezeu şi natura omenească păcătoasă şi decăzută. Hristos a devenit un om nou tocmai în baza acestei combinaţii nemaipomenite. Mai mult decât atât, a arătat că se poate trăi o viaţă creştină normală, de biruinţă asupra păcatului, ispitelor şi trupului, datorită acestei uniri tainice dintre natura reală a lui Dumnezeu şi natura noastră păcătoasă. Numai aşa putea fi nimicit păcatul din om şi din Univers!

Prin urmare, taina lui Dumnezeu are ca scop desăvârşirea tuturor celor ce se bucură de realitatea practică a acesteia în viaţa lor, adică a tuturor celor ce ajung născuţi din nou! Taina lui Dumnezeu înseamnă, deci, a fi făcuţi sfinţi, fără prihană sau păcat şi fără vină! Scopul acestei taine este, aşadar, desăvârşirea caracterului celui credincios prin trăirea unei vieţi de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite!! Or, sfârşitul acestei taine magnifice tocmai această lumină extraordinară trebuia să o aducă la sfârşitul celor 2300 de ani, prin solia îngerului al treilea!! Să luăm aminte la felul în care Pavel vorbeşte despre desăvârşirea sfinţilor lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se înfăţişeze permanent înaintea lui Dumnezeu, fără prihană şi fără vină. El vorbeşte despre desăvârşire în contextul acestei taine uimitoare, al cărei început este veşnicia.

     "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine. Efeseni 1,19-29.

Ceea ce trebuie reţinut până aici este faptul că taina lui Dumnezeu înseamnă Hristos în voi, nădejdea slavei, adică unirea tainică dintre natura divină primită în dar prin experienţa naşterii din nou, şi natura omenească slabă şi păcătoasă. Această combinaţie câştigătoare face cu putinţă trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului şi ispitelor, ceea ce conduce la desăvârşirea caracterului în fiecare zi de înaintare spre cetatea sfântă! De aceea, taina lui Dumnezeu ne vorbeşte la modul cel mai elocvent despre viaţa creştină normală, de biruinţă asupra păcatului. Nu o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, o viaţă de înfrângeri, cu repetarea aceloraşi păcate mărturisite săptămână de săptămână, ci pur şi simplu o viaţă de biruinţă continuă asupra acestor păcate mărturisite. Dacă cineva cade din nou într-unul din aceste păcate mărturisite, atunci să fie luat doar ca un accident din lipsă de veghere şi de rugăciune! "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui." 1Ioan 2,1-3.

Această viaţă a venit Hristos să ne-o împărtăşească, căci numai astfel putem fi biruitori. Era singura posibilitate prin care Dumnezeu putea să ne salveze, fără să folosească nici un alt mijloc, decât iubirea şi adevărul. În Hristos trebuiau să se întâlnească natura divină şi natura omului, astfel El însuşi devenind un om nou, întocmai cum este cel ce devine un om născut din nou sau o făptură nouă, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Orice carte scrisă despre viaţa de biruinţă asupra păcatului, care nu scoate în evidenţă combinaţia câştigătoare, adică unirea dintre natura lui Dumnezeu, ce este oferită în dar prin naşterea din nou, şi natura omenească, orice astfel de carte care omite esenţa Evangheliei din taina lui Dumnezeu, nu conţine mesajul lui Dumnezeu şi nici măcar nu poate fi de ajutor pentru mântuire. Au încercat mulţi oameni sinceri să scrie despre această viaţă de biruinţă, dar, fără lumina care răzbate din taina lui Dumnezeu, care trebuia să se sfârşească în 1844, nici o astfel de carte nu conţine mesajul lui Dumnezeu, indiferent cine a scris-o. Eu cunosc foarte bine această problematică şi, ca atare, ştiu foarte bine ce spun. (Eu nu pun la îndoială deloc sinceritatea autorilor, pentru că au scris după toată înţelegerea pe care au avut-o în acest sens. Faptul grav, deosebit de grav este că mediul adventist de astăzi este străin de realitatea Evangheliei tainei lui Dumnezeu: Hristos în voi, biruinţa deplină asupra oricărui păcat mărturisit, aceasta fiind nădejdea slavei, a slavei neprihănirii!!)

Dacă taina lui Dumnezeu are de-a face cu desăvârşirea noastră, din punct de vedere moral, deci care priveşte strict caracterul şi nu trupul nostru, prin combinaţia câştigătoare - unirea naturii lui Hristos cu natura omenească păcătoasă, beneficiarul fiind doar omul născut din nou, atunci ce înseamnă sfârşitul ei? De ce se spune că "în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor"? Este clar că, fiind veşnică, această taină nu are cum să se sfârşească vreodată. Atunci, înseamnă să sfârşitul ei trebuie că are de-a face cu redescoperirea ei într-o nouă lumină, mai puternică, prin mesajul extraordinar al îngerului al treilea!! Observaţi, vă rog, că ea a fost mai întâi ţinută ascunsă din veşnicii în Dumnezeu, şi apoi dezvăluită cu mare putere în timpul apostolilor! După care, timp de o mie opt sute de ani, de la căderea bisericii apostolice, a fost pierdută. Din cauza cărui fapt? Din cauza tainei fărădelegii, care avea să o ţină ascunsă de cunoştinţa credincioşilor în intervalul timpului amintit mai sus. Ea avea să se sfârşească în 1844 numai datorită faptului că taina fărădelegii a primit o lovitură de moarte, în persoana papalităţii, prin ateismul francez.

Când taina fărădelegii, care a ţinută ascunsă de oameni taina lui Dumnezeu, cum să trăieşti în Hristos biruitor asupra păcatului, a fost înlăturată, atunci era timpul pentru ca această tăinuire şi ascundere a tainei lui Dumnezeu să ia sfârşit, pentru ca biserica să se împărtăşească iară de Evanghelia puterii lui Dumnezeu, care ne scapă de orice păcat! Asta mai înseamnă că, pe fondul judecăţii de cercetare a bisericii lui Dumnezeu din toate timpurile, mai întâi a celor morţi, şi a curăţirii sanctuarului ceresc, taina lui Dumnezeu trebuie să strălucească într-un fel în care nu a strălucit niciodată, nici măcar în zilele apostolilor!! Când marea profeţie a lui Daniel, a celor 2300 de ani, urma să se sfârşească, tot atunci avea să ia sfârşit şi taina lui Dumnezeu, ca să fie din nou adusă la cunoştinţa bisericii prin mesajul îngerului al treilea. De această cunoştinţă nu puteau beneficia decât cei care primiseră şi se împărtăşiseră de beneficiile primelor două solii îngereşti.

Aşadar, sfârşitul tainei lui Dumnezeu înseamnă strălucirea din nou a Evangheliei veşnice asupra tuturor celor primitori, care înţeleg că trebuie să se înfăţişeze sfinţi, fără prihană sau păcat şi fără vină înaintea lui Hristos, atunci când El vine pe norii cerului, mai înainte de acest lucru împărtăşindu-se prin credinţă de beneficiile lucrării lui Isus în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Aceasta este Evanghelia nemuritoare cuprinsă în taina lui Dumnezeu. Dacă vom vorbi doar despre întrupare, fără a înţelege esenţa întrupării, adică unirea divinului cu omenescul, prin care se face posibilă viaţa de biruinţă asupra oricărui păcat, atunci tocmai aceasta constituie dovada că nu cunoaştem taina lui Dumnezeu, pe Dumnezeu şi pe Hristosul pe care l-a trimis în mod special pentru mine, pentru a-mi demonstra că, pe un pământ blestemat de păcat, se poate trăi neprihănit, virtuos, fără vină şi fără nici o pată a păcatului!!! Întruparea lui Hristos a avut menirea de a ne arăta ce poate deveni cel mai mare păcătos în unire cu Dumnezeul sfânt, cum natura umană asaltată de toate ispitele posibile poate trăi mai presus de ele, prin credinţă vie şi încredere neclintină în Acela care a promis cu viaţa Lui şi cu tronul Său că "păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră". Romani 6,14.

     "Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 6,13-11.

O dată ce templul ceresc avea să fie reabilitat la sfârşitul celor 2300 de ani, atunci este lesne de priceput că taina lui Dumnezeu trebuia să iasă de sub obscuritatea tainei fărădelegii, astfel încât să strălucească asupra conştiinţelor celor primitori, pentru că numai astfel se putea pune punct păcatului în viaţa personală. Vom înţelege şi mai multe pe măsură ce înaintăm în cunoaşterea acestei taine minunate. Ea avea să scoată în evidenţă miracolul preoţiei lui Melhisedec într-un fel în care nu a mai fost niciodată posibil de la Pavel încoace, precum şi faptul că numai prin această preoţie poate omul, credinciosul, să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu sfânt şi fără vină, asemenea lui Isus.

     "Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus." Coloseni 1,28.