De ce Hristos s-a întrupat după patru mii de ani?

Probabil că mulţi şi-au pus această întrebare în decursul timpului. Din moment ce omul a păcătuit chiar în grădina Eden, nu ar fi fost logic şi absolut necesar ca Hristos să devină numaidecât Mântuitorul, prin moarte, în Paradis sau la puţin timp după alungarea omului din Eden? De ce a trebuit să aştepte patru mii de ani, şi nu două mii ori mai puţin? Însă, un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că tot ceea ce face Dumnezeu are un scop bine determinat în sine, şi nu face absolut nimic pentru Sine, ci doar în beneficiul tuturor inteligenţelor create!

În primul rând, planul de mântuire nu a avut ca scop primordial mântuirea omului. Aceasta era doar una dintre responsabilităţile uriaşe implicate în planul mântuirii. Problema căderii omului în păcat trebuia urgent rezolvată, prin amânarea sentinţei de condamnare la moarte veşnică, prin faptul că de îndată ce omul a păcătuit, chiar în acel moment Hristos s-a interpus între păcătos şi Dumnezeu, ca Mijlocitor şi Purtător al păcatului acestuia! În felul acesta, omului i se oferea şansa de a trăi mai departe, chiar dacă în condiţiile păcatului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie să fie Acela asupra căruia trebuiau puse păcatul împreună cu toată vinovăţia acestuia.

     "Adam a ascultat cuvintele ispititorului şi a cedat insinuărilor lui. De ce pedeapsa morţii nu a căzut deodată asupra lui? Deoarece s-a găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a luat asupra Lui în mod voluntar păcatul omului şi a făcut ispăşire pentru neamul omenesc căzut. N-ar fi putut exista nicicum iertare pentru păcat, dacă n-ar fi fost făcută această ispăşire." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082.

     "De îndată ce păcatul şi-a făcut apariţia, a existat şi un Mântuitor. Hristos ştia că avea să sufere, totuşi El a devenit înlocuitorul omului. De îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat pe Sine ca Garant pentru neamul omenesc, cu la fel de multă putere pentru a abate condamnarea pronunţată asupra celor vinovaţi ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Golgota." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1084.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu le spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a păşit între cei vii şi cei morţi, spunând: >Fie ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului. El va mai avea o altă şansă<." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Dacă salvarea omului ar fi fost ţinta primordială a lui Dumnezeu, atunci moartea lui Hristos ar fi trebuit să aibă loc imediat după ce acesta a păcătuit. Dar, pentru că păcatul este ceva odios, un intrus neavenit, la baza existenţei sale neexistând nici un motiv care să poată explica şi justifica apariţia sa într-un univers absolut perfect, fără fisură, Dumnezeu ştia că pentru eradicarea lui definitivă din univers, fără să mai apară vreodată în vreun fel, era necesară o descoperire a caracterului şi a legii Sale, provocate de păcat, într-un fel în care înainte de apariţia păcatului ele nu ar fi fost posibile!

În primul rând, păcatul trebuia descoperit sau înfăţişat în toată hidoşenia sa aşa cum este, ca să poată fi înţeles în mod deplin în toată puterea lui distructivă. Toate fiinţele create, inteligente, trebuiau să ia o decizie corectă cu privire la păcat, astfel încât acesta să poată fi eradicat complet din tot universul. Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să înţeleagă, să priceapă esenţa păcatului, nu numai să privească la modul lui de manifestare. Trebuiau să tragă concluzii absolut corecte, fără greşeală cu privire la taina cu care se învăluise păcatul, căci păcatul până la urmă este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu primite ca dar, însă pervertite în scopuri egoiste, personale, în afara circuitului binefacerilor stabilit de Dumnezeu pentru bucuria inteligenţelor cereşti şi pentru perpetuitatea vieţii fiinţelor create! Acest cerc al binefacerii, despre care am mai vorbit, reprezintă unica soluţie divină pentru ca viaţa dăruită unor inteligenţe create să poată fi cu adevărat bucurie, fericire şi sănătate maximă, asigurând tot confortul emoţional, sentimental, psihic şi fizic al acestora. Acest circuit al binefacerii sau al binecuvântării nu poate funcţiona şi exista fără Hristos, căci este o imposibilitate. Viaţa în sine, creată, nu poate dăinui şi nu se poate manifesta în bucurie, dragoste şi neprihănire fără acest lucru vital, căci în el şi prin el este descoperit caracterul lui Dumnezeu!

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea, ci slava Celui ce M-a trimis< (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Acum, dacă Hristos ar fi hotărât să moară pentru om de îndată ce acesta a păcătuit, atunci în ce fel ar fi putut fi descoperit păcatul în toată puterea vicleniei lui, astfel încât masca sub care se ascundea Satana să poată fi smulsă definitiv, iar caracterul lui să fie expus privirilor curioase ale îngerilor în acel timp, încât diavolul să fie dezrădăcinat pentru totdeauna din simpatiile acestor fiinţe curate? Evident că nu se putea înfăptui aşa ceva. Hristos ar fi salvat omul, dar cum ar fi putut fi dezrădăcinat păcatul din univers, câtă vreme acesta nu ajunsese la apogeul lui, ba mai mult, nici măcar nu apucase să se dezvolte pe pământul nostru oropsit din cauza prezenţei sale!

Din acest motiv, întruparea lui Hristos ca să moară pentru omul păcătos nu putea avea loc imediat ce omul a păcătuit, fiindcă ar fi rămas nerezolvată problema păcatului. Nimeni nu ar fi înţeles ce este cu adevărat, cu excepţia lui Dumnezeu. Şi atunci, cum ar fi putut să dispară din univers prin alegerea şi hotărârea inteligentă unanimă a locuitorilor lui? Prin urmare, mântuirea omului nu a fost principala responsabilitate în cadrul planului mântuirii! Trebuia mai întâi rezolvată problema păcatului, adică să fie descoperit în aşa fel încât să poată fi înţeles în toată esenţa sa, pentru ca mintea făpturii create să decidă singură că acesta trebuie eradicat, fiindcă este un nonsens blestemat! Păcatul trebuie dezrădăcinat din univers prin decizia inteligentă a tuturor locuitorilor lui, inclusiv a omului păcătos!! Acesta este punctul cel mai important ce trebuie înţeles până acum.

Singura alternativă pentru conştientizarea inteligenţelor cereşti cu privire la tot ce implică şi este păcatul, era aceea ca Dumnezeu să devină una cu omul păcătos şi să demonstreze în trupul acestuia slab, păcătos şi muritor că se poate trăi fără păcat în orice împrejurare şi la orice vârstă! Acest fapt urma să conducă la alte două responsabilităţi de prim rang, pe care Hristos trebuia concomitent să le înfăptuiască, mai înainte de mântuirea omului prin jertfa de pe Golgota! Acestea sunt: descoperirea caracterului Tatălui din cer şi îndreptăţirea sau apărarea legii morale a lui Dumnezeu, legea celor zece porunci, ambele în condiţiile existenţei şi manifestărilor păcatului. Neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu au acceptat provocările distrugătoare ale păcatului chiar pe terenul păcatului. Neprihănirea trebuia să fie dovedită că rezistă pe baza propriilor ei merite şi că nu apelează la tertipuri pentru a-şi uşura situaţia când greul ispitei apăsa asupra ei.

În cer nu puteau fi puse în contrast păcatul şi neprihănirea decât prin declaraţie, dar nu prin demonstraţie, fiindcă cel dintâi, păcatul, abia se înfiripase în inima lui Lucifer şi, deci, încă nu-şi atinsese apogeul tuturor nelegiuirilor, mai ales pentru că era bine camuflat printr-o pretinsă evlavie şi neprihănire şi bine învăluit în manifestările şi rezultatele sale. Pentru asta era nevoie de timp îndelungat. De aceea, Hristos trebuia să aştepte mult timp până când păcatul trebuia să ajungă la cotele lui maxime, lucrând distrugeri masive în oameni, aşa încât apogeul lui să ajungă se se măsoare, la vremea întrupării lui Hristos, prin demonizarea la propriu a multor oameni care-şi băteau joc de propria viaţă. Timpul acela se va repeta în generaţia actuală, întrucât istoria trecutului se va repeta tot la fel de sigur după cum soarele răsare pe cer!

În condiţiile păcatului, într-un trup omenesc real, adevărat, degradat de păcat timp de patru mii de ani, Hristos trebuia să întâmpine păcatul şi să trăiască aşa cum se trăieşte în cer, în mijlocul neprihănirii, fiindcă aceasta era singura posibilitate ca păcatul să fie expus exact aşa cum este. Hristos trebuia să dea pe faţă pe pământul nostru caracterul lui Dumnezeu, ca să poată pune în contrast evident mârşăvia şi puterea păcatului, împreună cu toate manifestările lui hidoase. Lui Hristos i-ar fi fost foarte uşor şi chiar mai la îndemână să se întrupeze imediat ce Adam şi Eva au păcătuit. De ce? Fiindcă n-ar fi fost nevoit să îmbrace divinitatea Sa neprihănită într-un trup degenerat după patru mii de ani de păcătuire încontinuă. I-ar fi fost mai uşor să înfrunte ispita atunci când puterile Sale corporale ar fi fost de douăzeci de ori mai mari decât ceea ce deţinem noi astăzi!!

Mai mult decât atât, nu ar fi dat piept cu boala, fiindcă nu exista, şi nici nu ar fi fost nevoit să o înfrunte şi să o ia asupra Lui, când cei năpăstuiţi de ea au venit la El pentru vindecare. Bolile acelea n-au dispărut în neant, dat fiind faptul că ele sunt o consecinţă a lucrărilor păcatului în trupul uman. Însuşi păcatul este o boală, care face din noi cu totul sclavii lui. Ci toate bolile împreună cu păcatul au fost luate de Isus asupra omenescului Său slab şi duse în mormânt, doar pentru ca noi să putem fi eliberaţi şi de păcat, şi de boli, dacă vrem!! Iată dovada: "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit." Isaia 53,4. "Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: >El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre<." Matei 8,16.17.

Aşa că, prima responsabilitate care i-a revenit lui Isus pentru împlinirea planului mântuirii, a fost să descopere caracterul Tatălui tuturor fiinţelor inteligente din univers inclusiv omului năpăstuit de păcat, pe pământ în condiţiile păcatului! Una este descoperirea caracterului Tatălui în condiţiile neprihănirii, ale lipsei existenţei păcatului în cer, şi cu totul altceva este descoperirea acestui caracter al dragostei în condiţiile păcatului, ale bolii şi a tuturor ispitelor impuse de acestea pe pământ!! Nu exista nimic altceva prin care să poată fi evidenţiat păcatul ca taină a nelegiuirii, decât prin descoperirea fabulosului şi magnificului caracter al lui Dumnezeu de către Isus Hristos, în trup omenesc, aici pe pământ!! Păcatul putea fi arătat ca ceea ce este şi înţeles ca nimicitorul doar prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Păcatul nu putea rămâne pasiv la viaţa curată şi fără păcat pe care Hristos venise să o trăiască în trupul nostru aici pe pământ. Era imposibil aşa ceva. De aceea, toate manifestările lui, toate eforturile lui de a-l determina pe Isus să păcătuiască, fie şi cu privirea, au dat greş, dar pentru aceasta păcatul a trebuit să se descopere ca atare.

Păcatul nu poate accepta curăţia, dragostea şi toate roadele Duhului Sfânt fără să întreprindă ceva ca să împiedice manifestările lor. Este imposibil aşa ceva. De asemenea, trebuie să înţelegem că Hristos nu a venit pe acest pământ să provoace, să aţâţe păcatul în mod dinadins, pentru ca acesta să se dea pe faţă aşa cum este. Dumnezeu nu are astfel de gânduri şi aşa ceva nu corespunde caracterului Lui extraordinar. El a venit să trăiască în mijlocul nostru, pe tărâmul păcatului, cu scopul de a ne face să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi că El ne chemă să trăim exact aşa cum a trăit Fiul Său şi exact prin aceeaşi putere prin care a trăit şi El - puterea credinţei mântuitoare sau salvatoare în purtarea de grijă a unui Tată din cer, care cunoaşte toate nevoile noastre, care ne înţelege şi ne iubeşte cu o iubire neschimbătoare indiferent cât de păcătoşi am fi!!

Puterea şi vraja păcatului trebuiau zdrobite de Isus, întrucât Satana arunca toată vina pentru apariţia păcatului şi a consecinţelor acestuia asupra lui Dumnezeu. Satana trebuia perceput şi descoperit, împreună cu păcatul, exact aşa cum este: un nimicitor de suflete. Fiindcă Dumnezeu fusese prezentat în mod fals de Satana, de aceea era nevoie de descoperirea caracterului Lui în condiţiile nefaste ale existenţei păcatului, care ajunsese aproape să distrugă chipul lui Dumnezeu în oameni. Îngerii şi toate inteligenţele celelalte trebuiau să înţeleagă corect de ce Dumnezeu a permis păcatul şi de ce este absolut necesară întruparea lui Hristos şi trăirea unei vieţi de ascultare aici pe pământ. Neprihănirea trebuia pusă în contrast cu păcatul, ascultarea cu neascultarea şi viaţa care nu se poate stinge vreodată cu moartea. Toţi locuitorii cereşti trebuiau să se edifice definitiv şi pentru totdeauna cu privire la păcat, pentru că decizia de eradicare, de extirpare a acestuia din univers trebuia să le aparţină în totalitate.

     "Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
     Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8, 9.

Concomitent cu această responsabilitate, Hristos trebuia să pună în valoare păzirea legii morale a lui Dumnezeu în condiţiile păcatului şi a tuturor ispitelor. Satana declarase că legea lui Dumnezeu este un jug şi că nu este necesară fiinţelor inteligente, care se pot conduce şi singure fără ea. Hristos trebuia să facă dovada irezistibilă că principiile legii morale sunt veşnice, că nu se pot schimba sau anula sub nici o formă şi că de respectarea lor depinde existenţa şi perpetuitatea vieţii create! Viaţa creată nu poate să existe şi să se manifeste fără ca aceste principii să o caracterizeze în mod deplin. Nu am putea fi niciodată chipul şi asemănarea lui Dumnezeu fără existenţa unei asemenea legi de dorit şi necesare.

     "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. >Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile< (Evrei 2,17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus >în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat< (Evrei 4,15). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: >Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele< (Psalm 40,8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 17.

De ce s-a întrupat Hristos după patru mii de ani? În primul rând, nu El a ales această perioadă mare de timp, ci totul ţinea de modul cum omul se va raporta la îndrumările date de Dumnezeu lui în condiţiile păcatului; de ascultarea sau neascultarea sa faţă de Dumnezeu. Omul, prin ascultarea sau neascultarea sa, putea să grăbească sau să întârzie întruparea Mântuitorului! Apoi, păcatul, tocmai din cauza alegerii majorităţii oamenilor de a nu asculta de Dumnezeu, trebuia să ajungă la maturitatea lui deplină, pentru că altfel caracterul lui nu ar fi fost înţeles niciodată pe deplin. Trebuia să se atingă acea stare de lucruri în care omul ajunge practic un animal abrutizat sub povara umilitoare şi distrugătoare a păcatului. Trebuia chiar să se vadă ce face el Fiului lui Dumnezeu întrupat în carnea noastră muritoare şi păcătoasă, cu toate slăbiciunile ei primite prin naştere sau ereditar, aşa cum le primeşte orice om venit în această lume.

      "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!" Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 17.

Aşadar, întruparea sau venirea lui Hristos nu se putea face, în aceste condiţii, decât "la împlinirea vremii", şi nu altfel. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.5.

Când aceste două mari responsabilităţi caracteristice planului mântuirii, şi obligatorii pentru împlinirea lui, au fost aduse la îndeplinire, abia atunci Hristos putea înfăptui liniştit mântuirea omului prin jertfa Sa pe cruce. În orice alte condiţii, jertfa Lui nu ar fi avut rezultatul scontat. Miza cea mare era ca toate fiinţele inteligente să înţeleagă mai întâi grozăvia păcatului, prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, nu prin forţă, ci în şi prin manifestările unei iubiri neasemuite şi pline de abnegaţie pentru oamenii pierduţi, apoi să priceapă că ignorarea sau neascultarea de principiile legii celor zece porunci nimeni nu poate trăi, ba dimpotrivă, păcatul se perpetuează la nesfârşit. Când aceste lucruri s-au realizat, atunci mântuirea omului a venit de la sine, ca ceva indispensabil. Aceasta este reuşita magnifică a lui Hristos. Noi trebuie să înţelegem corect planul mântuirii şi responsabilităţile ce decurg din el.

     "Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului. Nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu - influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: >Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,31.32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.
     La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat." Patriarhi şi profeţi, Planul de mântuire, par. 20, 21.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că Hristos trebuia să manifeste caracterul lui Dumnezeu în acelaşi trup căzut în care Satana îşi dezvoltase propriul caracter; că pentru a dovedi că legea poate fi ascultată în carnea şi sângele muritoare, căzute şi păcătoase, Hristos trebuia să asculte exact în aceeaşi carne; şi-n ultimă instanţă, că pentru a muri pentru om, Hristos trebuia să aibă aceeaşi carne şi acelaşi sânge căzute păcătoase şi muritoare, fără de care nu ar fi putut muri. Acum, pentru ca Hristos să poată realiza primele două responsabilităţi de mai sus, era necesar să existe şi condiţiile care să-i permită aşa ceva. Or, pentru ca aceste condiţii să existe, păcatul trebuia să ajungă la maturitatea lui.

Când Adam şi Eva au căzut în păcat, asemenea condiţii nu existau. Nici măcar boala nu-şi făcuse apariţia. Ea se iveşte la aproximativ două mii de ani de la cădere. Din acest motiv, Hristos nu se putea întrupa înainte de potop fiindcă antediluvienii nu cunoşteau boala, şi nu mureau de boală; de aceea şi viaţa lor atât de lungă. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în trupul uman, prin boală, fiindcă aceasta încă nu se dezvoltase. Două milenii de practicare a păcatului au slăbit în aşa fel natura umană încât s-a instalat boala. Aşadar, nu se poate spune că păcatul îşi atinsese apogeul lui în timpul antediluvienilor. "Împlinirea vremii" urma să fie în viitor, la patru mii de ani distanţă de căderea lui Adam, fiindcă atât a rezistat natura omenească sub povara păcatului. Oamenii ajunseseră desfiguraţi moral şi cât se poate de brutali. Dacă Isus nu s-ar fi întrupat atunci, noi nu am mai fi existat cu siguranţă!

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel:  >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Staulul lui Dumnezeu

     "Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor." Ioan 10,14.15.

În aceste cuvinte avem înfăţişată cea mai fidelă şi exactă imagine de ansamblu a bisericii lui Dumnezeu. Ea întotdeauna a arătat în felul acesta şi nu a fost niciodată altfel! Nu trebuie comparată cu nimic din ce există pe pământ fiindcă o astfel de biserică nu poartă nicidecum amprenta omenească, fiind de sorginte divină. Ea a fost, este şi va fi după chipul şi asemănarea divină. Nici o organizaţie religioasă nu se poate înscrie în acest tipar, şi asta pentru simplul motiv că, în acest text, Hristos nu ne vorbeşte despre o anumită organizaţie religioasă, ci despre biserica Lui, câştigată prin sângele Său vărsat pe dealul Golgotei!

Orice organizaţie religioasă presupune organizare prin conducere omenească, necesară ori de câte ori biserica pierde puterea de viaţă a Evangheliei! Pentru perpetuarea existenţei ei, care cu timpul devine secularizată şi modelată după principii omeneşti de conducere, sunt necesare anumite rânduieli cu scopul de a impune un anumit tip de disciplină între membri. Organizarea bisericii devine imperios necesară numai atunci când aceasta a pierdut Duhul Sfânt şi implicit Evanghelia. În această situaţie, nenorocirea este că enoriaşii încep se confunde, o dată cu trecerea timpului, organizaţia lor cu staulul lui Hristos, cu atât mai mult dacă biserica respectivă este una ivită pe scena istoriei cu ajutorul împlinirii unor profeţii. Deci, cu alte cuvinte, care are o bază profetică bine determinată şi dovedită cu Scripturile. Bunăoară cum a fost cazul bisericii apostolice şi a mişcării aşteptătorilor, din sec. al XIX-lea.

Ca un lucru ce trebuie stabilit încă de la început, este faptul că într-o organizaţie religioasă, oricare ar fi ea, Hristos nu este niciodată Păstorul cel bun peste acea organizaţie în sensul declarat în textul inspirat de mai sus al Scripturilor! Este adevărat în acelaşi timp că Hristos poate fi Păstorul şi Mântuitorul anumitor membri ai organizaţiei religioase, dar asta nu înseamnă că este Cap peste toţi enoriaşii şi implicit peste biserica în care conduce omul! Pentru a fi Păstorul cel bun peste o biserică înseamnă că Hristos trebuie să fie Capul fiecărui membru în parte, ceea ce presupune ca un fapt de la sine înţeles că fiecare astfel de membru trebuie să fie născut din nou şi plin de Duhul Sfânt!

Hristos este foarte tranşant şi subliniază acest aspect în următoarele cuvinte veşnice: "Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele." Ioan 10,14.15. În primul rând, Hristos declară că toţi cei din staulul Său sunt cunoscuţi de El, în absolut toate privinţele. Dar, pentru a fi "oaie" sau credincios veritabil, ucenic al lui Hristos, căci acesta este adevăratul înţeles al cuvântului "oaie", credinciosul nu este îndeajuns să fie cunoscut de Hristos, ci el sau ea însăşi trebuie să-l cunoască pe Păstor în aceeaşi măsură în care El îl cunoaşte sau o cunoaşte pe ea!

Şi ca să fie şi mai explicit, Hristos ne arată ce înseamnă adevărata cunoaştere reciprocă, dinspre Dumnezeu către om şi invers, în staulul lui Dumnezeu. El spune răspicat că ucenicul Său trebuie să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl pe El şi întocmai cum îl cunoaşte El pe Tatăl Său!! Când acea biserică de pe pământ deţine această cunoştinţă vie, ce trebuie să caracterizeze fiecare membru botezat, atunci se poate spune cu certitudine că ea este staulul lui Dumnezeu! Dar, există o astfel de biserică pe pământ? Dacă a existat vreodată, atunci ea trebuie să fi fost plinătatea desăvârşirii şi sfinţeniei Celui sfânt!!! În acest caz, istoria păcatului ar fi trebuit să se încheie iar astăzi să trăim în veşnicie. Dacă ea există astăzi ca întreg, ca staul, nu cu sfinţi răzleţi ici şi colo în bisericile din această lume, atunci ar fi trebuit să avertizeze lumea printr-o mare strigare în care să descopere frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, pentru a putea pune în contrast păcatul lumii cu neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vor: oferta mântuirii, sau moartea veşnică!

Observăm şi singuri că staulul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi caracterizat în permanenţă doar de această cunoştinţă vie care se capătă numai de sus, de la Tatăl luminii în care nu este schimbare. El este Păstorul cel bun, prin Fiul, pentru oile care îl cunosc că este bun în adevăratul sens al cuvântului, nu ca o simplă dogmă, ca o teorie lipsită de viaţă! Aceşti ucenici sfinţi ştiu că este bun, cu tot ceea ce implică acest cuvânt, deoarece îi cunosc caracterul tocmai fiindcă au caracterul Lui! Într-un asemenea staul, pe drept numit staul, cunoaşterea aceasta este în sine viaţa veşnică. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.

Din acest motiv, staulul despre care vorbeşte Hristos este adevărata biserică, stâlpul şi temelia adevărului, cea care nu a fost înfrântă niciodată de Satana, căci temelia ei este Isus Hristos. Este biserica în care toţi sunt fraţi, fiecare având un singur Păstor bun, pe Hristosul Domnului! În acest staul au intrat toţi copiii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până astăzi!! Ea este biserica ce va încheia în triumf total, în neprihănire, lupta cea mare sau Armaghedonul, punând capăt istoriei milenare a păcatului pentru vecie. Cei 144.000 încheie construcţia acestei faimoase clădiri spirituale, un adevărat templu viu. De altminteri, ei vor fi singura biserică vie, ca întreg, ce va fi caracterizată în totul totului tot de această cunoaştere a lui Hristos în mod deplin, exact aşa cum a spus Hristos, deoarece lumina care va străluci nu peste multă vreme va întrece tot ceea ce au cunoscut vreodată toţi ucenicii lui Hristos morţi în neprihănire.

     "Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe >Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii< (Ioan 1,29) şi prin El au fost aduşi în staulul harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Păstorul divin, par. 6.

După cum se poate constata, în această biserică intră doar cei care au trecut prin uşă. Acela care a descoperit în Scripturile adevărului pe Isus Hristos cel răstignit pentru păcatele lui, dar viu şi înălţat la cer pentru a mijloci în favoarea tuturor păcătoşilor, care face din El un Mântuitor viu pentru sufletul şi viaţa sa, va ajunge să intre prin uşa staulului şi să-l cunoască pe Cel bun, aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe El şi cum El îl cunoaşte pe Tatăl. Numai pe baza acestei cunoaşteri se poate stabili frăţia şi unitatea cu Dumnezeu. Nici o organizaţie religioasă nu poate oferi această cunoştinţă, pentru că nu o are cu adevărat.

Se observă limpede că staulul acesta în care trebuie să mai intre oi până la sfârşitul timpului, pentru ca această clădire spirituală să poată fi definitivată, căci ea va trebui să cuprindă un număr de ucenici mântuiţi egal cu cel al îngerilor dezertori, demonii, fiindcă cei din urmă trebuie înlocuiţi din cauza căderii lor, responsabilităţile lor din trecut trebuind să fie preluate de către toţi aceşti credincioşi formidabili şi duse pe culmi mai înalte, este numit staulul harului. Şi aşa şi trebuie să fie. Numai prin har suntem mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi, spunea Pavel, ci de la Dumnezeu. Împărăţia harului începe în inima păcătosului pocăit când Hristosul Domnului a devenit Păstorul cel bun şi viu pentru suflet!

Un astfel de credincios devine ucenicul lui Hristos şi intră în staulul lui Dumnezeu, prin Uşă, indiferent de organizaţia religioasă din care face parte! Numele tuturor celor ce fac parte din această biserică biruitoare este trecut în cartea vieţii. Aşadar, staulul lui Dumnezeu nu este o organizaţie religioasă, căci conducerea omului nu-şi are locul acolo unde domneşte doar Păstorul cel bun. În staulul acesta numele tuturor sunt trecute în cartea vieţii, pentru că toţi sunt născuţi din nou prin Duhul Sfânt, toţi sunt cunoscuţi şi îl cunosc pe Isus, tot la fel după cum Tatăl îl cunoaşte. Prin urmare, toţi sunt fraţi, nu căpetenii, cel care are darurile cele mai multe slujind celui care are mai puţine, Hristos fiind cel mai de frunte slujitor în acest sens!!!

Aceşti ucenici deosebiţi nu sunt religioşi pe dinafară, nu sunt dominaţi de spiritul fariseismului ori spiritul laodicean, nu sunt dogmatici, ci sunt spirituali, sfinţi şi neprihăniţi, care împlinesc voia Domnului lor, pe care îl cunosc foarte bine. Ei cunosc principiile vii ale adevărului şi neprihănirii şi ştiu cum să se încreadă în Acela care nu dă greş niciodată. În ultimul mare conflict, ce stă să înceapă, numai aceia care şi-au fortificat mintea cu adevărurile sfinţitoare ale Bibliei, cunosc cu adevărat caracterul lui Dumnezeu. Cine cunoaşte doar o teorie cu privire la caracterul lui Dumnezeu, fie ea şi din Scripturi, nu-l cunoaşte cu adevărat şi nu face parte din staulul lui Hristos. Marile încercări de-a lungul timpului, la care au fost supuşi mulţi credincioşi vii din acest staul, au fost trecute cu bine, mai ales de martiri, tocmai pentru că l-au cunoscut, potrivit luminii date în acea vreme, pe Păstorul cel bun. Ei au ştiut în cine cred şi pentru ce mor. Cine nu-l cunoaşte pe Isus aşa cum Tatăl îl cunoaşte riscă pierderea vieţii veşnice. Nici măcar nu va rezista presiunii uriaşe impuse de fiară şi de icoana fiarei peste puţin timp. Să luăm aminte la aceste cuvinte cu tâlc, căci privesc generaţia aceasta:

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

Staulul lui Dumnezeu a fost, de la căderea omului în păcat, totdeauna prezent pe pământ. Adam şi Eva, primii oameni care au fost transformaţi prin harul lui Hristos, după ce au păcătuit, sunt primii cu care Hristos a pornit edificiul acestui staul extraordinar. La el s-au adăugat alţii până când acest edificiu, această clădire, a devenit de departe un templu viu, căci pentru Dumnezeu toţi cei morţi în Hristos sunt ca şi vii! Împărăţia harului şi acest staul, ca să înţelegem corect acest adevăr, sunt unul şi acelaşi lucru. Staulul acesta este singura biserică adevărată în care omul nu aduce nimic decât caracterul Păstorului cel bun care i se oferă în dar. Toţi cei ce au făcut parte şi fac parte în continuare din acest staul poartă haina albă a neprihănirii lui Hristos. 

Acum, orice susţinere că organizaţia religioasă cutare sau cutare este staulul lui Hristos nu poate fi adevărată întrucât nu se înscrie în tiparul staulului lui Dumnezeu. Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu iubeşte sau nu preţuieşte pe oamenii care compun diferitele organizaţii religioase. Practic El nu are nici un loc în organizaţiile religioase, cu toate că se rosteşte numele Lui în fiecare predică şi în toate rugăciunile înălţate, dar preţuieşte pe cei ce le compun căci doreşte mântuirea lor aşa cum prea puţin ne imaginăm. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu e Acela care singur îşi făureşte biserica prin puterea nepieritoare a harului şi a vieţii veşnice, care se pogoară de sus şi care este primită prin credinţa lui Isus!

Organizaţiile religioase propun căi ale mântuirii în numele lui Hristos, fără să-l aibă pe Hristos! Îl înalţă pe Hristosul istoric sau al Bibliei şi vorbesc despre El fără să-l cunoască în calitate de Mântuitor viu şi personal, deoarece acolo unde nu este prezentă cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu conţinută în Evanghelia cea veşnică, acolo Hristos nu poate fi Păstorul cel bun, căci Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, şi ele îl cunosc pe El întocmai după cum Tatăl şi Fiul se cunosc reciproc!! "Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El." 1Corinteni 6,17.

Apostolul Pavel ne oferă cel mai amplu tablou despre cum trebuie să arate o biserică pe pământ, potrivit planului lui Dumnezeu. Dacă toţi membrii bisericii ar fi acţionat în consecinţă, ascultând şi practicând întru totul învăţăturile sănătoase ale Evangheliei, atunci nu am mai fi vorbit niciodată despre organizaţii religioase. Biserica devine organizaţie religioasă numai prin pierderea Evangheliei şi alungarea Duhului Sfânt prin neascultare şi planuri omeneşti. Aceasta este o realitate ce nu ar trebui pusă la îndoială niciodată.

     "Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: >S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor<. Şi acest: >S-a suit< ce înseamnă decât că înainte se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce s-a coborât este acelaşi cu Cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste." Efeseni 4,1-16.

Trebuie să fie clar că nici o organizaţie religioasă nu poate da pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţi evanghelişti, ş.a.m.d. În schimb, ea poate da pe bandă rulantă predicatori şi învăţători religioşi, îndoctrinaţi cu învăţătura organizaţiei, considerată a fi învăţătura sănătoasă a Scripturilor! Numai atunci când Hristos este Cap peste tot trupul, numai atunci biserica este staulul lui Dumnezeu în adevăratul sens al Cuvântului cel viu, căci din El toţi îşi primesc "creşterea", şi implicit şi calificarea pentru poziţia cea mai potrivită în staul, "potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei". Totul în staul "se zideşte în dragoste". Aceasta este adevărata imagine a bisericii, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, dar numai cu condiţia ascultării depline, pline de încredere într-un Dumnezeu Tată şi Mântuitor care zice şi se face!!

Într-un astfel de staul, pe drept cuvânt şi în mod deplin, "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi". Aceasta este învăţătura sănătoasă a Scripturilor referitoare la staul sau biserica lui Hristos, aşa cum a fost şi este gândită de Dumnezeu. Dar, din păcate, câte organizaţii religioase sunt pe pământ, fiecare pretinzând în mod absurd că este staulul sau singura biserică adevărată, tot atâtea credinţe sau crezuri religioase există!! Scripturile învaţă în mod absolut şi pentru totdeauna că există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Isus Hristos, şi care, la rândul Lui, ni-l pune la dispoziţie pe Reprezentantul Său personal, Duhul Sfânt, cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului, fără de care nu poate exista împărăţia harului, deci staulul, fiindcă harul este puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, ca Persoană divină!! Harul nu este numai o favoare, ci este chiar puterea Evangheliei, însăşi puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Acum, învăţătura lui Dumnezeu, prin Pavel, despre chipul adevăratei biserici, urmăreşte să scoată în evidenţă ce ar trebui să fie o biserică chemată după planul lui Dumnezeu în lume. Numai că această învăţătură nu a devenit realitate practică în nici o biserică prin care Dumnezeu ar fi dorit să instaureze fericirea, bucuria, prosperitatea şi sănătatea în lume. Absolut toate bisericile, începând cu cea iudaică şi până la biserica laodiceană, au pierdut Evanghelia, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt, ajungând fiecare organizaţie religioasă. De fapt, tabloul profetic din Apocalipsa 2 şi 3 ne înfăţişează căderea bisericii în diferite etape ale parcursului ei istoric, până astăzi. Fiecare dintre acele biserici au ajuns una câte una organizaţie religioasă, unde omul şi "sabia", simbolul căilor omeneşti de plănuire şi înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, conduc potrivit principiilor omeneşti.

Astfel, biserica apostolică a ajuns papalitatea, o organizaţie politico-religioasă, cea mai mare din lume; apoi biserica protestantă, după marea Reformă din sec. al XVI-lea, s-a împărţit în mai multe biserici din cauza diferenţelor de opinie şi de înţelegere a unor aspecte ale adevărului Evangheliei, fiecare ajungând cu timpul organizaţii religioase, ba chiar unele dintre ele biserici de stat; nu mai trebuie să pomenim de sora geamănă a bisericii romane, din Anglia, Biserica Anglicană; şi în sfârşit biserica adventistă care, prin pierderea Duhului Sfânt şi a Evangheliei, a devenit plină de spiritul laodicean şi implicit o organizaţie religioasă. Din milă, Dumnezeu a mers a doua milă cu fiecare dintre aceste biserici, permiţând şi oferind sfat, unde i s-a permis, cu privire la cum să se organizeze, în speranţa că poate cândva vor primi Evanghelia pe calea pe care El avea s-o pregătească în vederea acestui scop.

Acest principiu al milei a doua prin permiterea organizării bisericii, care acum era lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, este frumos scos în evidenţă prin realitatea, care ar trebui să fie convingătoare pentru orice minte serioasă, cu privire la îngăduirea sabiei în mijlocul poporului evreu!! Dumnezeu nu a dorit să-l introducă pe Israel în Canaan prin folosirea sabiei şi deci prin ucideri în masă. Scripturile dovedesc acest fapt într-un mod grăitor şi indubitabil. Numai că evreii au ţinut morţiş să poarte sabia, iar Dumnezeu a permis această stare de lucruri. Însă, această îngăduire nu are nimic de-a face cu planul Său şi nu descoperă nicicum caracterul şi voia Sa iniţială cu poporul Israel. De la sabie, evreii au ajuns la împărat, căci au ţinut neapărat să fie exact aşa cum erau celelalte popoare, aşa că şi felul cum urmau să fie organizaţi avea să poarte doar amprenta umană. Iar de aici, cu sabie şi cu împărat, nu a mai fost decât un pas până la batjocorirea şi răstignirea Aceluia care dorise cu preţul vieţii Sale să-şi umple biserica aleasă cu neprihănire, cu condiţia abandonării de către evrei a sabiei şi a încrederii în oameni!

Astfel, prin acest adevăr putem învăţa un lucru deosebit de important, şi anume că organizaţia religioasă, ca şi sabia, a fost doar îngăduită, ea nedescoperind planul lui Dumnezeu iniţial cu biserica, ci mai degrabă mila lui Dumnezeu prin care a permis acest lucru din cauza răzvrătirii, a neascultării şi a pierderii Evangheliei. Dacă studiem cu rugăciune şi cu maximă atenţie ceea ce spune Pavel despre cum trebuie să arate staulul lui Dumnezeu, atunci singura concluzie pe care putem să o tragem este că biserica sub formă de organizaţie religioasă nu se înscrie în tiparul învăţăturii Bibliei, pentru că omul conduce şi nu Dumnezeu. Ea în sine nu este păcat, ci este doar o formă de organizare pe care Dumnezeu a permis-o, dar fără să ilustreze prin aceasta planul Său în şi cu biserica.

Acolo unde omul conduce, nu poate fi vorba niciodată despre desăvârşirea sfinţilor, câtă vreme învăţătura respectivei biserici este lipsită de puterea de viaţă a Duhului Sfânt! Staulul lui Dumnezeu, cunoscut şi ca "Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor", Evrei 12,23, este plin de toată plinătatea Dumnezeirii, plinătate manifestată prin diversele daruri împărţite fiecăruia, potrivit măsurii de har de care are parte fiecare, în funcţie de capacităţile intelectuale. Aici se află o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, un singur Mijlocitor şi un singur Duh Sfânt, care umple inimile tuturor. Nici o organizaţie religioasă şi nici o grupare religioasă din lume nu are aşa ceva, căci atunci ar trebui ca dragostea şi adevărul să caracterizeze totul. Cu alte cuvinte, Pavel ne descrie în miniatură cum este cerul pogorât pe pământ în staulul lui Dumnezeu sau în biserica adevărată!

Ce urmăreşte Dumnezeu printr-o astfel de biserică plină de libertatea lui Dumnezeu şi de orice dar bun? Desăvârşirea printr-o viaţă de biruinţă deplină asupra oricărui păcat şi asupra oricărei ispite! "Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos..." Efeseni 4,11-13.

Nimeni nu trebuie să fie îngrijorat că face parte dintr-o organizaţie religioasă. Dar, toţi cei ce doresc mântuirea trebuie să se asigure că au experienţa naşterii din nou, singura care atestă că numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi că astfel fac parte din staulul lui Dumnezeu. Nu e suficient să fii membru al bisericii, ca organizaţie religioasă, ci asigură-te că eşti deja membru al bisericii "celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor". Singurii creştini vii care vor ajunge să împlinească Scripturile cu privire la biserica despre care vorbeşte Pavel, ajungând toţi, ca întreg, ca trup spiritual, "la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos", vor fi cei 144.000.

     "În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

În societatea omenească, Hristos nu a găsit nimic cu care să asemene staulul Său, sau împărăţia harului, nici o formă de organizare statală, nici o formă de organizare religioasă sau bisericească, nimic care să se asemene măcar cu ideea de staul dumnezeiesc, unde toţi sunt fraţi, unde toţi se preţuiesc şi se respectă, pentru că toţi sunt prinşi în legătura păcii, datorită prezenţei Duhului Sfânt, singurul care poate aduce armonie între Dumnezeu şi oameni.

     "Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 6.

Aici nu este în discuţie trădarea vreunei organizaţii religioase, câtă vreme omul este stăpân acolo, ci este vorba despre trădarea staulului lui Dumnezeu, a bisericii celor întâi născuţi şi implicit a lui Dumnezeu. Textul nu face referire la o trădare a vreunei organizaţii religioase pământeşti. Dacă ar fi aşa, atunci Isus a greşit când s-a îndepărtat de biserica iudaică şi a format o nouă biserică în persoana ucenicilor Săi! Să luăm aminte la adevărul acestor cuvinte nemuritoare:

     "Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-l omoare; de aceea, Isus s-a îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese învăţat în ale legii şi s-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
     După cum Hristos, lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice în zilele Lui, la fel a fost lepădat şi în generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat istoria retragerii lui Hristos din Iudea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu, reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă; dar conducătorii religioşi n-au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care caută lumina sunt obligaţi de către aceeaşi învăţătură să părăsească biserica părinţilor lor, ca să-i poată da ascultare." Hristos lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 4, 5.

Golirea de sine a lui Hristos

Biruinţa formidabilă şi unică a lui Hristos, ca om, împotriva oricărei mânjituri a păcatului, asupra tuturor ispitelor şi a lui Satana se datorează în primul rând tainei lui Dumnezeu ce implica unirea sau îmbinarea naturii Sale divine, proprietatea Sa personală din veşnicie, cu natura omenească degenerată, slabă, păcătoasă şi muritoare, cu toate tendinţele sau aplecările ei spre păcat. Această taină a lui Dumnezeu a fost manifestată în toată plenitudinea ei prin întruparea Fiului lui Dumnezeu între oameni. Mai mult decât atât, pentru ca această taină să se manifeste în folosul omului, dar şi în folosul îngerilor şi al tuturor lumilor create de Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta se puteau pune baze veşnice împotriva apariţiei păcatului din nou în univers, exista o clauză în legământul dintre Tatăl şi Fiul care stipula că Cel din urmă nu trebuia să-şi exercite pe pământ în nici o împrejurare, în nici un moment al timpului şi în nici un loc puterea Sa creatoare, prin care a adus la existenţă tot ce este viu!!

Prin urmare, taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, în ce priveşte întruparea, nu implica sub nici o formă folosirea sau exercitarea din partea lui Isus, pe pământ, deci în timpul întrupării, puterea creatoare specifică naturii Sale de Dumnezeu deplin şi veşnic!! Spun taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu în scopul de a descoperi în ce fel s-a manifestat golirea de sine a lui Hristos pe pământ. În primul rând, taina lui Dumnezeu este pentru oameni, fiindcă este singura posibilitate reală ca aceştia să devină şi să se menţină tot timpul vieţii lor biruitori asupra oricărui păcat mărturisit şi a oricăror forme de ispitire camuflată sau pe faţă! Ea este pur şi simplu darul lui Dumnezeu pentru oameni şi singura alternativă din partea lui Dumnezeu pentru dezrădăcinarea definitivă a păcatului de pe pământ şi din univers, fără ca El să încalce voinţa, demnitatea şi libertatea fiinţelor păcătoase. Taina lui Dumnezeu este în termeni practici răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului, fără să folosească în vreun fel forţa, contrângerea sau vreun miracol pentru a face să dispară păcatul şi păcătoşii!

De asemenea, taina lui Dumnezeu devine realitate pentru oameni doar prin actul naşterii din nou. Când un om plin de regrete, de căinţă şi-a predat prin mărturisire sau confesiune toate păcatele Mântuitorului, prin credinţă vie, fără să şovăie, natura cea rea sau vrăjmăşia interioară din mintea lui, care este o natură spirituală, a fost înlocuită cu natura divină a lui Hristos, prin ea înţelegând caracterul Său minunat şi veşnic, care-i totuna cu viaţa veşnică. Schimbarea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul acestei taine magnifice. Ea este rezultatul lucrării Duhului Sfânt în cel credincios, întocmai cum întruparea lui Hristos în pântecele Mariei a fost opera extraordinară a Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne aşteptăm ca această taină să se materializeze pentru om undeva în viitor, căci este o mare greşeală. Ci ea este legea Duhului de viaţă în orice om născut din nou, ceea ce înseamnă că taina lui Dumnezeu sau taina întrupării trebuie să caracterizeze pe toţi cei care se închină astăzi în Duh şi în adevăr lui Dumnezeu. (Nunta la care ne invită Tatăl din ceruri cuprinde deopotrivă taina lui Dumnezeu, adică unirea naturii divine cu natura omenească, această unire însemnând practic naşterea din nou ce se continuă apoi cu lucrarea reformei prin care se păşeşte de la o treaptă la alta a sfinţeniei şi desăvârşirii, şi primirea împărăţiei slavei de către Hristos atunci când mireasa Sa de pe pământ, cei 144.000, ca cele dintâi roade, în virtutea cărora se face posibilă învierea tuturor credincioşilor de la Adam, sunt sigilaţi şi gata să fie înălţaţi împreună cu cei înviaţi în sanctuar. Taina lui Dumnezeu se va sfârşi atunci când nunta s-a încheiat, adică atunci când Hristos a primit de la Tatăl, pe vecie, împărăţia ce de drept i se cuvine, fiindcă este a Lui).

Să ne întoarcem acum la taina lui Dumnezeu în ce priveşte întruparea lui Hristos, o taină care îl priveşte pe Dumnezeu la momentul şi în timpul întrupării lui Isus pe pământ. Această taină se putea manifesta conform planului mântuirii şi a legământului încheiat cu Tatăl în veşnicie, numai dacă Isus nu-şi exercita puterea creatoare pentru a scăpa din situaţiile de criză, pentru a ieşi din dificultate, sau pentru a birui păcatul şi ispitele care asaltau natura Sa slabă omenească! Dacă taina lui Dumnezeu este din veşnicie, atunci trebuie că ea este fundamentul planului de mântuire, căci fără întrupare nu ar fi fost posibilă salvarea omului păcătos. De aceea, şi legământul dintre Tatăl şi Fiul este tot din veşnicie. Atunci şi acolo s-a stabilit şi clauza prin care se prevedea ca Hristos să trăiască întocmai cum trăiesc oamenii lipsiţi de puteri speciale, în acest caz biruinţa asupra păcatului şi ispitelor trebuind să se facă doar prin exercitarea credinţei în purtarea de grijă a Tatălui din cer!!

Această clauză este frumos exprimată de Mântuitorul în următoarele cuvinte: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi". Ioan 5,30. Asta ne învaţă că Hristos a acceptat condiţia de om cu tot ceea ce implică ea. În natura Sa omenească Isus a fost identic sau deopotrivă cu natura slabă şi muritoare a omului păcătos. Din punct de vedere celular, emoţional, sentimental, psihic şi fizic Isus a fost om adevărat, asemenea oricărui om care se naşte pe acest pământ. Singurul lucru care l-a făcut diferit de fiecare dintre noi, oamenii, şi de oricare altă fiinţă creată din univers, a fost natura Sa dumnezeiască fără început, natura spirituală care locuia în cea umană. Această natură divină a fost îmbrăcată cu natura umană degenerată de păcat, slabă şi pipernicită, predispusă tot timpul la păcat! În El se aflau îmbinate armonios, fiecare cu individualitatea ei, natura divină şi natura umană. Cu toate acestea, Isus nu a încetat să fie Dumnezeu niciodată, deşi trebuia să se manifeste şi să gândească asemenea omului căzut în păcat. Aceasta este taina evlaviei despre care am vorbit mai sus.

     "El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu dar nu s-a înfăţişat ca Dumnezeu." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1126.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit om. Omenescul nu a luat locul divinităţii şi nici divinitatea locul naturii omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Natura umană şi natura divină au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi, ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El a rămas credincios şi drept loialităţii Sale..." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 6.

     "În El, natura divină şi natura omenească au fost îmbinate, şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 4.

Miza pentru salvarea omului era una uriaşă, cu consecinţe veşnice, întrucât Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie, nesilit, să devină una cu omul păcătos şi muritor, ceea ce presupunea de la sine şi o manifestare asemenea omului în toate privinţele. Din acest motiv, El nu trebuia să-şi permită să se folosească de puterea Sa creatoare nici o clipă pentru reuşita deplină a planului mântuirii. Satana a întrevăzut acest lucru şi a mizat la rândul lui pe ispitirea omului Isus în aşa fel, încât să fie adus în situaţia de a face apel la atotputernicia divinităţii Sale ca să scape de dificultăţi sau de ispite crunte. Dacă s-ar fi putut întâmpla acest lucru, atunci Hristos ar fi fost înfrânt pentru că legământul prin care se stipula ca El să nu-şi exercite puterea supranaturală în orice împrejurări ar fi fost încălcat, rupt. "Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." The Review and Herald, 1 aprilie 1875.

Cuvintele lui Isus: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi" descoperă cel mai bine ceea ce nu putea să facă El în calitate de Dumnezeu. El trebuia să se sprijine toată viaţa Sa pământească doar pe puterea Tatălui Său şi pe purtarea Lui de grijă, exact aşa cum pot şi trebuie să facă toţi oamenii păcătoşi. Hristos trebuia să trăiască doar prin credinţă şi să se manifeste ca un om născut din nou, chemat după planul lui Dumnezeu la desăvârşire! ">Eu sunt adevărata Viţă<, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. >De la Mine Însumi, nu pot face nimic<, spusese El mai înainte (Ioan 5,30)." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 44.

     "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit pentru că avea putere nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >Eu nu pot face nimic de la Mine însumi< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.

     După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită!, par. 14.

Nu trebuie să înţelegem cu nici un chip că dumnezeirea lui Hristos pe pământ era lipsită de putere creatoare sau de atotştiinţă, pentru că nu este aşa. El nu a venit pe pământ să se manifeste ca un Dumnezeu mai mic, pentru că natura Lui divină ar fi suferit nişte modificări prin naşterea din Maria. În El, ca om, locuia toată plinătatea dumnezeirii întocmai după cum în cer, ca înger, locuia toată plinătatea dumnezeirii. El era pur şi simplu Dumnezeu întrupat în toată plinătatea cuvântului.

Ceea ce a făcut Isus, în schimb, potrivit clauzei legământului cu Tatăl, era că încredinţase sau aşezase cu încredere deplină toată puterea Sa supranaturală în mâinile Tatălui. Numai din perspectiva aceasta putea Hristos să se încreadă în puterea nemărginită a Tatălui Său; şi era şi imperios necesar să facă acest lucru în condiţiile păcatului. Nu exista altă cale ca Hristos să se manifeste pe pământul blestemat de păcat întocmai după cum se manifestă şi trăiesc toţi oamenii păcătoşi lipsiţi de puteri supranaturale!! În felul acesta, El s-a identificat în mod deplin cu omul, inima Lui bătând la unison cu inima omului care trăieşte sub blestemul păcatului. El a fost pur şi simplu Emanuel, Dumnezeu cu noi în toată plinătatea cuvântului, cu tot ceea ce implică această expresie extraordinară.

Este un simplu fapt atunci să conchidem că, dacă El nu şi-a exercitat pe pământ cu nici un chip puterea creatoare, caracteristică propriei Sale naturi divine, atunci minunile săvârşite, precum vindecările şi învierile răsunătoare, au fost rodul lucrării puterii creatoare a Tatălui din cer, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin intermediul îngerilor cereşti!! Aceasta era singura putere pe care se sprijinea Isus, ceea ce implica o ascultare desăvârşită de Tatăl din cer şi o cunoaştere perfectă a caracterului Lui imuabil. "Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Şi în felul acesta Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii." Hristos Lumina Lumii, cap. Noi am găsit pe Mesia, ultimul paragraf.

Golirea de sine a lui Isus a mers până acolo, încât nu numai că a renunţat definitiv şi pentru totdeauna la forma şi înfăţişarea Sa de Dumnezeu-înger pentru a deveni om deplin, ci mai trebuia să experimenteze pe viu şi ce înseamnă să trăieşti ca un simplu om, care nu poate fi ajutat să trăiască mai presus de păcat şi ispitele lui decât prin credinţă plină de încredere într-un Dumnezeu nevăzut, dar al cărui caracter trebuie foarte bine cunoscut, până la însuşire deplină!! Energia şi atributele specifice naturii Sale dumnezeieşti au fost oprite să uşureze în vreun fel neplăcerile, durerile şi suferinţele îndurate în natura Sa omenească, mai ales în pustia ispitirii, în grădina Ghetsimani şi pe cruce. "Atributele Sale divine au fost oprite să uşureze suferinţa sufletului Său sau durerile trupului Său." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1124. Golirea de sine a lui Isus a fost totală. Profunda Sa smerenie nemărginită, în dorinţa de a ne salva, l-a condus până acolo încât a acceptat de bună voie să renunţe la tot: la Tatăl Său, la splendorile şi strălucirea fără pereche a Ierusalimului ceresc, la tronul Său, la prietenia voioasă şi plină de bucurie a îngerilor, pentru a veni în întunericul păcatului, într-un trup slab, păcătos, adică predispus păcatului, muritor, cu posibilitatea de a păcătui şi a pierde ca om veşnicia!!

Era conştient că trebuie să se împărtăşească de viaţa omului păcătos muritor, să gândească asemenea oricărui om, folosind un creier pipernicit şi limitat pe deasupra, un creier degenerat din cauza urmărilor păcatului; era conştient că trebuie să trăiască în limitele precare ale naturii omeneşti, care poate ceda oricând la boli, la ispite şi la păcat! El trebuia să-l răscumpere pe om în trupul degradat al acestuia din urmă, fiindcă pe pământ nu avea altceva cu care să-şi îmbrace divinitatea Sa nemuritoare, moneda de schimb fiind propria Sa viaţă, propriul Său sânge. Fiecare păcat gândit şi săvârşit de oameni vreodată, orice vinovăţie care însoţea păcatul trebuiau aşezate pe umerii Săi plăpânzi, de om asemenea tuturor oamenilor de pe pământ. Nimeni şi nimic nu puteau plăti pentru păcatele noastre decât viaţa nevinovată şi desăvârşită, nepătată a lui Dumnezeu îmbrăcat sau înveşmântat în trup de carne şi oase, ca om real şi deplin, carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Aceasta este golire de sine nemărginită, dincolo de a putea fi descrisă în limbajul nostru omenesc. Nici un condei nu va putea zugrăvi vreodată îndestulător formidabila golire de sine a lui Hristos. Cu această realitate în faţă, cine mai poate iubi păcatul?

Prin golirea Sa de sine noi trebuie să înţelegem că Hristos hotărâse să-l înfrângă pe Satana doar în şi prin natura Sa omenească, fără să se manifeste ca Dumnezeu plin de putere creatoare pentru a scăpa din dificultăţi, suferinţe sau chiar moarte. El pur şi simplu şi-a negat dumnezeirea în periplul Său pământesc! Numai astfel putea dovedi că omul, cu natura lui aşa slabă şi păcătoasă, poate da ascultare în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu, împlinind toate poruncile Sale, printr-o legătură vie cu Sursa puterii lui prin credinţă vie, plină de încredere în caracterul Aceluia care zice şi se face. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său este exact aceeaşi ascultare care se cere şi omului. Biruinţa lui Hristos poate fi biruinţa oricărui om născut pe acest pământ, indiferent de împrejurări.

     "Noi nu trebuie să considerăm ascultarea în sine a lui Hristos ca ceva care i-a fost adaptat îndeosebi din pricina naturii Sale divine; pentru că El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului, şi a fost ispitit ca substitut şi garant al omului. Dacă Hristos ar fi avut o putere specială care nu este privilegiul omului s-o aibă, atunci Satana ar fi profitat din plin de acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos a fost aceea de a lua de la Satana controlul asupra omului, iar El putea face acest lucru doar într-un mod direct. El a venit ca om pentru a fi ispitit ca om, dovedind ascultarea unui om. Hristos a dat ascultare lui Dumnezeu, şi a biruit după cum şi omenirea trebuie să biruiască. Noi suntem conduşi să tragem concluzii greşite din cauza vederilor eronate cu privire la natura Domnului nostru. A atribui naturii Sale o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în conflictele lui cu Satana, înseamnă a distruge plinătatea omenescului Său. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei decât dacă puterea divină lucrează prin omenesc. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu în propria Sa persoană divină, ci ceea ce a putut face prin omenesc. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş naturii divine, şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat. Maiestatea cerului a fost Cel care a devenit om, care s-a umilit pe Sine în natura noastră omenească; El a fost cel ispitit în pustie şi care a îndurat opoziţia păcătoşilor împotriva Sa." The Signs of the Times, 10 aprilie 1893.

     "Biruinţa şi ascultarea lui Hristos este aceea a unei adevărate fiinţe omeneşti. În concluziile noastre noi facem multe greşeli din pricina vederilor noastre eronate despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale omeneşti o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în luptele lui cu Satana, noi distrugem plinătatea omenescului Său. Puterea şi harul Său atribuit le dă tuturor celor care îl primesc prin credinţă.

     Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele lui Satana fără putere divină combinată cu mijloacele ei. Tot aşa a fost şi cu Isus Hristos; El a putut să se ţină cu tărie de puterea divină. El nu a venit în lumea noastră pentru a da ascultare ca un Dumnezeu mai mic faţă de unul mai mare, ci ca om pentru a asculta de legea cea sfântă a lui Dumnezeu, şi în acest fel El este exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu, ci ceea ce omul poate face, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice împrejurare critică. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş al naturii divine şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 929.

Misiunea Sa de a asculta în mod deplin de Tatăl din cer nu a fost una uşoară, fiindcă a fost dificil să păstreze nivelul omenescului Său tocmai din cauza limitelor impuse de acesta şi, mai mult, pentru că trebuia să reziste înclinaţiei, ca om, să-şi folosească puterea de a se salva singur în timp de primejdie!!

     "A fost o sarcină dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul pe care El îl pusese la cale pentru salvarea omenirii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura omenească. El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului, tot aşa cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului slab al naturii lor corupte şi să fie părtaşi ai naturii divine.

     Hristos a fost supus testului cel mai sever, necesitând puterea tuturor facultăţilor Sale de a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei pentru a se salva singur şi de a triumfa asupra puterii prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti, şi şi-a folosit puterea sa extremă pentru a profita de slăbiciunea omenescului pe care Hristos l-a luat asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele sale în locul omului." Review and Herald, 1 aprilie 1875. 

Interesant este şi faptul că Isus nu trebuia să facă faţă doar tentaţiei specifice naturii omeneşti de a-şi exercita puterea ca Dumnezeu, dacă ar fi voit, pentru a scăpa din situaţii dificile, ci mai trebuia să reziste şi înclinaţiei de a-şi ajuta natura umană cu vitalitatea provenită din natura Lui dumnezeiască pentru a se asigura în felul acesta împotriva oricărei boli!! "El ar fi putut să-şi ajute natura Sa omenească pentru a rezista atacurilor bolii prin revărsarea vitalităţii şi a vigorii nepieritoare din natura Sa divină spre cea omenească. Dar El s-a umilit pe Sine în natura omului." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1127. 

Această umilinţă fără margini este frumos enunţată de către apostolul Pavel, când spune: "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce". Filipeni 2,6-8. În Noua Versiune Internatională, versetul 6 este redat astfel: "Care, fiind Dumnezeu chiar în natura Sa, n-a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca pe ceva ce trebuie folosit spre propriul Său avantaj". Aici este scos în evidenţă că Hristos s-a golit de sine întru totul, negândindu-se să se folosească în vreun chip de egalitatea cu Dumnezeu, deci de natura Sa divină în care locuieşte toată puterea Sa creatoare, împreună cu atotştiinţa Sa, spre a căpăta vreun avantaj în lupta cu Satana sau spre propriul Său folos!! 

Un alt aspect important peste care nu trebuie să trecem este acela că, deşi Isus nu trebuia să-şi exercite niciodată puterea supranaturală pentru folosul Său, cât timp s-a aflat în viaţă pe pământ, totuşi învierea Lui a fost propria Sa operă, în sensul că a înviat prin puterea care se afla în El însuşi, în natura Sa divină. Când şi-a încheiat misiunea pământească murind şi biruindu-l pe Satana, învierea Sa trebuia să se facă prin Sine însuşi. Dumnezeirea Lui, care dormea în trupul Său inert, căci nu avea cum să se exprime fără intrumentul unui trup viu, a fost trezită prin glasul lui Moise-Gabriel, care a rostit cuvântul în acest sens venit din partea Tatălui din cer. 

     "Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: >Tatăl Tău te cheamă<, Mântuitorul ieşi din mormânt prin viaţa care era în Sine însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: >Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi<. Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: >Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica<. Ioan 10,17.18; 2,19.

     Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: >Eu sunt învierea şi viaţa<. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea le putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: >Am puterea să-mi dau viaţa Mea, şi am putere s-o iau din nou<. În Dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat, par. 15, 16.

Umilinţa şi golirea de sine a lui Hristos întrec orice închipuire. Acestea se traduc printr-un singur cuvânt: DRAGOSTE!! O iubire care se dăruie pe sine pentru cei păcătoşi, care nu o merită! Astfel, caracterul lui Dumnezeu a fost descoperit aşa cum este prin viaţa Mântuitorului. Este cu adevărat nemuritoare, cea mai amplă şi cea mai frumoasă manifestare a lui Dumnezeu între nişte fiinţe păcătoase!!

     "Să ţină slava Sa acoperită, ca fiu al neamului decăzut, a fost cea mai severă disciplină la care s-a putut supune pe Sine Prinţul vieţii. În felul acesta şi-a măsurat El puterea cu Satana. Cel care a fost izgonit din cer s-a luptat cu disperare pentru biruinţa asupra Aceluia pe care era invidios încă din curţile cereşti. Ce bătălie a fost aceasta! Nici o limbă nu este capabilă să o descrie. Dar, în viitor ea va fi înţeleasă de cei care au biruit prin sângele Mielului şi cuvântul mărturisirii lor." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1081, 1082.

"Străjerule, cât mai este din noapte?"

Aşa sună o parte a binecunoscutei profeţii vechi-testamentare, care este pusă în contextul căderii Babilonului antic. Stăpânitorul lumii antice din acea vreme era Babilonul sau "Asupritorul", cum îl numeşte Inspiraţia divină. Din perspectiva vizionarului, de astă dată ca străjer sau santinelă credincioasă, Isaia este pus în situaţia de a vedea cu ochii lui căderea Babilonului îngâmfat. Toate cele ce se petreceau sub ochii săi urmau să devină realitate abia peste o sută de ani!! Profeţia din Isaia 21,1-10 prevesteşte în mod exact cum avea să se prăbuşească cetatea Babilon, şi o dată cu aceasta şi imperiul, într-o singură noapte. Această noapte fatidică este scoasă în evidenţă ca fiind "noaptea plăcerilor" ce se transformă rapid într-o noapte de "spaimă". "Cu mai mult de un veac înainte, inspiraţia prevestise că >noaptea plăcerilor<, în timpul căreia împăratul şi sfetnicii lui se întreceau în hulă împotriva lui Dumnezeu, avea să fie schimbată deodată în groază şi distrugere. Iar acum, într-o succesiune rapidă, evenimentele importante veneau unul după altul, exact aşa cum fuseseră descrise în Scripturile profetice cu mulţi ani înainte ca personajele principale ale dramei să se fi născut." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 18.

Aşadar, această parte a profeţiei ne vorbeşte în mod anume despre noaptea de desfrău, de plăceri şi orgii al căror cap era tocmai Belşaţar, unul din urmaşii la tronul marelui imperiu al lui Nabucodonosor al II-lea. "În acea ultimă noapte de nebunie, Belşaţar împreună cu căpeteniile umpluseră măsura vinovăţiei lor şi a vinovăţiei împărăţiei caldeene. Mâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. Prin nenumărate providenţe Dumnezeu căutase să-i înveţe respectul faţă de Legea Sa. >Am voit să vindecăm Babilonul<, a spus El despre aceia a căror judecată ajungea acum până la cer; >dar nu s-a vindecat!< (Ieremia 51,9). Datorită unei pervertiri ciudate a inimii omeneşti, Dumnezeu a socotit în cele din urmă necesar să dea sentinţa irevocabilă. Belşaţar avea să cadă, iar împărăţia lui urma să treacă în alte mâini." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 16.

Dintr-o dată asupritorul, marele şi falnicul Babilon, devine asuprit. Media şi Elamul dau lovitura de graţie în noaptea profetică despre care vorbim. Ulterior Elamul va ajunge satrapie persană. "Suie-te, Elamule! Împresoară, Medio! Căci fac să înceteze toate oftările lor - zice Domnul." Isaia 21,2. Se ştie cum a căzut Babilonul. Apele râului Eufrat au fost deviate de destoinicii soldaţi persani ai lui Cirus cel Mare, care mai apoi intră cu oştirea sa prin porţile nezăvorâte al cetăţii, în aparenţă inexpugnabilă.

Babilonul se afla la apogeul puterii sale, însă din punct de vedere moral se poate spune că era plin de întuneric. Străjerii vigilenţi au fost luaţi prin surprindere chiar în noaptea în care se aşteptau cel mai puţin! Nu şi-au făcut datoria. Aşadar, avem tabloul următor al timpului aceluia: Babilonul, ca stăpân al lumii; întunericul moral care predomina în lumea acelui timp; şi străjerii care nu au cunoscut timpul cercetării cetăţii păcătoase. Pentru că principiul de bază în înţelegerea profeţiilor din timpul prezent este acela care ne spune că istoria trecutului se va repeta fără putinţă de tăgadă, atunci ar trebui ca Hristos să folosească în ilustraţiile sau parabolele Sale frumoase o astfel de imagine, care să arunce lumină cu privire la timpul din imediata apropiere a venirii Sale.

Să nu uităm niciodată că spiritul şi metodele lui Satana din trecut se vor da pe faţă cu putere în cadrul timpului sfârşitului, şi mai ales în imediata apropiere a venirii lui Hristos pe norii cerului. Numai că protagoniştii vor fi alţii, întrucât marile imperii ale trecutului s-au stins din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, nu lipsesc din tabloul profetic al Noului Testament, care aruncă lumină asupra timpului în care trăim, Babilonul, Eufratul, întunericul moral şi spiritual, străjerii timpului modern şi poporul lui Dumnezeu!!

Ultimele noastre studii s-au ocupat în mod deosebit cu profeţia fecioarelor înţelepte şi nechibzuite. Aţipirea a devenit o caracteristică a acestei biserici, care este înfăţişată în profeţie ca fiind biserica Laodicea. La această concluzie corectă se ajunge doar dacă ţinem seama de faptul că Isus enunţă această parabolă extraordinară în contextul descrierii evenimentelor prin care avea să treacă biserica, de la distrugerea Ierusalimului şi până la a doua Sa venire. Apoi, în final, Hristos ne îndeamnă la o veghere foarte serioasă pentru ca să putem fi pregătiţi corespunzător pentru revenirea Sa în glorie şi mărire. El spune astfel: "Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea". Marcu 13,32.33.

Din păcate, traducerea Cornilescu a versetului 32, de altminteri ca majoritatea traducerilor, lasă să se înţeleagă în mod absolut eronat că nici îngerii şi nici măcar Isus nu ştiu când va fi ceasul venirii Sale!! Dacă ei înşişi nu ştiu, atunci cu atât mai mult oamenii păcătoşi. Însă, o veche versiune engleză a Bibliei face lumină în privinţa acestui verset, fiind în ton cu gândul lui Dumnezeu. Ea glăsuie astfel: "Dar ziua şi ora aceea nici un om nu le poate face cunoscute, nici îngerii care sunt în ceruri, nici Fiul, ci Tatăl". Această traducere face lumină în privinţa a ceea ce a spus de fapt Isus. Aflăm, deci, că cel ce va face cunoscute, la timpul cuvenit, ziua şi ora venirii lui Isus este doar Tatăl din ceruri. Cu alte cuvinte, în planul mântuirii anunţarea solemnă a zilei şi chiar a orei când Isus îşi face apariţia a doua oară pe pământ cade în grija Tatălui.

De altminteri, ar fi absurd să credem că Tatăl ar ţine ceva ascuns de Fiul Său chiar până cu puţin timp înainte să se întâmple evenimentul, oricare ar fi el. Tot ceea ce ştie Tatăl, ştie de bună seamă şi Fiul, întrucât amândoi sunt una. Tot ce trebuie să ştie îngerii, ajung să cunoască prin Fiul, fără să fie ceva ascuns de ei. La fel, tot ceea ce trebuie să cunoască ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, vor cunoaşte tot prin Fiul, de la care şi prin care vine orice cunoştinţă de la Tatăl, în aceeaşi măsură ca şi îngerii. De fapt, la o observare atentă, textul vorbeşte explicit despre o anunţare solemnă din partea Tatălui a zilei şi orei apariţiei lui Isus, şi nu despre o tăinuire a ceva despre care nu are habar nici măcar Fiul lui Dumnezeu.

Ar trebui să fim de acord cu faptul că Isus a ştiut dintotdeauna, din momentul făuririi planului mântuirii, din veşnicie, şi ziua şi ora când El urma să-şi facă apariţia pentru înălţarea oamenilor mântuiţi chiar pe scaunul de domnie al Mielului, din moment cel El împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt au pus la cale salvarea neamului omenesc! De altfel, principiul angajării din partea lui Dumnezeu de a descoperi tot ceea ce trebuie ştiut de către copiii Săi, indiferent că-s îngeri sau oameni, este clar stabilit chiar de către Isus în Sfintele Scripturi. El spune astfel: "Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci". Amos 3,7. De aceea, în virtutea celor spuse ar trebui să fie clar pentru totdeauna că ziua şi ceasul venirii lui Hristos vor fi descoperite doar de Tatăl, potrivit planului mântuirii, tuturor copiilor Săi credincioşi la vremea hotărâtă!! Cu alte cuvinte, venirea lui Isus pe pământ în slavă nu poate avea loc, fără ca mai înainte de aceasta Tatăl să descopere copiilor Lui iubiţi marele eveniment atât de mult aşteptat după înălţarea Domnului Isus, generaţie după generaţie!

Acum, atât Isus cât şi îngerii nu au nici un fel de problemă cu acest aspect legat de ziua venirii lui Hristos întrucât ei o ştiu deja, pentru că Dumnezeu Tatăl nu ascunde niciodată nimic din ceea ce este necesar ca îngerii să cunoască, la fel ca şi oamenii, prin Isus, deşi orizontul înţelegerii adevărului divin este limitat pentru cei din urmă din cauza naturii omeneşti degenerate de păcat şi a unui creier pipernicit. Îngerii fac tot ce pot mai bine pentru ca adevăraţii ucenici ai lui Hristos de pe pământ, fecioarele înţelepte, să se familiarizeze bine cu profeţiile, să trăiască în neprihănirea lui Hristos, gata fiind astfel pentru a li se descoperi la momentul oportun chiar ziua şi ora venirii lui Hristos. Profeţia care vorbeşte despre aşa ceva, pe care Isus a cunoscut-o foarte bine în calitate de om pe pământ, se găseşte în Ezechiel 12,22-28, din care voi cita doar versetele 25 şi 28: "Căci Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini şi nu va mai fi amânat; da, în zilele voastre, casă de îndărătnici, voi rosti un cuvânt şi-l voi împlini, zice Domnul Dumnezeu... De aceea spune-le: >Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini, zice Domnul Dumnezeu<".

     "Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Hristos şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care l-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.
     Îndată se arată de la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15, 16.

     "Iar când Dumnezeu a rostit ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a enunţat legământul cel veşnic pentru poporul Său, a rostit o singură frază şi apoi a făcut o pauză, în timp ce cuvintele Sale făceau pământul să vibreze. Cei din Israelul lui Dumnezeu stăteau cu ochii aţintiţi în sus şi ascultau cuvintele pe măsură ce ieşeau din gura lui Iahweh şi zguduiau pământul ca bubuiturile celui mai puternic tunet. Totul era de o solemnitate înfricoşătoare." Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 2.

Ziua şi ceasul venirii lui Hristos sunt descoperite în auzul celor 144.000 după ce se isprăvesc toate cele şapte plăgi. Până la acel moment nimeni dintre oameni nu va şti când vine exact Isus, întrucât în Scripturi nu există nici un loc, nimic în care ziua şi ora celei de a doua veniri să se afle ascunse în formă de simbol sau în vreo profeţie referitoare la timp. Toate profeţiile referitoare la timpul profetic au fost deja dezvăluite, şi se află conţinute în frumoasa solie a îngerului al treilea. Dar, potrivit spuselor lui Isus, care nu are cum să mintă, ziua şi ora venirii Sale sunt anunţate oficial doar de către Tatăl după ce se isprăvesc toate cele şapte plăgi!!

Profeţia clară din Ezechiel menţionată mai sus are în vedere viziunile false şi cele adevărate, iar subiectul este timpul. Se declară că Dumnezeu va vorbi din ceruri şi va oferi poporului Său adevărul despre timpul împlinirii profeţiei ce include timp profetic, fapt realizat prin descoperirea mesajului celor trei îngeri din Apocalipsa 14, dar şi despre timpul exact al celei de a doua veniri a lui Isus, fiindcă Isus spune fără putinţă de tăgadă că: "...ziua şi ora aceea nici un om nu le poate face cunoscute, nici îngerii care sunt în ceruri, nici Fiul, ci Tatăl". Marcu 13,32. Că aşa stau cu adevărat lucrurile şi că totul este în armonie cu gândul care era şi în Hristos Isus, avem îndemnul din partea Dascălului neprihănirii, care ne spune să veghem şi să ne rugăm pentru ca vremea aceea, adică timpul când Isus vine în slava Sa, să nu ne prindă pe nepregătite. Dacă nu veghem şi nu ne rugăm atunci nu vom şti "când va veni vremea aceea". Marcu 13.33. Şi asta pentru că Hristos va veni ca un hoţ. "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine." Apocalipsa 3,3.

Hristos nu are cum să mintă, aşa că dacă veghem, atunci ne vom număra între cei 144.000 care se vor bucura când glasul Tatălui le va spune când vine Isus, pentru ca ei să-l întâmpine gata să fie luaţi la cer.

Vorbeam mai la început despre importanţa profeţiei din Isaia 21, referitoare la străjerul care trebuie să fie vigilent. Ei bine, când Isus le descrie ucenicilor aflaţi pe muntele Măslinilor evenimentele prin care avea să treacă biserica Sa, şi ajunge să puncteze a doua Sa venire, El se foloseşte de profeţia aceasta minunată punând-o în acest cadru al celei de a doua Sa veniri, prin care urmăreşte să îndemne la o veghere permanentă şi inteligentă, subliniată de rugăciune plină de putere!! "Se va întâmpla ca şi cu un om plecat în altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: >Vegheaţi!<" Marcu 13,34-37.

Noi am învăţat din profeţie că toate fecioarele au aţipit, şi, cu toate acestea, Isus îndeamnă la veghere tocmai biserica fecioarelor, biserica sfârşitului. Contextul parabolei de mai sus este cel al importanţei atitudinii pe care trebuie să o aibă cei ce aşteaptă a doua venire a lui Mesia. Se spune că fiecăruia i s-a arătat care este datoria lui, adică ambele categorii de fecioare ştiu care trebuie să fie datoria lor. Din moment ce au candele, înseamnă că ele cunosc Sfintele Scripturi şi datoria descoperită prin intermediul mesajului plin de putere al îngerului al treilea! Aceste fecioare sunt robii în seama cărora a fost lăsată biserica de către Cel plecat la Tatăl pentru nuntă ca să-şi primească împărăţia, după ce se va fi unit în mod deplin şi desăvârşit cu biserica de pe pământ!! Cum îşi fac datoria fecioarele înţelepte în acest timp de veghere? Iată cum: "Care este deci robul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale". Matei 24,45-47.

Dar, cum îşi fac datoria fecioarele nechibzuite sau robii cei răi în timpul de veghere? Tot Scripturile ne ajută să înţelegem; ele declară: "Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: >Stăpânul meu zăboveşte să vină!< Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Matei 24,48-51.

În timpul de veghere, care este totodată şi timpul de aţipire pentru fecioarele înţelepte, acestea îşi fac datoria pe care o înţeleg, deşi nu cu mult zel, din solia îngerului al treilea. Aceşti credincioşi nobili vor să-l cunoască mai mult pe Isus şi neprihănirea Sa, împărtăşind cunoştinţele cu mult har şi înţelepciune celor ce vor să asculte şi să înţeleagă! Caută după o lumină mai clară în Scripturi şi se roagă să fie gata pentru evenimentele care bat la uşă, potrivit profeţiilor din Apocalipsa. În aceeaşi perioadă a timpului de veghere, care este şi timp de aţipire pentru fecioarele nechibzuite, acestea din urmă, din cauza amânării venirii Mirelui, au ajuns îmbibate de grijile lumeşti şi s-au lăsat ispitite de prosperitatea vremelnică, legându-şi sentimentele de bogăţiile pământeşti!! Ele cu adevărat mănâncă şi beau cu beţivii, simbolul oamenilor lumeşti, al oamenilor nepăsători faţă de Dumnezeu, de sănătate şi de viaţă! Preocuparea lor este materialismul, al cărui fundament este egoismul. Cu buzele doar declară că iubesc pe Isus, şi chiar pot fi sinceri, dar cu faptele sunt departe de aşa ceva.

Portarul sau străjerul vigilent este oricine care veghează cu atenţie sporită pentru a cunoaşte semnele timpului în care trăim şi mai cu seamă Evanghelia din profeţiile biblice. Când străjerul este întrebat cât mai este din noapte, el trebuie să răspundă într-o manieră foarte clară şi precisă, ca unul care înţelege ce implică postul datoriei sale, precum şi datoria uriaşă care apasă pe umerii săi. Un astfel de portar sau străjer va şti când vine stăpânul casei, fiindcă veghează tocmai în vederea acestui fapt! El nu va fi surprins de venirea stăpânului casei, aşa cum ar veni un hoţ pe nepusă masă. De aceea spune Isus să veghem, tocmai pentru ca venirea Sa să nu fie ca un hoţ pentru cei aşteptători şi vigilenţi. "Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa." Matei 24,42.43.

Acum, trebuie să descoperim un amănunt deosebit de important în parabola rostită de Isus cu privire la veghere, din Marcu 13. Vegherea aceasta nu presupune numai aşteptarea Domnului pe norii cerului, căci este şi aşa ceva. Ci ea în primul rând implică o pregătire corespunzătoare pe baza căreia să putem trece cu bine de scrutinul judecăţii de cercetare, pentru a intra în timpul strâmtorării lui Iacov sau timpul lipsit de har, astfel încât să putem trăi fără Mijlocitor divin, perspectivă care ne oferă posibilitatea de a auzi cu urechile noastre ziua şi ceasul venirii lui Hristos, anunţate solemn de vocea clară a Tatălui nostru din cer!!!

În timp ce Isus ne îndeamnă la veghere, pentru că nu ne este descoperit deloc ziua când va veni stăpânul casei, El rosteşte următoarele cuvinte pline de înţeles: "Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind". Marcu 13,36. Despre ambele categorii de fecioare se spune că dorm, iar Isus ne avertizează să ne temem ca nu cumva El să vină fără veste peste cei ce dorm. La ce anume se referă Isus aici? Ce doreşte să ne facă să înţelegem de fapt? Noi ştim că atunci când Isus vine pe nori fecioarele înţelepte nu dorm, ba mai mult, am învăţat că acestea aud când se vesteşte chiar ziua şi ora venirii Mântuitorului. Cum ar putea să fie venirea lui Isus fără veste peste cei ce dorm, dacă fecioarele înţelepte sunt pregătite tocmai pentru un asemenea eveniment măreţ?

Ei bine, timpul la care se face referire aici nu este a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, întrucât pe picior greşit vor fi prinse toate fecioarele nechibzuite şi lumea în general, sau Babilonul cel mare!!! De vreme ce strigătul de la miezul nopţii aduce cu sine trezirea ambelor categorii de fecioare, şi chiar şi Babilonul cel mare va fi înştiinţat cu privire la păcatele sale, atunci devine clar că venirea fără veste despre care vorbeşte Isus trebuie să fie încetarea mijlocirii Mântuitorului în sfânta sfintelor şi încheierea timpului de har. Acesta este timpul încetării judecăţii de cercetare, când Isus este nevoit, ca să folosesc limbajul profeţiei, să dezbrace haina preoţească şi să îmbrace pe cea împărătească, gata fiind pentru revenirea Sa pe pământ. Acest lucru ne arată că Isus este pregătit să vină cu răsplata Sa pe pământ, pentru unii fiind un miros de moarte spre moarte, iar pentru alţii fiind un miros de viaţă spre viaţă veşnică!

Aşadar, punerea la probă şi încetarea mijlocirii lui Hristos în ceruri înseamnă timpul venirii fără veste, pe neaşteptate pentru toţi oamenii de pe pământ, pentru fecioarele înţelepte şi pentru cele nechibzuite!! Dar, spre deosebire de toţi ceilalţi, fecioarele înţelepte, deşi nu ştiu când va avea loc în mod precis acest eveniment şi nu cunosc timpul când se va încheia harul şi lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc, sunt totuşi găsite veghind, având sufletele curăţite prin ascultare de adevăr, motiv pentru care vor fi sigilate în neprihănire pe vecie, cu sigiliul Marelui nostru Preot!!

Vegherea nu implică numai o aşteptare pentru venirea lui Hristos, ci implică în primul rând o pregătire conştiincioasă zi de zi pentru a fi găsit corespunzător la judecată, în vederea primirii sigiliul al doilea, al lui Hristos în calitate de Mare Preot, în virtutea căruia se poate trece prin timpul strâmtorării lui Iacov ca să întâmpinăm pe Domnul chiar în ziua şi ceasul descoperite de către bunul nostru Tată din ceruri. Prin urmare, putem conchide că, dacă în parabola celor zece fecioare acestea trebuie trezite prin strigătul de la miezul nopţii, în parabola referitoare la veghere, din Marcu 13, Isus are în vedere pregătirea pe care de bună seamă toate fecioarele au posibilitatea şi timpul, chiar dacă este de aţipire, să o facă în vederea întâmpinării aşa cum trebuie a judecăţii de cercetare şi a primirii sigiliului lui Hristos. "Ce vă zic vouă, zic tuturor: >Vegheaţi!<" Marcu 13,37.

Acum putem înţelege mai bine de ce este imperios necesar ca fecioarele să aibă ulei de rezervă!! Din păcate, vegherea nu o poate efectua în mod corect decât categoria fecioarelor înţelepte, care ştiu să se roage în Duh sau prin Duhul Sfânt şi în adevăr!!! Cei care nu se bucură de lucrarea Duhului Sfânt în suflet, nu ştiu să se roage şi nici nu ştiu să vegheze, câtă vreme adevărul nu le-a sfinţit inima şi viaţa!! Aceasta este starea reală a laodiceanului.

Venirea lui Hristos va avea loc la a patra strajă, adică dimineaţa. Este socotită a fi dimineaţa fiindcă acest eveniment aduce cu adevărat zorii unui nou început, în slavă, pentru neprihăniţii cei vii, cei 144.000, cât şi pentru neprihăniţii înviaţi după ce se face auzit glasul Tatălui care anunţă ora venirii lui Isus. "Străjerul răspunde: >Vine dimineaţa, şi este tot noapte. Dacă vreţi să întrebaţi, întrebaţi; întoarceţi-vă şi veniţi iarăşi<." Isaia 21,12. (Este încă noapte deoarece trăim în noaptea cea mai întunecată din istoria acestei lumi, o noapte a întunericului spiritual şi moral, pe fondul căruia va avea loc cea mai mare vestire a Evangheliei, strigătul de la miezul nopţii în parabola fecioarelor, din Ziua Cincizecimii încoace). Numai străjerul credincios poate da un astfel de răspuns. Acum, să luăm aminte la cuvintele inspirate ale Duhului Sfânt:

     "Isus ne-a lăsat cuvântul: >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,35-37. Noi veghem şi aşteptăm revenirea Stăpânului, care trebuie să aducă dimineaţa, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să ne găsească dormind. La ce timp se face referire aici? Nu la arătarea lui Hristos pe norii cerului spre a găsi pe poporul Lui adormit. Nu, ci la revenirea Lui de la slujirea în locul preasfânt al sanctuarului ceresc, când se dezbracă de îmbrăcămintea preoţească şi se îmbracă cu hainele răzbunării, şi când se dă porunca: >Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!< Apocalipsa 22,11.
     Când Isus încetează să mai mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul socotelii cu slujitorii Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea curăţiei şi sfinţeniei, care-i fac în stare să fie cei care aşteaptă să spună bun-venit Domnului lor, soarele apune mohorât în întuneric şi nu mai răsare din nou. Punerea la probă se încheie; mijlocirea lui Hristos din ceruri încetează. În final, timpul acesta vine pe neaşteptate asupra tuturor, iar cei care au neglijat să-şi cureţe sufletele, prin ascultare de adevăr, sunt găsiţi dormind. Ei au obosit aşteptând şi veghind, au ajuns nepăsători cu privire la venirea Stăpânului lor. Ei nu mai doreau arătarea Lui şi credeau că nu mai era nevoie de o astfel de continuă şi stăruitoare veghere. Au fost dezamăgiţi în aşteptările lor şi ar putea să fie din nou. Ei au conchis că mai era suficient timp spre a se trezi. Voiau să fie siguri că nu pierd ocazia spre a-şi asigura o comoară pământească. Ar fi mai uşor să se obţină tot ce se poate de la această lume. Şi, asigurându-şi acest obiectiv, ei au pierdut orice dorinţă fierbinte şi interes faţă de arătarea Stăpânului lor. Au devenit indiferenţi şi fără grijă, ca şi cum venirea Lui ar fi încă departe. Dar, în timp ce interesul lor este adâncit în câştigurile lor lumeşti, lucrarea din sanctuarul ceresc este încheiată, şi ei sunt nepregătiţi.
     Dacă aceştia ar fi ştiut că lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc se va încheia în curând, cât de diferit s-ar fi comportat şi cât de serios ar fi vegheat. Stăpânul, anticipând toate acestea, le dă la timp avertizarea, poruncindu-le să vegheze. El vorbeşte desluşit despre caracterul neaşteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă şi, în indolenţa noastră, să privim înainte spre timpul când credem că El va veni şi să amânăm pregătirea. >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi...< Marcu 13,35. Totuşi, această nesiguranţă şi neaşteptare prezisă nu reuşeşte să ne trezească, în sfârşit, din amorţeală la veghere serioasă şi să stimuleze vegherea, pentru Stăpânul cel aşteptat. Cei care n-au fost găsiţi aşteptând şi veghind, în cele din urmă, sunt surprinşi în necredincioşia lor. Stăpânul vine şi, în loc ca ei să fie gata să-i deschidă imediat, sunt surprinşi de aţipeala lumească şi, în cele din urmă, sunt pierduţi.
     Mi-a fost prezentată o grupă în contrast cu cea descrisă. Ei aşteptau şi vegheau. Privirea lor era îndreptată spre ceruri şi cuvintele Stăpânului erau pe buzele lor: >Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,37. >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,35-37. Domnul sugerează o amânare înainte ca, în cele din urmă, să se arate zorii dimineţii. Dar, El n-avea să le dea cale liberă pentru oboseală, nici să slăbească în vegherea lor serioasă, pentru că dimineaţa nu s-a arătat aşa de curând cum o aşteptau ei. Unii dintre aşteptători mi-au fost arătaţi ca privind în sus. Ei se încurajau unul pe altul, repetând aceste cuvinte: >Prima şi a doua strajă au trecut. Suntem în straja a treia, aşteptând şi veghind pentru revenirea Stăpânului. Acum mai rămâne doar o mică perioadă de veghere<. Pe unii i-am văzut că oboseau; privirea lor era îndreptată în jos şi erau absorbiţi de lucrurile pământeşti, fiind necredincioşi în veghere. Ei spuneau: >Am aşteptat Stăpânul în prima strajă, dar am fost dezamăgiţi. Am crezut că El va veni cu siguranţă în straja a doua, dar ea a trecut şi El nu a venit. Noi putem fi dezamăgiţi din nou. Nu trebuie să fim atât de meticuloşi. El poate să nu vină în straja următoare. Noi suntem în straja a treia, şi acum credem că cel mai bine este să strângem comoara noastră pe pământ, ca să putem fi siguri în caz de lipsă<. Mulţi dormeau, amorţiţi de îngrijorările acestei vieţi şi ademeniţi de înşelăciunea bogăţiilor din poziţia lor de aşteptare şi veghere.
     Mi-au fost prezentaţi îngeri care priveau cu deosebit interes să observe cu grijă înfăţişarea celor obosiţi, dar veghetori credincioşi, ca nu cumva să fie prea greu încercaţi şi să se prăpădească sub povara greutăţilor dublate puternic din cauză că fraţii lor s-au abătut de la vegherea lor şi au ajuns îmbibaţi de grijile lumeşti şi ispitiţi de prosperitatea lumească. Îngerii cereşti sunt îndureraţi de faptul că cei care mai înainte vegheau, prin indolenţa şi necredincioşia lor, măreau necazul şi poverile celor care se străduiau, în mod serios şi stăruitor, să-şi păstreze poziţia de aşteptare şi veghere." Mărturii, vol. 2, cap. Spiritul lumesc în biserică, par. 16-20.