Golirea de sine a lui Hristos

Biruinţa formidabilă şi unică a lui Hristos, ca om, împotriva oricărei mânjituri a păcatului, asupra tuturor ispitelor şi a lui Satana se datorează în primul rând tainei lui Dumnezeu ce implica unirea sau îmbinarea naturii Sale divine, proprietatea Sa personală din veşnicie, cu natura omenească degenerată, slabă, păcătoasă şi muritoare, cu toate tendinţele sau aplecările ei spre păcat. Această taină a lui Dumnezeu a fost manifestată în toată plenitudinea ei prin întruparea Fiului lui Dumnezeu între oameni. Mai mult decât atât, pentru ca această taină să se manifeste în folosul omului, dar şi în folosul îngerilor şi al tuturor lumilor create de Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta se puteau pune baze veşnice împotriva apariţiei păcatului din nou în univers, exista o clauză în legământul dintre Tatăl şi Fiul care stipula că Cel din urmă nu trebuia să-şi exercite pe pământ în nici o împrejurare, în nici un moment al timpului şi în nici un loc puterea Sa creatoare, prin care a adus la existenţă tot ce este viu!!

Prin urmare, taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, în ce priveşte întruparea, nu implica sub nici o formă folosirea sau exercitarea din partea lui Isus, pe pământ, deci în timpul întrupării, puterea creatoare specifică naturii Sale de Dumnezeu deplin şi veşnic!! Spun taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu în scopul de a descoperi în ce fel s-a manifestat golirea de sine a lui Hristos pe pământ. În primul rând, taina lui Dumnezeu este pentru oameni, fiindcă este singura posibilitate reală ca aceştia să devină şi să se menţină tot timpul vieţii lor biruitori asupra oricărui păcat mărturisit şi a oricăror forme de ispitire camuflată sau pe faţă! Ea este pur şi simplu darul lui Dumnezeu pentru oameni şi singura alternativă din partea lui Dumnezeu pentru dezrădăcinarea definitivă a păcatului de pe pământ şi din univers, fără ca El să încalce voinţa, demnitatea şi libertatea fiinţelor păcătoase. Taina lui Dumnezeu este în termeni practici răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului, fără să folosească în vreun fel forţa, contrângerea sau vreun miracol pentru a face să dispară păcatul şi păcătoşii!

De asemenea, taina lui Dumnezeu devine realitate pentru oameni doar prin actul naşterii din nou. Când un om plin de regrete, de căinţă şi-a predat prin mărturisire sau confesiune toate păcatele Mântuitorului, prin credinţă vie, fără să şovăie, natura cea rea sau vrăjmăşia interioară din mintea lui, care este o natură spirituală, a fost înlocuită cu natura divină a lui Hristos, prin ea înţelegând caracterul Său minunat şi veşnic, care-i totuna cu viaţa veşnică. Schimbarea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul acestei taine magnifice. Ea este rezultatul lucrării Duhului Sfânt în cel credincios, întocmai cum întruparea lui Hristos în pântecele Mariei a fost opera extraordinară a Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne aşteptăm ca această taină să se materializeze pentru om undeva în viitor, căci este o mare greşeală. Ci ea este legea Duhului de viaţă în orice om născut din nou, ceea ce înseamnă că taina lui Dumnezeu sau taina întrupării trebuie să caracterizeze pe toţi cei care se închină astăzi în Duh şi în adevăr lui Dumnezeu. (Nunta la care ne invită Tatăl din ceruri cuprinde deopotrivă taina lui Dumnezeu, adică unirea naturii divine cu natura omenească, această unire însemnând practic naşterea din nou ce se continuă apoi cu lucrarea reformei prin care se păşeşte de la o treaptă la alta a sfinţeniei şi desăvârşirii, şi primirea împărăţiei slavei de către Hristos atunci când mireasa Sa de pe pământ, cei 144.000, ca cele dintâi roade, în virtutea cărora se face posibilă învierea tuturor credincioşilor de la Adam, sunt sigilaţi şi gata să fie înălţaţi împreună cu cei înviaţi în sanctuar. Taina lui Dumnezeu se va sfârşi atunci când nunta s-a încheiat, adică atunci când Hristos a primit de la Tatăl, pe vecie, împărăţia ce de drept i se cuvine, fiindcă este a Lui).

Să ne întoarcem acum la taina lui Dumnezeu în ce priveşte întruparea lui Hristos, o taină care îl priveşte pe Dumnezeu la momentul şi în timpul întrupării lui Isus pe pământ. Această taină se putea manifesta conform planului mântuirii şi a legământului încheiat cu Tatăl în veşnicie, numai dacă Isus nu-şi exercita puterea creatoare pentru a scăpa din situaţiile de criză, pentru a ieşi din dificultate, sau pentru a birui păcatul şi ispitele care asaltau natura Sa slabă omenească! Dacă taina lui Dumnezeu este din veşnicie, atunci trebuie că ea este fundamentul planului de mântuire, căci fără întrupare nu ar fi fost posibilă salvarea omului păcătos. De aceea, şi legământul dintre Tatăl şi Fiul este tot din veşnicie. Atunci şi acolo s-a stabilit şi clauza prin care se prevedea ca Hristos să trăiască întocmai cum trăiesc oamenii lipsiţi de puteri speciale, în acest caz biruinţa asupra păcatului şi ispitelor trebuind să se facă doar prin exercitarea credinţei în purtarea de grijă a Tatălui din cer!!

Această clauză este frumos exprimată de Mântuitorul în următoarele cuvinte: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi". Ioan 5,30. Asta ne învaţă că Hristos a acceptat condiţia de om cu tot ceea ce implică ea. În natura Sa omenească Isus a fost identic sau deopotrivă cu natura slabă şi muritoare a omului păcătos. Din punct de vedere celular, emoţional, sentimental, psihic şi fizic Isus a fost om adevărat, asemenea oricărui om care se naşte pe acest pământ. Singurul lucru care l-a făcut diferit de fiecare dintre noi, oamenii, şi de oricare altă fiinţă creată din univers, a fost natura Sa dumnezeiască fără început, natura spirituală care locuia în cea umană. Această natură divină a fost îmbrăcată cu natura umană degenerată de păcat, slabă şi pipernicită, predispusă tot timpul la păcat! În El se aflau îmbinate armonios, fiecare cu individualitatea ei, natura divină şi natura umană. Cu toate acestea, Isus nu a încetat să fie Dumnezeu niciodată, deşi trebuia să se manifeste şi să gândească asemenea omului căzut în păcat. Aceasta este taina evlaviei despre care am vorbit mai sus.

     "El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu dar nu s-a înfăţişat ca Dumnezeu." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1126.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit om. Omenescul nu a luat locul divinităţii şi nici divinitatea locul naturii omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Natura umană şi natura divină au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi, ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El a rămas credincios şi drept loialităţii Sale..." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 6.

     "În El, natura divină şi natura omenească au fost îmbinate, şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 4.

Miza pentru salvarea omului era una uriaşă, cu consecinţe veşnice, întrucât Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie, nesilit, să devină una cu omul păcătos şi muritor, ceea ce presupunea de la sine şi o manifestare asemenea omului în toate privinţele. Din acest motiv, El nu trebuia să-şi permită să se folosească de puterea Sa creatoare nici o clipă pentru reuşita deplină a planului mântuirii. Satana a întrevăzut acest lucru şi a mizat la rândul lui pe ispitirea omului Isus în aşa fel, încât să fie adus în situaţia de a face apel la atotputernicia divinităţii Sale ca să scape de dificultăţi sau de ispite crunte. Dacă s-ar fi putut întâmpla acest lucru, atunci Hristos ar fi fost înfrânt pentru că legământul prin care se stipula ca El să nu-şi exercite puterea supranaturală în orice împrejurări ar fi fost încălcat, rupt. "Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." The Review and Herald, 1 aprilie 1875.

Cuvintele lui Isus: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi" descoperă cel mai bine ceea ce nu putea să facă El în calitate de Dumnezeu. El trebuia să se sprijine toată viaţa Sa pământească doar pe puterea Tatălui Său şi pe purtarea Lui de grijă, exact aşa cum pot şi trebuie să facă toţi oamenii păcătoşi. Hristos trebuia să trăiască doar prin credinţă şi să se manifeste ca un om născut din nou, chemat după planul lui Dumnezeu la desăvârşire! ">Eu sunt adevărata Viţă<, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. >De la Mine Însumi, nu pot face nimic<, spusese El mai înainte (Ioan 5,30)." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 44.

     "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit pentru că avea putere nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >Eu nu pot face nimic de la Mine însumi< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.

     După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită!, par. 14.

Nu trebuie să înţelegem cu nici un chip că dumnezeirea lui Hristos pe pământ era lipsită de putere creatoare sau de atotştiinţă, pentru că nu este aşa. El nu a venit pe pământ să se manifeste ca un Dumnezeu mai mic, pentru că natura Lui divină ar fi suferit nişte modificări prin naşterea din Maria. În El, ca om, locuia toată plinătatea dumnezeirii întocmai după cum în cer, ca înger, locuia toată plinătatea dumnezeirii. El era pur şi simplu Dumnezeu întrupat în toată plinătatea cuvântului.

Ceea ce a făcut Isus, în schimb, potrivit clauzei legământului cu Tatăl, era că încredinţase sau aşezase cu încredere deplină toată puterea Sa supranaturală în mâinile Tatălui. Numai din perspectiva aceasta putea Hristos să se încreadă în puterea nemărginită a Tatălui Său; şi era şi imperios necesar să facă acest lucru în condiţiile păcatului. Nu exista altă cale ca Hristos să se manifeste pe pământul blestemat de păcat întocmai după cum se manifestă şi trăiesc toţi oamenii păcătoşi lipsiţi de puteri supranaturale!! În felul acesta, El s-a identificat în mod deplin cu omul, inima Lui bătând la unison cu inima omului care trăieşte sub blestemul păcatului. El a fost pur şi simplu Emanuel, Dumnezeu cu noi în toată plinătatea cuvântului, cu tot ceea ce implică această expresie extraordinară.

Este un simplu fapt atunci să conchidem că, dacă El nu şi-a exercitat pe pământ cu nici un chip puterea creatoare, caracteristică propriei Sale naturi divine, atunci minunile săvârşite, precum vindecările şi învierile răsunătoare, au fost rodul lucrării puterii creatoare a Tatălui din cer, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin intermediul îngerilor cereşti!! Aceasta era singura putere pe care se sprijinea Isus, ceea ce implica o ascultare desăvârşită de Tatăl din cer şi o cunoaştere perfectă a caracterului Lui imuabil. "Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Şi în felul acesta Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii." Hristos Lumina Lumii, cap. Noi am găsit pe Mesia, ultimul paragraf.

Golirea de sine a lui Isus a mers până acolo, încât nu numai că a renunţat definitiv şi pentru totdeauna la forma şi înfăţişarea Sa de Dumnezeu-înger pentru a deveni om deplin, ci mai trebuia să experimenteze pe viu şi ce înseamnă să trăieşti ca un simplu om, care nu poate fi ajutat să trăiască mai presus de păcat şi ispitele lui decât prin credinţă plină de încredere într-un Dumnezeu nevăzut, dar al cărui caracter trebuie foarte bine cunoscut, până la însuşire deplină!! Energia şi atributele specifice naturii Sale dumnezeieşti au fost oprite să uşureze în vreun fel neplăcerile, durerile şi suferinţele îndurate în natura Sa omenească, mai ales în pustia ispitirii, în grădina Ghetsimani şi pe cruce. "Atributele Sale divine au fost oprite să uşureze suferinţa sufletului Său sau durerile trupului Său." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1124. Golirea de sine a lui Isus a fost totală. Profunda Sa smerenie nemărginită, în dorinţa de a ne salva, l-a condus până acolo încât a acceptat de bună voie să renunţe la tot: la Tatăl Său, la splendorile şi strălucirea fără pereche a Ierusalimului ceresc, la tronul Său, la prietenia voioasă şi plină de bucurie a îngerilor, pentru a veni în întunericul păcatului, într-un trup slab, păcătos, adică predispus păcatului, muritor, cu posibilitatea de a păcătui şi a pierde ca om veşnicia!!

Era conştient că trebuie să se împărtăşească de viaţa omului păcătos muritor, să gândească asemenea oricărui om, folosind un creier pipernicit şi limitat pe deasupra, un creier degenerat din cauza urmărilor păcatului; era conştient că trebuie să trăiască în limitele precare ale naturii omeneşti, care poate ceda oricând la boli, la ispite şi la păcat! El trebuia să-l răscumpere pe om în trupul degradat al acestuia din urmă, fiindcă pe pământ nu avea altceva cu care să-şi îmbrace divinitatea Sa nemuritoare, moneda de schimb fiind propria Sa viaţă, propriul Său sânge. Fiecare păcat gândit şi săvârşit de oameni vreodată, orice vinovăţie care însoţea păcatul trebuiau aşezate pe umerii Săi plăpânzi, de om asemenea tuturor oamenilor de pe pământ. Nimeni şi nimic nu puteau plăti pentru păcatele noastre decât viaţa nevinovată şi desăvârşită, nepătată a lui Dumnezeu îmbrăcat sau înveşmântat în trup de carne şi oase, ca om real şi deplin, carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Aceasta este golire de sine nemărginită, dincolo de a putea fi descrisă în limbajul nostru omenesc. Nici un condei nu va putea zugrăvi vreodată îndestulător formidabila golire de sine a lui Hristos. Cu această realitate în faţă, cine mai poate iubi păcatul?

Prin golirea Sa de sine noi trebuie să înţelegem că Hristos hotărâse să-l înfrângă pe Satana doar în şi prin natura Sa omenească, fără să se manifeste ca Dumnezeu plin de putere creatoare pentru a scăpa din dificultăţi, suferinţe sau chiar moarte. El pur şi simplu şi-a negat dumnezeirea în periplul Său pământesc! Numai astfel putea dovedi că omul, cu natura lui aşa slabă şi păcătoasă, poate da ascultare în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu, împlinind toate poruncile Sale, printr-o legătură vie cu Sursa puterii lui prin credinţă vie, plină de încredere în caracterul Aceluia care zice şi se face. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său este exact aceeaşi ascultare care se cere şi omului. Biruinţa lui Hristos poate fi biruinţa oricărui om născut pe acest pământ, indiferent de împrejurări.

     "Noi nu trebuie să considerăm ascultarea în sine a lui Hristos ca ceva care i-a fost adaptat îndeosebi din pricina naturii Sale divine; pentru că El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului, şi a fost ispitit ca substitut şi garant al omului. Dacă Hristos ar fi avut o putere specială care nu este privilegiul omului s-o aibă, atunci Satana ar fi profitat din plin de acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos a fost aceea de a lua de la Satana controlul asupra omului, iar El putea face acest lucru doar într-un mod direct. El a venit ca om pentru a fi ispitit ca om, dovedind ascultarea unui om. Hristos a dat ascultare lui Dumnezeu, şi a biruit după cum şi omenirea trebuie să biruiască. Noi suntem conduşi să tragem concluzii greşite din cauza vederilor eronate cu privire la natura Domnului nostru. A atribui naturii Sale o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în conflictele lui cu Satana, înseamnă a distruge plinătatea omenescului Său. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei decât dacă puterea divină lucrează prin omenesc. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu în propria Sa persoană divină, ci ceea ce a putut face prin omenesc. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş naturii divine, şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat. Maiestatea cerului a fost Cel care a devenit om, care s-a umilit pe Sine în natura noastră omenească; El a fost cel ispitit în pustie şi care a îndurat opoziţia păcătoşilor împotriva Sa." The Signs of the Times, 10 aprilie 1893.

     "Biruinţa şi ascultarea lui Hristos este aceea a unei adevărate fiinţe omeneşti. În concluziile noastre noi facem multe greşeli din pricina vederilor noastre eronate despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale omeneşti o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în luptele lui cu Satana, noi distrugem plinătatea omenescului Său. Puterea şi harul Său atribuit le dă tuturor celor care îl primesc prin credinţă.

     Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele lui Satana fără putere divină combinată cu mijloacele ei. Tot aşa a fost şi cu Isus Hristos; El a putut să se ţină cu tărie de puterea divină. El nu a venit în lumea noastră pentru a da ascultare ca un Dumnezeu mai mic faţă de unul mai mare, ci ca om pentru a asculta de legea cea sfântă a lui Dumnezeu, şi în acest fel El este exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu, ci ceea ce omul poate face, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice împrejurare critică. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş al naturii divine şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 929.

Misiunea Sa de a asculta în mod deplin de Tatăl din cer nu a fost una uşoară, fiindcă a fost dificil să păstreze nivelul omenescului Său tocmai din cauza limitelor impuse de acesta şi, mai mult, pentru că trebuia să reziste înclinaţiei, ca om, să-şi folosească puterea de a se salva singur în timp de primejdie!!

     "A fost o sarcină dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul pe care El îl pusese la cale pentru salvarea omenirii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura omenească. El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului, tot aşa cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului slab al naturii lor corupte şi să fie părtaşi ai naturii divine.

     Hristos a fost supus testului cel mai sever, necesitând puterea tuturor facultăţilor Sale de a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei pentru a se salva singur şi de a triumfa asupra puterii prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti, şi şi-a folosit puterea sa extremă pentru a profita de slăbiciunea omenescului pe care Hristos l-a luat asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele sale în locul omului." Review and Herald, 1 aprilie 1875. 

Interesant este şi faptul că Isus nu trebuia să facă faţă doar tentaţiei specifice naturii omeneşti de a-şi exercita puterea ca Dumnezeu, dacă ar fi voit, pentru a scăpa din situaţii dificile, ci mai trebuia să reziste şi înclinaţiei de a-şi ajuta natura umană cu vitalitatea provenită din natura Lui dumnezeiască pentru a se asigura în felul acesta împotriva oricărei boli!! "El ar fi putut să-şi ajute natura Sa omenească pentru a rezista atacurilor bolii prin revărsarea vitalităţii şi a vigorii nepieritoare din natura Sa divină spre cea omenească. Dar El s-a umilit pe Sine în natura omului." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1127. 

Această umilinţă fără margini este frumos enunţată de către apostolul Pavel, când spune: "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce". Filipeni 2,6-8. În Noua Versiune Internatională, versetul 6 este redat astfel: "Care, fiind Dumnezeu chiar în natura Sa, n-a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca pe ceva ce trebuie folosit spre propriul Său avantaj". Aici este scos în evidenţă că Hristos s-a golit de sine întru totul, negândindu-se să se folosească în vreun chip de egalitatea cu Dumnezeu, deci de natura Sa divină în care locuieşte toată puterea Sa creatoare, împreună cu atotştiinţa Sa, spre a căpăta vreun avantaj în lupta cu Satana sau spre propriul Său folos!! 

Un alt aspect important peste care nu trebuie să trecem este acela că, deşi Isus nu trebuia să-şi exercite niciodată puterea supranaturală pentru folosul Său, cât timp s-a aflat în viaţă pe pământ, totuşi învierea Lui a fost propria Sa operă, în sensul că a înviat prin puterea care se afla în El însuşi, în natura Sa divină. Când şi-a încheiat misiunea pământească murind şi biruindu-l pe Satana, învierea Sa trebuia să se facă prin Sine însuşi. Dumnezeirea Lui, care dormea în trupul Său inert, căci nu avea cum să se exprime fără intrumentul unui trup viu, a fost trezită prin glasul lui Moise-Gabriel, care a rostit cuvântul în acest sens venit din partea Tatălui din cer. 

     "Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: >Tatăl Tău te cheamă<, Mântuitorul ieşi din mormânt prin viaţa care era în Sine însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: >Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi<. Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: >Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica<. Ioan 10,17.18; 2,19.

     Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: >Eu sunt învierea şi viaţa<. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea le putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: >Am puterea să-mi dau viaţa Mea, şi am putere s-o iau din nou<. În Dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat, par. 15, 16.

Umilinţa şi golirea de sine a lui Hristos întrec orice închipuire. Acestea se traduc printr-un singur cuvânt: DRAGOSTE!! O iubire care se dăruie pe sine pentru cei păcătoşi, care nu o merită! Astfel, caracterul lui Dumnezeu a fost descoperit aşa cum este prin viaţa Mântuitorului. Este cu adevărat nemuritoare, cea mai amplă şi cea mai frumoasă manifestare a lui Dumnezeu între nişte fiinţe păcătoase!!

     "Să ţină slava Sa acoperită, ca fiu al neamului decăzut, a fost cea mai severă disciplină la care s-a putut supune pe Sine Prinţul vieţii. În felul acesta şi-a măsurat El puterea cu Satana. Cel care a fost izgonit din cer s-a luptat cu disperare pentru biruinţa asupra Aceluia pe care era invidios încă din curţile cereşti. Ce bătălie a fost aceasta! Nici o limbă nu este capabilă să o descrie. Dar, în viitor ea va fi înţeleasă de cei care au biruit prin sângele Mielului şi cuvântul mărturisirii lor." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1081, 1082.