Staulul lui Dumnezeu

     "Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor." Ioan 10,14.15.

În aceste cuvinte avem înfăţişată cea mai fidelă şi exactă imagine de ansamblu a bisericii lui Dumnezeu. Ea întotdeauna a arătat în felul acesta şi nu a fost niciodată altfel! Nu trebuie comparată cu nimic din ce există pe pământ fiindcă o astfel de biserică nu poartă nicidecum amprenta omenească, fiind de sorginte divină. Ea a fost, este şi va fi după chipul şi asemănarea divină. Nici o organizaţie religioasă nu se poate înscrie în acest tipar, şi asta pentru simplul motiv că, în acest text, Hristos nu ne vorbeşte despre o anumită organizaţie religioasă, ci despre biserica Lui, câştigată prin sângele Său vărsat pe dealul Golgotei!

Orice organizaţie religioasă presupune organizare prin conducere omenească, necesară ori de câte ori biserica pierde puterea de viaţă a Evangheliei! Pentru perpetuarea existenţei ei, care cu timpul devine secularizată şi modelată după principii omeneşti de conducere, sunt necesare anumite rânduieli cu scopul de a impune un anumit tip de disciplină între membri. Organizarea bisericii devine imperios necesară numai atunci când aceasta a pierdut Duhul Sfânt şi implicit Evanghelia. În această situaţie, nenorocirea este că enoriaşii încep se confunde, o dată cu trecerea timpului, organizaţia lor cu staulul lui Hristos, cu atât mai mult dacă biserica respectivă este una ivită pe scena istoriei cu ajutorul împlinirii unor profeţii. Deci, cu alte cuvinte, care are o bază profetică bine determinată şi dovedită cu Scripturile. Bunăoară cum a fost cazul bisericii apostolice şi a mişcării aşteptătorilor, din sec. al XIX-lea.

Ca un lucru ce trebuie stabilit încă de la început, este faptul că într-o organizaţie religioasă, oricare ar fi ea, Hristos nu este niciodată Păstorul cel bun peste acea organizaţie în sensul declarat în textul inspirat de mai sus al Scripturilor! Este adevărat în acelaşi timp că Hristos poate fi Păstorul şi Mântuitorul anumitor membri ai organizaţiei religioase, dar asta nu înseamnă că este Cap peste toţi enoriaşii şi implicit peste biserica în care conduce omul! Pentru a fi Păstorul cel bun peste o biserică înseamnă că Hristos trebuie să fie Capul fiecărui membru în parte, ceea ce presupune ca un fapt de la sine înţeles că fiecare astfel de membru trebuie să fie născut din nou şi plin de Duhul Sfânt!

Hristos este foarte tranşant şi subliniază acest aspect în următoarele cuvinte veşnice: "Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele." Ioan 10,14.15. În primul rând, Hristos declară că toţi cei din staulul Său sunt cunoscuţi de El, în absolut toate privinţele. Dar, pentru a fi "oaie" sau credincios veritabil, ucenic al lui Hristos, căci acesta este adevăratul înţeles al cuvântului "oaie", credinciosul nu este îndeajuns să fie cunoscut de Hristos, ci el sau ea însăşi trebuie să-l cunoască pe Păstor în aceeaşi măsură în care El îl cunoaşte sau o cunoaşte pe ea!

Şi ca să fie şi mai explicit, Hristos ne arată ce înseamnă adevărata cunoaştere reciprocă, dinspre Dumnezeu către om şi invers, în staulul lui Dumnezeu. El spune răspicat că ucenicul Său trebuie să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl pe El şi întocmai cum îl cunoaşte El pe Tatăl Său!! Când acea biserică de pe pământ deţine această cunoştinţă vie, ce trebuie să caracterizeze fiecare membru botezat, atunci se poate spune cu certitudine că ea este staulul lui Dumnezeu! Dar, există o astfel de biserică pe pământ? Dacă a existat vreodată, atunci ea trebuie să fi fost plinătatea desăvârşirii şi sfinţeniei Celui sfânt!!! În acest caz, istoria păcatului ar fi trebuit să se încheie iar astăzi să trăim în veşnicie. Dacă ea există astăzi ca întreg, ca staul, nu cu sfinţi răzleţi ici şi colo în bisericile din această lume, atunci ar fi trebuit să avertizeze lumea printr-o mare strigare în care să descopere frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, pentru a putea pune în contrast păcatul lumii cu neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vor: oferta mântuirii, sau moartea veşnică!

Observăm şi singuri că staulul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi caracterizat în permanenţă doar de această cunoştinţă vie care se capătă numai de sus, de la Tatăl luminii în care nu este schimbare. El este Păstorul cel bun, prin Fiul, pentru oile care îl cunosc că este bun în adevăratul sens al cuvântului, nu ca o simplă dogmă, ca o teorie lipsită de viaţă! Aceşti ucenici sfinţi ştiu că este bun, cu tot ceea ce implică acest cuvânt, deoarece îi cunosc caracterul tocmai fiindcă au caracterul Lui! Într-un asemenea staul, pe drept numit staul, cunoaşterea aceasta este în sine viaţa veşnică. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.

Din acest motiv, staulul despre care vorbeşte Hristos este adevărata biserică, stâlpul şi temelia adevărului, cea care nu a fost înfrântă niciodată de Satana, căci temelia ei este Isus Hristos. Este biserica în care toţi sunt fraţi, fiecare având un singur Păstor bun, pe Hristosul Domnului! În acest staul au intrat toţi copiii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până astăzi!! Ea este biserica ce va încheia în triumf total, în neprihănire, lupta cea mare sau Armaghedonul, punând capăt istoriei milenare a păcatului pentru vecie. Cei 144.000 încheie construcţia acestei faimoase clădiri spirituale, un adevărat templu viu. De altminteri, ei vor fi singura biserică vie, ca întreg, ce va fi caracterizată în totul totului tot de această cunoaştere a lui Hristos în mod deplin, exact aşa cum a spus Hristos, deoarece lumina care va străluci nu peste multă vreme va întrece tot ceea ce au cunoscut vreodată toţi ucenicii lui Hristos morţi în neprihănire.

     "Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe >Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii< (Ioan 1,29) şi prin El au fost aduşi în staulul harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Păstorul divin, par. 6.

După cum se poate constata, în această biserică intră doar cei care au trecut prin uşă. Acela care a descoperit în Scripturile adevărului pe Isus Hristos cel răstignit pentru păcatele lui, dar viu şi înălţat la cer pentru a mijloci în favoarea tuturor păcătoşilor, care face din El un Mântuitor viu pentru sufletul şi viaţa sa, va ajunge să intre prin uşa staulului şi să-l cunoască pe Cel bun, aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe El şi cum El îl cunoaşte pe Tatăl. Numai pe baza acestei cunoaşteri se poate stabili frăţia şi unitatea cu Dumnezeu. Nici o organizaţie religioasă nu poate oferi această cunoştinţă, pentru că nu o are cu adevărat.

Se observă limpede că staulul acesta în care trebuie să mai intre oi până la sfârşitul timpului, pentru ca această clădire spirituală să poată fi definitivată, căci ea va trebui să cuprindă un număr de ucenici mântuiţi egal cu cel al îngerilor dezertori, demonii, fiindcă cei din urmă trebuie înlocuiţi din cauza căderii lor, responsabilităţile lor din trecut trebuind să fie preluate de către toţi aceşti credincioşi formidabili şi duse pe culmi mai înalte, este numit staulul harului. Şi aşa şi trebuie să fie. Numai prin har suntem mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi, spunea Pavel, ci de la Dumnezeu. Împărăţia harului începe în inima păcătosului pocăit când Hristosul Domnului a devenit Păstorul cel bun şi viu pentru suflet!

Un astfel de credincios devine ucenicul lui Hristos şi intră în staulul lui Dumnezeu, prin Uşă, indiferent de organizaţia religioasă din care face parte! Numele tuturor celor ce fac parte din această biserică biruitoare este trecut în cartea vieţii. Aşadar, staulul lui Dumnezeu nu este o organizaţie religioasă, căci conducerea omului nu-şi are locul acolo unde domneşte doar Păstorul cel bun. În staulul acesta numele tuturor sunt trecute în cartea vieţii, pentru că toţi sunt născuţi din nou prin Duhul Sfânt, toţi sunt cunoscuţi şi îl cunosc pe Isus, tot la fel după cum Tatăl îl cunoaşte. Prin urmare, toţi sunt fraţi, nu căpetenii, cel care are darurile cele mai multe slujind celui care are mai puţine, Hristos fiind cel mai de frunte slujitor în acest sens!!!

Aceşti ucenici deosebiţi nu sunt religioşi pe dinafară, nu sunt dominaţi de spiritul fariseismului ori spiritul laodicean, nu sunt dogmatici, ci sunt spirituali, sfinţi şi neprihăniţi, care împlinesc voia Domnului lor, pe care îl cunosc foarte bine. Ei cunosc principiile vii ale adevărului şi neprihănirii şi ştiu cum să se încreadă în Acela care nu dă greş niciodată. În ultimul mare conflict, ce stă să înceapă, numai aceia care şi-au fortificat mintea cu adevărurile sfinţitoare ale Bibliei, cunosc cu adevărat caracterul lui Dumnezeu. Cine cunoaşte doar o teorie cu privire la caracterul lui Dumnezeu, fie ea şi din Scripturi, nu-l cunoaşte cu adevărat şi nu face parte din staulul lui Hristos. Marile încercări de-a lungul timpului, la care au fost supuşi mulţi credincioşi vii din acest staul, au fost trecute cu bine, mai ales de martiri, tocmai pentru că l-au cunoscut, potrivit luminii date în acea vreme, pe Păstorul cel bun. Ei au ştiut în cine cred şi pentru ce mor. Cine nu-l cunoaşte pe Isus aşa cum Tatăl îl cunoaşte riscă pierderea vieţii veşnice. Nici măcar nu va rezista presiunii uriaşe impuse de fiară şi de icoana fiarei peste puţin timp. Să luăm aminte la aceste cuvinte cu tâlc, căci privesc generaţia aceasta:

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

Staulul lui Dumnezeu a fost, de la căderea omului în păcat, totdeauna prezent pe pământ. Adam şi Eva, primii oameni care au fost transformaţi prin harul lui Hristos, după ce au păcătuit, sunt primii cu care Hristos a pornit edificiul acestui staul extraordinar. La el s-au adăugat alţii până când acest edificiu, această clădire, a devenit de departe un templu viu, căci pentru Dumnezeu toţi cei morţi în Hristos sunt ca şi vii! Împărăţia harului şi acest staul, ca să înţelegem corect acest adevăr, sunt unul şi acelaşi lucru. Staulul acesta este singura biserică adevărată în care omul nu aduce nimic decât caracterul Păstorului cel bun care i se oferă în dar. Toţi cei ce au făcut parte şi fac parte în continuare din acest staul poartă haina albă a neprihănirii lui Hristos. 

Acum, orice susţinere că organizaţia religioasă cutare sau cutare este staulul lui Hristos nu poate fi adevărată întrucât nu se înscrie în tiparul staulului lui Dumnezeu. Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu iubeşte sau nu preţuieşte pe oamenii care compun diferitele organizaţii religioase. Practic El nu are nici un loc în organizaţiile religioase, cu toate că se rosteşte numele Lui în fiecare predică şi în toate rugăciunile înălţate, dar preţuieşte pe cei ce le compun căci doreşte mântuirea lor aşa cum prea puţin ne imaginăm. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu e Acela care singur îşi făureşte biserica prin puterea nepieritoare a harului şi a vieţii veşnice, care se pogoară de sus şi care este primită prin credinţa lui Isus!

Organizaţiile religioase propun căi ale mântuirii în numele lui Hristos, fără să-l aibă pe Hristos! Îl înalţă pe Hristosul istoric sau al Bibliei şi vorbesc despre El fără să-l cunoască în calitate de Mântuitor viu şi personal, deoarece acolo unde nu este prezentă cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu conţinută în Evanghelia cea veşnică, acolo Hristos nu poate fi Păstorul cel bun, căci Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, şi ele îl cunosc pe El întocmai după cum Tatăl şi Fiul se cunosc reciproc!! "Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El." 1Corinteni 6,17.

Apostolul Pavel ne oferă cel mai amplu tablou despre cum trebuie să arate o biserică pe pământ, potrivit planului lui Dumnezeu. Dacă toţi membrii bisericii ar fi acţionat în consecinţă, ascultând şi practicând întru totul învăţăturile sănătoase ale Evangheliei, atunci nu am mai fi vorbit niciodată despre organizaţii religioase. Biserica devine organizaţie religioasă numai prin pierderea Evangheliei şi alungarea Duhului Sfânt prin neascultare şi planuri omeneşti. Aceasta este o realitate ce nu ar trebui pusă la îndoială niciodată.

     "Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: >S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor<. Şi acest: >S-a suit< ce înseamnă decât că înainte se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce s-a coborât este acelaşi cu Cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste." Efeseni 4,1-16.

Trebuie să fie clar că nici o organizaţie religioasă nu poate da pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţi evanghelişti, ş.a.m.d. În schimb, ea poate da pe bandă rulantă predicatori şi învăţători religioşi, îndoctrinaţi cu învăţătura organizaţiei, considerată a fi învăţătura sănătoasă a Scripturilor! Numai atunci când Hristos este Cap peste tot trupul, numai atunci biserica este staulul lui Dumnezeu în adevăratul sens al Cuvântului cel viu, căci din El toţi îşi primesc "creşterea", şi implicit şi calificarea pentru poziţia cea mai potrivită în staul, "potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei". Totul în staul "se zideşte în dragoste". Aceasta este adevărata imagine a bisericii, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, dar numai cu condiţia ascultării depline, pline de încredere într-un Dumnezeu Tată şi Mântuitor care zice şi se face!!

Într-un astfel de staul, pe drept cuvânt şi în mod deplin, "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi". Aceasta este învăţătura sănătoasă a Scripturilor referitoare la staul sau biserica lui Hristos, aşa cum a fost şi este gândită de Dumnezeu. Dar, din păcate, câte organizaţii religioase sunt pe pământ, fiecare pretinzând în mod absurd că este staulul sau singura biserică adevărată, tot atâtea credinţe sau crezuri religioase există!! Scripturile învaţă în mod absolut şi pentru totdeauna că există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Isus Hristos, şi care, la rândul Lui, ni-l pune la dispoziţie pe Reprezentantul Său personal, Duhul Sfânt, cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului, fără de care nu poate exista împărăţia harului, deci staulul, fiindcă harul este puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, ca Persoană divină!! Harul nu este numai o favoare, ci este chiar puterea Evangheliei, însăşi puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Acum, învăţătura lui Dumnezeu, prin Pavel, despre chipul adevăratei biserici, urmăreşte să scoată în evidenţă ce ar trebui să fie o biserică chemată după planul lui Dumnezeu în lume. Numai că această învăţătură nu a devenit realitate practică în nici o biserică prin care Dumnezeu ar fi dorit să instaureze fericirea, bucuria, prosperitatea şi sănătatea în lume. Absolut toate bisericile, începând cu cea iudaică şi până la biserica laodiceană, au pierdut Evanghelia, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt, ajungând fiecare organizaţie religioasă. De fapt, tabloul profetic din Apocalipsa 2 şi 3 ne înfăţişează căderea bisericii în diferite etape ale parcursului ei istoric, până astăzi. Fiecare dintre acele biserici au ajuns una câte una organizaţie religioasă, unde omul şi "sabia", simbolul căilor omeneşti de plănuire şi înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, conduc potrivit principiilor omeneşti.

Astfel, biserica apostolică a ajuns papalitatea, o organizaţie politico-religioasă, cea mai mare din lume; apoi biserica protestantă, după marea Reformă din sec. al XVI-lea, s-a împărţit în mai multe biserici din cauza diferenţelor de opinie şi de înţelegere a unor aspecte ale adevărului Evangheliei, fiecare ajungând cu timpul organizaţii religioase, ba chiar unele dintre ele biserici de stat; nu mai trebuie să pomenim de sora geamănă a bisericii romane, din Anglia, Biserica Anglicană; şi în sfârşit biserica adventistă care, prin pierderea Duhului Sfânt şi a Evangheliei, a devenit plină de spiritul laodicean şi implicit o organizaţie religioasă. Din milă, Dumnezeu a mers a doua milă cu fiecare dintre aceste biserici, permiţând şi oferind sfat, unde i s-a permis, cu privire la cum să se organizeze, în speranţa că poate cândva vor primi Evanghelia pe calea pe care El avea s-o pregătească în vederea acestui scop.

Acest principiu al milei a doua prin permiterea organizării bisericii, care acum era lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, este frumos scos în evidenţă prin realitatea, care ar trebui să fie convingătoare pentru orice minte serioasă, cu privire la îngăduirea sabiei în mijlocul poporului evreu!! Dumnezeu nu a dorit să-l introducă pe Israel în Canaan prin folosirea sabiei şi deci prin ucideri în masă. Scripturile dovedesc acest fapt într-un mod grăitor şi indubitabil. Numai că evreii au ţinut morţiş să poarte sabia, iar Dumnezeu a permis această stare de lucruri. Însă, această îngăduire nu are nimic de-a face cu planul Său şi nu descoperă nicicum caracterul şi voia Sa iniţială cu poporul Israel. De la sabie, evreii au ajuns la împărat, căci au ţinut neapărat să fie exact aşa cum erau celelalte popoare, aşa că şi felul cum urmau să fie organizaţi avea să poarte doar amprenta umană. Iar de aici, cu sabie şi cu împărat, nu a mai fost decât un pas până la batjocorirea şi răstignirea Aceluia care dorise cu preţul vieţii Sale să-şi umple biserica aleasă cu neprihănire, cu condiţia abandonării de către evrei a sabiei şi a încrederii în oameni!

Astfel, prin acest adevăr putem învăţa un lucru deosebit de important, şi anume că organizaţia religioasă, ca şi sabia, a fost doar îngăduită, ea nedescoperind planul lui Dumnezeu iniţial cu biserica, ci mai degrabă mila lui Dumnezeu prin care a permis acest lucru din cauza răzvrătirii, a neascultării şi a pierderii Evangheliei. Dacă studiem cu rugăciune şi cu maximă atenţie ceea ce spune Pavel despre cum trebuie să arate staulul lui Dumnezeu, atunci singura concluzie pe care putem să o tragem este că biserica sub formă de organizaţie religioasă nu se înscrie în tiparul învăţăturii Bibliei, pentru că omul conduce şi nu Dumnezeu. Ea în sine nu este păcat, ci este doar o formă de organizare pe care Dumnezeu a permis-o, dar fără să ilustreze prin aceasta planul Său în şi cu biserica.

Acolo unde omul conduce, nu poate fi vorba niciodată despre desăvârşirea sfinţilor, câtă vreme învăţătura respectivei biserici este lipsită de puterea de viaţă a Duhului Sfânt! Staulul lui Dumnezeu, cunoscut şi ca "Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor", Evrei 12,23, este plin de toată plinătatea Dumnezeirii, plinătate manifestată prin diversele daruri împărţite fiecăruia, potrivit măsurii de har de care are parte fiecare, în funcţie de capacităţile intelectuale. Aici se află o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, un singur Mijlocitor şi un singur Duh Sfânt, care umple inimile tuturor. Nici o organizaţie religioasă şi nici o grupare religioasă din lume nu are aşa ceva, căci atunci ar trebui ca dragostea şi adevărul să caracterizeze totul. Cu alte cuvinte, Pavel ne descrie în miniatură cum este cerul pogorât pe pământ în staulul lui Dumnezeu sau în biserica adevărată!

Ce urmăreşte Dumnezeu printr-o astfel de biserică plină de libertatea lui Dumnezeu şi de orice dar bun? Desăvârşirea printr-o viaţă de biruinţă deplină asupra oricărui păcat şi asupra oricărei ispite! "Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos..." Efeseni 4,11-13.

Nimeni nu trebuie să fie îngrijorat că face parte dintr-o organizaţie religioasă. Dar, toţi cei ce doresc mântuirea trebuie să se asigure că au experienţa naşterii din nou, singura care atestă că numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi că astfel fac parte din staulul lui Dumnezeu. Nu e suficient să fii membru al bisericii, ca organizaţie religioasă, ci asigură-te că eşti deja membru al bisericii "celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor". Singurii creştini vii care vor ajunge să împlinească Scripturile cu privire la biserica despre care vorbeşte Pavel, ajungând toţi, ca întreg, ca trup spiritual, "la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos", vor fi cei 144.000.

     "În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

În societatea omenească, Hristos nu a găsit nimic cu care să asemene staulul Său, sau împărăţia harului, nici o formă de organizare statală, nici o formă de organizare religioasă sau bisericească, nimic care să se asemene măcar cu ideea de staul dumnezeiesc, unde toţi sunt fraţi, unde toţi se preţuiesc şi se respectă, pentru că toţi sunt prinşi în legătura păcii, datorită prezenţei Duhului Sfânt, singurul care poate aduce armonie între Dumnezeu şi oameni.

     "Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 6.

Aici nu este în discuţie trădarea vreunei organizaţii religioase, câtă vreme omul este stăpân acolo, ci este vorba despre trădarea staulului lui Dumnezeu, a bisericii celor întâi născuţi şi implicit a lui Dumnezeu. Textul nu face referire la o trădare a vreunei organizaţii religioase pământeşti. Dacă ar fi aşa, atunci Isus a greşit când s-a îndepărtat de biserica iudaică şi a format o nouă biserică în persoana ucenicilor Săi! Să luăm aminte la adevărul acestor cuvinte nemuritoare:

     "Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-l omoare; de aceea, Isus s-a îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese învăţat în ale legii şi s-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
     După cum Hristos, lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice în zilele Lui, la fel a fost lepădat şi în generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat istoria retragerii lui Hristos din Iudea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu, reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă; dar conducătorii religioşi n-au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care caută lumina sunt obligaţi de către aceeaşi învăţătură să părăsească biserica părinţilor lor, ca să-i poată da ascultare." Hristos lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 4, 5.