De ce Hristos s-a întrupat după patru mii de ani?

Probabil că mulţi şi-au pus această întrebare în decursul timpului. Din moment ce omul a păcătuit chiar în grădina Eden, nu ar fi fost logic şi absolut necesar ca Hristos să devină numaidecât Mântuitorul, prin moarte, în Paradis sau la puţin timp după alungarea omului din Eden? De ce a trebuit să aştepte patru mii de ani, şi nu două mii ori mai puţin? Însă, un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că tot ceea ce face Dumnezeu are un scop bine determinat în sine, şi nu face absolut nimic pentru Sine, ci doar în beneficiul tuturor inteligenţelor create!

În primul rând, planul de mântuire nu a avut ca scop primordial mântuirea omului. Aceasta era doar una dintre responsabilităţile uriaşe implicate în planul mântuirii. Problema căderii omului în păcat trebuia urgent rezolvată, prin amânarea sentinţei de condamnare la moarte veşnică, prin faptul că de îndată ce omul a păcătuit, chiar în acel moment Hristos s-a interpus între păcătos şi Dumnezeu, ca Mijlocitor şi Purtător al păcatului acestuia! În felul acesta, omului i se oferea şansa de a trăi mai departe, chiar dacă în condiţiile păcatului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie să fie Acela asupra căruia trebuiau puse păcatul împreună cu toată vinovăţia acestuia.

     "Adam a ascultat cuvintele ispititorului şi a cedat insinuărilor lui. De ce pedeapsa morţii nu a căzut deodată asupra lui? Deoarece s-a găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a luat asupra Lui în mod voluntar păcatul omului şi a făcut ispăşire pentru neamul omenesc căzut. N-ar fi putut exista nicicum iertare pentru păcat, dacă n-ar fi fost făcută această ispăşire." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082.

     "De îndată ce păcatul şi-a făcut apariţia, a existat şi un Mântuitor. Hristos ştia că avea să sufere, totuşi El a devenit înlocuitorul omului. De îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat pe Sine ca Garant pentru neamul omenesc, cu la fel de multă putere pentru a abate condamnarea pronunţată asupra celor vinovaţi ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Golgota." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1084.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu le spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a păşit între cei vii şi cei morţi, spunând: >Fie ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului. El va mai avea o altă şansă<." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Dacă salvarea omului ar fi fost ţinta primordială a lui Dumnezeu, atunci moartea lui Hristos ar fi trebuit să aibă loc imediat după ce acesta a păcătuit. Dar, pentru că păcatul este ceva odios, un intrus neavenit, la baza existenţei sale neexistând nici un motiv care să poată explica şi justifica apariţia sa într-un univers absolut perfect, fără fisură, Dumnezeu ştia că pentru eradicarea lui definitivă din univers, fără să mai apară vreodată în vreun fel, era necesară o descoperire a caracterului şi a legii Sale, provocate de păcat, într-un fel în care înainte de apariţia păcatului ele nu ar fi fost posibile!

În primul rând, păcatul trebuia descoperit sau înfăţişat în toată hidoşenia sa aşa cum este, ca să poată fi înţeles în mod deplin în toată puterea lui distructivă. Toate fiinţele create, inteligente, trebuiau să ia o decizie corectă cu privire la păcat, astfel încât acesta să poată fi eradicat complet din tot universul. Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să înţeleagă, să priceapă esenţa păcatului, nu numai să privească la modul lui de manifestare. Trebuiau să tragă concluzii absolut corecte, fără greşeală cu privire la taina cu care se învăluise păcatul, căci păcatul până la urmă este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu primite ca dar, însă pervertite în scopuri egoiste, personale, în afara circuitului binefacerilor stabilit de Dumnezeu pentru bucuria inteligenţelor cereşti şi pentru perpetuitatea vieţii fiinţelor create! Acest cerc al binefacerii, despre care am mai vorbit, reprezintă unica soluţie divină pentru ca viaţa dăruită unor inteligenţe create să poată fi cu adevărat bucurie, fericire şi sănătate maximă, asigurând tot confortul emoţional, sentimental, psihic şi fizic al acestora. Acest circuit al binefacerii sau al binecuvântării nu poate funcţiona şi exista fără Hristos, căci este o imposibilitate. Viaţa în sine, creată, nu poate dăinui şi nu se poate manifesta în bucurie, dragoste şi neprihănire fără acest lucru vital, căci în el şi prin el este descoperit caracterul lui Dumnezeu!

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea, ci slava Celui ce M-a trimis< (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Acum, dacă Hristos ar fi hotărât să moară pentru om de îndată ce acesta a păcătuit, atunci în ce fel ar fi putut fi descoperit păcatul în toată puterea vicleniei lui, astfel încât masca sub care se ascundea Satana să poată fi smulsă definitiv, iar caracterul lui să fie expus privirilor curioase ale îngerilor în acel timp, încât diavolul să fie dezrădăcinat pentru totdeauna din simpatiile acestor fiinţe curate? Evident că nu se putea înfăptui aşa ceva. Hristos ar fi salvat omul, dar cum ar fi putut fi dezrădăcinat păcatul din univers, câtă vreme acesta nu ajunsese la apogeul lui, ba mai mult, nici măcar nu apucase să se dezvolte pe pământul nostru oropsit din cauza prezenţei sale!

Din acest motiv, întruparea lui Hristos ca să moară pentru omul păcătos nu putea avea loc imediat ce omul a păcătuit, fiindcă ar fi rămas nerezolvată problema păcatului. Nimeni nu ar fi înţeles ce este cu adevărat, cu excepţia lui Dumnezeu. Şi atunci, cum ar fi putut să dispară din univers prin alegerea şi hotărârea inteligentă unanimă a locuitorilor lui? Prin urmare, mântuirea omului nu a fost principala responsabilitate în cadrul planului mântuirii! Trebuia mai întâi rezolvată problema păcatului, adică să fie descoperit în aşa fel încât să poată fi înţeles în toată esenţa sa, pentru ca mintea făpturii create să decidă singură că acesta trebuie eradicat, fiindcă este un nonsens blestemat! Păcatul trebuie dezrădăcinat din univers prin decizia inteligentă a tuturor locuitorilor lui, inclusiv a omului păcătos!! Acesta este punctul cel mai important ce trebuie înţeles până acum.

Singura alternativă pentru conştientizarea inteligenţelor cereşti cu privire la tot ce implică şi este păcatul, era aceea ca Dumnezeu să devină una cu omul păcătos şi să demonstreze în trupul acestuia slab, păcătos şi muritor că se poate trăi fără păcat în orice împrejurare şi la orice vârstă! Acest fapt urma să conducă la alte două responsabilităţi de prim rang, pe care Hristos trebuia concomitent să le înfăptuiască, mai înainte de mântuirea omului prin jertfa de pe Golgota! Acestea sunt: descoperirea caracterului Tatălui din cer şi îndreptăţirea sau apărarea legii morale a lui Dumnezeu, legea celor zece porunci, ambele în condiţiile existenţei şi manifestărilor păcatului. Neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu au acceptat provocările distrugătoare ale păcatului chiar pe terenul păcatului. Neprihănirea trebuia să fie dovedită că rezistă pe baza propriilor ei merite şi că nu apelează la tertipuri pentru a-şi uşura situaţia când greul ispitei apăsa asupra ei.

În cer nu puteau fi puse în contrast păcatul şi neprihănirea decât prin declaraţie, dar nu prin demonstraţie, fiindcă cel dintâi, păcatul, abia se înfiripase în inima lui Lucifer şi, deci, încă nu-şi atinsese apogeul tuturor nelegiuirilor, mai ales pentru că era bine camuflat printr-o pretinsă evlavie şi neprihănire şi bine învăluit în manifestările şi rezultatele sale. Pentru asta era nevoie de timp îndelungat. De aceea, Hristos trebuia să aştepte mult timp până când păcatul trebuia să ajungă la cotele lui maxime, lucrând distrugeri masive în oameni, aşa încât apogeul lui să ajungă se se măsoare, la vremea întrupării lui Hristos, prin demonizarea la propriu a multor oameni care-şi băteau joc de propria viaţă. Timpul acela se va repeta în generaţia actuală, întrucât istoria trecutului se va repeta tot la fel de sigur după cum soarele răsare pe cer!

În condiţiile păcatului, într-un trup omenesc real, adevărat, degradat de păcat timp de patru mii de ani, Hristos trebuia să întâmpine păcatul şi să trăiască aşa cum se trăieşte în cer, în mijlocul neprihănirii, fiindcă aceasta era singura posibilitate ca păcatul să fie expus exact aşa cum este. Hristos trebuia să dea pe faţă pe pământul nostru caracterul lui Dumnezeu, ca să poată pune în contrast evident mârşăvia şi puterea păcatului, împreună cu toate manifestările lui hidoase. Lui Hristos i-ar fi fost foarte uşor şi chiar mai la îndemână să se întrupeze imediat ce Adam şi Eva au păcătuit. De ce? Fiindcă n-ar fi fost nevoit să îmbrace divinitatea Sa neprihănită într-un trup degenerat după patru mii de ani de păcătuire încontinuă. I-ar fi fost mai uşor să înfrunte ispita atunci când puterile Sale corporale ar fi fost de douăzeci de ori mai mari decât ceea ce deţinem noi astăzi!!

Mai mult decât atât, nu ar fi dat piept cu boala, fiindcă nu exista, şi nici nu ar fi fost nevoit să o înfrunte şi să o ia asupra Lui, când cei năpăstuiţi de ea au venit la El pentru vindecare. Bolile acelea n-au dispărut în neant, dat fiind faptul că ele sunt o consecinţă a lucrărilor păcatului în trupul uman. Însuşi păcatul este o boală, care face din noi cu totul sclavii lui. Ci toate bolile împreună cu păcatul au fost luate de Isus asupra omenescului Său slab şi duse în mormânt, doar pentru ca noi să putem fi eliberaţi şi de păcat, şi de boli, dacă vrem!! Iată dovada: "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit." Isaia 53,4. "Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: >El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre<." Matei 8,16.17.

Aşa că, prima responsabilitate care i-a revenit lui Isus pentru împlinirea planului mântuirii, a fost să descopere caracterul Tatălui tuturor fiinţelor inteligente din univers inclusiv omului năpăstuit de păcat, pe pământ în condiţiile păcatului! Una este descoperirea caracterului Tatălui în condiţiile neprihănirii, ale lipsei existenţei păcatului în cer, şi cu totul altceva este descoperirea acestui caracter al dragostei în condiţiile păcatului, ale bolii şi a tuturor ispitelor impuse de acestea pe pământ!! Nu exista nimic altceva prin care să poată fi evidenţiat păcatul ca taină a nelegiuirii, decât prin descoperirea fabulosului şi magnificului caracter al lui Dumnezeu de către Isus Hristos, în trup omenesc, aici pe pământ!! Păcatul putea fi arătat ca ceea ce este şi înţeles ca nimicitorul doar prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Păcatul nu putea rămâne pasiv la viaţa curată şi fără păcat pe care Hristos venise să o trăiască în trupul nostru aici pe pământ. Era imposibil aşa ceva. De aceea, toate manifestările lui, toate eforturile lui de a-l determina pe Isus să păcătuiască, fie şi cu privirea, au dat greş, dar pentru aceasta păcatul a trebuit să se descopere ca atare.

Păcatul nu poate accepta curăţia, dragostea şi toate roadele Duhului Sfânt fără să întreprindă ceva ca să împiedice manifestările lor. Este imposibil aşa ceva. De asemenea, trebuie să înţelegem că Hristos nu a venit pe acest pământ să provoace, să aţâţe păcatul în mod dinadins, pentru ca acesta să se dea pe faţă aşa cum este. Dumnezeu nu are astfel de gânduri şi aşa ceva nu corespunde caracterului Lui extraordinar. El a venit să trăiască în mijlocul nostru, pe tărâmul păcatului, cu scopul de a ne face să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi că El ne chemă să trăim exact aşa cum a trăit Fiul Său şi exact prin aceeaşi putere prin care a trăit şi El - puterea credinţei mântuitoare sau salvatoare în purtarea de grijă a unui Tată din cer, care cunoaşte toate nevoile noastre, care ne înţelege şi ne iubeşte cu o iubire neschimbătoare indiferent cât de păcătoşi am fi!!

Puterea şi vraja păcatului trebuiau zdrobite de Isus, întrucât Satana arunca toată vina pentru apariţia păcatului şi a consecinţelor acestuia asupra lui Dumnezeu. Satana trebuia perceput şi descoperit, împreună cu păcatul, exact aşa cum este: un nimicitor de suflete. Fiindcă Dumnezeu fusese prezentat în mod fals de Satana, de aceea era nevoie de descoperirea caracterului Lui în condiţiile nefaste ale existenţei păcatului, care ajunsese aproape să distrugă chipul lui Dumnezeu în oameni. Îngerii şi toate inteligenţele celelalte trebuiau să înţeleagă corect de ce Dumnezeu a permis păcatul şi de ce este absolut necesară întruparea lui Hristos şi trăirea unei vieţi de ascultare aici pe pământ. Neprihănirea trebuia pusă în contrast cu păcatul, ascultarea cu neascultarea şi viaţa care nu se poate stinge vreodată cu moartea. Toţi locuitorii cereşti trebuiau să se edifice definitiv şi pentru totdeauna cu privire la păcat, pentru că decizia de eradicare, de extirpare a acestuia din univers trebuia să le aparţină în totalitate.

     "Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
     Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8, 9.

Concomitent cu această responsabilitate, Hristos trebuia să pună în valoare păzirea legii morale a lui Dumnezeu în condiţiile păcatului şi a tuturor ispitelor. Satana declarase că legea lui Dumnezeu este un jug şi că nu este necesară fiinţelor inteligente, care se pot conduce şi singure fără ea. Hristos trebuia să facă dovada irezistibilă că principiile legii morale sunt veşnice, că nu se pot schimba sau anula sub nici o formă şi că de respectarea lor depinde existenţa şi perpetuitatea vieţii create! Viaţa creată nu poate să existe şi să se manifeste fără ca aceste principii să o caracterizeze în mod deplin. Nu am putea fi niciodată chipul şi asemănarea lui Dumnezeu fără existenţa unei asemenea legi de dorit şi necesare.

     "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. >Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile< (Evrei 2,17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus >în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat< (Evrei 4,15). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: >Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele< (Psalm 40,8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 17.

De ce s-a întrupat Hristos după patru mii de ani? În primul rând, nu El a ales această perioadă mare de timp, ci totul ţinea de modul cum omul se va raporta la îndrumările date de Dumnezeu lui în condiţiile păcatului; de ascultarea sau neascultarea sa faţă de Dumnezeu. Omul, prin ascultarea sau neascultarea sa, putea să grăbească sau să întârzie întruparea Mântuitorului! Apoi, păcatul, tocmai din cauza alegerii majorităţii oamenilor de a nu asculta de Dumnezeu, trebuia să ajungă la maturitatea lui deplină, pentru că altfel caracterul lui nu ar fi fost înţeles niciodată pe deplin. Trebuia să se atingă acea stare de lucruri în care omul ajunge practic un animal abrutizat sub povara umilitoare şi distrugătoare a păcatului. Trebuia chiar să se vadă ce face el Fiului lui Dumnezeu întrupat în carnea noastră muritoare şi păcătoasă, cu toate slăbiciunile ei primite prin naştere sau ereditar, aşa cum le primeşte orice om venit în această lume.

      "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!" Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 17.

Aşadar, întruparea sau venirea lui Hristos nu se putea face, în aceste condiţii, decât "la împlinirea vremii", şi nu altfel. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.5.

Când aceste două mari responsabilităţi caracteristice planului mântuirii, şi obligatorii pentru împlinirea lui, au fost aduse la îndeplinire, abia atunci Hristos putea înfăptui liniştit mântuirea omului prin jertfa Sa pe cruce. În orice alte condiţii, jertfa Lui nu ar fi avut rezultatul scontat. Miza cea mare era ca toate fiinţele inteligente să înţeleagă mai întâi grozăvia păcatului, prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, nu prin forţă, ci în şi prin manifestările unei iubiri neasemuite şi pline de abnegaţie pentru oamenii pierduţi, apoi să priceapă că ignorarea sau neascultarea de principiile legii celor zece porunci nimeni nu poate trăi, ba dimpotrivă, păcatul se perpetuează la nesfârşit. Când aceste lucruri s-au realizat, atunci mântuirea omului a venit de la sine, ca ceva indispensabil. Aceasta este reuşita magnifică a lui Hristos. Noi trebuie să înţelegem corect planul mântuirii şi responsabilităţile ce decurg din el.

     "Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului. Nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu - influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: >Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,31.32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.
     La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat." Patriarhi şi profeţi, Planul de mântuire, par. 20, 21.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că Hristos trebuia să manifeste caracterul lui Dumnezeu în acelaşi trup căzut în care Satana îşi dezvoltase propriul caracter; că pentru a dovedi că legea poate fi ascultată în carnea şi sângele muritoare, căzute şi păcătoase, Hristos trebuia să asculte exact în aceeaşi carne; şi-n ultimă instanţă, că pentru a muri pentru om, Hristos trebuia să aibă aceeaşi carne şi acelaşi sânge căzute păcătoase şi muritoare, fără de care nu ar fi putut muri. Acum, pentru ca Hristos să poată realiza primele două responsabilităţi de mai sus, era necesar să existe şi condiţiile care să-i permită aşa ceva. Or, pentru ca aceste condiţii să existe, păcatul trebuia să ajungă la maturitatea lui.

Când Adam şi Eva au căzut în păcat, asemenea condiţii nu existau. Nici măcar boala nu-şi făcuse apariţia. Ea se iveşte la aproximativ două mii de ani de la cădere. Din acest motiv, Hristos nu se putea întrupa înainte de potop fiindcă antediluvienii nu cunoşteau boala, şi nu mureau de boală; de aceea şi viaţa lor atât de lungă. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în trupul uman, prin boală, fiindcă aceasta încă nu se dezvoltase. Două milenii de practicare a păcatului au slăbit în aşa fel natura umană încât s-a instalat boala. Aşadar, nu se poate spune că păcatul îşi atinsese apogeul lui în timpul antediluvienilor. "Împlinirea vremii" urma să fie în viitor, la patru mii de ani distanţă de căderea lui Adam, fiindcă atât a rezistat natura omenească sub povara păcatului. Oamenii ajunseseră desfiguraţi moral şi cât se poate de brutali. Dacă Isus nu s-ar fi întrupat atunci, noi nu am mai fi existat cu siguranţă!

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel:  >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.