Timpul judecăţii celor vii

Judecata sfinţilor lui Dumnezeu din toate timpurile este o necesitate pentru a se stabili pentru totdeauna cine merită cerul, astfel încât ei să intre acolo fără nici un păcat şi, mai mult, fără nici un defect de caracter. Dacă ar exista o pată oricât de infimă, fie şi microscopică, asupra caracterului cuiva care doreşte cerul, atunci cerul, pământul cel nou şi universul vor fi puse iară în primejdia apariţiei păcatului! De aceea, judecata aceasta nu este pentru Dumnezeu, ci pentru îngeri şi locuitorii lumilor necăzute în păcat, care trebuie să trăiască alături de oamenii răscumpăraţi al căror caracter trebuie să fie perfect din absolut toate punctele de vedere. Nu cred că i-ar plăcea cuiva, dacă ar fi înger, să se afle lângă cineva care minte într-o manieră subtilă, aplecarea lui către minciună fiind singurul defect de caracter care i-a rămas!!! Cum te-ai simţi tu ca înger lângă o astfel de creatură, care mai pretinde că-ţi este şi prieten? Ce fel de prietenie ar putea fi aceasta pe noul pământ? Cine ar mai putea sta în preajma unei astfel de fiinţe mincinoase? Cine şi-ar dori un astfel de prieten? Cum ar arăta noul pământ dacă un singur mincinos ar reuşi să treacă de scrutinul judecăţii de cercetare?

Acesta este şi motivul pentru care la această judecată a sfinţilor participă "Mii de mii de slujitori... şi de zece mii de ori zece mii". Daniel 7,10. Fiecare caracter al sfinţilor lui Dumnezeu, mai întâi al celor morţi iar apoi, când le va veni rândul, al celor vii, al celor ce vor alcătui biserica triumfătoare a celor 144.000, trebuie verificat în amănunt, în mod individual, ca şi cum ar fi singurul ce trebuie să intre sau nu în cer.

     "Cărţile rapoartelor din ceruri, în care sunt trecute numele şi faptele oamenilor, urmează să determine hotărârea judecăţii. Profetul Daniel spune: >S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile<. Apocalipsa, care descrie aceeaşi scenă, adaugă: >Şi a fost deschisă o altă carte, care era cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea< (Apocalipsa 20,12).
     Cartea vieţii cuprinde numele tuturor acelora care au intrat vreodată în serviciul lui Dumnezeu. Isus îi îndemna pe ucenici: >Bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri< (Luca 10,20). Pavel vorbeşte despre colaboratorii lui credincioşi, >ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii< (Filipeni 4, 3). Daniel, privind spre >timpul încercării, aşa cum n-a fost niciodată<, spune că poporul lui Dumnezeu va fi mântuit, >şi anume toţi aceia al căror nume a fost scris în carte<. Iar Ioan spune că numai aceia vor intra în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, ale căror nume “sunt scrise în cartea vieţii Mielului< (Daniel 12,1; Apocalipsa 21,27).
     >O carte de aducere aminte< este scrisă înaintea lui Dumnezeu, în care sunt raportate faptele bune ale acelora care >se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui< (Maleahi 3, 16). Cuvintele lor de credinţă, faptele lor de iubire sunt scrise în ceruri. Neemia se referă la aceasta atunci când spune: >Adu-ţi aminte de mine, Dumnezeule, ... şi nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu< (Neemia 13,14). În cartea aducerii aminte a lui Dumnezeu este imortalizată orice faptă de dreptate. Acolo se înregistrează cu credincioşie orice ispită căreia i s-a rezistat, orice păcat biruit, orice cuvânt de milă duioasă care a fost exprimat. Şi orice faptă de jertfire, orice suferinţă şi orice durere suportată pentru Hristos sunt raportate acolo. Psalmistul spune: >Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta?< (Psalm 56,8).
     Există şi un raport al păcatelor oamenilor. >Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău< (Eclesiastul 12,14). >Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit<. Mântuitorul spune: >Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit< (Matei 12,36.37). Planurile şi motivele ascunse apar în acest registru care nu greşeşte; căci Dumnezeu >va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va da pe faţă gândurile inimii< (1Corinteni 4, 5). >Iată este scris înaintea Mea ... nelegiuirile voastre împreună cu nelegiuirile părinţilor voştri - zice Domnul< (Isaia 65,6.7, tr. eng.).
     Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor.
     Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele şi vieţile oamenilor. Înţeleptul zice: >Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată< (Eclesiastul 12,13.14). Apostolul Iacov îi îndemna pe fraţi: >Să vorbiţi şi să lucraţi ca nişte oameni care au să fie judecaţi de o lege a slobozeniei< (Iacov 2,12).
     Aceia care la judecată sunt >socotiţi vrednici< vor avea parte de învierea drepţilor. Isus spunea: >dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi ... vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii< (Luca 20,35.36). Şi mai spunea: >şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă< (Ioan 5, 29). Drepţii cei morţi nu vor fi înviaţi decât după judecata la care vor fi socotiţi vrednici de >înviere şi viaţă<. De aceea, nu vor fi prezenţi în persoană la tribunal atunci când sunt cercetate rapoartele şi când cazul lor este hotărât.
     Isus se va arăta ca apărător al lor, pentru a mijloci în favoarea lor înaintea lui Dumnezeu. >Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit< (1Ioan 2,1). >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi înaintea lui Dumnezeu.< >De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei< (Evrei 9,24; 7,25).
     Când cărţile cu rapoarte sunt deschise la judecată, viaţa tuturor acelora care au crezut în Isus trece prin faţa lui Dumnezeu. Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat cu atenţie. Nume sunt primite şi nume sunt respinse. Dacă mai sunt păcate rămase în cărţi, de care oamenii nu s-au pocăit şi nu sunt iertate, numele lor sunt şterse din cartea vieţii, iar raportul faptelor bune este şters din cartea de amintire a lui Dumnezeu. Domnul i-a spus lui Moise: >Pe acela care a păcătuit împotriva Mea îl voi şterge din cartea Mea< (Exod 32,33). Iar proorocul Ezechiel spune: >Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvârşeşte nelegiuirea, toată neprihănirea lui va fi uitată< (Ezechiel 18,24).
     Pentru toţi aceia care s-au pocăit cu adevărat de păcat şi prin credinţă au apelat la sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare, s-a scris iertare în dreptul numelui lor în cărţile cerului; pentru că au devenit părtaşi ai neprihănirii lui Hristos, iar caracterele lor sunt în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, iar ei vor fi socotiţi vrednici de viaţa veşnică. Domnul declară prin profetul Isaia: >Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale< (Isaia 43,25). Isus spune: >Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui<. >De aceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri< (Apocalipsa 3,5; Matei 10,32.33)." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 5-14.

Aşa stau lucrurile la judecata de cercetare, în ansamblul ei. Acum, înainte de a aborda subiectul referitor la standardul caracterului pe care-l are în vedere această judecată, ne vom concentra atenţia la timpul când începe etapa judecăţii celor vii din cadrul judecăţii de cercetare a casei lui Israel, a bisericii a lui Dumnezeu din toate veacurile. Când începe această etapă? Când anume va fi timpul când cei vii vor fi judecaţi? Pentru că mulţi plasează greşit acest timp al judecăţii celor vii, este util să lăsăm Scripturile să facă singure lumină asupra acestui aspect al Evangheliei extrem de important. De înţelegerea lui depinde foarte mult felul cum ne vom prezenta la această judecată!

În pilda din Matei 22 este prezentat tabloul nunţii fiului de împărat. Dar, pilda surprinde în mod înadins şi o altă activitate fără de care nunta nu se poate desfăşura. Înainte ca nunta să înceapă, împăratul intră să vadă dacă oaspeţii au haina adecvată pentru acel eveniment deosebit. Ei bine, intrarea împăratului la nuntă reprezintă judecata de cercetare a celor invitaţi la nuntă! Nunta reprezintă aici, în parabolă, primirea fiului de împărat a împărăţiei sale. Fiul de împărat este simbolul Fiului lui Dumnezeu, iar împărăţia este Noul Ierusalim, capitala vastului univers creat de Isus!

     "În parabola din Matei capitolul 22, este prezentat acelaşi tablou al nunţii, iar judecata de cercetare este reprezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Înainte de nuntă, Împăratul intră să-şi vadă oaspeţii, să vadă dacă toţi sunt îmbrăcaţi în haine de nuntă, haina fără pată a caracterului, spălată şi albită în sângele Mielului (Matei 22,11; Apocalipsa 7,14). Acela care este găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toţi aceia care la cercetare sunt găsiţi având haină de nuntă sunt primiţi de Dumnezeu şi socotiţi vrednici să moştenească Împărăţia şi să stea pe tronul Său. Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 13.

O primă întrebare este aceasta: În ce moment al timpului intră Împăratul în odaia de nuntă? Împăratul intră "înainte de nuntă", adică înainte ca Hristos să vină să-şi ia biserica de pe pământ pentru a o duce în cer. Mai precis, care este acest moment? Este momentul de dinaintea încheierii lucrării de mijlocire a lui Isus din sanctuarul ceresc!! Cu alte cuvinte, se declară la modul cel mai limpede cu putinţă că judecata de cercetare, sub care este înfăţişată intrarea împăratului în odaia de nuntă, este cea care încheie lucrarea din sanctuarul de sus!!! Asta înseamnă la fel de sigur că judecata de cercetare a celor vii se află chiar la finele încheierii timpului de har, care precede timpul strâmtorării sau timpul lipsit de har pe durata căruia au loc cele şapte plăgi şi venirea literală a lui Hristos!

     "Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă:  >Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa<, suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 14.

Deci, plasarea corectă a timpului când trebuie să aibă loc şi să se desfăşoara judecata celor vii este chiar înainte de încheierea timpului de har. Un alt amănunt foarte important este acela că intrarea împăratului în odaia de nuntă are loc abia după ce în odaia de nuntă au fost strânşi toţi cei ce au luat în seamă invitaţia, aflaţi "la răspântiile drumurilor", "şi buni şi răi", când "odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi". Matei 22,9.10. În biserica marii strigări se vor găsi laolaltă fecioare înţelepte şi nechibzuite, peşti buni şi peşti răi, ceea ce înseamnă că prin lucrarea acestei mari avertizări mondiale în "camera de ospăţ", în biserică, se vor strânge laolaltă ambele categorii de oameni, buni şi răi. Durata timpului marii strigări mondiale este cuprinsă între edictul duminical, care conduce la făurirea icoanei fiarei, şi decretul morţii sau încercarea finală prin care toţi aceşti oaspeţi trebuie să treacă, decret cu care se încheie era harului divin în favoarea oamenilor!

Acum, dacă intrarea împăratului în odaia de oaspeţi are loc înainte de desfăşurarea propriu-zisă a nunţii, adică înainte de a doua venire a lui Hristos, şi dacă lucrarea judecăţii de cercetare încheie mijlocirea lui Isus din sanctuarul ceresc, atunci înseamnă că această judecată începe la sfârşitul perioadei pe durata căreia se desfăşoară marea avertizare mondială, prin revărsarea abundentă a Duhului Sfânt. Când decretul morţii este promulgat, fără să se treacă la acţiunea de punere a lui în aplicare, lucru care va avea loc în timpul strâmtorării lui Iacov, altfel n-ar mai avea sens să fie numit astfel timpul respectiv, se poate spune cu certitudine că odaia de oaspeţi este plină, că toţi cei chemaţi de la răspântii prin marea strigare au auzit vestirea Evangheliei şi au intrat acolo. Acum, în pragul decretului morţii, când el este promulgat, toţi oaspeţii, fecioare înţelepte şi nechibzuite, sunt puşi în faţa ultimei decizii, de partea lui Hristos sau de partea icoanei fiarei, fiindcă exact acest lucru îl impune decretul morţii!!

Acest decret este înspăimântător din cauza împrejurărilor în care este promulgat, motiv pentru care impune o ultimă alegere, o ultimă decizie pentru toţi cei ce compun la vremea aceea biserica marii strigări. Când decretul este dat, la finele timpului de har, se poate spune cu certitudine că "Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii". Acum începe ultima etapă a judecăţii de cercetare, care-i priveşte pe cei vii. El a zărit printre cei ce au haina de nuntă, pe cei ce vor constitui grupa celor 144.000, şi "pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă", simbolul tuturor fecioarelor nechibzuite sau a peştilor răi!!! A nu se înţelege că la vremea respectivă biserica marii strigări este plină de fecioare nechibzuite, în afara celor înţelepte. Ele vor fi puţine la număr, fiindcă o mare parte a lor vor anticipa promulgarea decretului morţii şi vor părăsi grupa celor ce ulterior vor constitui biserica triumfătoare, mai înainte de începerea judecăţii sfinţilor aflaţi în biserica marii strigări.

     "Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 14.

Furtuna despre care se vorbeşte în paragraful de mai sus este tocmai decretul morţii, anticipat, atenţie, de "o mare grupă de credincioşi", care nu pot fi decât fecioare nechibzuite!! Când toate fecioarele înţelepte sau cei ce ulterior vor forma grupul celor 144.000 decid pentru totdeauna să rămână cu Hristos, atunci are loc şi judecata lor, judecată care-i va găsi fără pată sau zbârcitură cu un caracter ca al lui Isus cel întrupat! Aşadar, timpul pentru judecata celor vii se află la sfârşitul încheierii harului, căci cu această judecată şi cu ştergerea păcatelor din sanctuarul ceresc se încheie pe vecie era milei pentru toţi oamenii! Este un timp care vine totodată la încheierea perioadei marii strigări, căci marea strigare sau marea avertizare mondială se încheie chiar cu judecata celor vii!!!

Fecioarele oaspete la nunta Mielului, unde mireasa este Ierusalimul ceresc, care este reprezentativ pentru întreaga împărăţie a lui Dumnezeu, "erau gata", adică erau pregătite să treacă cu bine de scrutinul judecăţii de cercetare a celor vii, motiv pentru care uşa harului s-a închis pentru totdeauna. Ele se vor bucura împreună cu Mielul la nunta Lui, adică la primirea împărăţiei din partea lui Dumnezeu Tatăl!! Pilda din Matei 25 ne vorbeşte foarte clar despre acest adevăr extraordinar al Evangheliei, referitor la timpul judecăţii celor vii. Acolo se spune că "Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa". Matei 25,10. Nunta aici, ca şi odaia, este aceeaşi ca cea descrisă în Matei 22. Din odaia de oaspeţi, adică din biserica marii strigări, pleacă toate fecioarele nechibzuite, acţiune simbolizată prin faptul că pleacă să cumpere untdelemn, în timp ce toate fecioarele înţelepte sunt gata, apte pentru trecerea judecăţii celor vii, cu rezultatul final al închiderii uşii milei divine pentru totdeauna.

Să mergem mai departe, la un alt argument extraordinar de frumos, care ne arată fără echivoc că timpul judecăţii celor vii se află la încheierea timpului de har, când marea strigare s-a încheiat. Este vorba despre ploaia târzie, sub care este simbolizată cea mai mare revărsare a Duhului Sfânt ce a avut loc vreodată pe pământ, ea fiind chiar mai mare decât aceea de care s-au bucurat ucenicii lui Hristos! Ploaia târzie este cea care le face pe fecioarele înţelepte să fie gata pentru nuntă!! Acesta este motivul principal pentru care judecata celor vii nu poate avea loc la începutul ploii târzii, ci la sfârşitul ei!!!

Am arătat deja în cadrul studiului referitor la ploaia timpurie şi cea târzie că rostul primirii ploii târzii este acela de a definitiva lucrarea harului în inimile celor credincioşi, lucrare începută prin ploaia timpurie. Ca atare, ploaia târzie are drept scop principal să reproducă chipul moral al lui Dumnezeu în mod perfect în caracterul fecioarelor care se vor dovedi în cele din urmă înţelepte! "... Duhul Sfânt este dat pentru a dezvolta, de la o etapă la alta, procesul creşterii spirituale... Prin puterea Duhului Sfânt, chipul moral al lui Dumnezeu va fi reprodus în mod desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în totalitate, devenind asemenea Domnului Hristos." Evenimentele ultimelor zile, cap. Ploaia târzie, par. 2.

Deci, scopul ploii târzii este acela de a ne aduce în starea de a deveni şi de a fi implicit ca Hristos, din punct de vedere al caracterului moral!! Având în vedere că acest lucru necesită timp, înseamnă în mod firesc că lucrarea ploii târzii trebuie să se desfăşoare în cadrul unei anumite durate de timp, care să îl conducă pe cel credincios la nivelul de desăvârşire cerut de legea morală a lui Dumnezeu; ceea ce înseamnă că menirea ei este aceea de a pregăti sufletul pentru a putea fi gata, cum se spune despre fecioarele înţelepte care au intrat în odaia de nuntă, potrivit pildei din Matei 25, pentru judecata celor vii!! Da, menirea ploii târzii este aceea de a ne pregăti în vederea judecăţii celor vii şi implicit pentru venirea Fiului omului. "Prin lucrarea de maturizare a recoltei pământului, ploaia târzie reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului." Evenimentele ultimelor zile, cap. Ploaia târzie, par. 3.

De asemenea, în sprijinul tuturor celor afirmate până acum vine şi pilda năvodului. Pe scurt, năvodul este simbolul proclamării Evangheliei în cadrul marii avertizări mondiale; prin această lucrare sunt "prinşi" peşti buni şi peşti răi. "Aruncarea năvodului reprezintă predicarea Evangheliei. Aceasta aduce în biserică şi buni şi răi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2. Când acest năvod se umple, se zice că pescarii şed jos şi încep să facă trierea peştilor păstrând ce este bun şi aruncând afară ce este rău. Sub acest simbol este reprezentată lucrarea îngerilor care despart fecioarele înţelepte de cele neînţelepte, lucrare reprezentată în altă parte în Scripturi prin îngerul sigilator care trebuie să sigileze pe cei 144.000, potrivit Apocalipsei 7,2.3. Când are loc această separare? Pilda ne spune că la sfârşitul veacului sau al lumii!! Dar acest sfârşit al lumii trebuie înţeles ca fiind sfârşitul timpului de har! Separarea fecioarelor înţelepte de cele nechibzuite se face doar prin judecata celor vii, care are loc la sfârşitul timpului de har, adică atunci când lucrarea de vestire a Evangheliei sub forma marii strigări s-a încheiat!!

     "Când lucrarea de vestire a Evangheliei s-a terminat, judecata va face lucrarea de separare... Când lucrarea Evangheliei s-a încheiat, urmează imediat separarea dintre cei buni şi cei răi, destinul fiecărei clase fiind hotărât pentru totdeauna." Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, par. 2, 4.

Un alt argument biblic în favoarea faptului că timpul judecăţii celor vii vine la sfârşitul timpului de har este cel referitor la încercarea finală sau decretul morţii. În baza acestui argument vom şti că judecata de cercetare a celor vii nu poate avea loc niciodată decât dacă s-a trecut cu bine de încercarea finală care vine doar la sfârşitul timpului de har. "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

Potrivit acestei declaraţii, încercarea finală este moartea sau decretul morţii, căci omul va fi adus "faţă în faţă cu moartea". Numai această ultimă încercare înspăimântătoare va arăta în mod corect pe ce s-au sprijinit toate fecioarele. Când ambele categorii de fecioare vor trebui să treacă prin această încercare, abia atunci se va dovedi cine are "o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu". Din acest motiv, decretul morţii introduce cu sine judecata celor vii şi ştergerea păcatelor din sanctuarul ceresc, lucrare pe fondul căreia are loc sigilarea din partea lui Hristos, care trimite mai departe păcatele din sanctuar asupra lui Satana, ce trebuie să le poarte până la dispariţia lui totală.

Deci, primirea sigiliului lui Hristos, al doilea, nu poate fi decât rezultatul judecăţii celor vii, prin care se arată cine va fi în final biserica triumfătoare - cei 144.000. Acest sigiliu nu poate fi pus pe frunţile celor 144.000 decât dacă aceştia au trecut cu bine de scrutinul judecăţii celor vii, adică al lor. În declaraţia de mai jos se specifică foarte clar că sigilarea poporului lui Dumnezeu are loc abia după ce el trece prin marea încercare, aşa cum este descrisă în Apocalipsa 13,11-17, încercare ce cuprinde toate testele ce încep cu edictul duminical şi sfârşesc cu decretul morţii.

     "Domnul mi-a arătat clar că icoana fiarei va fi făurită înainte de încheierea timpului de probă; pentru că ea este marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va hotărî destinul lor veşnic. >Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.< Apocalipsa 13,11-17.
     Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat. Toţi cei care şi-au dovedit credincioşia faţă de Dumnezeu păzind legea Sa şi refuzând să accepte un sabat fals, se vor aduna sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi primesc sabatul duminical vor primi semnul fiarei." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.

Ceea ce trebuie să reţinem este că sigiliul lui Hristos nu poate fi primit cu nici un chip dacă mai întâi nu a fost trecută cu bine judecata celor vii, care face loc ştergerii tuturor păcatelor din sanctuarul de sus! Fără judecata prealabilă a celor vii, sigiliul lui Hristos nu poate fi pus pe frunţile celor 144.000!!!

O ultimă dovadă clară că timpul judecăţii celor vii se află la sfârşitul ploii târzii, când lucrarea de vestire a Evangheliei se va fi terminat, este şi declaraţia pe care o găsim în Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 2": Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit >ploaia târzie<, >înviorarea de la faţa Domnului<, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit >sigiliul viului Dumnezeu<. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: >S-a sfârşit<, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!< (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât; >împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg< sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor".

Această declaraţie practic aşază în ordinea lor toate evenimentele care trebuie să aibă loc, înainte de venirea lui Hristos pe norii cerului. Marea strigare sau predicarea Evangheliei se încheie nu mai înainte ca adevăraţii copii ai lui Dumnezeu să fi primit ploaia târzie, care trebuie să-i aducă în stadiul de a avea reprodus în ei, în mod desăvârşit, chipul moral al lui Dumnezeu sau caracterul lui Hristos. Ploaia târzie cade la începutul vestirii Evangheliei sau al marii avertizări mondiale. Rostul ei este să-i pregătească pe cei înţelepţi să treacă cu bine prin toate încercările impuse de icoana fiarei, până când se ajunge la decretul morţii. În acest stadiu, sufletul trebuie să poarte chipul perfect al lui Hristos, fiindcă numai astfel poate trece de grozăvia acestui decret. Când acest decret este promulgat, decret ce reprezintă marea încercare finală,  începe şi timpul judecăţii celor vii, a bisericii marii strigări; îngerul sigilator vine şi aplică sigiliul pe fruntea celor 144.000; Hristos curăţă în întregime sanctuarul ceresc şi îşi încetează definitiv mijlocirea. Astfel, se încheie timpul harului, care face loc timpului strâmtorării când se trece la aplicarea decretului morţii asupra celor credincioşi, a celor 144.000. Când Hristos face anunţul solemn: "S-a sfârşit!", El practic declară că judecata celor vii a încetat iar lucrarea de mijlocire în sanctuar a ajuns la final, ceea ce înseamnă că sanctuarul a fost închis pentru totdeauna şi mila divină nu mai mijloceşte pentru nimeni!

În concluzie, timpul judecăţii celor vii trebuie plasat la sfârşitul timpului de har, acolo unde îi este şi locul de fapt, când lucrarea Evangheliei s-a terminat, ploaia târzie a încetat, făcând loc astfel sigiliului lui Hristos, care vine ca rezultat al acesti judecăţi. Ploaia târzie ne pregăteşte pentru judecata celor vii, de aceea ea vine înainte de a avea loc această judecată, aşa după cum este şi normal. Decretul morţii introduce judecata celor vii, iar aceasta din urmă ştergerea păcatelor din sanctuar şi primirea sigiliului lui Hristos. De la acest timp înainte, cei 144.000 sunt pregătiţi să treacă prin timpul strâmtorării lui Iacov, pentru că au fost calificaţi prin ploaia târzie să treacă cu bine de scrutinul judecăţii celor vii şi poartă sigiliul lui Hristos, care întregeşte sigiliul Duhului Sfânt. De reţinut că, fără plinătatea primirii primului sigiliu, al Duhului Sfânt, este imposibil ca cineva să treacă de judecata celor vii!!

Judecata de cercetare a bisericii lui Dumnezeu

     "Subiectul cu privire la sanctuar şi la judecata de cercetare trebuie să fie clar înţeles de către poporul lui Dumnezeu. Toţi au nevoie de o cunoaştere personală a poziţiei şi a lucrării Marelui lor Preot. Altfel, le va fi cu neputinţă să arate credinţa care este absolut necesară în vremea aceasta sau să ocupe locul pe care Dumnezeu doreşte ca ei să-l ocupe. Fiecare are un suflet de câştigat sau de pierdut. Fiecare are un caz ce trebuie să se înfăţişeze înaintea barei de judecată a lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întâlnească faţă în faţă cu Judecătorul cel mare." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 28.

Studentul profund al Scripturilor nu va trece niciodată cu uşurinţă peste astfel de declaraţii, precum cea din debutul studiului nostru. El este întotdeauna adânc interesat de tot ceea ce cuprinde Evanghelia descoperită, în dorinţa de a cunoaşte ştiinţa mântuirii. Abordând Apocalipsa 14 şi 7, subiectul referitor la judecata poporului lui Dumnezeu este inevitabil şi, ca atare, trebuie studiat pentru a înţelege clar rostul acestei judecăţi, calitatea caracterului ce urmează a fi cercetat, precum şi timpul când ea are loc.

În primul rând, acest concept al judecăţii casei lui Dumnezeu este unul biblic. Când vorbim despre această judecată, trebuie să avem în minte faptul că nu este totuna cu judecata lui Dumnezeu de la sfârşitul mileniului, potrivit Apocalipsei 20, care-i vizează doar pe cei ce nu vor moşteni viaţa veşnică, dispărând pe vecie ca şi cum nici nu ar fi fost vreodată! Ca atare, judecata de cercetare a casei lui Dumnezeu priveşte doar pe creştinii care au luat numele lui Hristos asupra lor vreodată, adică pe toţi aceia care de-a lungul veacurilor au declarat că sunt credincioşi lui Dumnezeu. În serviciul de la sanctuar această judecată este reprezentată foarte clar ca având loc doar pentru evrei, simbolul poporului lui Dumnezeu de-a lungul timpului, în ziua cea mare a ispăşirii! La acest serviciu din ziua cea mare a ispăşirii participau doar aceia care, prin mărturisire şi pocăinţă, avuseseră parte de transferul păcatelor asupra sanctuarului în tot cursul anului prin sângele jertfei.

     "În serviciul jertfelor, numai aceia care veneau înaintea lui Dumnezeu, cu mărturisire şi pocăinţă şi ale căror păcate fuseseră trecute asupra sanctuarului prin sângele jertfei pentru păcat, aveau o parte în serviciul Zilei de Ispăşire. Tot aşa, în ziua cea mare a ispăşirii finale şi a judecăţii de cercetare, sunt luate în consideraţie numai cazurile acelora care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu. Judecata celor nelegiuiţi este o lucrare distinctă şi separată şi are loc mai târziu." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 4.

Biblia este foarte explicită atunci când vorbeşte despre acest adevăr neîndoios. Petru, bunăoară, spunea: "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?" 1Petru 4,17. Pavel, de asemenea, vorbea despre o zi a judecăţii. "Dar, pe când vorbea Pavel despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, Felix, îngrozit, a zis: >De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema<" Fapte 24.25. "Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă." Evrei 9,27.28. "Păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă." 1Timotei 5,24. "Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup." 2Corinteni 5,10.

Însă, există şi profeţii specifice care vorbesc în mod direct despre această judecată de cercetare a poporului lui Dumnezeu. Cele mai reprezentative sunt fără doar şi poate profeţiile din Daniel 8,14 şi Daniel 7,9.10,13. "Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!< "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile... M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui."

Profeţia referitoare la curăţirea sanctuarului sau la reabilitarea lui la starea legitimă trebuie înţeleasă prin prisma celor descrise în profeţiile din Daniel 7,9.10.13, Maleahi, 3,1-6, Matei 22,1-14, Matei 25,1-13 şi Apocalipsa 14,6.7. Aici este cuprinsă Evanghelia cu privire la judecata de cercetare, pe care orice copil credincios al lui Hristos trebuie să o cunoască! "Atât profeţia din Daniel 8,14: >Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi şi sfântul Locaş va fi curăţit<, cât şi prima solie îngerească: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă: căci a venit ceasul judecăţii Lui< arătau către lucrarea lui Hristos din Locul Preasfânt, către judecata de cercetare..." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 2.

     "Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curăţirea Sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Daniel 8,14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, aşa cum ni se prezintă în Daniel 7,13; şi venirea Domnului în Templul Său, profetizată de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment; şi lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la ospăţul de nuntă descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei capitolul 25." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 9.

Acum, fiindcă această judecată este o realitate divină, potrivit celei mai lungi profeţii biblice, Daniel 8,14, înseamnă în mod corect că ea se desfăşoară în prezent, din moment ce reabilitarea sanctuarului ceresc a început în 22 octombrie 1844!! În data respectivă Hristos a intrat la Cel Îmbătrânit de zile, adică la Tatăl, în sfânta sfintelor, pentru a începe lucrarea de curăţire a sanctuarului. Judecătorul este însuşi Hristos în prezenţa Tatălui, căci El este cel care a luat chip omenesc şi ne cunoaşte toate necazurile şi suferinţele, ştiind cum să vină în ajutorul nostru şi cum să ne înţeleagă. "Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis." Ioan 5,22.23.

     "Şi Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Tatăl nu e judecătorul. Nici îngerii nu sunt. Cel care a luat natura omenească asupra Sa însuşi, şi în lumea aceasta a trăit o viaţă desăvârşită, Aceasta urmează să ne judece. Numai El poate fi Judecătorul nostru." Mărturii. vol. 9, cap. Unitate în Hristos, par. 8.

Rolul Tatălui este acela de Conducător al întregii lucrări a judecăţii, El fiind Sursa a tot ce există în Univers. Nu El este deci cel ce face judecata în sine, ci Fiul, de aceea sunt împreună la judecată, pentru că Isus ne reprezintă înaintea Tatălui ca Frate al nostru mai mare. "Cel Îmbătrânit de zile este Dumnezeu Tatăl... El, izvorul oricărei existenţe şi al oricărei legi, este Acela care conduce judecata. Iar îngerii sfinţi, ca slujitori şi martori în număr de >zece mii de ori zece mii şi mii de mii<, participă la acest mare tribunal... Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului - pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care au dreptul la binefacerile ei." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 2, 3.

Rostul acestei judecăţi este acela de a cerceta în amănunt, fără greşeală, caracterul fiecărui copil declarat al lui Dumnezeu din toate timpurile. A început cu sfinţii cei morţi în Hristos şi se va termina cu cei 144.000. "Începând cu aceia care au trăit la început pe pământ, Apărătorul nostru prezintă cazurile fiecărei generaţii, unul după altul, şi judecata se încheie cu cei vii. Fiecare nume este amintit, fiecare caz este cercetat cu atenţie." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 13. "Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu şi înregistrată la credincioşie sau necredincioşie. În dreptul fiecărui nume din cărţile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice faptă egoistă, orice datorie neîndeplinită şi orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influenţa exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 9.

Despre acest aspect al cercetării caracterului şi al standardului perfecţiunii unui caracter sfânt şi fără pată, asemenea desăvârşirii impecabile a caracterului Mântuitorului nostru, vom discuta separat. Acum, interesul nostru este de a înţelege că această judecată de cercetare este o realitate dar şi o necesitate, că ea a început în 22 octombrie 1844 şi se află în derulare mai întâi cu cazurile sfinţilor adormiţi în Hristos, că Isus este în acelaşi timp Apărător şi Judecător în cadrul acestei judecăţi şi că ea se va încheia într-un anumit moment, cu cazurile celor vii, ce vor forma grupa celor 144.000, un moment pe care trebuie să-l stabilim foarte bine în timp. "În timpul rânduit pentru judecată - încheierea celor 2300 de zile în anul 1844 - a început lucrarea de cercetare şi de ştergere a păcatelor. Toţi aceia care au luat vreodată asupra lor numele lui Hristos trebuie să treacă prin lucrarea cercetării. Atât cei vii, cât şi cei morţi sunt judecaţi >după lucrurile care au fost scrise în cărţi, după faptele lor<." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 21.

Întrucât există păreri contradictorii cu privire la acest timp care priveşte strict judecata celor vii, atunci este de folos un asemenea studiu. Unii consideră că judecata celor vii deja este în desfăşurare, alţii că ea stă să înceapă dintr-un moment într-altul. Apoi, mai sunt persoane care consideră că această judecată a celor vii are loc înainte de a se face auzită marea avertizare mondială, adică ea va începe o dată cu instaurarea icoanei fiarei, iar alţi creştini declaraţi consideră că nici nu are importanţă când începe. "Solemne sunt scenele legate de încheierea lucrării de ispăşire. Interesele care se cuprind în ea sunt copleşitoare. Judecata are loc acum în Sanctuarul de sus. Această lucrare continuă timp de mulţi ani. În curând - nimeni nu ştie cât de curând - ea va ajunge la cei vii. În prezenţa înfricoşătoare a lui Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să vină la cercetare." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 33.

Bazaţi pe ideea subliniată de această ultimă declaraţie inspirată că nimeni nu ştie cât de curând judecata de cercetare trece la cei vii, cei mai mulţi credincioşi fac presupuneri absolut eronate, care păcălesc mintea, aceasta ajungând chiar să creadă concluziile greşite la care a ajuns! Astfel, mintea ajunge modelată de un tipar de gândire greşit, scopul principal urmărit de diavolul fiind acela de a o aduce în incapacitatea de a recunoaşte adevărul Scripturilor, prezentat sub puterea Duhului Sfânt în perioada marii strigări mondiale!!

Întrebările corecte sunt acestea: Putem afla din Scripturi şi din mărturiile Duhului Sfânt când anume va începe sau va trece această judecată de cercetare în dreptul celor vii, sau nu vom afla niciodată? În ce fel ne ajută pe noi astăzi să ştim când va începe judecata pentru cei vii? Cine sunt de fapt cei vii pe care-i va viza această etapă în desfăşurarea judecăţii de cercetare?

Este adevărat că am dovedit până acum că cei vii pe care-i vizează judecata de cercetare sunt cei 144.000, iar acest lucru ne va ajuta foarte mult să identificăm precis timpul când ea va începe, iar primirea de către ei a celui de al doilea sigiliu înseamnă în mod indubitabil că există o strânsă legătură între primirea acestui sigiliu şi judecata celor vii, în sensul că sigilarea respectivă vine doar ca rezultat al acestei judecăţi, fiind totodată confirmarea fără echivoc că judecata a avut deja loc la momentul sigilării celor 144.000. Asta ne mai descoperă şi ce fel de caracter trebuie să aibă aceia care vor trece de vii prin timpul strâmtorării, caracter care face faţă cu brio la judecata cazurilor celor vii din timpul acela!

Un lucru este cert, de fapt mai multe după cum vom vedea în episoadele viitoare, că această judecată sau mai bine zis această etapă în desfăşurarea judecăţii de cercetare, a celor vii, căci prima etapă îi are în vizor doar pe cei morţi în Hristos, trebuie să se desfăşoare cât încă mai există har, căci este făcută de Hristos în calitate de Mare Preot prezent în sanctuarul ceresc. Această judecată este cea care conduce la ştergerea păcatelor din sanctuarul ceresc şi la închiderea harului sau milei divine pentru omul muritor. "Lucrarea judecăţii de cercetare şi de ştergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de a doua venire a Domnului." "Când lucrarea judecăţii de cercetare se încheie, soarta tuturor va fi hotărâtă pentru viaţă sau pentru moarte. Timpul de har se încheie cu puţin înainte de venirea Domnului pe norii cerului." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 19, 34.

Cum ne ajută pe noi să ştim când începe această etapă a judecăţii de cercetare pentru cei vii? Ne ajută într-un fel în care puţini realizează acest lucru. Când ştim că urmează să trecem de vii prin această judecată, atunci şi pregătirea va fi pe măsură!! Nu vom avea niciodată semne de întrebare dacă judecata celor vii stă sau nu să înceapă, iar dacă începe de unde ştim dacă suntem sau nu pregătiţi să trecem cu bine de această judecată! Adevăratul copil al lui Dumnezeu nu va avea astfel de dubii şi semne de întrebare, ci el cunoaşte în mod precis timpul începerii acestei judecăţi, ştiind cum trebuie să se prezinte în faţa Judecătorului şi Prietenului lui, Isus Hristos.

     "Trăim acum în ziua cea mare de ispăşire. În serviciul simbolic, atunci când marele preot făcea ispăşire pentru Israel, tuturor li se cerea să-şi întristeze sufletele prin pocăinţă de păcat şi prin umilire înaintea lui Dumnezeu, ca să nu fie nimiciţi din poporul lui Dumnezeu. În acelaşi fel, toţi aceia care vor ca numele lor să rămână în cartea vieţii trebuie ca acum, în puţinele zile de har care au mai rămas, să-şi umilească sufletele înaintea lui Dumnezeu prin întristarea pentru păcat şi prin pocăinţă adevărată. Trebuie să se dea pe faţă o cercetare de inimă profundă şi sinceră. Spiritul uşuratic şi frivol, îngăduit de atâţia care pretind că sunt creştini, trebuie îndepărtat. În faţa tuturor acelora care vor să-şi supună înclinaţiile rele ce vor să stăpânească, stă o luptă stăruitoare. Lucrarea de pregătire este o lucrare personală. Nu suntem mântuiţi în grup. Curăţia şi devoţiunea unuia nu vor împlini lipsa acestor calităţi la altul. Chiar dacă toate popoarele trebuie să treacă prin faţa judecăţii lui Dumnezeu, El va cerceta cazul fiecăruia în parte cu tot atâta atenţie ca şi când n-ar mai exista altă fiinţă pe pământ. Fiecare trebuie să fie încercat şi dovedit fără pată sau zbârcitură sau altceva de felul acesta." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 32.

Sigiliul lui Hristos ca Mare Preot

Am stabilit până acum faptul că există două sigilii, deşi am abordat doar primul sigiliu, numit şi sigiliul Duhului Sfânt. Acest sigiliu al Duhului Sfânt este vital pentru primirea celui de al doilea sigiliu, al lui Hristos. Înainte de a trece la al doilea sigiliu, să recapitulăm ce este primul sigiliu: el este, în primul rând, sigiliul Duhului Sfânt fiindcă este lucrarea Lui în întregime; este o lucrare săvârşită în om zi de zi; este o lucrare ce continuă toată viaţa credinciosului şi are de a face cu eliminarea păcatului mărturisit şi părăsit din cel credincios; acest sigiliu sigilează păcatul în afară şi neprihănirea înăuntru; este o lucrare începută prin ploaia timpurie şi încheiată prin ploaia târzie; aduce pe cel credincios în situaţia de a fi fără pată, fără zbârcitură, fără nimic în el care să poată fi exploatat de Satana prin ispitele sale; este vital pentru că-l pregăteşte şi îl face în stare pe cel credincios să treacă cu bine prin marea încercare finală premergătoare timpului strâmtorării lui Iacov; este un proces de consolidare în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual; trebuie să fie obligatoriu o lucrare întru totul încheiată înainte de judecata celor vii; în concluzie, acest sigiliu al Duhului Sfânt are drept menire să sfârşească întreaga lucrare a harului în inima celui pocăit.

Primul sigiliu trebuie asemuit cu ispăşirea zilnică, căci de fapt chiar aşa ceva este, o ispăşire în cadrul căreia se avea în vedere transferul păcatului, prin intermediul sângelui victimei, în sanctuar. Cum ispăşirea zilnică săvârşită la cortul întâlnirii era un tablou fidel al realităţii cereşti, rezultă că toate păcatele mărturisite, împreună cu vinovăţia lor, sunt transferate asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Isus Hristos. "După cum păcatele poporului din vechime erau aşezate prin credinţă asupra jertfei pentru păcat şi, prin sângele ei, transferate în simbol asupra sanctuarului pământesc, tot aşa şi în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt aşezate prin credinţă asupra lui Hristos şi transferate, în fapt, asupra Sanctuarului ceresc." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, paragraful al patrulea de la sfârşit.

Ideea centrală referitoare la sigiliul Duhului Sfânt este aceea că toate păcatele creştinului adevărat trebuie să ajungă prin mărturisire în sanctuarul ceresc, acolo unde, la sfârşit, când harul s-a încheiat şi Hristos a încetat mijlocirea Sa pentru oameni, ele trebuie îndepărtate, căci sanctuarul ceresc trebuie curăţit, aşa cum cel pământesc era curăţit în ziua cea mare a ispăşirii. Scopul principal urmărit de Duhul Sfânt este ca cel credincios să ajungă în totalitate un vas sau o fortăreaţă a neprihănirii, inexpugnabilă la ispitele diavolului în timpul lipsit de har, până la venirea lui Hristos pe norii cerului!! Aceasta este sarcina sau lucrarea Duhului Sfânt. Dacă adevăratul copil al lui Dumnezeu învaţă cum să conlucreze cu Duhul Sfânt, dacă îşi însuşeşte felul de gândire al Duhului Sfânt, având în el gândul care era şi în Hristos Isus, atunci va beneficia de plinătatea primului sigiliu, fiind astfel pregătit pentru primirea sigiliului lui Hristos sau al doilea sigiliu.

Trebuie foarte bine fixat în minte adevărul că singura cale posibilă pentru a trece cu bine prin marea încercare finală, decretul morţii, dar şi prin timpul strâmtorării, este ca starea spirituală a celor ce vor fi cei 144.000 să fie starea spirituală a lui Hristos, înăuntrul căruia diavolul nu a găsit nimic care să răspundă ispitelor sale. Acest adevăr este vital pentru înţelegerea corectă a Evangheliei şi pentru mântuire. "Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: >Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine< (Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 26.

Plinătatea sigiliului Duhului Sfânt înseamnă deci atingerea stării de desăvârşire pe care Mântuitorul a avut-o pe acest pământ, în timpul vieţii Sale de trudă pentru salvarea noastră. Acum, dacă sigiliul Duhului Sfânt ne aduce într-o stare de desăvârşire asemenea desăvârşirii morale a Mântuitorului, atunci, pe bună dreptate, la ce mai este necesară primirea unui al doilea sigiliu? Ca să înţelegem corect răspunsul la această întrebare legitimă, atunci este bine să ştim ce urmează să se întâmple cu păcatele depozitate în sanctuarul ceresc! Asta înseamnă în mod precis că, dacă primul sigiliu are de a face cu ispăşirea zilnică, deci cu curăţirea păcătosului de orice păcat, atunci înseamnă că cel de-al doilea sigiliu are de-a face cu curăţirea sanctuarului de toate păcatele depozitate acolo în tot cursul vieţii celui credincios.

Mai înseamnă că al doilea sigiliu nu mai poate fi o lucrare săvârşită în credincios, ci pentru el. Din acest motiv, acest sigiliu nu poate fi lucrarea Duhului Sfânt, ci doar lucrarea Marelui nostru Preot Isus Hristos!! Duhul Sfânt nu are competenţa de a face lucrarea de curăţire a păcatelor acumulate în sanctuarul ceresc, întrucât în planul mântuirii El are rolul de Mângâietor, adică de Reprezentant personal al lui Hristos pe pământ. Nu degeaba dispensaţiunea de după învierea şi înălţarea Mântuitorului la cer şi până la încheiere harului este numită dispensaţiunea Duhului Sfânt!!! Numai în acest fel putem înţelege de ce numărul numelui fiarei sau numărul icoanei fiare, că-i totuna, 666, înseamnă în mod real păcatul împotriva Duhului Sfânt. Respingerea soliei neprihănirii lui Hristos în timpul marii avertizări mondiale, ce se desfăşoară prin manifestarea Duhului Sfânt ca Reprezentat personal al lui Hristos pe pământ, nu înseamnă altceva decât păcatul de neiertat. Acesta este ultimul păcat pe care întreaga omenire îl adaugă la toate păcatele săvârşite de lumea antediluviană şi de lumea care l-a răstignit pe Hristos!!

Ceea ce ar trebui să ştim este că, deşi păcatele mărturisite şi părăsite împreună cu vinovăţia lor sunt transferate în sanctuarul ceresc, şi deşi păcătosul pocăit este liber întru totul în Hristos, totuşi aceste păcate în sine, în mod real, nu sunt anulate, făcute să dispară din sanctuar ca şi cum nu ar fi fost acolo niciodată!!! Toate păcatele mele cunoscute şi mărturisite, de exemplu, sunt în sanctuar, lucru care mă face liber în Hristos, dar nu înseamnă că am scăpat totodată şi de condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Pare bizar pentru mulţi, dar chiar aşa stau lucrurile în realitate. Ideea este că atâta vreme cât păcatele mărturisite sunt prezente în sanctuarul ceresc, tot atâta vreme păcătosul pocăit nu a scăpat încă de condamnarea legii, chiar dacă el nu o simte şi se bucură în mod real în Hristos, aici pe pământ!!

Numai atunci când acele păcate au fost curăţite sau înlăturate din sanctuar, numai atunci se poate spune cu adevărat că am scăpat definitiv de condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Iar acesta este exact rolul celui de al doilea sigiliu, care este administrat de Hristos, şi pe care cei 144.000 îl primesc de îndată ce au trecut de judecata celor vii, adică chiar judecata lor!!! Iată adevărul celor spuse până aici, confirmat prin declaraţia următoare: "Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, paragraful al optulea de la sfârşit.

Această declaraţie inspirată ne ajută să înţelegem importanţa primirii celui de al doilea sigiliu ca o necesitate prin care creştinul adevărat scapă definitiv de condamnarea legii lui Dumnezeu, şi care vine în mod obligatoriu ca o completare a primului sigiliu, ce nu poate săvârşi această lucrare importantă. Acum, dacă prin absurd Hristos ar refuza să ofere al doilea sigiliu, adică să facă acea curăţire a tuturor păcatelor din sanctuarul ceresc, atunci, în pofida primirii plinătăţii primului sigiliu, eu voi rămâne condamnat de legea lui Dumnezeu, iar acele păcate, toate, mărturisite de mine, se vor întoarce asupra mea, ca şi cum nu le-aş fi mărturisit niciodată!!! Desigur, aceasta este doar o ipoteză care nu va avea nici o împlinire în realitate.

Declaraţia ne spune clar că "păcatul nu era anulat prin sângele victimei", adică păcatul nu dispărea pur şi simplu, ci el era transferat în simbol asupra sanctuarului. El era o realitate ce aparţinea sanctuarului de acum, dar, cu toate acestea, cât timp acesta era încă prezent undeva, chiar dacă nu asupra păcătosului pocăit, păcătosul eliberat de păcat nu era totuşi izbăvit şi din punct de vedere juridic "de sub condamnarea legii"!! Această condamnare este aşa-numita condamnare prezentă care îi osândeşte doar din punct de vedere juridic pe toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu care au sigiliul Duhului Sfânt astăzi! Eu, ca să mă iau exemplu pe mine, nu simt în nici un fel această condamnare fiindcă beneficiez de sigiliul Duhului Sfânt. Or, asta înseamnă în mod indubitabil că al doilea rol de importanţă majoră al sigiliului Duhului Sfânt, pe lângă acela că mă aduce în starea de desăvârşire asemenea desăvârşirii lui Hristos cel întrupat, este de a mă sigila împotriva acestei condamnări prezente, până când primesc al doilea sigiliu, care are menirea de a mă elibera definitiv juridic de această condamnare, prin faptul că toate păcatele mele din sanctuar merg mai departe şi sunt puse asupra ţapului pentru Azazel, simbolul perfect al lui Satana!!!

Aşadar, sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot, are drept menire principală sigilarea mea pentru veşnicie împotriva întoarcerii păcatului înapoi asupra mea!!! Acum, cărui fapt se datorează condamnarea prezentă, deşi toate păcatele mele cunoscute până astăzi se află în sanctuarul ceresc? Se datorează chiar legii lui Dumnezeu pe care eu am încălcat-o! "Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului." Patriarhi şi profeţi, cap. Planul de mântuire, par. 2. În baza acestui principiu, atunci trebuie să ştim în mod sigur că, deşi am mărturisit păcatele noastre şi sunt în sanctuarul ceresc, totuşi ele ne vor distruge căci ne aflăm mai departe sub condamnarea legii sfinte încălcate în trecut!!! Câtă vreme aceste păcate există în formă reală, indiferent că sunt în păcătos sau în sanctuarul ceresc, tot atâta vreme ne aflăm sub condamnarea legii din punct de vedere juridic. Prezenţa păcatului, oriunde ar fi el, atrage după sine condamnarea legii lui Dumnezeu.

Din acest motiv, Isus a prevăzut lucrarea ispăşirii anuale, Yom Kippur, prin care se avea în vedere curăţirea sanctuarului pământesc, ca o preînchipuire a ceea ce are loc în realitate în cer!! Când prezenţa păcatului şi a vinovăţiei ce-l însoţeşte este eliminată din sanctuarul ceresc, iar acel păcat este pus asupra lui Satana, iniţiatorul de facto al tuturor păcatelor omenirii, numai din acel moment se poate vorbi despre eliberarea copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu de sub condamnarea legii; ceea ce înseamnă că ei au primit sigiliul al doilea. Acest adevăr formidabil este confirmat de Duhul Sfânt prin declaraţia următoare: "În Ziua ispăşirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei şi stropea din el asupra capacului ispăşirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerinţele Legii, care cerea viaţa păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa şi, ieşind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovăţiei poporului Israel. La uşa tabernacolului, îşi punea mâinile pe capul ţapului de trimis şi mărturisea asupra lui >toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei<, punându-le >pe capul ţapului<. Iar când ţapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, şi aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârşită drept >chipul şi umbra lucrurilor cereşti< (Evrei 8,5)." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al unsprezecelea de la sfârşit.

Când erau satisfăcute cerinţele legii, care cerea viaţa păcătosului, fiindcă el încă se afla sub condamnare? "În Ziua ispăşirii"!! Până la acea zi, deşi păcătosul pocăit beneficia de ispăşirea zilnică, ceea ce presupunea că păcatele sale mărturisite se aflau deja în sanctuar, credinciosul încă se afla sub condamnarea legii, care-i cerea viaţa!!! Când, în final, în acea zi a ispăşirii, de peste an, avea loc serviciul de curăţire a sanctuarului de toate nelegiuirile lui, ale copiilor lui Israel, întregul popor se putea bucura realmente că a scăpat definitiv de condamnarea legii!! Această ispăşire satisface pe deplin cerinţele legii lui Dumnezeu şi pune un sigiliu asupra copilului adevărat al lui Hristos de care nu mai pot trece păcatele pe care el le-a săvârşit şi le-a mărturisit, pentru că au fost puse în sanctuar prin serviciul zilnic al ispăşirii, după care au fost transferate la finalul ispăşirii de peste an asupra ţapului de trimis în pustie.

Aşadar, al doilea sigiliu, al lui Hristos, înseamnă curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele mărturisite de toţi copii lui Dumnezeu din toate timpurile, şi punerea lor asupra lui Satana. El reprezintă o asigurare veşnică împotriva întoarcerii păcatului asupra credinciosului care-şi doreşte mântuirea. Fără acest sigiliu, fără curăţirea sanctuarului ceresc, primul sigiliu, deşi oferă desăvârşirea lui Hristos, nu reprezintă asigurarea definitivă împotriva păcatului din sanctuar!!! Acesta este motivul pentru care sigiliul Duhului Sfânt trebuie întregit prin sigiliul lui Hristos!!

Să urmărim acum, cu atenţie, declaraţiile care vorbesc despre al doilea sigiliu, al lui Hristos, sigiliu care va fi aplicat celor 144.000 la sfârşitul timpului de har, ca rezultat al judecăţii celor vii.

     "Domnul mi-a arătat în mod clar că icoana fiarei va fi formată înainte de încheierea timpului de har; pentru că ea trebuie să fie marea încercare pentru poporul lui Dumnezeu prin care se va decide destinul lui veşnic...
     Aceasta este încercarea prin care trebuie să treacă poporul lui Dumnezeu înainte ca să fie sigilat. Toţi cei care îşi dovedesc loialitatea faţă de Dumnezeu prin păzirea legii Sale şi refuză să accepte un sabat fals, se vor înrola sub stindardul Domnului Dumnezeu Iehova şi vor primi sigiliul Dumnezeului cel viu. Aceia care renunţă la adevărul de origine cerească şi acceptă sabatul duminicii vor primi semnul fiarei." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 976.

     "Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit >ploaia târzie<, >înviorarea de la faţa Domnului<, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit >sigiliul viului Dumnezeu<. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus. El îşi ridică mâinile şi cu un glas puternic spune: >S-a sfârşit<, şi toată oastea îngerească îşi scoate coroanele când El face acest anunţ solemn: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!< (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât; >împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg< sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 1.

     "Isus se află în templul Său sfânt şi va accepta acum jertfele noastre, rugăciunile şi mărturisirile greşelilor şi păcatelor noastre şi va ierta toate fărădelegile lui Israel, pentru a putea fi şterse înainte ca El să iasă din Sanctuar. Când Isus părăseşte Sanctuarul, cei care sunt sfinţi şi fără prihană se vor sfinţi şi vor trăi şi mai departe în neprihănire; căci toate păcatele lor vor fi şterse atunci şi ei vor primi sigiliul viului Dumnezeu. Dar cei care sunt nedrepţi şi întinaţi vor fi nedrepţi şi se vor întina şi mai departe; căci atunci nu va mai fi un Mare Preot în Sanctuar, care să prezinte jertfele lor, mărturisirile şi rugăciunile lor înaintea scaunului de domnie al Tatălui. De aceea, ceea ce trebuie făcut pentru a salva sufletele de apropiata furtună a mâniei trebuie să fie înfăptuit înainte ca Isus să părăsească Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc." Scrieri timpurii, cap. Punerea la probă a credinţei noastre, ultimul paragraf.

Trebuie remarcat faptul că acest sigiliu se primeşte doar atunci "când se încheie solia îngerului al treilea", şi "harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului", "când încercarea finală a fost adusă asupra lumii", adică înspăimântătorul decret al morţii!! Putem spune cu certitudine că ispăşirea zilnică s-a încheiat, că cei 144.000 formaţi deja ca biserică vie ce nu vor muri, prin care se fac posibile învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile şi venirea în slavă a lui Hristos, se bucură deja de plinătatea sigiliului Duhului Sfânt, fapt care introduce cealaltă lucrare - sigiliul Marelui Preot Isus Hristos. Când este primit mai precis acest sigiliu? Înainte ca Isus să-şi înceteze "mijlocirea în Sanctuarul de sus". Încetarea mijlocirii Sale înseamnă că deja al doilea sigiliu a fost pus asupra celor 144.000 şi asupra tuturor copiilor adormiţi ai lui Hristos, care aşteaptă învierea. (Judecata de cercetare se desfăşoară în două etape, mai întâi îi are în vedere pe cei morţi în Hristos, iar apoi pe cei 144.000. Această judecată priveşte doar "Casa lui Israel", adică doar pe poporul adevărat al lui Dumnezeu din toate timpurile, sau adevărata biserică clădită pe Stânca veacurilor. Astăzi ea deja se află în derulare, fiind începută în 22 octombrie 1844 potrivit celei mai lungi profeţii biblice din Daniel 8,14.).

Când sigiliul lui Isus, care încă are calitatea de Mare Preot la timpul acela, este pus asupra tuturor copiilor lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că judecata lor deja a avut loc, într-un timp foarte scurt, atunci rezultatul acestui fapt în sine va fi punerea sau transferarea păcatelor din sanctuarul ceresc asupra lui Satana. Ceea ce este interesant e faptul că ispăşirea acestor păcate se face sus în sanctuar, când marele Preot nu este vizibil nici unui ochi omenesc. Exact acelaşi lucru îl făcea marele preot iudeu, când se afla în cortul întâlnirii, făcând ispăşirea acestuia cu sângele victimei, ascuns de privirile poporului Israel, care aştepta cu sufletul la gură ieşirea acestuia pentru a pune în simbol păcatele lor asupra ţapului de trimis!!

În momentul când marele preot iudeu ieşea din sanctuar, el deja putea fi văzut de orice ochi omenesc şi, sub privirile întregului Israel, păcatele erau aşezate asupra ţapului de trimis. Exact acelaşi lucru îl va face şi Hristos. Când va ieşi din templul ceresc şi se va apropia de pământ, atunci "orice ochi îl va vedea" când va aşeza păcatele din sanctuar asupra lui Satana. A nu se înţelege că Satana va fi vizibil, legat de un înger, iar Hristos, în văzul tuturor copiilor Săi vii şi înviaţi, va pune păcatele asupra lui. Ci toate păcatele din sanctuar vor fi socotite ca aparţinându-i lui Satana de drept, iar faptul că Isus vine pe nori pe pământ arată spre efectuarea deplină a acestei lucrări. Nu este nevoie ca Satana să fie prins pentru ca să-i fie puse în cârcă păcatele, ci simplul fapt că sanctuarul ceresc a fost curăţit indică spre realitatea transferului lor asupra lui Satana, care trebuie să le poarte timp de o mie de ani literali pe pământ, înainte de a avea loc judecata celor nelegiuiţi. Din cauza acestor păcate grele, el îşi pierde definitiv puterea de a se face invizibil. Pentru el, aceşti o mie de ani vor fi ani de calvar, un chin absolut teribil, sufletesc, psihic, fiindcă nu mai are pe cine să ispitească, întrucât pământul va fi fără formă şi gol, ca la începutul lucrării creaţiei, pe el nemaiaflându-se nici picior de om, absolut nimic! După cum ţapul de trimis era trimis în pustie ca să fie devorat de fiarele sălbatice, simbolul puterii păcatului stăpânitor, tot astfel şi diavolul va rămâne în "pustia" pământului nostru golit de oameni!!! Până la judecata sa şi a celor nelegiuiţi, va fi măcinat de toate aceste păcate înspăimântătoare, simţind grozăvia unei vinovăţii extraordinar de grele, cunoscută doar de Isus pe cruce!! În cele din urmă, acestea îl vor devora, din mijlocul lui, din el, ieşind un foc, focul greutăţii depline a vinovăţiei tuturor păcatelor sale şi ale tuturor păcatelor mărturisite de toţi copiii lui Dumnezeu mântuiţi pe vecie. Ezechiel 28,18.19.

Aşadar, în timp ce primul sigiliu, al Duhului Sfânt are menirea să ne ferească de condamnarea prezentă, ca urmare a păcatelor mărturisite şi aflate în sanctuar, cel de-al doilea sigiliu are ca scop să ne elibereze definitiv de condamnarea din viitor, prin faptul că toate acele păcate din sanctuar vor fi puse asupra lui Satana. De această condamnare au parte doar Satana, demonii şi toţi oamenii nelegiuiţi, care au preferat să trăiască fără Dumnezeu!!

Pe scurt, iată ce este al doilea sigiliu al Marelui Preot: este o singură lucrare, un singur act săvârşit de Hristos în sanctuarul de sus la sfârşitul timpului de har, după ce s-a încheiat definitiv judecata de cercetare; are de a face cu curăţirea sanctuarului şi nu cu curăţirea zilnică a poporului lui Dumnezeu; este o lucrare făcută pentru noi, şi nu în noi ca primul sigiliu; este un dar oferit tuturor celor ce trec de marea încercare finală, în speţă celor 144.000, restul mântuiţilor morţi primesc în dar acest sigiliu datorită biruinţei celor 144.000, care este musai să se califice ca cel dintâi rod pentru ca astfel să poată avea loc secerişul veacurilor; este doar lucrarea marelui Preot şi nu a Duhului Sfânt; este un sigiliu disponibil doar celor ce au primit primul sigiliu; întregeşte primul sigiliu şi întreaga lucrare a sigilării; este asigurarea veşnică împotriva păcatului pentru toţi aceia care îl primesc. De ce este o asigurare veşnică acest sigiliu pentru răscumpăraţii lui Israel, ai adevăratei biserici a lui Hristos? Pentru că păcatele lor, care au mers înainte la judecată, nu se mai pot întoarce asupra lor niciodată din simplul motiv că sanctuarul ceresc a fost închis!! El este singurul mijloc prin care acestea se pot întoarce asupra copiilor lui Dumnezeu, dar, fiind închis, Hristos isprăvind lucrarea Sa de Mare Preot, acele păcate puse asupra lui Satana nu se mai pot întoarce asupra lor! Ele rămân doar asupra lui Satana, de care nu mai poate să scape, trebuind să le poarte până la nimicirea şi dispariţia sa definitivă, ca şi cum n-ar fi existat niciodată, odată cu el şi cu toţi nelegiuiţii dispărând literalmente şi păcatul ca intrus în Universul lui Dumnezeu!

Acum putem înţelege mai clar faptul că mântuirea sufletului cuprinde în sine cele două sigilii, şi nu doar unul singur. Deci, sigiliul pe care-l primesc cei 144.000, potrivit Apocalipsei 7,2.3, este al doilea sigiliu, şi vine ca o completare a plinătăţii primului sigiliu! Această lucrare a mântuirii o vom înţelege mai clar când vom aborda parabola despre Iosua şi Îngerul Domnului.

Acum, aş dori să răspund la o întrebare care, în urma citirii acestui studiu, s-a înfiripat în mintea atentă a celui ce doreşte să înţeleagă Evanghelia lui Hristos în cele două sigilii: Dacă Hristos a plătit preţul răscumpărării pentru păcatele noastre, atunci de ce răscumpărarea aceasta nu ne eliberează imediat de condamnarea legii, când am mărturisit şi părăsit păcatul, el fiind trimis în sanctuar prin credinţa în eficienţa sângelui lui Hristos? De ce suntem eliberaţi de această condamnare abia când are loc curăţirea sanctuarului, deci atunci când primim sigiliul al doilea?

Pentru a înţelege acest fapt, trebuie să avem în vedere libertatea alegerii omului, pe care Hristos nu o va încălca niciodată. Când penitentul vine la piciorul crucii şi îi predă lui Hristos voinţa şi întreaga sa fiinţă ca să fie spălat de orice păcat, acele păcate sunt transferate asupra sanctuarului, el devenind liber în Hristos. În acest fel primeşte sigiliul Duhului Sfânt prin experienţa naşterii din nou, sigiliu care mai apoi trebuie să cuprindă întreaga sa fiinţă, până la atingerea desăvârşirii cerute de legea lui Dumnezeu - desăvârşirea lui Hristos. El nu poate avea niciodată sentimentul vinovăţiei din cauza păcatelor mărturisite, întrucât deţine sigiliul Duhului Sfânt. Chiar dacă el ştie ce păcate a făcut, nu mai are nici un fel de vinovăţie, deşi legea lui Dumnezeu încă îl condamnă, din cauza păcatelor care există în sanctuar.

Sanctuarul este mijlocul prin care Hristos asigură nu numai anularea şi ştergerea lor deplină la finele timpului de har, ci şi posibilitatea ca ele să se întoarcă înapoi asupra copilului credincios al lui Hristos, atunci când acesta decide să se reîntoarcă le vechea viaţă de păcat!!! Hristos nu poate refuza alegerea acestui om, dacă el decide că vrea să trăiască în păcat ca mai înainte. Gândiţi-vă numai la cazul lui Saul, primul împărat al lui Israel. Deşi era născut din nou, primind sigiliul Duhului Sfânt prin experienţa naşterii din nou, totuşi el nu a înaintat în neprihănire în şcoala sfinţirii. Nu a vrut să renunţe la vechile lui metehne, una dintre ele fiind încăpăţânarea subliniată de neascultare!!

Când, în final, a ales să se despartă de Dumnezeu, neascultând de voia descoperită prin profetul Samuel, atunci păcatele lui aflate în sanctuar s-au întors pur şi simplu asupra lui!!! El şi-a reluat vechea viaţă a păcatului, ajungând până la urmă să aibă tulburări la minte, căci era muncit de un demon, demonul care se ocupă cu aţâţarea încăpăţânării minţii, care se pune de-a curmezişul voiei descoperite a lui Dumnezeu! El a ajuns ca unul care nu a fost iertat niciodată. Hristos i-a respectat în final decizia de a trăi în neascultare, ea stând la baza păcatului împreună cu mândria şi egoismul, El nemaiputând mijloci pentru bietul împărat, care în cele din urmă avea să se sinucidă, nu înainte de a păcătui definitiv împotriva Duhului Sfânt, când a decis să meargă la vrăjitoarea din En-Dor.

Păcatele lui aflate în sanctuar s-au întors asupra lui pentru că el a ales acest lucru, în sensul că a revenit la viaţa de dinaintea convertirii, care avea să se înrăutăţească şi mai mult decât înainte. Deci, sanctuarul este mijlocul asigurat de Hristos prin care trebuie păstrate păcatele după mărturisire, până când condamnarea legii este anulată prin curăţirea lui de toate acele păcate. Dacă credinciosul alege în final să se despartă de Dumnezeu, atunci toate păcatele lui se întorc asupra lui ca şi cum nu ar fi fost iertat niciodată. În felul acesta, Hristos a asigurat mijlocul prin care respectă libertatea alegerii şi decizia finală a omului. Între timp, El asigură şi posibilitatea primirii primului sigiliu, doar parţial, în sensul că prin neprihănirea aflată în inima credinciosului îl eliberează literalmente de simţământul vinovăţiei propriilor păcate, chiar dacă el ca om se află în continuare sub condamnarea legii!!

Cu alte cuvinte, Hristos doreşte ca alegerea deplină de a nu mai dori să păcătuiască deloc, să-i aparţină în întregime omului, nu Lui!!! Pentru acest lucru, omul trebuie să dovedească în fiecare zi că doreşte să se alipească şi mai mult de neprihănire, ceea ce sporeşte lucrarea de sigilare în el, până când ajunge să urască pe deplin păcatul, ca ceea ce este el, dovedind în felul acesta că păcatele lui din sanctuar, toate, trebuie să fie puse asupra lui Satana! Omul respectiv nu vrea să mai aibă de-a face cu păcatul sub nici o formă, este atât de convins în mintea lui că păcatul este ceva dăunător, încât refuză să-l mai înfăptuiască alegând să decidă în orice circumstanţă să stea de partea lui Hristos, prin credinţă vie!!

Acest adevăr important este învăţat în Scripturi prin pilda slujitorului neiertător din Matei 18,23-35. În această pildă este dovedit faptul că o persoană care nu iartă o datorie măruntă, deşi a primit iertare integrală de la Tatăl din ceruri, atunci va pierde acea iertare şi va fi considerat ca şi cum nu ar fi fost iertat niciodată. Datoria acestui om s-a întors înapoi integral, urmând să o plătească, dar cu viaţa, căci cu altceva nu avea!! Învăţătura clară din această parabolă, care nu lasă loc la nici un dubiu, este aceasta: "Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său". Matei 23,35.

Un comentariu elocvent cu privire la acest aspect este următorul: "Este adevărat că el poate să fi primit cândva iertarea; dar spiritul său nemilos arată faptul că el respinge acum iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărţit de Dumnezeu, şi se află în aceeaşi stare în care se găsea mai înainte de a fi iertat. El a negat pocăinţa sa, şi păcatele sale apasă asupra lui ca şi când niciodată nu s-ar fi pocăit de ele". Parabolele Domnului Hristos, cap. Măsura iertării, paragraful al treilea de la sfârşit.

Deci, motivul pentru care omul iertat încă se mai află sub condamnarea legii lui Dumnezeu, din punct de vedere juridic, fără ca el să o simtă în vreun fel, datorită prezenţei Duhului Sfânt din el, care-l sigilează faţă de ea, este acela că el trebuie să decidă în final ce vrea să facă mai departe cu păcatele sale aflate în sanctuarul de sus. E clar că atâta vreme cât acele păcate există, nefiind anulate, va exista totdeauna şi condamnarea legii, doar că credinciosul are posibilitatea să primească plinătatea primului sigiliu şi să scape definitiv de această condamnare, prin faptul că toate acele păcate sunt transferate asupra lui Satana! Hristos îi oferă posibilitatea să scape definitiv de ele, dar să se şi întoarcă la ele, negând astfel întreaga sa pocăinţă. Din acest motiv există sanctuarul ca singurul mijloc prin care se pot face aceste două lucruri, fiindcă numai astfel poate fi respectată integral alegerea şi decizia omului cu privire la păcatele lui.

Ploaia timpurie şi târzie

Ceea ce trebuie întipărit în mintea studentului sârguincios al Bibliei este că primirea sigiliului Duhului Sfânt este vitală pentru atingerea acelui nivel al desăvârşirii cerut tuturor celor ce vor beneficia, în final, de sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot. Mai mult decât atât, acest sigiliu, al Duhului Sfânt, este necesar fiindcă prin el este oferită pregătirea în vederea trecerii cu bine prin marea încercare finală, cunoscută fiind ca decretul morţii!! Toţi aceia care vor trece cu bine prin grozăvia marii încercări finale, de la finele timpului de har, care introduce timpul strâmtorării lui Iacov şi cele şapte plăgi, vor beneficia de plinătatea primului sigiliu, o facilitate absolut obligatorie ce îi califică a fi cele dintâi roade!

Dar, ce rol joacă ploaia timpurie şi târzie în cadrul primului sigiliu? Este un rol esenţial întrucât ambele ploi sunt parte integrantă a primului sigiliu şi au de-a face cu lucrarea Duhului Sfânt! Mai întâi, sub această expresie, împrumutată din lumea naturii, Dumnezeu doreşte să ne înfăţişeze în realitate lucrarea Duhului Sfânt, în domeniul spiritual, asupra celui credincios. În Vechiul Testament există astfel de profeţii legate de lucrarea Duhului Sfânt, reprezentată sub forma lucrării ploii timpurii şi a celei târzii. O astfel de profeţie o găsim în Zaharia 10,1: "Cereţi de la Domnul ploaie la vreme, ploaie timpurie şi târzie! Domnul scoate fulgerele şi trimite ploaie; El dă omului pâinea şi dobitoacelor iarba". (Biblia Ortodoxă Română).

Acest text este înţeles mai bine şi în mod corect în relaţie cu un altul din cartea lui Ioel. "Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară." Ioel 2,23. La prima vedere ambele texte vorbesc despre necesitatea ca Isreal să beneficieze de ambele ploi, ca să se poată bucura de recoltă. Chiar dacă se poate face şi o aplicaţie literală a acestor texte, totuşi ele au o semnificaţie spirituală profundă, întrucât ne trimit în domeniul spiritual. Acest lucru este subliniat tot în cartea lui Ioel, când Duhul inspiraţiei spune: "După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi pe care-i va chema Domnul". Ioel 2,28-32.

Că aşa stau lucrurile, este confirmat în Noul Testament în felul cum Petru aplică prima împlinire a acestei profeţii din cartea lui Ioel. "În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească... Toţi erau uimiţi, nu ştiau ce să creadă şi ziceau unii către alţii: >Ce vrea să zică aceasta?<... Atunci Petru s-a sculat în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: >Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:. 'În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit'.<" Fapte 2,1-4,12,14-21.

Devine limpede, deci, că sub lucrarea ploii timpurii şi a celei târzii în natură ne este înfăţişată lucrarea Duhului Sfânt pe tărâm spiritual asupra celor credincioşi. Aceste două ploi erau specifice, şi poate încă mai sunt, în Orientul Mijlociu, în Palestina îndeosebi. Ploaia timpurie cădea prima, de unde şi numele, în sezonul însămânţării grânelor, undeva pe la începutul toamnei, potrivit calendarului iudaic. În schimb, ploaia târzie cădea primăvara în preajma coacerii grânelor. Ea era aceea care aducea recolta la maturitate deplină. Fără această ploaie boabele de grâu nu ar fi atins coacerea, bineînţeles şi sub acţiunea razelor soarelui după ce această ploaie trecea, întrucât ambele ploi cădeau doar o anumită perioadă de timp, nu prea lungă.

Primul lucru pe care doresc să-l subliniez este acela că aceste ploi nu erau diferite în natura lor; erau practic aceeaşi ploaie, alcătuită din aceeaşi vapori de apă prin condensare. Singura deosebire era aceea că ele cădeau în timpuri sau în sezoane diferite. Doresc să accentuez acest fapt tocmai pentru că prea mulţi credincioşi, familiarizaţi cu conceptul acestor ploi, fac o distincţie între aceste două ploi considerând că sunt diferite. Însă, acest lucru nu este adevărat. Lucrarea ambelor ploi este aceeaşi.

În timp ce ploaia timpurie cădea la începutul sezonului, deci toamna, ea avea menirea de a face ca grânele să germineze şi să crească până la statutul de fir verde, de plantă, pe tulpina căreia trebuia să se formeze spicul împreună cu boabele lui. Această ploaie asigura hrana necesară bobului însămânţat, sub acţiunea umezelii din sol, a vântului şi a razelor solare, căci după această ploaie urma o perioadă îndelungată cu mult soare şi multă umezeală dimineaţa, când se forma roua. Fără această ploaie, nu ar fi existat recoltă în veci. Din acest motiv, fermierul evreu se baza întru totul pe această primă ploaie, ca să-i aducă grânele până la stadiul de dinaintea coacerii.

Apoi, fermierul îşi vedea recolta pregătită pentru stadiul de coacere, care niciodată n-ar fi avut loc dacă nu cădea şi ploaia târzie. Fără această ploaie, toată recolta aşteptată se putea pierde, pentru că nu ar fi avut ce să o aducă la maturitate deplină, deci la coacere, ca să fie strânsă în hambare. Ploaia timpurie i-a adus fermierului iudeu firele de grâu până la stadiul coacerii, însă ea niciodată nu ar fi putut aduce coacerea spicelor. Această lucrarea cădea în sarcina ploii târzii! Prin urmare, acest fermier plin de speranţe aştepta ploaia târzie ca să-i întărească firul şi să coacă spicele. Când, în sfârşit, cădea ploaia târzie el ştia precis că se va bucura de o recoltă bogată.

Ceea ce trebuie remarcat până aici este că aceste ploi săvârşesc aceeaşi lucrare, una completând-o pe cealaltă. Ambele sunt apă, doar că ele cad la timpuri diferite, una la începutul sezonului iar cealaltă la sfârşitul lui, primăvara. Fără ambele ploi nu poate exista nici o recoltă. De asemenea, ploaia târzie nu va face niciodată lucrarea ploii timpurii. Dacă una dintre ploi nu cade, cealaltă nu are nici o eficienţă. Menirea amândurora este de a face sămânţa să încolţească şi de a o coace pregătind-o pentru seceriş. Un alt aspect important legat de ploaia târzie îl constituie faptul că recolta nu era gata de seceră la începutul acesteia, ci abia după ce ea cădea când, împreună cu soarele, desăvârşea bobul în spic, până când întreaga recoltă căpăta culoarea aurului!

După cum este în natură, tot astfel este şi în har sau în domeniul spiritual. Acesta este motivul pentru care Duhul Sfânt foloseşte operaţiile din natură, tocmai pentru a ne familiariza cu lucrarea Lui pe tărâmul spiritual în sufletul credinciosului.

     ">Cereţi de la Domnul ploaie în timpul ploii târzii. Domnul va face norii să fulgere, El le va da averse de ploaie îmbelşugată, iarbă pe câmp pentru fiecare.<>El va face să cadă pentru voi ploaia timpurie şi ploaia târzie.< Zaharia 10,1, Ioel 2,23. K.J.V. Bible. În Orient, ploaia timpurie cade la timpul semănatului. Ea este necesară pentru a face sămânţa să germineze. Sub influenţa averselor fertilizatoare încolţeşte mlădiţa firavă. Ploaia târzie, care cade aproape de sfârşitul sezonului, coace grâul şi îl pregăteşte pentru semănat. Domnul foloseşte aceste operaţii ale naturii pentru a reprezenta lucrarea Duhului Sfânt. După cum roua şi ploaia sunt date la început pentru a ajuta sămânţa să germineze şi apoi să coacă recolta, tot astfel Duhul Sfânt este dat pentru a continua, de la un stadiu la altul, procesul creşterii spirituale. Coacerea bobului reprezintă terminarea lucrării harului lui Dumnezeu în suflet. Prin puterea Duhului Sfânt chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie reprodus în mod desăvârşit în caracter. Noi trebuie să fim transformaţi în întregime după asemănarea cu Hristos.
     Ploaia târzie, maturizând recolta pământului, reprezintă harul spiritual care pregăteşte biserica pentru venirea Fiului omului. Însă, dacă poaia timpurie nu a căzut, atunci nu va exista viaţă; firul verde nu va încolţi. Dacă aversele timpurii nu şi-au făcut lucrarea, atunci ploaia târzie nu poate aduce sămânţa la desăvârşire." Mărturii pentru predicatori, cap. Rugaţi-vă pentru ploaia târzie, par. 1, 2.

În domeniul spiritual ploaia timpurie şi târzie reprezintă întreaga lucrare a Duhului Sfânt săvârşită în sufletul credinciosului, care începe cu experienţa naşterii din nou şi continuă cu şcoala sfinţirii, atunci când sufletul, prin părăsirea oricărui păcat descoperit, ajunge sigilat în neprihănire, ceea ce face ca acel credincios să ajungă plin cu prezenţa Duhului Sfânt. Când se ajunge în acest stadiu, atunci are loc ceea ce se numeşte coborârea ploii târzii. Menirea acestei experienţe este de a aduce sufletul la ultimul nivel al desăvârşirii, nivel prin care ajunge apt pentru primirea celui de al doilea sigiliu. Acest nivel al desăvârşirii reprezintă plinătatea sigiliul Duhului Sfânt, asta însemnând că el este pregătit pentru trecerea prin marea încercare finală, judecata celor vii şi primirea celui de al doilea sigiliu, care-l aduce în imposibilitatea de a mai păcătui vreodată fiindcă în el nu se mai află nimic care să răspundă ispitelor lui Satana!!

Aşadar, sigiliul Duhului Sfânt este o lucrare ce cuprinde naşterea din nou şi reforma sau sfinţirea credinciosului, înaintând de la un nivel la altul al desăvârşirii, ceea ce presupune şi o creştere în har şi în cunoştinţă. Este o lucrare ce are de-a face cu întreaga viaţă a celui credincios, fiind un proces, deci, ce durează toată viaţa acestuia. Dar, această lucrare a ploii timpurii nu încheie lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, după cum nici ploaia timpurie în natură nu putea aduce la coacere bobul în spic!!! În procesul creşterii spirituale, după ce sufletul a primit ploaia timpurie, ce corespunde cu experienţa naşterii din nou, Duhul Sfânt aduce sufletul în şcoala sfinţirii până la stadiul coacerii, adică al maturităţii depline spirituale, sau mai bine spus până la stadiul când "chipul moral al lui Dumnezeu trebuie să fie reprodus în mod desăvârşit în caracter".

Acest nivel al desăvârşirii este atins doar prin ploaia târzie sau prin marea revărsare a Duhului Sfânt, care are loc la începutul marii avertizări mondiale şi care constituie a doua împlinire a profeţiei extraordinare a lui Ioel! Ploaia timpurie trebuie să-şi fi făcut lucrarea în mod desăvârşit în sufletul celui credincios până la primirea ploii târzii, pe care atât de mulţi o asociază cu sigiliul al doilea, ceea ce este fundamental greşit. Ploaia târzie este absolut necesară ca să facă în stare pe cel credincios să treacă cu bine de toate încercările care sunt introduse prin marea avertizare mondială şi se termină cu decretul morţii!! Aceste încercări sunt: edictul duminical, folosirea argumentelor pentru a convinge mintea de inutilitatea ascultării de legea lui Dumnezeu, mituirea, prigoana, ameninţările cu amenzi şi închisoare, decretul ce interzice vânzarea şi cumpărarea celor ce au semnul lui Dumnezeu, adică al acelora care trăiesc în acele momente în atmosfera Sabatului, aşa cum a trăit Hristos, şi, în ultimă instanţă, decretul morţii. Aplicarea acestui decret se va face în timpul lipsit de har.

Deci, ploaia târzie ne conduce să atingem acea stare spirituală a desăvârşirii care ne face apţi pentru luarea la cer de vii!!! Ploaia târzie finalizează efectiv ploaia timpurie şi lucrarea ei, producând în cel credincios chipul moral al lui Dumnezeu în mod perfect, fără nici un fel de pată sau zbârcitură. Aşadar, ploaia timpurie şi cea târzie sunt parte a primului sigiliu, şi nu trebuie confundate cu sigiliul al doilea. Numai atunci când ambele ploi şi-au făcut lucrarea, se poate spune că sufletul este pregătit pentru primirea ultimului sigiliu, al lui Hristos. În acest stadiu, credinciosul respectiv va fi unul din cei 144.000, având dezvoltat în el, prin harul lui Dumnezeu şi eforturile personale, caracterul lui Hristos, exact aşa cum l-a avut Hristos ca om pe acest pământ!! El este pregătit acum să treacă prin timpul lipsit de har, timpul strâmtorării, fără Mijlocitor divin, întrucât el nu mai are nici un păcat cunoscut sau necunoscut de mărturisit, iar Satana nu mai poate găsi nimic în acel credincios prin care să-l poată aţâţa sau ispiti, ca să-l folosească în avantajul său!!!

Ambele ploi şi-au făcut lucrarea, credinciosul a primit şi al doilea sigiliu, ce vine în completarea primului sigiliu, al Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă în mod sigur că sufletul sau viaţa credinciosului a fost adusă în situaţia de a fi fără pată, curată, fără absolut nimic în el pe care diavolul să-l mai poată folosi în folosul său, fiind astfel pregătit din toate punctele de vedere să-l întâmpine pe Domnul şi să fie luat la cer fără să vadă moartea!!! Putem conchide, deci, cu deplină siguranţă, că, în timp ce ploaia târzie sfârşeşte lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet, procesul acesta, în sine, nu este deloc diferit de cel al ploii timpurii, doar că ploaia timpurie l-a început, iar cea târzie l-a sfârşit! În acest caz, sigiliul Duhului Sfânt în ploaia timpurie continuă să fie acelaşi sigiliu al Duhului Sfânt şi în cadrul ploii târzii; el este unul şi acelaşi sigiliu. Plinătatea acestui sigiliu, prin ploaia timpurie şi târzie, îl pregăteşte pe cel credincios să treacă cu bine de scrutinul judecăţii de cercetare a celor vii, a celor ce vor alcătui în cele din urmă faimoasa şi incredibila biserică a celor 144.000!!

Ceea ce mai trebuie să ştim este că, de realitatea lucrării ploii timpurii şi a ploii târzii, laolaltă, cât şi de judecata celor vii, ca experienţă reală, vor avea parte doar cei care ulterior vor constitui cei 144.000!!! Sunt singurii muritori care beneficiază de lucrarea completă a Duhului Sfânt în sufletul lor, prin ambele ploi, cât şi de sigiliul lui Hristos, fără să guste moartea. Nici un alt muritor nu a mai beneficiat de aşa ceva!!

Acum, pe bună dreptate se pune următoarea întrebare: Cum vor putea fi mântuiţi toţi sfinţii lui Dumnezeu care aşteaptă învierea, din moment ce nu s-au putut bucura de ploaia târzie? Pe de altă parte, aceştia nici nu au putut beneficia de întreaga lucrare a ploii timpurii, adică de acea desăvârşire care să facă posibilă sfârşirea lucrării harului lui Dumnezeu prin atingerea maturităţii depline a caracterului! Problema aparentă este rezolvată doar dacă avem în vedere prin ce test trebuia să treacă ei, fiecare la timpul lor.

Dacă testul sau încercarea lor presupunea că trebuie să treacă prin timpul strâmtorării lui Iacov, atunci este lesne de înţeles că lumina de care trebuie să se fi bucurat trebuie să fie cea legată de întreita solie îngerească. Dar noi ştim că nu a fost cazul cu nici unul din eroii lui Dumnezeu morţi de la Adam. Fiecare, desigur, a avut timpul său de probă în funcţie de cantitatea de lumină descoperită şi primită!!! Bunăoară, lui Enoh nu i se putea cere să înţeleagă serviciul sanctuarului, câtă vreme o astfel de lumină în timpul său nu era necesară!!! De aceea, el a fost judecat doar după toată lumina primită şi trăită!!

Apoi, reformatorilor nu li se putea cere să înţeleagă importanţa Sabatului, de vreme ce acesta nu putea constitui un test al credinţei lor la vremea respectivă! Cu alte cuvinte, lucrarea harului în inima lor a înaintat atât cât le-a permis primirea şi trăirea adevărului descoperit generaţiei lor!!! Dumnezeu socoteşte că ploaia timpurie în inimile lor şi-a făcut lucrarea sa în mod desăvârşit potrivit cu toată lumina primită de ei. Chiar dacă ei au murit având păcate necunoscute, Dumnezeu le-a trimis şi le va trimite înainte la judecată, în numele lor, prin sângele lui Isus, deoarece are în vedere spiritul lor altruist si dorinţa de a fi ca Mântuitorul. Cu alte cuvinte, dacă ei ar fi trăit în altă epocă în care a fost descoperit mai mult adevăr, atunci Dumnezeu ştie că ei l-ar fi primit cu dragă inimă şi ar fi înaintat de la o treaptă a desăvârşirii la alta în baza ascultării lor necondiţionate şi din inimă!!

În cer se vor afla şi oameni care n-au auzit niciodată despre Mântuitorul Isus Hristos, dar a căror inimă a fost plină de Duhul lui Dumnezeu prin faptul că au făcut lucrurile cerute de legea morală a lui Dumnezeu. Ei au fost convinşi să facă ceea ce este drept pur şi simplu pentru că este drept. Dar, această convingere, fără ca ei să ştie, a venit prin Duhul Sfânt!! "Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor." Romani 2,14-16.

În baza luminii primite şi trăite în timpul lor, al fiecărei generaţii din trecut, ei au arătat că fac faţă, prin credinţă, oricărui test impus de Satana asupra caracterului lor! Dacă ar mai fi trăit, ar fi arătat că sunt dispuşi să primească toată lumina descoperită de Dumnezeu celorlalte generaţii, până la căderea ploii târzii. Prin urmare, ei sunt asiguraţi de mântuire prin faptul că au trăit după toată lumina din vremea lor, indiferent cât de multă sau de puţină a fost!! Ceea ce trebuie să reţinem este că a trece prin timpul strâmtorării în viaţă presupune un nivel al experienţei cu Dumnezeu şi o desăvârşire pe care numai lucrarea completă a ploii timpurii şi târzii o poate oferi, lucru care nu s-a cerut niciodată sfinţilor morţi în Hristos. Ei au avut de trecut alte încercări, pe potriva luminii primite de ei. De aceea, ei au trebuit să guste moartea. Pe când biserica rămăşiţei, cei 144.000, este chemată să treacă prin timpul strâmtorării, când toţi cei ce o compun se află în viaţă, în baza unui nivel al experienţei care i-a adus în situaţia de a nu mai avea nimic în ei prin care diavolul să-i poată ispiti! Acest nivel al experienţei le facilitează drumul spre cer fără să treacă prin moarte.

     "Multe persoane care nu au avut privilegiile pe care le-am avut noi vor merge în ceruri, înaintea acelora care au avut mare lumină, dar care nu au trăit în virtutea ei. Mulţi au trăit după cea mai bună lumină pe care au avut-o şi vor fi judecaţi după ea." Evenimentele ultimelor zile, cap. Sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, subcap. Judecaţi după lumina primită, par. 1.

În concluzie, tot ceea ce trebuie să reţinem este că sigiliul Duhului Sfânt include ambele ploi, timpurie şi târzie, că este garanţia pentru atingerea ultimei trepte a desăvârşirii şi că trebuie să fie o lucrare completă întru totul încheiată înainte de începerea judecăţii celor vii. Toţi aceia care primesc acest sigiliu vor fi pregătiţi să primească al doilea sigiliu, al Marelui Preot Isus Hristos, fără de care nu vor putea fi asiguraţi pe vecie împotriva şiretlicurilor aprige ale lui Satana. Cu alte cuvinte, sigiliul Duhului Sfânt are drept scop urmărit de Dumnezeu să-i aducă pe copiii Săi de pe pământ, pe aceia care nu vor muri niciodată, în postura în care se afla şi Fiul Său atunci când era întrupat pe pământ, adică aceea de a fi absolut desăvârşiţi din punct de vedere moral şi spiritual. Numai astfel se poate face faţă marilor presiuni din timpul strâmtorării.

     "Astăzi noi trebuie să avem vasul nostru curăţit ca să poată fi pregătit pentru roua cerului, pregătit pentru aversele ploii târzii; pentru că va veni ploaia târzie şi binecuvântarea lui Dumnezeu va umple orice suflet care este curăţit de orice pângărire." Evanghelizare, cap. Solia triumfătoare, sucap. Ocazia timpului prezent, par. 1.

     "Pe măsură ce membrii trupului lui Hristos se apropie de perioada ultimului lor conflict, >timpul strâmtorării lui Iacov<, ei vor creşte în Hristos şi se vor împărtăşi în mare măsură cu Duhul Său. Când solia îngerului al treilea creşte până ce devine o mare strigare şi când lucrarea de încheiere este însoţită de mare putere şi slavă, poporul credincios al lui Dumnezeu se va împărtăşi de această slavă. Ploaia târzie este cea care îi înviorează şi îi întăreşte pentru a trece prin timpul strâmtorării. Feţele lor vor străluci de slava acelei lumini care însoţeşte îngerul al treilea." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 984.