"Tu nu vei fi în stare să spui că El va veni peste un an, doi sau cinci, nici să amâni venirea Sa, declarând că nu va veni în următorii zece sau douăzeci de ani...
Timpul exact al celei de a doua veniri a Fiului omului este taina lui Dumnezeu." Evenimentele ultimelor zile, cap. "Când se vor întâmpla aceste lucruri?", subcap. Vremea revenirii lui Hristos nu este cunoscută, par. 3, 5.
Nu este un lucru înţelept să facem referire la un anumit timp, în ce priveşte revenirea Mântuitorului, fiindcă orice astfel de calcul este în afara Scripturii. Cu atât mai mult dacă încercăm să măsurăm durata celor şase mii de ani de supremaţie a păcatului pe acest pământ, de la căderea lui Adam până la apariţia lui Hristos pe norii cerului. Noi am observat din studiul trecut că este o greşeală să credem că primii patru mii de ani de existenţă umană în păcat, s-au încheiat în anul botezului lui Isus în apele Iordanului. Dimpotrivă, ei se sfârşesc în ajunul anului naşterii Sale, în ieslea Betleemului.
Legat de acest aspect, nu trebuie să trecem peste tăcerea înţeleaptă şi cu tâlc a Scripturilor cu privire la ziua şi anul naşterii Mântuitorului. Ele nu sunt înregistrate nicăieri, iar dacă există astfel de date, ele sunt false, fiindcă suntem învăţaţi că tot ce trece peste Scripturi este minciună. Acestea două, ziua şi anul naşterii lui Isus, nu sunt amintite nu numai pentru faptul că oamenii ar fi ajuns să facă spectacol din ele, aşa cum procedează, absolut eronat de altminteri, şi cu ziua de 25 decembrie a fiecărui an, ci şi fiindcă am fi făcut grava greşeală de a încerca să calculăm restul de două mii de ani, despre care am fi presupus că, o dată cu împlinirea lor, ar fi revenit Fiul omului pentru a ne lua le cer. Adică am fi făcut un calcul după calendarul nostru potrivit cu închipuirea noastră.
Este foarte important să înţelegem diferenţa între calendarul lui Dumnezeu, de socotire a timpului celor patru mii sau şase mii de ani, depinde ce ne interesează să subliniem, şi calendarul sau cronologia omenească după care noi calculăm timpul. Am să încerc să arăt în acest studiu de ce este greşit să calculăm durata celor şase mii de ani de stăpânire a păcatului pe acest pământ. Este la fel de valabil şi pentru cei patru mii de ani de la căderea lui Adam până la naşterea lui Isus pe pământ. În primul rând, noi nu ştim câte zile număra anul antediluvian. Este o deosebire vădită între anul antediluvian şi cel postdiluvian, adică cel de dinainte de potop şi cel de după potop. Este aşa deoarece potopul a adus cu sine mari schimbări, nu numai geografice şi climatice, dar şi în ce priveşte timpul.
Potopul nu a afectat doar planeta noastră, ci întregul sistem solar. Astfel, la început Dumnezeu a creat doi sori, unul de dimensiuni mai mari - soarele, şi celălalt de dimensiuni mai mici - luna. Amândoi aceşti luminători îşi aveau propria lumină, adică luminau cu lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o, ei nu reflectau o lumină de la alte corpuri cereşti. Când a avut loc potopul, care a antrenat toată apa sau pătura uriaşă de vapori ce înconjura planeta noastră în spaţiul extraterestru, căderea acestei ape pe suprafaţa pământului s-a datorat stingerii totale a luminătorului cel mic, adică a lunii, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, precum şi diminuarea sau scăderea cu de şapte ori mai mult a intensităţii energiei, deci a puterii de strălucire a soarelui. Prin urmare, soarele a ajuns să strălucească cu puterea strălucirii luminii pe care luna o avea înainte de potop. Aşa se explică producerea potopului. Ca urmare a acestui cataclism, şi celelalte corpuri cereşti sau planete din sistemul nostru solar au fost afectate, pierzându-şi lucrarea şi scopul iniţial pentru care au fost gândite. În felul acesta, a trebuit să intervină alte legi pe baza cărora Dumnezeu a lucrat şi lucrează în continuare, pentru buna funcţionare a pământului, a naturii, a vieţii animale, dar mai ales a existenţei umane.
Când potopul s-a produs, axa pământului s-a înclinat în poziţia în care există şi astăzi, cu mici abateri poate din cauza unor foarte mari cutremure. Acest lucru foarte însemnat a condus la apariţia ciclului anotimpurilor, ciclu care înainte de potop era ceva cu totul străin. Durata unei zile antediluviene era măsurată de către oamenii acelui timp de la o seară la o altă seară următoare, şi asta pentru că nu exista noapte sau întuneric, ci doar înserare, adică existenţa unei lumini mai slabe, mai palide pe partea pământului care, atunci când se învârtea în jurul propriei axe, se găsea în dreptul lunii. Ţinem minte că luna lumina ca soarele astăzi, iar soarele lumina de opt ori mai mult decât astăzi. Acest fapt explică de ce pătura de vapori de apă era ţintuită fix la o distanţă de planeta noastră, care să ofere toate condiţiile necesare existenţei fără somn, fără odihnă, fără întuneric. (După păcătuire, Adam şi Eva au avut nevoie să se odihnească prin somn, iar seara, nu noaptea, unei zile le era benefică în acest sens). E clar că vorbim despre alte condiţii climatice, altă geografie, altă natură şi alţi oameni.
Statura oamenilor era de două ori şi jumătate mai mare decât înălţimea oamenilor din timpul prezent. Ajungeau undeva la cinci metri. Uriaşii puteau atinge şi înălţimea de şapte - opt metri chiar. Având în vedere aceste condiţii deosebite, înainte să se producă potopul, atunci trebuie să fie lesne să înţelegem că timpul trebuie să fi curs sau trecut altfel, întrucât axa pământului nu era înclinată, iar soarele şi luna îşi făceau treaba pentru care fuseseră creaţi. Timpul specific acelor condiţii era măsurat în zile literale, săptămâni literale, luni şi ani literali. O săptămână avea şi continuă să aibă şapte zile. Pământul a fost creat în şase zile literale, nu în perioade de mii de ani, fiindcă acestea pur şi simplu nu ar fi putut exista. Durata unei zile de lucru, Dumnezeu a împărţit-o într-o seară şi o dimineaţă. (Întunericul la care se face referire în Geneza 1,4.5 este întunericul ce caracteriza spaţiul extraterestru, nu interiorul planetei noastre. Când Dumnezeu a despărţit, a separat lumina de pe pământ de întunericul din afara lui, căci unde este lumină nu poate fi cu nici un chip întuneric, alungarea întunericului ce învăluia planeta noastră, ca şi maldărul de ape ce Dumnezeu a trebuit să îl suspende în spaţiu, a adus cu sine lumina unei seri, şi astfel durata lucrării lui Dumnezeu, ca timp, se desfăşura între seara unei zile şi seara următoarei zile. Să luăm aminte la textul biblic: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: >Să fie lumină!< Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. Dumnezeu a zis: >Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape<. Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care Sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua. Geneza 1,1-8. Deci, Dumnezeu, conform textelor biblice, îşi desfăşura activitatea creatoare pe durata unui timp ce curgea între două seri. Aşa se măsura ziua antediluviană, iar această desfăşurare a activităţii creatoare a lui Dumnezeu nu avea cum să aibă loc în ere, fiindcă ele, aceste ere, nu cuprind şi nu se întind între o seară şi următoarea seară. Evanghelia ne spune astfel că pământul a fost creat în şase zile literale.) Nu trebuie să uităm că întunericul a fost alungat de Dumnezeu de pe pământ prin lumină, care cuprindea o parte a pământului prin lumina strălucitoare a unei zile senine, datorită soarelui, iar o altă parte a pământului, acolo unde se afla luna, printr-o seară, ceva specific unei intensităţi solare mai mici dar în care puteai vedea şi să te plimbi fără probleme.
Scurgerea timpului antediluvian într-o zi era de la o seară la o altă seară; aşa îşi numărau zilele, lunile şi anii antediluvienii. Or, asta ne conduce implicit la gândul că un an calendaristic antediluvian nu avea cum să aibă 365 de zile! Perioada anuală de 365 de zile, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, este de fapt o caracteristică a timpului aşa cum a devenit el după potop! Acel timp antediluvian se bucura de doi sori, fără ciclul anotimpurilor şi fără întuneric pe scoarţa terestră. Ceea ce înseamnă în mod precis că durata unui an se măsura altfel, pentru că timpul curgea altfel ţinând seama de cei doi sori sau luminători. Vreau să spun că timpul se scurgea ceva mai lent decât astăzi, şi o să aduc o dovadă în acest sens.
Împărţirea timpului de după potop, până la calendarul gregorian, nu a fost niciodată măcar aproape exactă. Înclinarea axei pământului, stingerea luminii lunii şi diminuarea de şapte ori a puterii de strălucire a soarelui, au facilitat o altă împărţire a timpului după potop. Acest lucru ar trebui să fie clar pentru toţi cu minţi dibace, prin harul şi iluminarea Duhului Sfânt. Nici astăzi împărţirea timpului nu este făcută în mod exact şi nici nu poate fi făcută, şi asta deoarece timpul din interiorul unui an de 365 de zile este mai lung cu cinci ore, patruzeci şi opt de minute şi patruzeci şi cinci de secunde, fapt pentru care suntem obligaţi să adăugăm o zi în calendar o dată la patru ani, rezultând astfel aşa-numitul an bisect.
Putem conchide până acum, în virtutea celor afirmate, că anul antediluvian era diferit de anul postdiluvian. Cert este că nu avem cum să ştim câte zile avea anul antediluvian, dar este sigur un lucru, că modul cum curgea îl făcea să treacă mai lent decât astăzi, ceea ce înseamnă că tot ce era pe pământ supus creşterii, se dezvolta mai lent, în conformitate cu legile timpului, şi nu numai, stabilite de Dumnezeu, până la potop. Bunăoară, avem scris că Enoh a avut un fiu la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, nicidecum sub această vârstă, or asta înseamnă că oamenii acelui timp erau pregătiţi pentru o astfel de viaţă şi intrau în viaţă, pe scena acţiunii, la o vârstă mai înaintată decât noi, dar mai plină de vigoare. Să luăm aminte la declaraţia inspirată de mai jos:
"Ei (antediluvienii) ajungeau pe scena acţiunii de la vârsta de şaizeci până la o sută de ani, cam în perioada în care cei care trăiesc cel mai mult acum şi-au jucat rolul în timpul lor scurt şi au ieşit de pe scenă." Conflict and Courage, 27 ianuarie, Uriaşi pe pământ, par. 5, pag. 33.
Noi, astăzi, creştem şi ne dezvoltăm mult mai repede decât oamenii de dinainte de potop; ne dezvoltăm în primii douăzeci de ani exact cum antediluvienii se dezvoltau între şaizeci şi o sută de ani, deci mult mai lent, spre deosebire de noi, ceea ce înseamnă o altfel de trecere sau scurgere a timpului. Prin urmare, cei 930 de ani ai lui Adam au cuprins o dezvoltare mai lentă a corpului fiindcă timpul şi condiţiile erau diferite. Vitalitatea antediluvienilor era de douăzeci până la douăzeci şi cinci de ori mai mare decât a noastră, şi asta pentru că dezvoltarea lor lentă era facilitată de un timp pe măsură. Ceea ce am căutat să arăt este deosebirea timpului şi a felului cum curgea el înainte şi după potop.
Deci, în mod cert anul antediluvian trebuie că se scurgea mai lent decât anii de după potop, chiar dacă era împărţit în zile literale şi, în acest caz, nu putem vorbi despre o împărţire a anului antediluvian în 365 de zile, deoarece condiţiile de atunci nu permiteau aşa ceva. Aşa se face că durata de viaţă a antediluvienilor exprimată în Scripturi prin Moise nu trebuie să ne-o închipuim ca fiind măsurată în durate anuale de 365 de zile. Evreii nu gândeau astfel. Milenii, ei nu au împărţit timpul anual astfel. Niciodată anul ebraic în era vechi-testamentară şi chiar şi în cea nou-testamentară nu era împărţit în echivalentul a 365 de zile. Ei aveau anul lunar, care număra între 254 şi 384 de zile. Deci, modul de gândire ebraic în relatarea anilor, nu are nimic de-a face cu felul cum gândim noi în epoca modernă, cel puţin de la reformarea calendarului iulian, când s-a trecut la cel gregorian, cel de astăzi.
Asta nu înseamnă că atunci când se relatează anii cuprinşi în vârsta patriarhilor nu trebuie consideraţi ani literali, Dimpotrivă, ei sunt şi trebuie înţeleşi ca atare, numai că suntem chemaţi să-i înţelegem conform calendarului lui Dumnezeu. Singura problemă, după cum am spus, este că nu ştim ce durată de timp avea anul antediluvian. Totuşi, aici există o mare şi deosebită binecuvântare. Acest lucru ne ajută să nu încercăm să stabilim date, zile, luni sau ani, pentru prima şi pentru a doua venire a Mântuitorului! La "împlinirea vremii", Galateni 4,4, trebuia să se împlinească partea profeţiei care vorbea despre întruparea Mântuitorului. Ea trebuia să aibă loc potrivit calendarului lui Dumnezeu, adică atunci când marele orologiu al vremii arăta ziua, locul şi anul naşterii Celui promis. "Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus S-a născut în Betleem." Hristos Lumina Lumii, cap. "Vi s-a născut un Mântuitor, par. 3.
Marele orologiu al vremii înseamnă calendarul lui Dumnezeu, adică o cronologie a timpului care trebuia să ţină seama de durata de scurgere sau trecere a timpului înainte de potop şi de cea de după potop. Când urmau să se împlinească patru mii de ani, potrivit acestui calendar, atunci trebuia să se nască Mesia. Nici mai înainte, nici mai apoi. Este important să înţelegem că sunt trei mari segmente de timp în care s-a întâmplat câte un eveniment deosebit de semnificativ, şi anume potopul, un segment de timp de la căderea lui Adam în păcat până la lepădarea harului lui Dumnezeu de către omenirea acelei vremi, cu excepţia a opt suflete; apoi naşterea Mântuitorului, un alt segment de timp de la Noe până în zilele când oamenii ajunseseră locuinţe de demoni, la propriu, şi, în sfârşit, revenirea în slavă a lui Hristos, ultimul segment de timp, de la naşterea Mântuitorului până la a doua Sa venire în slavă, când omenirea va repeta isprava antediluvienilor.
Acum, noi nu suntem chemaţi să calculăm aceste segmente de timp în intervale de câte două mii de ani, căci facem greşeala enormă să pierdem din vedere "marele orologiu al vremii"! Acesta este calendarul lui Dumnezeu, nu al nostru. Nu trebuie să socotim timpul în ani a câte 365 de zile, fiindcă nu astfel socoteau antediluvieni anii, deci nu ştim precis câţi ani au trecut de la căderea lui Adam până la potop. Ceea ce declarăm noi că 1656 de ani au trecut de la căderea lui Adam până la potop este doar un calcul potrivit modului de gândire actual, deoarece în mintea noastră anii patriarhilor erau echivalentul a 365 de zile, când de fapt nu era aşa ceva. Vârsta patriarhilor a fost înregistrată cu scopul de a ne face să înţelegem condiţiile de viaţă existente înainte de potop, nu să calculăm desfăşurarea timpului! Că absolut totul înainte de potop era diferit de tot ce cunoaştem astăzi, deci inclusiv timpul.
Mai trebuie să ţinem cont de un alt fapt, cel referitor la modul de calcul al profeţiei biblice. De ce calculăm profeţia biblică socotind anul ca având 360 de zile? Răspunsul este pentru că aşa ne învaţă Scripturile. Am să iau cel mai clar exemplu în acest sens, pentru a înţelege modul de gândire divin în această privinţă. Cartea Apocalipsa ne va ajuta în acest sens. Biblia este propriul ei interpret şi dicţionar, după cum ştim, aşa că o las să ne vorbească singură.
În Apocalipsa 12 ne este relatat adevărul despre războiul lui Lucifer din cer, faptul că este aruncat pe pământ şi despre biserica lui Dumnezeu, înfăţişată printr-o femeie, care este urmărită şi prigonită de balaur, alias Satana, după care femeia fuge în zona geografică numită pământ, care o ajută să scape de furia balaurului. Dar, mai înainte de fuga femeii în acest pământ ea se refugiază în pustie unde se spune că "este hrănită o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi", Apocalipsa 12,14. Acesta este un segment de timp, acelaşi de altminteri, pe care îl întâlnim şi în cartea lui Daniel, unde se spune: "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. Satana, din Apocalipsa 12, o urmăreşte pe femeie, adică pe sfinţii Celui preaînalt, prin instrumentul său fatidic, cornul cel mic sau papalitatea, aşa cum este prezentat în Daniel 7, timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Putem observa că este exact acelaşi interval de timp. Înseamnă trei vremuri sau timpuri şi jumătate. Dar, cât de mult se întind aceste timpuri?
În Apocalipsa 12,6 ni se spune care este lungimea acestor trei vremuri şi jumătate, adică fix 1260 de ani literali. Trebuie să înţelegem astfel întrucât este vorba despre aceeaşi femeie şi acelaşi balaur. Prin urmare, dacă cele trei vremuri şi jumătate sunt echivalentul a 1260 de ani, atunci, matematic, o vreme este egală cu 360 de zile iar o jumătate de vreme cu 180 de zile; şi avem o vreme - 360 de zile, două vremi - 360 de zile x 2, plus o jumătate de vreme - 180 de zile, ceea ce fac în total 1260 de zile. Cele două perioade de timp gemene, dar exprimate altfel, nu pot fi calculate decât pe baza acestei reguli pe care chiar Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie în Cuvântul Său, care nu are cum să mintă.
Mai avem, de asemenea, intervalul celor 42 de luni din Apocalipsa 13, interval care se referă exact la perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală în Europa. Ştim că este vorba despre aceeaşi perioadă de timp din context, căci Inspiraţia ne vorbeşte despre o fiară care avea un cap rănit de moarte, simbolul papalităţii, ce este sprijinită de acelaşi balaur aruncat din cer şi care se războieşte cu "sfinţii", aceeaşi biserică simbolizată prin femeia curată din Apocalipsa 12. Acum, cele patruzeci şi două de luni trebuie să fie echivalentul celor 1260 de ani, ceea ce înseamnă că 42 de luni înmulţite cu 30 de zile, cât trebuie să aibă o lună în profeţia biblică, ne dă exact 1260 de ani literali.
Ceea ce am căutat să scot la iveală e faptul că modul de calcul al perioadelor profetice sau al timpului profetic nu are nimic de-a face cu timpul pe durata căruia se întinde un an obişnuit, calendaristic vorbind. Deci, timpul profetic nu-i totuna cu timpul calendaristic uman. Ar trebui să fie vădit acest lucru semnificativ. Aşadar, trebuie să fim foarte atenţi în calculul pe care îl facem, în încercarea de a înţelege o durată de timp din punct de vedere calendaristic. De pildă, dacă am ţine cont de anul când Isus a fost botezat, şi ştim că a fost anul 27 al erei noastre, pentru că aşa glăsuia profeţia biblică, atunci, după înţelegerea noastră de oameni ai secolului XXI, este uşor să aflăm anul naşterii Sale, iar acesta este anul 4 î.Hr. Întrucât Hristos a fost botezat la vârsta de aproximativ 30 de ani, atunci scăzându-i ajungem la anul 4 î.Hr., pentru că un an 0 nu a existat pe pământ. Din acest an al naşterii Sale, dacă adăugăm 2000 de ani, când trebuie să se împlinească cei şase mii de ani până la revenirea lui Isus în slavă, ajungem în anul 1997. Deci, potrivit calendarului uman, adică a înţelegerii noastre de astăzi, cei şase mii de ani de la căderea lui Adam până la a doua venire s-ar fi împlinit în anul 1997. Dar, a venit Isus? Nicidecum. Trebuie să reţinem că Isus vine după calendarul Său, nu după al nostru, fiindcă El trebuie să ţină seama de timpul antediluvian, aşa cum se măsura el, de la o seară la seara următoare. In acest interval de timp, de la o seară la următoarea, totul creştea şi se dezvolta potrivit condiţiilor şi legilor existente, mişcarea de rotaţie a pământului în jurul propriei axe şi în jurul soarelui facilitând aceasta. Adică timpul curgea ceva mai lent. Nu uităm că potopul a afectat timpul în felul în care el trece sau curge în veşnicie.
Un alt fapt este felul cum a fost stabilirea cronologiei erei creştine, adică numărarea sau socotirea anilor de la naşterea Mântuitorului cu ani ai erei noastre sau după Hristos şi ani înaintea erei noastre sau înainte de Hristos. Această stabilire a fost propusă pentru întâiaşi dată de Dionisie cel Smerit sau Exiguul, care a luat "pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, anul naşterii lui Isus din Nazaret, >începutul nădejdii noastre<, şi fixând-o în anul 754 sau 753 de la întemeiere Romei". Wikipedia, Enciclopedia liberă, Dionisie cel Smerit, secţiunea Scrieri. Dionisie a fost călugăr şi mai apoi preot, originar din Dobrogea de astăzi, odinioară numită Sciţia. El a considerat că anul naşterii lui Isus este anul 1, şi la numit al erei noastre, iar timpul sau vremea de până la acesta a stabilit-o ca fiind înainte de Hristos. Această stabilire însă nu are nimic în comun cu felul cum numărau oamenii din vechime anii în care trăiau ei. Anul 1 este doar o pură invenţie omenească, nu este anul naşterii lui Isus.
În consecinţă, numărarea anilor în felul propus de Dionisie, nu are nici o legătură cu calendarul divin. Rămâne doar un mod de a face deosebire între trecutul îndepărtat şi era creştină, de la Hristos încoace. Potrivit cronologiei divine sau a calendarului divin, pământul nostru va zace sub păcat timp de şase mii de ani, iar următoarea mie, al şaptelea mileniu, se va odihni, mai înainte de a începe veşnicia pe noul pământ creat. Este o asemănare cu timpul în care a fost creat pământul nostru cu tot ce este pe el, numai că pentru fiecare zi literală a creaţiei, din cauza căderii în păcat, omul urma să fie năpăstuit de ticăloşia lui şi să rămână rob lui Satana, câte o mie de ani pentru fiecare din aceste zile în care s-a săvârşit opera creatoare a lui Dumnezeu, adică şase mii de ani. După cum în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit, tot astfel în a şaptea mie de ani pământul se va odihni de nebuniile şi ticăloşiile omului păcătos.
Acest principiu este descoperit în legea cu privire la cumpărarea unui sclav evreu care trebuia să slujească şase ani pe stăpânul său, după care, în anul al şaptelea, era liber să plece "fără să plătească nimic ca despăgubire", Exod 21,2. El rămânea sclav doar prin alegere proprie, atunci când decidea să nu plece, să nu iasă slobod, preferând să rămână sclav mai departe de dragul soţiei, copiilor şi chiar a stăpânului său. Vezi Exod 21,1-6. Această imagine reprezintă cel mai fidel starea omului păcătos, aflat în robia păcatului. Păcatul, potrivit legii din Exodul, nu ne poate ţine în stare de sclavie mai mult de şase mii de ani. Nu are acum, atât îşi poate desfăşura existenţa. Prin urmare, dacă primii patru mii de ani de sclavie au avut ca drept reper al împlinirii sau scurgerii lor naşterea Mântuitorului în Betleem, atunci revenirea lui Isus pe norii cerului trebuie că are loc la împlinirea a şase mii de ani de robie în păcat a omului, adică de la căderea lui Adam şi a Evei sub stăpânirea prinţului întunericului. A doua venire a lui Hristos pune punct celor şase mii de ani de sclavie a omului, deci are loc la acel punct din timp când se împlinesc şase mii de ani de supremaţie satanică. Aşa declară Cuvântului lui Dumnezeu şi aşa trebuie să credem.
"Timp de şase mii de ani, lucrarea de răzvrătire a lui Satana >a făcut pământul să tremure<. El >a făcut lumea ca un pustiu şi a nimicit cetăţile de pe el<. Şi >n-a deschis închisoarea captivilor<. Timp de şase mii de ani, temniţa lui l-a primit pe poporul lui Dumnezeu şi l-ar fi ţinut pentru totdeauna în robie, dar Hristos a sfărâmat lanţurile şi i-a eliberat pe prizonieri." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, paragraful al şaptelea de la sfârşit.
"Timp de şase mii de ani a continuat marea luptă; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a-i avertiza, a-i lumina şi a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 12.
"Duhurile rele nu recunosc dumnezeirea Domnului Hristos şi îl pun chiar pe Creator pe aceeaşi treaptă cu ele. În felul acesta, sub o înfăţişare nouă, marele răzvrătit îşi continuă lupta împotriva lui Dumnezeu, începută în ceruri şi continuată timp de aproape şase mii de ani pe pământ." Tragedia veacurilor, cap. Spiritismul, par. 4.
"Marea luptă dintre Hristos şi Satana, care a fost dusă aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, astfel încât cel rău îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca să prindă suflete în cursele lui." Tragedia veacurilor, cap. Cursele lui Satana, par. 1.
Conchidem că, aşa cum Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să ne mântuiască, întâiaşi dată în Betleem, potrivit marelui orologiu al vremii, adică la "împlinirea vremii", deci când s-au împlinit patru mii de ani de la căderea omului în păcat, tot aşa, exact la fel, Dumnezeu va trimite a doua oară pe Fiul Său, ca să ne ia acasă, în armonie cu marele orologiu al vremii, adică atunci când se vor fi scurs deja şase mii de ani de sclavie a omului în păcat. Cele două veniri marchează aşadar două momente precise din timp sau din marele orologiu al vremii, şi anume întruparea lui Isus şi revenirea Lui în slavă. De asemenea, când se vor împlini şapte mii de ani, ultimul eveniment care va marca această împlinire va fi reînnoirea pământului şi aducerea lui la starea iniţială, dar ceva mai glorios datorită fiinţelor răscumpărate care îl vor locui, împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, precum şi cu îngerii care ne-au slujit. (În al şaptelea mileniu, când pământul se odihneşte, în ceruri se desfăşoară judecata îngerilor căzuţi şi a oamenilor care au rămas păcătoşi şi au murit în această stare.)
"Noi nu trebuie să ştim timpul precis, nici pentru revărsarea Duhului Sfânt, nici pentru revenirea lui Hristos. De ce nu ne-a dat Dumnezeu această informaţie? Pentru că, dacă ar fi făcut-o, nu am fi folosit-o în mod corespunzător şi acest fapt ar conduce la o stare de lucruri în poporul nostru, care ar întârzia foarte mult lucrarea lui Dumnezeu, de pregătire a oamenilor pentru ziua cea mare, care trebuie să vină. Noi nu trebuie să trăim într-o stare de tensiune cu privire la timp..." Evenimentele ultimelor zile, cap. "Când se vor întâmpla aceste lucruri?", subcap. Vremea revenirii lui Hristos nu este cunoscută, par. 2.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu