"Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu." Evrei 9,24.
Acesta este un subiect de o frumuseţe aparte întrucât are o legătură directă cu templul din cer, acolo unde Mijlocitorul divin săvârşeşte o lucrare de ispăşire pentru tot neamul omenesc. Temelia şi miezul soliei îngerului al treilea sunt sanctuarul ceresc şi lucrarea care se desfăşoară acolo de aproximativ două mii de ani. Solia aceasta minunată şi divină este o secure prin care Dumnezeu urmăreşte să-i despartă pe credincioşii Săi de restul lumii. Ea conţine nişte adevăruri fabuloase care fac mai luminos caracterul lui Dumnezeu, adevăruri printre care se află şi cel referitor la locul unde s-a înălţat Mântuitorul după învierea Sa. În unele privinţe, există adventişti doar cu numele care au renunţat la adevărul că Isus s-a înălţat în sfânta templului ceresc, după învierea Sa şi după cele patruzeci de zile când Isus a petrecut timpul cu ucenicii Săi, vorbindu-le despre "lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu". "După patima Lui, li s-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu." Fapte 1,3.
Această confuzie este accentuată şi de traduceri ale Bibliei, în diferite limbi, care parcă ar da credit ideii că Isus s-ar fi înălţat direct în sfânta sfintelor din templul ceresc. Însă, pentru cine înţelege lucrarea de ispăşire, adevărul referitor la locul din Ceruri unde Isus s-a dus nu constituie nici cea mai mică problemă, fiindcă până la urmă totul ţine de înţelegerea corectă a lucrării de ispăşire pe care trebuia să o efectueze Mântuitorul după învierea Sa. Uneori anumite traduceri ale Bibliei ne pot induce în eroare, în speţă anumiţi termeni greceşti folosiţi de Pavel în epistola sa către evrei, dar dacă avem în vedere lucrarea de ispăşire cu tot ce implica ea în cortul întâlnirii, atunci vom înţelege corect, fără greşeală, adevărul despre înălţarea lui Isus "chiar în cer". Evrei 9,24.
Pavel a înţeles ca nimeni altul acest adevăr măreţ, care este strâns legat şi îngemănat cu ispăşirea din sanctuarul ceresc. Cele două adevăruri, despre înălţarea lui Isus în sfânta sau prima încăpere a sanctuarului ceresc şi lucrarea de ispăşire în prima ei fază, sunt de nedespărţit şi inseparabile. A vorbi şi a înţelege în mod greşit unde s-a dus Isus după înălţarea Sa la cer, înseamnă a nu pricepe deloc extraordinara lucrare de ispăşire din ceruri, lucrare ce trebuia, ca o realitate, să depăşească cu mult în slavă şi măreţie lucrarea de ispăşire efectuată de preoţii omeneşti pe pământ, într-un cort făcut din materiale supuse păcatului. Unii traducători ai Bibliei nu au prins sensul exact al celor spuse de Pavel, referitor la ispăşirea din templul ceresc, fiindcă nu au înţeles implicaţiile ispăşirii în ansamblul ei, mai ales aşa cum erau ele reliefate în ritualurile şi ceremoniile ebraice desfăşurate în cortul întâlnirii sau în templul lui Solomon. Acestea sunt doar nişte slăbiciuni omeneşti peste care putem să trecem, dacă avem iluminare divină! Inexactitatea în traducere a anumitor termeni, nu face Biblia mai puţin inspirată.
Aşadar, să purcedem în descoperirea acestui adevăr magnific, lăsând Duhul inspiraţiei divine să ne lămurească şi pe noi astăzi, aşa cum l-a lămurit şi pe Pavel la timpul lui. Este un fapt ştiut de cunoscătorii întreitei solii îngereşti că lucrarea de ispăşire a păcatelor credincioşilor pocăiţi se desfăşura în două etape distincte, în cele două încăperi ale cortului întâlnirii. Mai întâi, era efectuată lucrarea de ispăşire zilnică, în tot timpul anului, lucrare care avea de-a face strict cu curtea şi prima încăpere sau sfânta cortului întâlnirii. Iar a doua etapă a lucrării ispăşirii era săvârşită o singură dată pe an de către marele preot, în a doua încăpere sau sfânta sfintelor, când trebuia "să facă ispăşire pentru locul preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării". Levitic 16,33. Această ispăşire se făcea "în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii", Levitic 16,29; era aşa-numita Yom Kippur. Dar, să vedem cum descrie Duhul Sfânt în mărturiile Sale această lucrare a ispăşirii, pe care preoţii o desfăşurau în tot timpul anului pentru păcatele mărturisite şi transferate în cortul întâlnirii sau sanctuarul pământesc, mai întâi în sfânta şi apoi în sfânta sfintelor.
"Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţituri: preoţii slujeau zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispăşire în Locul preasfânt, pentru curăţirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: >Fără vărsare de sânge nu este iertare<. >Viaţa trupului este în sânge< (Levitic 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în Locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: >Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării< (Levitic 10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.
Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre despărţiturile sfinte: >Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor<. O ispăşire era făcută şi pentru altar, ca >să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel< (Levitic 16,16.19).
O dată pe an, în marea Zi de Ispăşire, preotul intra în Locul preasfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În Ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, >unul pentru Domnul şi altul pentru ţapul de trimis< (vers. 8). Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.
>Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul< (vers. 21.22). Ţapul de trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie era destinată să-i impresioneze pe izraeliţi cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.
Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii. În Ziua Ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie cerinţelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul? par. 30-35.
Demn de reţinut până aici este că tot ce se făcea pe pământ era o întruchipare a realităţii cereşti, care avea ca bază a ispăşirii însuşi sângele Fiului lui Dumnezeu, a cărui preoţie este nemuritoare. "Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca >o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 36.
În acelaşi timp, Duhul harului ne mai arată că, după înălţarea Sa, "Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot". Deci, după ce ne este prezentată, atât de Pavel, cât şi de Spiritul profeţiei, adică a mărturiilor Duhului Sfânt, importanţa lucrării de ispăşire, atât pe pământ, cât şi în ceruri, Inspiraţia divină trebuie să fie specifică şi în privinţa locului unde Isus s-a înălţat de pe pământ, ca să ducă mai departe ceea ce pe pământ se desfiinţase prin jertfa Sa nemuritoare, adică toate ceremoniile iudaice cu privire la serviciile templului, care toate aveau de-a face cu lucrarea de ispăşire. "El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare..." Daniel 9,27. "Dar Isus a scos un strigăt tare, şi şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos." Marcu 15,37.38.
"Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nici o valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna." Hristos Lumina Lumii, cap. În templul Său, paragraful al şaselea de la sfârşit.
De vreme ce toate ceremoniile iudaice desfăşurate la templu prin mâna unei preoţii trecătoare, cea levitică, prin sângele animalelor, avea să se încheie la cruce în Isus Hristos, atunci trebuie că ele au fost înlocuite de către un templu, o preoţie şi o jertfă mai bune ca cele care erau o umbră a realităţii cereşti. Exact acest lucru îl surprinde apostolul Pavel în epistola sa către evrei când spune: "În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: >Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: 'Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!'< După ce a zis întâi: >Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat< (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: >Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule<. El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua." Evrei 10,1-9.
Trebuie să fie un lucru lămurit, aşadar, că tot ce se făcea pe pământ nu putea fi decât o umbră a realităţii cereşti. Că, din momentul încetării acestor slujbe şi a existenţei templului de pe pământ, inclusiv a preoţiei, bazele ispăşirii trebuiau continuate de un serviciu, o preoţie şi într-un templu superioare cu desăvârşire acestor umbre, cum le numeşte Pavel. Să luăm aminte la mărturia Duhului Sfânt în această privinţă, şi care vine ca o întărire a tot ce s-a spus până acum, aşa cum am relatat şi mai sus. "Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca >o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 36.
Acum, întrebarea este: Unde s-a înălţat Mântuitorul în cer, în templul ceresc? Înălţarea Lui nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul lucrării de ispăşire, căci sunt inseparabile. Dacă ispăşirea zilnică, în templul de pe pământ sau în cortul întâlnirii, se desfăşura în prima încăpere, atunci e de aşteptat ca Isus, după înălţare, să-şi fi început lucrarea Sa de ispăşire, în calitatea cea nouă de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Fiindcă lucrarea de ispăşire de pe pământ era o umbră a celei cereşti, atunci se înţelege de la sine, prin analogie, că lucrarea de ispăşire din ceruri trebuie să-şi fi găsit corespondentul exact în umbra de pe pământ, care făcea vorbire elocventă despre ispăşirea cerească. Adică, dacă prin preoţia levitică lucrarea ispăşirii se desfăşura în două faze, în cele două încăperi ale templului de pe pământ, una zilnică şi una anuală, tot astfel, exact, întocmai prin preoţia lui Melhisedec lucrarea de ispăşire trebuia să se desfăşoare tot în două faze, care să corespundă cu totul parabolei pământeşti. Să luăm aminte la această mărturie nemaipomenită, care trebuie să ne insufle încredere în Dumnezeu cu privire la cele scrise anterior:
"Lucrarea preotului în cursul anului din prima încăpere a sanctuarului, >în interiorul perdelei<, care constituia uşa şi despărţea Sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţarea Sa. Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună cu tămâia care se înălţa o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi aduce, împreună cu parfumul preţios al propriei neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.
Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12. K.J.V. Bible).
Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la sfârşit.
În textul de mai sus, unde se citează din Scripturi, am tradus după textul indicat în originalul englezesc, şi anume versiunea King James. Dacă s-ar fi respectat cele scrise şi s-ar fi tradus în spiritul care poartă amprenta Duhului Sfânt, atunci credincioşii adventişti ar fi înţeles sensul exact al textului. În Biblia Cornilescu, ca şi în alte multe traduceri, se lasă a se înţelege că Hristos s-a dus în locul preasfânt, adică în a doua încăpere a templului ceresc, imediat după înălţarea Sa. Tot baiul pleacă de la o expresie favorită în această epistola, a lui Pavel, prin care desemnează sanctuarul ceresc. El foloseşte expresia "ta haghia" sau "ton haghion", în funcţie de context, şi care de obicei sunt o formă de plural. Ambele expresii fac referire în mod deosebit la locurile sfinte cereşti, adică la întreaga structură a templului ceresc. Aceste expresii se traduc cu "locurile cereşti".
Ceea ce trebuie musai să înţelegem este că apostolul Pavel nu era un adventist de ziua a şaptea, nu gândea ca un adventist de ziua a şaptea şi nici nu cunoştea Evanghelia conţinută în cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, deoarece această lumină a fost păstrată pentru cei din generaţia lepădării de credinţă şi a arătării acelui "nelegiuit" (icoana fiarei)! Vezi 2Tesaloniceni 2,1-10. Înţelesul cărţii Apocalipsa avea să fie tăinuit până la "vremea sfârşitului", atunci când "mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte". Daniel 12,4. Tot ceea ce face Pavel, ca să vină în ajutorul confraţilor lui evrei, pe care îi iubea cu disperare, este o analogie între vechiul legământ, care avea un cort cu toate serviciile implicate, şi care era trecător şi, pe deasupra, o umbră a realităţii cereşti, şi noul legământ care se sprijină pe un templu nou, servicii noi, sânge provenit dintr-o jertfă care nu poate să treacă, ale cărei merite sunt nemuritoare şi pe o preoţie după altă rânduială, cea a lui Melhisedec. El vrea să arate evreilor superioritatea noului legământ comparativ cu vechiul şi că tot ce făceau ei mai departe la templul din Ierusalim, până la nimicirea acestuia în anul 70, nu mai are nici o semnificaţie; că ei trebuia să-şi îndrepte privirile spre Ceruri, locul înălţării lui Isus.
Ceea ce le transmitea Pavel, era că evreii pot intra, doar prin credinţă, în templul ceresc, locul înălţării lui Isus, în interiorul perdelei, şi el foloseşte aici un limbaj pământesc, deoarece în cer nu există perdele, care pe pământ despărţea curtea de afară de prima încăpere a sanctuarului. De fapt, el voia să le spună pe şleau că nu mai au nevoie de preot pământesc şi de jertfe animale, pentru că au intrare liberă direct în sanctuarul ceresc, acolo unde un Mare Preot milostiv mijloceşte pentru ei cu sânge nemuritor. Pavel desemnează locul înălţării lui Isus drept, "dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri". Evrei 8,1.
Ceea ce este interesat, ca să continuu pe această linie de gândire, e faptul că Pavel vorbeşte într-un singur loc despre sfânta sfintelor, folosind expresia "haghia haghion", însă doar în legătură cu cortul pământesc. Vezi Evrei 9,3. Pentru cele două încăperi cereşti el foloseşte doar expresii ca cele specificate mai sus, şi întotdeauna se referă la sanctuarul ceresc, ca întreg. Totuşi în Evrei 9,7-9, mulţi comentatori susţin că Pavel vorbeşte despre sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc, întrucât face analogia cu slujba preoţiei pământeşti care "în partea a doua intră numai marele preot, odată pe an, şi nu fără sânge pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului". La prima vedere aşa ar putea sta lucrurile, numai că trebuie să gândim cum gândea Pavel, nu ca un adventist de ziua a şaptea! Adventiştii de ziua a şaptea gândesc bine prin lumina din sfânta sfintelor, dar pe care Pavel nu o avea! Pe timpul lui era deschisă doar calea spre sfânta sanctuarului ceresc, iar acest lucru trebuie bine întipărit în mintea cercetătorului profund şi serios al Scripturilor. Or, asta înseamnă că Pavel avea lumina care corespundea doar sfintei, nimic mai mult, nimic mai puţin.
Termenul folosit de Pavel pentru a dovedi cum Duhul Sfânt arăta "drumul" sau calea înspre locul slujirii lui Isus, după înălţarea Sa de pe pământ, este "ton haghion", care se traduce cu "locurile sfinte", o referire precisă şi sigură, fără putinţa de a greşi, la templul din ceruri. "Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul către locurile sfinte, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi." Evrei 9,8. Dacă ţinem seama de întregul context, atunci va fi lesne să vedem tabloul în ansamblul lui, căci Pavel, mai întâi, ne descrie aranjamentul cortului pământesc, apoi ce făceau preoţii acolo, în prima şi apoi în a doua încăpere, după care face analogia cu întregul edificiu ceresc, spunându-ne că Duhul Sfânt a deschis un drum nou către locurile cereşti, care trebuie să corespundă musai cu ce se făcea pe pământ. Cu alte cuvinte, câtă vreme cortul dintâi, adică templul pământesc cu toate slujbele lui, stătea în picioare, prin aceasta se dovedea că încă nu a fost adusă o Jertfă desăvârşită pentru ispăşirea păcatelor omeneşti, şi că, deci, oamenii nu pot avea intrare liberă la Dumnezeu prin intermediul unui Mare Preot nemuritor şi veşnic şi al unui templu indestructibil. Trebuia ca acel cort pământesc să fie desfiinţat prin această Jertfă promisă, pentru ca să facă loc adevăratului Cort şi Templu ceresc, adevăratele "locuri sfinte", unde avea să se facă o lucrare de ispăşire superioară celei pământeşti.
Că acesta este adevărul, rezultă din modul cum descrie Pavel mai apoi analogia cu locurile cereşti, făcând referire la acestea ca fiind "cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta". "Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte (locul sfânt, potrivit cu versiunea King James), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică." Evrei 9,9-12.
Aşadar, tot ceea ce trebuie să înţelegem în urma tuturor celor afirmate este că, pentru apostolul Pavel noţiunea de templu sau cort ceresc este inclusă în expresia "locurile sfinte". Şi încă ceva, el niciodată în această epistolă către evrei nu vorbeşte despre sfânta şi sfânta sfintelor cereşti, în mod separat, ci totdeauna le numeşte laolaltă, ca un întreg deci, "locurile sfinte"! De ce astfel? Să fi înţeles Pavel mai mult decât a dorit să ne transmită? Iată ce spunea el în prima parte a epistolei sale evreilor: "Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot >după rânduiala lui Melhisedec<. Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tâlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul." Evrei 5,9-14.
Pesemne, cea mai adâncă învăţătură transmisă de Pavel generaţiilor de după moartea lui, chiar dacă a fost adresată evreilor, este cea găsită în epistola sa către evrei. Este de o măreţie greu de egalat vreodată de cea mai aleasă şi nobilă scriitură omenească despre Mântuitorul şi lucrarea Sa de ispăşire. Faptul că Pavel vede templul ceresc ca pe un întreg, fără să-l delimiteze în sfânta şi sfânta sfintelor, ne spune ce înţelegere avea el cu privire la acesta. El este singurul dintre evrei şi toţi învăţaţii evreilor, care a priceput că scaunul de domnie al Tatălui ceresc nu este imobilizat doar în sfânta sfintelor, aşa cum lăsau să se înţeleagă ceremoniile pământeşti, efectuate în cortul întâlnirii şi apoi în templul lui Solomon. Compartimentarea tabernaculului pământesc în două încăperi a fost făcută cu înţelepciune dar şi ca o necesitate a limitelor naturii omeneşti. Asta fiindcă Dumnezeu a intenţionat să ne înveţe că lucrarea mântuirii, în speţă ispăşirea pentru păcatele noastre, implică în mod obligatoriu două etape sau faze, motiv pentru care sanctuarul pământesc trebuia împărţit în două! Nu tot astfel este şi în ceruri! Ceea ce i s-a arătat în viziune lui Moise, cu statutul de original, după care trebuia făcut întocmai cortul pământesc, este un original doar în raport cu copia, nicidecum o înfăţişare reală, fizică, topografică a realităţii cereşti, adică a Cerului şi a adevăratului sanctuar cresc, care este totuna cu Cetatea noul Ierusalim!
Acel original constituia doar o parabolă în formă de imagine a planului de mântuire. Asta este obligatoriu să cunoaştem, şi despre care Pavel ar fi vrut probabil să scrie evreilor, dar nu a putut să o facă, pentru că nu ar fi priceput, ei dorind cu încăpăţânare să rămână mai departe la laptele duhovnicesc. Aşadar, marele original după care s-a construit cortul din pustie era doar o înfăţişare, în formă de construcţie, de edificiu, a planului mântuirii. Din acest motiv, compartimentarea cortului pământesc era o necesitate, căci cele două încăperi arătau către cele două faze ale planului mântuirii şi, o dată cu aceasta, a lucrării de ispăşire. Avem, prin urmare, două încăperi, sfânta şi sfânta sfintelor, pentru două faze ale planului mântuirii sau pentru ispăşire: ispăşirea zilnică şi ispăşirea de peste an sau o dată pe an, în Yom Kippur.
Fiindcă slujba de la cortul întâlnirii era efectuată de preoţi omeneşti, a căror natură omenească era păcătoasă, slabă şi muritoare, atunci, în mila Sa, Dumnezeu s-a obligat pe Sine să se restrângă, ca prezenţă plină de slavă, doar în a doua încăpere a cortului. Aceasta este milă şi dragoste, şi înţelepciune, şi bunăvoinţă, şi tot ce doriţi mai bun şi frumos! Scaunul de domnie al Tatălui şi al lui Hristos aparţin templului ceresc, care nu poate avea o sfânta şi o altă încăpere mai sfântă decât aceasta, câtă vreme tot Cerul este curat şi plin de slava de neîntrecut a Dumnezeirii! În ceruri nu pot exista locuri mai sfinte decât altele, ci, aşa cum a înţeles Pavel, "locurile sfinte", adică întregul edificiu ceresc - "noul Ierusalim", "cetatea sfântă", "cortul lui Dumnezeu". Apocalipsa 21,2.3.
Astfel, când Isus s-a înălţat la Cer, El s-a dus direct în templul Său şi al Tatălui, aşezându-se pe scaunul de domnie al Măririi, care trebuie să corespundă cu locul sfânt din cortul pământesc, nu pentru că în templul ceresc este un asemenea loc sau încăpere, ci pentru că începea prima fază a lucrării de ispăşire prin sângele promis patriarhilor, prin făgăduinţă, şi vărsat în fapt pe Golgota pentru întreaga umanitate. Deci, înălţarea lui Isus în templul ceresc trebuie înţeleasă în mod logic şi raţional ca o înălţare în sfânta, chiar dacă în cer nu există o sfânta, fiindcă lucrarea de ispăşire efectuată de preotul pământesc la cortul întâlnirii era numită ispăşirea zilnică. Tot astfel, marele nostru Preot, Isus Hristos, şi-a început lucrarea de ispăşire zilnică în Ceruri, pe scaunul Său de domnie, alături de Tatăl, o lucrare săvârşită prin sângele Său, ca să fie o potrivire cu ceea ce El ne-a învăţat prin slujbele pământeşti, iar noi să fim făcuţi în stare să înţelegem fazele mântuirii prin cele două ispăşiri, care se efectuau în mod separat în sfânta şi în sfânta sfintelor.
Acest adevăr mântuitor va fi descoperit într-o lumină mai plină de slavă în studiul următor, atunci când Dumnezeu ne va indica locul unde Isus şi Tatăl şi-au desfăşurat lucrarea timp de optsprezece veacuri, de la înălţarea lui Isus şi până la intrarea Sa în sfânta sfintelor, când trebuia să înceapă cea de-a doua etapă a mântuirii noastre sau a lucrării de ispăşire, etapă ce era musai să corespundă cu lucrarea de ispăşire făcută de marele preot levit, o singură dată pe an, în ziua a zecea a lunii a şaptea. Aşadar, cartea Apocalipsa ne va dezvălui un adevăr unic şi de o rară frumuseţe, căci ea, în calitate de carte profetică, este singulară în raport cu toate celelalte cărţi biblice, prin faptul că este imaginea templului din cer, desfăşurată în simboluri, aşa cum cortul pământesc era doar o copie a originalului planului mântuirii, înfăţişat lui Moise sub formă de imagine, de fapt un ansamblu arhitectonic potrivit cu îndemânarea şi materialele de care dispuneau evreii în pustie, în peregrinarea lor înspre ţara promisă.
"Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al locurilor sfinte şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul." "Iar rezultatul obţinut din cele spuse este că avem un astfel de Mare Preot, care s-a aşezat în dreapta tronului Măreţiei, în ceruri, ca slujitor al locurilor sfinte şi al cortului cel adevărat, pe care l-a înfipt Domnul, şi nu omul" Evrei 8,1.2. (The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)
Aici se poate lesne observa cum "locurile sfinte" sunt de fapt "cortul cel adevărat", adică însuşi edificiul ceresc, templul din ceruri, acolo unde Dumnezeirea îşi află scaunul de domnie al slavei şi totodată unde se săvârşeşte lucrarea de ispăşire în ambele ei etape. Prin acest singur verset, Pavel trasează întreaga linie de gândire, specifică înţelegerii sale luminate de Duhul Sfânt, asupra întregului conţinut al învăţăturii cu privire la slujbele din sanctuarul ceresc din cartea destinată evreilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu