Înălţarea lui Isus la cer în sfânta, în lumina Apocalipsei

     "Hristos însă a venit ca Mare Preot al bunurilor ce au să fie (viitoare), printr-un mai mare şi mai desăvârşit cort, nefăcut de mână, adică nu din această creaţie. Nu prin sângele ţapilor şi al viţeilor, ci prin propriul sânge a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, o veşnică răscumpărare obţinând." Evrei 9,11.12. (O traducere literală după The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)

Cum e posibil să fim făcuţi a înţelege că Isus, după înălţarea Sa, a început slujba sau serviciul de ispăşire zilnică în sfânta sanctuarului ceresc, cu ajutorul inestimabil al Apocalipsei? Folosesc un limbaj specific Bibliei şi al profeţiei, întrucât am arătat că, în cer, templul lui Dumnezeu nu este împărţit în două încăperi ca sanctuarul de pe pământ, oricare ar fi fost acesta în timpul dispensaţiunii vechi-testamentare. Ce are a face Apocalipsa, o carte profetică, cu locul unde slujeşte Isus în templul ceresc? Vom pricepe cât de uimitoare este această carte profetică, în afara faptului că ne descoperă viitorul. 

În primul rând, termenul "Apocalipsa" înseamnă descoperire, dar nu o descoperire oarecare, ci o descoperire care vine din partea lui Dumnezeu prin Fiul Său, care, prin intermediul mâinii Sale drepte, îngerul Gabriel, o face cunoscută robului Său Ioan, ucenicul cel iubit, unul din fiii tunetului, cum erau cei doi fraţi (Iacov fiind celălalt frate) cunoscuţi în satul natal. Deşi această carte deosebită este menită să descopere viitorul, totuşi vom găsi în ea suficientă lumină cu privire la locul prezenţei Dumnezeirii în templul din ceruri şi mai ales cu privire la locul unde lucrarea de ispăşire se efectuează prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. 

Această carte profetică prin natura ei este unică în tot ce se numeşte operă literară, dar mai ales în materie de inspiraţie divină. Nu vreau să spun că gradul ei de inspiraţie este mai mare sau diferit de restul Scripturilor. Nici vorba despre aşa ceva. Ceea ce vreau să transmit este că modul cum Inspiraţia divină a gândit-o, cu ajutor omenesc, întrece tot ce s-a scris până la ea. Dacă această carte ar fi întreaga Biblie pe care am putea să o deţinem, atunci toţi am putea afla mântuirea prin rugăciune, cercetare şi asimilarea adevărurilor ei fabuloase. Apocalipsa este coroana întregii Biblii şi a Inspiraţiei divine. Mai mult decât atât, tot farmecul, frumuseţea şi unicitatea ei constau în faptul extraordinar că este gândită a fi imaginea sau întruchiparea templului ceresc într-o formă accesibilă înţelegerii şi puterii de pricepere a oricărei minţi omeneşti, indiferent de vârstă. Este pur şi simplu templul ceresc coborât în formă scrisă, sub formă de simboluri, pe pământ pentru oamenii iubiţi de Dumnezeu, în speţă pentru cei credincioşi şi ascultători. Tocmai de aceea această carte fenomenală este capodopera capodoperelor în materie de conţinut şi inspiraţie. Nu poate fi egalată niciodată de nimic în nici un timp în ce priveşte modalitatea prin care Dumnezeu a găsit cu cale să aşeze adevăruri fabuloase descrise în forma unei imagini a templului ceresc, în aşa fel încât descrierea sau scrierea acesteia să fie potrivită pentru puterea de înţelegere a omului limitat, iubit de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!

Cartea Apocalipsa s-a născut în urma eşecului bisericii apostolice de a încheia lucrarea Evangheliei pe pământ. Această carte a devenit o necesitate după ce nunta la care fuseseră invitaţi, cu mic, cu mare, toţi evreii, a încetat ca urmare a necredinţei prin instaurarea tainei fărădelegii. Tot ce fusese ţinut tăinuit prin sigilare cu privire la viitorul sumbru al omenirii, în cartea lui Daniel, dacă şi biserica apostolică avea să eşueze, urma să devină realitatea unui viitor înfricoşător. Astfel, apostolul Ioan este chemat de Dumnezeu prin împrejurări vitrege pe insula Patmos, unde i se prezintă toată panorama viitoare a unui timp ce nu ar fi trebuit să mai existe! Prin simboluri şi imagini potrivite pentru puterile ce aveau să domine pe scena viitorului, Ioan ne transmite adevăruri ce urmau a fi desigilate spre cunoaştere desluşită abia după ce taina fărădelegii - papalitatea, trebuia să-şi primească rana de moarte prin ateismul francez. Zorii unui viitor mai luminos se întrevedeau după 1798, iar din 1844 trăim în aşa-numita vreme a sfârşitului, când ceea ce a fost în trecut se va repeta, din cauză că biserica lui Dumnezeu, din acest timp al sfârşitului, nu a învăţat nimic şi nici nu e dispusă să înveţe din lecţiile trecutului.

După ce Ioan este pus să scrie ce-i spune "cineva, care semăna cu Fiul omului", Apocalipsa 1,13, cu privire la parcursul viitor al bisericii lui Dumnezeu în şapte etape sau segmente ale timpului, când la stăpânirea lumii s-au aflat Roma imperială şi apoi cea ecleziastică şi când era aproape să fie nimicită de tot de taina fărădelegii, este dus în viziune în templul ceresc unde i se arată din nou peregrinajul bisericii pe pământ, dar din perspectiva sau prin prisma sanctuarului ceresc. Sub formă de peceţi sau sigilii, şi mai apoi prin alte simboluri potrivite, lui Ioan îi este înfăţişat din nou viitorul bisericii oropsite de papalitate, până la instaurarea icoanei papalităţii, în persoana protestantismului apostaziat american în tandem cu puterea politică şi juridică a statului american, culminând cu biruinţa bisericii lui Dumnezeu, simbolizată prin cei 144.000, şi venirea lui Hristos a doua oară ca să-şi ia cu El pe ai Săi în căminul ceresc, chiar acolo unde este dus în viziune Ioan.

Şi fiindcă pe noi ne interesează doar locul unde Ioan este dus în viziune, atunci este musai să ne oprim şi să stăruim asupra acestui aspect deosebit de important al studiului de faţă. Totul începe în Apocalipsa 4, unde Ioan este introdus printr-o uşă "deschisă în cer" şi vede "un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva". Apocalipsa 4,1.2. Este foarte important să urmărim cu atenţie ce i se arată şi, deci, ce vede Ioan acolo, când este purtat în mintea lui în viziune profetică. În primul rând, el vede o uşă deschisă în cer. Ca să înţelegem cu ce anume corespunde această uşă cu vreo piesă de mobilier ce aparţinea cortului întâlnirii, atunci trebuie să avem în vedere ce alte "piese de mobilier" vede el în locul unde intră, prin viziune. El vede un scaun central de domnie înconjurat de alte scaune de domnie, douăzeci şi patru la număr, un număr simbolic. Înaintea scaunului central de domnie Ioan vede că "ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Apocalipsa 4,5.

Cel ce şedea pe scaunul central de domnie era Dumnezeu Tatăl, deoarece Scripturile îl prezintă ca fiind Acela care ţinea "în mâna dreaptă... o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi". Apocalipsa 5,1. Apoi Ioan vede că singurul care poate deschide cartea pecetluită nu este Dumnezeu Tatăl, acel "Cineva" care şedea pe acest scaun, ci altcineva care era "Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David", şi care "a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei". Apocalipsa 5,5. Deci, până acum avem o uşă deschisă în cer către un anumit loc unde se află un scaun central de domnie împrejmuit de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, persoana lui Dumnezeu Tatăl, care şade pe acel scaun, persoana Fiului lui Dumnezeu, simbolizat prin Leul din seminţia lui Iuda, şi şapte lămpi de foc care ardeau, după câte se pare încontinuu, căci nimic în prezenţa lui Dumnezeu nu poate sta în stare stinsă! 

După ce Ioan vede aceste scene cereşti, îi este înfăţişată realitatea statutului celor douăzeci şi patru de bătrâni şi a celor patru făpturi vii, nişte simboluri care fac trimitere la poziţia înaltă a acestora înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că cele patru făpturi vii trebuie să aibă statutul formidabil de heruvimi ocrotitori. Care este statutul acestor fiinţe cereşti, toate la un loc? Acela de "împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru", Apocalipsa 5,10, fapt care ne descoperă realitatea mijlocirii şi a lucrării de ispăşire făcută în acel loc de către toate aceste fiinţe cereşti, dar numai prin vrednicia Mielului "care a fost junghiat", ca să poată deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Apocalipsa 5,12. După această prezentare specifică a locului ceresc unde se desfăşoară activitatea ce presupune domnie şi lucrare de ispăşire, Ioan vede alte piese de mobilier care-i sunt familiare, şi anume cădelniţa cu tămâie şi altarul tămâierii. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie." Apocalipsa 8,3. 

Deci, în urma tuturor celor prezentate până acum, potrivit Apocalipsei, Ioan descoperitorul este dus în viziune, în cer, în sanctuarul ceresc, totul fiindu-i înfăţişat şi prezentat în aşa fel, încât să corespundă cu piesele de mobilier care se aflau în prima încăpere sau sfânta cortului pământesc, unde se efectua ispăşirea zilnică prin preoţia levitică. Ioan practic este ajutat să înţeleagă că lucrarea pe care Mielul lui Dumnezeu împreună cu asociaţii Săi o desfăşoară în sanctuarul ceresc, corespunde întru totul cu lucrarea de ispăşire zilnică ce se făcea pe pământ, şi cu care el era familiarizat. Astfel, locul unde este dus în viziune este în aşa fel imaginat şi înfăţişat de Duhul Sfânt lui Ioan, încât el să realizeze că se află în prima încăpere a sanctuarului sau templului ceresc, chiar dacă acesta nu este compartimentat în două!

Aşadar, uşa deschisă în cer este simbol pentru catapeteasma sau perdeaua care despărţea curtea sanctuarului propriu-zis, de sfânta sau prima încăpere a acestuia. Este aceeaşi "uşă" sau perdea în interiorul căreia intrase Mântuitorul, după cum ne spune Pavel în Evrei 6,19. Cele şapte lămpi de foc corespund şi sunt un simbol pentru sfeşnicul cu cele şapte braţe, iar cădelniţa şi altarul de aur sunt de asemenea o reprezentare a omoloagelor lor, care se aflau în prima încăpere a sanctuarului pământesc. Aceste înfăţişări cereşti, care reprezintă piesele de mobilier ce aparţineau sfintei (prima încăpere) cortului sau templului pământesc, ne ajută să pricepem clar, asemenea lui Ioan, că locul unde Isus s-a înălţat după învierea Sa este sanctuarul ceresc şi că specificul lucrării preoţeşti şi de ispăşire care se desfăşoară acolo indică spre ispăşirea zilnică ce se săvârşea în prima încăpere a templului de pe pământ. Prin urmare, este corect şi logic să spunem, în limbajul Bibliei, că Isus s-a înălţat în sfânta, prima încăpere a templului din ceruri. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie să credem.

Având în vedere imaginea de ansamblu, aşa cum este ea înfăţişată în viziune profetică, în Apocalipsa 4 şi 5, putem lesne pricepe cu toată claritatea posibilă că, atât Dumnezeu Tatăl, cât şi Fiul lui Dumnezeu sunt prezenţi amândoi în aceeaşi încăpere a sanctuarului ceresc, ca să păstrez limbajul şi perspectiva viziunii prezentate lui Ioan, şi anume sfânta templului ceresc. Unde este scaunul de domnie al Tatălui, este şi cel al Fiului, înconjurate fiind de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, număr simbolic, pe care se află nişte împăraţi şi preoţi, adică au autoritate conferită să domnească, asemenea Dumnezeirii, şi calitatea precum şi statutul de preoţi (mijlocitori) care pot participa în lucrarea de ispăşire, făcută de Mântuitorul cu propriul Său sânge. Acest adevăr extraordinar este scos în relief chiar de spusele acestor fiinţe minunate. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: >Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10. (K.J.V. Bible)

Adevărul conţinut în Evanghelia veşnică - solia celor trei îngeri -, o solie a cărei lumină provine direct din a doua încăpere a templului ceresc, după cum voi arăta în ceea ce va urma, este de o măreţie şi slavă pe potriva minţii şi bunăvoinţei divine! Prin cuvintele inspirate de mai sus, prin ceea ce a văzut Ioan în templul ceresc "mobilat" simbolic cu acele piese de mobilier ce corespundeau sfintei din sanctuarul pământesc, cu care Ioan era mai mult decât familiarizat, şi am să-i spun prima încăpere a sanctuarului ceresc, se înţelege limpede ca cristalul că aceste făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt de fapt oameni răscumpăraţi! Sunt oameni răscumpăraţi deoarece ei sunt singurele fiinţe din universul creat de Dumnezeu care pot fi răscumpăraţi din păcat. Ei nu pot fi îngeri. Din acest motiv temeinic, scriu cu toată siguranţa posibilă, prin Duhul Sfânt, că toţi îngerii înfăţişaţi în Apocalipsa sunt de fapt oameni răscumpăraţi, fraţii noştri care mijlocesc pentru noi, asemenea lui Isus, prin sângele Său preţios, chiar rugăciunile noastre. Ei nu au puterea să ierte şi să smulgă din păcat pe cineva; lucrarea lor de mijlocitori şi de cei care săvârşesc ispăşirea nu presupune un asemenea lucru pe care doar Dumnezeirea, cele trei Persoane ale Dumnezeirii, îl poate face. 

Să luăm aminte la ce i se prezintă lui Ioan în viziune, referitor la activitatea acestor oameni răscumpăraţi, care îi sunt înfăţişaţi ca îngeri, şi asta pentru că toţi cei mântuiţi de pe pământ vor lua locul tuturor îngerilor căzuţi şi dezertori, în ceruri. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 8,3.3. Această lucrare este asemănătoare cu ceea ce preotul levit şi fiii săi făceau în sfânta sanctuarului pământesc, prin serviciul zilnic de ispăşire. După cum preotul pământesc şi fiii săi făceau această lucrare pe pământ, tot astfel şi întocmai, dar mai măreţ, Isus şi fiii Săi răscumpăraţi, oameni de pe pământ, prin preoţia lui Melhisedec, fac o lucrare zilnică echivalentă cu cea a preoţilor pământeşti, dar prin sângele desăvârşit al Mielului, vărsat pe Golgota. 

Când Isus a promis, prin Duhul Sfânt, că "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, 1Petru 2,9, El s-a ţinut de promisiune. Primul lucru pe care-l face Isus în cartea Apocalipsa, e să descopere împlinirea acestei făgăduinţe minunate şi foarte profunde, prezentându-i lui Ioan imagini cu îngeri-oameni răscumpăraţi care fac o lucrare asemănătoare preoţiei levitice, dar al cărui fundament este sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota. Puterea şi autoritatea lor, în a face aşa ceva, decurg din statutul pe care îl au, acela de a fi fost făcuţi prin puterea răscumpărării divine "o preoţie împărătească", "o împărăţie şi preoţi", (Apocalipsa 1,6). Aceste cuvinte sunt mai mult decât edificatoare şi nu mai au nevoie de nici un comentariu: "... şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău... Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. (K.J.V. Bible)

Aşadar, până aici putem conchide, fără greşeală, că Isus s-a înălţat la cer, după învierea Sa, în sanctuarul sau templul ceresc, unde s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi într-un loc care trebuia musai să corespundă cu prima încăpere a sanctuarului pământesc. Apocalipsa ne prezintă acest adevăr fără putinţă de tăgadă şi imposibil de răsturnat. Imaginile prezentate lui Ioan în viziune, când intră prin uşa deschisă ce corespunde primei perdele a cortului pământesc, sunt create în mintea lui în aşa fel, încât să realizeze că se află într-un loc al sanctuarului ceresc care seamănă izbitor de bine cu prima încăpere a cortului pământesc. Este aşa pentru că trebuia făcut să priceapă că Mântuitorul desfăşoară în ceruri, la Tatăl, o slujbă echivalentă în fapt cu slujba preoţească levitică de pe pământ. Dumnezeu ne transmite astfel adevărul că lucrarea de ispăşire nu s-a încheiat pe pământ la cruce, ci doar că acolo a fost făcută desăvârşită şi completă, fără să se poată adăuga ceva la ea. Dacă ispăşirea s-ar fi oprit doar la aducerea jertfei, atunci nici un om de pe pământ şi din cer nu poate şi nu putea fi mântuit. De ce? Pentru că sângele trebuie stropit zilnic înaintea şi pe cea de-a doua perdea din cortul pământesc, cea care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, pentru ca cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, lege care se afla pe două lespezi de piatră în chivotul legământului, să poată fi satisfăcute! Dacă doar jertfa mielului sau a altui animal ar fi fost adusă, fără ca sângele să fie transferat asupra sanctuarului, atunci mântuirea omului nu ar fi fost posibilă nicicum. 

Cartea Apocalipsa este formidabilă şi unică fiindcă ne prezintă adevărul despre lucrarea de ispăşire după ce Jertfa cea mare a fost adusă! Trebuie să ţinem minte acest aspect deosebit de important şi să ni-l însuşim astfel încât să poată fi înscris definitiv pe fiecare fibră şi celulă a fiinţei noastre. Un amănunt deosebit de interesat este şi acela că această carte, deoarece este imaginea templului ceresc în formă scrisă, asemenea cortului întâlnirii din timpul lui Moise, este o carte care ne prezintă aspectele lucrării de mântuire pentru oameni şi evenimente prin care avea să treacă biserica lui Hristos, sub adăpostul acestei mari lucrări de ispăşire, în două faze distincte; sfânta şi sfânta sfintelor. Exact acesta este adevărul! Cartea Apocalipsa este împărţită ca timp, în interiorul căruia aveau să se întâmple cele arătate profetului vizionar, în două mari părţi, adică în sfânta şi în sfânta sfintelor. Să verificăm cele afirmate.

În Apocalipsa, de la capitolul 4 la capitolul 11, cu versetul 18, tot ce i se arată şi i se descoperă în formă de imagini şi simboluri profetului uimit, se întâmpla în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Deci, toate evenimentele prin care avea să treacă biserica lui Hristos, în primele cinci faze al periplului ei înspre cetatea cerească, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira şi Sardes, aceeaşi cetate în care mijloceşte Isus, trebuia să aibă loc în perioada de timp când Tatăl şi Fiul s-au aflat în prima încăpere a sanctuarului ceresc, adică exact în locul în care este dus Ioan prin uşa deschisă. Acestea sunt evenimente care se întâmplă de la înălţarea lui Isus la cer şi de la formarea bisericii apostolice, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, precum şi distrugerea cetăţii Ierusalim în anul 70 de către trupele lui Titus, până la lovirea cu o rană de moarte a tainei fărădelegii, alias papalitatea, în 1798, de către trupele ateismului francez, culminând mai apoi cu vestirea celor trei solii îngereşti în anul 1844, până pe data de 22 octombrie 1844. Deci avem o perioadă de aproximativ optsprezece secole, timp în care Tatăl şi Fiul s-au aflat în ceea ce i-a fost prezentat şi arătat lui Ioan ca fiind prima încăpere a sanctuarului ceresc.

Cuvântul lui Dumnezeu confirmă, prin mărturiile Duhului Sfânt, date ultimei generaţii ca o ancoră a sufletului pentru înţelegerea deplină şi curată a Evangheliei veşnice, că aceasta a fost perioada în care lucrarea de ispăşire a avut loc pe o bază zilnică, neîntreruptă, continuă şi permanentă timp de optsprezece veacuri de la înălţarea Mântuitorul la dreapta Tatălui. 

     "Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12. K.J.V. Bible).

     Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la sfârşit.

Acum, în Apocalipsa capitolul 11, de la versetul 19 şi până la finalul cărţii, profetul este introdus în a doua încăpere a templului ceresc, iar acest lucru arată că Hristos îşi începe a doua fază a lucrării Sale de ispăşire, o lucrare deosebit de importantă ce corespunde cu ispăşirea de peste an efectuată în Yom Kippur în sfânta sfintelor din cortul pământesc. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Chivotul era o piesă de mobilier care aparţinea în exclusivitate doar sfintei sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului pământesc. Prin această reprezentare, profetului i se arată o serie de evenimente care trebuiau să se întâmple după data de 22 octombrie 1844, punctul din timp când Isus începe judecata de cercetare asupra credincioşilor Săi morţi din toate veacurile. Acest adevăr măreţ este descoperit în cartea profetului Daniel, care ne spune: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!< Daniel 8,13.14.

Cele 2300 de zile profetice încep în toamna anului 457 î.Hr. şi se sfârşesc în 22 octombrie 1844. Începutul acestei perioade este fixat de către îngerul Gabriel în capitolul următor al cărţii lui Daniel, şi anume "de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului". Daniel 9,25. În felul acesta, trecerea celor 2300 de ani, la finalul cărora trebuia să înceapă curăţirea sanctuarului ceresc sau a sfântului locaş, coincide şi semnifică de fapt deschiderea templului din cer, când profetul a "văzut chivotul legământului Său." Apocalipsa 11,19. Acest adevăr extrem de important este întărit prin altă descoperire profetică, atunci când Dumnezeu vorbeşte îngerului bisericii Filadelfia, zicând: "... iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide..." Apocalipsa 3,8. Această uşă deschisă este cea din interiorul sanctuarului ceresc, aşa cum catapeteasma din interiorul templului pământesc despărţea sfânta de sfânta sfintelor. 

Iată confirmarea împlinirii acestei fabuloase profeţii, prin mărturiile Duhului Sfânt: 

     "În Sabatul din 24 martie 1849, am avut o întâlnire plăcută şi foarte interesantă cu fraţii din Topsham, Maine. Duhul Sfânt a fost revărsat asupra noastră şi eu am fost dusă de El în cetatea viului Dumnezeu. Apoi mi-a fost arătat că poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos - care au legătură cu uşa închisă - nu pot fi separate şi că timpul ca poruncile lui Dumnezeu să strălucească în toată importanţa lor şi pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie încercat în ce priveşte adevărul Sabatului a fost atunci când uşa s-a deschis în Sfânta Sfintelor, în Sanctuarul ceresc, unde se află chivotul, în care sunt păstrate Cele Zece Porunci. Această uşă nu a fost deschisă până nu s-a sfârşit mijlocirea lui Isus în prima încăpere a Sanctuarului, în 1844. Atunci S-a ridicat Isus şi a închis uşa din Locul Sfânt, a deschis uşa care ducea în Locul Preasfânt şi a trecut în cea de-a doua despărţitură, unde stă acum, în faţa chivotului, şi unde credinţa lui Israel se îndreaptă acum.

     Am văzut că Isus închisese uşa primei încăperi şi că nici un om nu o poate deschide; şi că El deschisese uşa care ducea în Sfânta Sfintelor şi că nici un om nu o poate închide (Apocalipsa 3,7.8 ); am mai văzut că, de când Isus a deschis uşa către Sfânta Sfintelor, unde se află chivotul, poruncile au strălucit înaintea poporului lui Dumnezeu şi că aceştia sunt puşi la probă în ce priveşte Sabatul." Scrieri timpurii, cap. Uşa deschisă şi cea închisă, par. 1, 2.

După un interval de aproximativ optsprezece secole de la înălţarea lui Isus, când El trebuia să desfăşoare în templul ceresc o lucrare de ispăşire zilnică, aidoma celei pe care preoţii leviţi o efectuau pe pământ în prima încăpere a cortului întâlnirii, motiv pentru care viziunea dată lui Ioan trebuia să conţină imagini şi simboluri ce coincideau cu piesele de mobilier specifice sfintei şi chiar cu sfânta cortului pământesc ca încăpere, ceea ce înseamnă că această lucrare de ispăşire săvârşită de Isus în cer trebuie privită ca şi cum ar fi făcută în sfânta sanctuarului ceresc, deci, după acest interval de timp sosise vremea ca Mântuitorul să înceapă o lucrare de ispăşire specifică acelei lucrări de ispăşire de peste an efectuată de marele preot pentru popor şi pentru sanctuarul ca întreg, o lucrare ce se săvârşea doar în sfânta sfintelor. În virtutea acestei realităţi incontestabile, putem spune că deschiderea uşii către sfânta sfintelor înseamnă debutul lucrării de ispăşire pe care Isus o făcea în a doua încăpere a templului ceresc. (Când mă refer la cele două încăperi din sanctuarul de sus, folosesc doar un limbaj biblic cu care toţi adventiştii sunt familiarizaţi, deşi, după cum am afirmat, templul ceresc nu este împărţit în două încăperi). 

Şi alte profeţii biblice vorbesc despre acest eveniment măreţ petrecut în toamna anului 1844. Bunăoară, în Daniel 7,9.10.13 ni se spune: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile...  M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Intrarea Fiului omului la Cel îmbătrânit de zile, adică Dumnezeu Tatăl, este de fapt o intrare împreună, a amândurora în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Scopul este acela că a sosit timpul pentru facerea judecăţii asupra celor morţi în Hristos, a credincioşilor lui Dumnezeu din biserica Sa din toate timpurile, până când această judecată va trece, când este emis şi proclamat peste tot decretul morţii, asupra celor vii, adică asupra celor ce vor fi format atunci, în vremea aceea, biserica biruitoare sau cei 144.000. 

Să urmărim cum este surprinsă împlinirea acestei profeţii prin ochiul mărturiilor Duhului Sfânt: 

     "Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...

     L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îţi trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: >Tatăl Meu, dă-mi Duhul Tău<. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi pace." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

O altă profeţie remarcabilă care vorbeşte despre exact acelaşi eveniment o găsim în Maleahi, atunci când profetul zice: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor". Maleahi 3,1. Şi o ultimă profeţie a aceluiaşi eveniment se găseşte în pilda fecioarelor înţelepte care aşteptau pe Mire, numai că au aţipit; apoi un glas în miez de noapte strigă: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Venirea Mirelui aici nu este a doua venire a Mântuitorului, ci intrarea împreună cu Tatăl în sfânta sfintelor cereşti, omoloaga originală a ceea ce pe pământ se chema tot sfânta sfintelor. Parabola celor zece fecioare este o parabolă profetică şi are o dublă împlinire, mai întâi în începerea slujirii lui Isus şi continuarea lucrării de ispăşire în sfânta sfintelor, şi apoi ca revenire a Hristosului Domnului pe norii cerului pentru a-i lua pe credincioşii Săi în cetatea cerească, locul unde Isus a efectuat întreaga lucrare de ispăşire pentru ei.

Ceea ce doresc să sesizăm este că scaunul de domnie al Tatălui nu este limitat şi nu trebuie să îl ţintuim doar în sfânta sfintelor, căci templul din ceruri nu are aşa ceva. Este numit pe drept de apostolul inspirat, Pavel, "locurile sfinte", fiindcă întocmai aşa ceva este. Ca o dovadă a acestui fapt, vreau să ne reamintim ce le spune Isus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de moartea Sa, în legătură cu ceea ce intenţiona El să facă pentru ei, după înviere, în Locaşul sfânt - Cetatea noul Ierusalim sau Templul ceresc. "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi". Ioan 14,1-3.

Isus afirmă, fără putinţă de tăgadă, că în casa Tatălui Său, adică templul ceresc, locul de domnie al Dumnezeirii, există multe locaşuri, sau multe apartamente pentru locuit. Dacă templul ceresc ar fi avut doar două încăperi, o sfânta şi o sfânta sfintelor, atunci Isus s-ar fi referit la acesta exact în acest fel. Dar nu o face, fiindcă a dorit să le descopere că în templul din ceruri se află multe locaşuri. Noi trebuie să înţelegem prin casa Tatălui Său chiar templul din ceruri, fiindcă prima perioadă de timp din veşnicie - o mie de ani - mântuiţii o vor petrece exact în locul unde Isus s-a înălţat - sanctuarul ceresc. Nu spunea El oare, în rugăciunea Sa adresată Tatălui: "Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii"? Ioan 17,24.

Trebuie să mai spun că aceste locaşuri sau apartamente aflate în cetatea cerească au aparţinut cândva îngerilor căzuţi, dezertori. Este aşa fiindcă acele locuri şi poziţii de răspundere ale lor trebuie ocupate de oamenii răscumpăraţi, o primă dovadă fiindu-ne dată prin aceea că Ioan vede patru făpturi vii în cer care deţin deja poziţiile celor patru heruvimi ocrotitori care au căzut în păcat împreună cu Lucifer. Acele locuri sunt ocupate de către Moise, care deţine poziţia lui Lucifer, Enoh, care are numele de Melhisedec, cel prin care Fiul lui Dumnezeu începe preoţia cerească după rânduiala lui Melhisedec, preoţie care este alcătuită doar din oameni răscumpăraţi; (aici trebuie să adaug că însuşi Isus a fost nevoit să se califice pentru a intra în această preoţie în calitate de Mare Preot, iar această postură putea fi obţinută numai prin calificarea de a fi fost întrupat, deci născut în chip de om pe pământ şi trăind o viaţă sfântă, fără păcat, într-un trup păcătos, căzut, slab şi muritor, asemenea lui Enoh, cu care a fost deschisă această preoţie); Ilie şi Ioan Botezătorul, cei doi îngeri care l-au însoţit pe Mântuitorul pe pământ de la naştere până la moartea şi învierea Sa. A se citi studiile intitulate Cele patru făpturi vii din luna aprilie, 2013.

Despre casa Tatălui Domnului Hristos ni se mai descoperă de către Ioan că "... eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". Apocalipsa 21,2.3. Sfintele locaşuri cereşti, despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către evrei, înfăţişate mai apoi sub formă simbolică, plină de imagini pe care profetului i-a fost uşor să le asocieze cu cele două încăperi ale cortului pământesc, sunt exact acele locaşuri despre care vorbeşte Isus ucenicilor Săi, promiţându-le că le va pregăti pentru ei, concretizate apoi sub forma cortului lui Dumnezeu cu oamenii, care coboară pe pământ, în ultima viziune pe care Ioan o primeşte pe Patmos. În textul de mai sus, cetatea sfântă, noul Ierusalim este totuna cu cortul lui Dumnezeu, amândouă sunt practic unul şi acelaşi lucru.

Faptul că profetul nu vede, în cele din urmă, nici un templu în ceruri, este pentru că nu există nici unul în forma cu care el şi orice evreu fuseseră obişnuiţi şi învăţaţi generaţie de generaţie. "În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei." Apocalipsa 21,22. Cu toate că profetului îi este înfăţişat templul ceresc, în viziune, ca având două încăperi, la final, când vede cetatea lui Dumnezeu pogorându-se pe pământ, constată că în ea nu se află nici un templu, adică originalul căruia îi fusese arătat lui Moise pe munte şi după care evreii făcuseră o copie exactă. Aceasta ne descoperă un singur lucru, legat de mântuirea omului, că adevăratul templu din ceruri este cetatea noul Ierusalim, şi este locul unde Isus îşi desfăşoară activitatea de slujire, mijlocire şi de ispăşire în două mari etape distincte, care trebuia să poarte specificul celor de pe pământ, prin preoţia levitică. Prin urmare, putem spune că lucrarea de ispăşire are caracter de sfânta, fiindcă se desfăşoară pe o bază continuă şi permanentă, prin sângele Mielului, şi caracter de sfânta sfintelor, deoarece toate păcatele acumulate în cer trebuie expiate şi îndepărtate, deci puse asupra capului ţapului pentru Azazel, adică Satana, căci acest ţap este întruchiparea lui Satana. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale să ne înveţe printr-o construcţie pământească fazele ispăşirii pentru mântuirea omului, şi nicidecum nu a căutat să statornicească ideea că cerul este împărţit în două încăperi. El nu ne-a dezvăluit niciodată topografia şi grafica exactă a Cerului. A lăsat la latitudinea noastră şi în puterea imaginaţiei noastre să ne creăm în minte, pe baza tuturor descoperirilor divine, cum arată cerul! Ca un loc de dorit, indiferent cât de frumos l-am construit noi în imaginaţia noastră. 

Iată şi o mărturie a profetului inspirat să aducă la viaţă mărturiile Duhului Sfânt, după ce Isus şi Tatăl au intrat în cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc, în 1844: "Eu cred că sanctuarul, ce trebuie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, este Noul Ierusalim în care Isus este slujitor." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli Curtis, par. 12.

Putem conchide, după toate cele prezentate, că Apocalipsa este cartea construită, gândită, imaginată şi scrisă în forma sanctuarului, compartimentat în sfânta şi sfânta sfintelor, cu două uşi, cu nişte scaune de domnie, toate cu rolul de a pricepe că toate evenimentele de pe pământ s-au desfăşurat şi se desfăşoară doar sub auspiciile lucrării de ispăşire; că pe pământ nu se întâmplă nimic degeaba, că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu cuprinde totul şi nu-i scapă nimic. Noi nu suntem singuri. Hristos ne doreşte cu gelozie pentru Sine fiindcă ne iubeşte. De aceea, Apocalipsa este unica scrisoare de dragoste împărţită în două, o sfânta şi o sfânta sfintelor, cu scopul ca noi să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu prin beneficiile sângelui vărsat pe Golgota, pe care Isus îl administrează pentru noi în sanctuarul ceresc. Dragostea specifică sfintei a fost împărtăşită tuturor generaţiilor de la înălţarea lui Isus până pe 22 octombrie 1844, iar dragostea specifică sfintei sfintelor este împărtăşită generaţiilor de după 22 octombrie 1844, până la închiderea harului, timp care coincide cu emiterea şi punerea în aplicare a decretului morţii. În această dragoste s-a aflat atâta lumină şi cunoştinţă descoperite de Dumnezeu, prin grija Duhului Sfânt, cât toţi cei credincioşi şi ascultători din acele generaţii să poată fi mântuiţi. La fel, în dragostea specifică sfintei sfintelor, Dumnezeu a oferit atâta lumină şi cunoştinţă generaţiilor după anul 1844, cum nu a mai fost de găsit niciodată în trecut, încât toţi cei credincioşi şi ascultători să poată fi mântuiţi şi, mai ales, referitor la ultima generaţie, cea de astăzi, să poată încheia lucrarea în neprihănire şi slava Mielului! Apocalipsa sau dragostea lui Dumnezeu revelată sunt unul şi acelaşi lucru! Dragostea lui Dumnezeu înseamnă şi ispăşire, sau altfel spus o sfânta şi o sfânta sfintelor.

     "În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise: >Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el< (Levitic 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu, pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lui. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 15.