"Pământul s-a luminat de slava lui"

 Apocalipsa 18 cuprinde o bogăţie de lumină cerească, aşa cum puţin ne închipuim. Misiunea acestui înger este capitală pentru isprăvirea lucrării de salvare a omului de pe acest pământ. El este îngerul care aduce sfârşitul lumii. Este aşa deoarece se spune că el luminează întregul pământ cu slava sa, ceea ce înseamnă că aduce, prin vestirea lui, la cunoştinţa tuturor oamenilor ultima ofertă a harului divin. El este un înger cu totul şi cu totul special, fiind acela care va împlini o profeţie rostită de Mântuitorul, şi pe care puţini au înţeles-o. 

După cum am subliniat, acest înger minunat este prorocul Ilie sau mişcarea Ilie, aşa cum este consemnat în Maleahi 4,5.6, şi totodată vocea care trezeşte din aţipeala lor ambele categorii de fecioare, din pilda celor zece fecioare. Vezi Matei 25,6. Ceea ce trebuie să înţelegem, însă, este că lucrarea acestui înger începe mai întâi pe tărâmul adventist. El se coboară din cer, dar nu oriunde, ci în mijlocul poporului adventist întocmai cum Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în mijlocul naţiunii iudaice, practic a poporului Său ales. De ce astfel? Fiindcă lucrarea de conştientizare a lumii cu privire la ultima ofertă a harului divin sau a salvării, trebuie să fie dată de nişte oameni care sunt pregătiţi să facă această lucrare de mare anvergură, practic una mondială. Singurii agenţi umani prin care Dumnezeu poate iniţia şi creşte această mare lucrare, ce trebuie să cuprindă întregul pământ, sunt credincioşii adventişti - toţi aceia care sunt asemănători în caracter cu Ioan Botezătorul. 

Deci, mai întâi îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să poarte chipul unei mişcări de trezire în sânul adventismului, ca să trezească fecioarele înţelepte la datoria pentru care au fost pregătite de Duhul Sfânt în timpul de aşteptare sau de aţipire. Să nu uităm că ele au şi ulei în vasele de rezervă, spre deosebire de fecioarele nechibzuite. În prima lui fază, acest înger puternic se manifestă precum Ilie Tişbitul ori Ioan Botezătorul. Aceştia doi au iniţiat o mare mişcare de trezire în sânul poporului evreu. După ce toate fecioarele sunt trezite şi încep vestirea cu putere a soliei îngerului al treilea chiar în mijlocul bisericilor adventiste de pe tot cuprinsul mapamondului, când organizaţia adventistă i-a atitudinea de respingere, acest înger continuă în manifestarea sa cu a doua fază, aceea de vestire a Evangheliei tuturor oamenilor de sub cer, întocmai cum ucenicii lui Isus, după ce Sinedriul iudaic l-a ucis cu pietre pe Ştefan, au început să răspândească Evanghelia printre neamuri. 

De unde ştim, totuşi, că aşa stau lucrurile? În Apocalipsa 18 parcă nu sunt prezentate lucrurile în felul acesta. În primul rând, acest înger se coboară din cer, ceea ce înseamnă că solia lui, sau ceea ce are de spus oamenilor, nu este de pe pământ, ci cerească, regească, o solie ce va fi atât de convingătoare, încât va conduce la despărţirea definitivă a copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu de restul lumii, care alege să rămână în păcat. (Majoritatea copiilor lui Dumnezeu se află în Babilonul cel mare, că de-aia i se vesteşte ceva, în special în bisericile protestante). În al doilea rând, el trebuie că are o legătură specială cu cei trei îngeri prezentaţi în Apocalipsa 14, fiindcă aceştia au venit, la timpul desemnat lor, tot cu o solie din cer. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6.

Se poate observa că ambii îngeri, cel din Apocalipsa 18 şi cel din Apocalipsa 14, au şi vestesc Evanghelia. Evanghelia trebuie musai să o legăm de cer, fiindcă este de sorginte cerească, este descoperirea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu unui neam de oameni păcătoşi, ce sunt invitaţi să o primească spre a fi mântuiţi. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1. Practic, slava îngerului puternic din Apocalipsa 18 nu este altceva decât Evanghelia prezentată de primul înger, potrivit Apocalipsei 14,6. Aşadar, Evanghelia este slava lui Dumnezeu, care la rândul ei este descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ori altfel spus a iubirii divine care se jertfeşte pentru cel păcătos. 

În al treilea rând, vestirea îngerului din Apocalipsa 18 nu este altceva decât o repetare a soliei îngerului al doilea, care urmează primului din Apocalipsa 14! Îngerul al doilea a anunţat urmările respingerii Evangheliei de către toate bisericile protestante americane, căci acolo s-a vestit întâiaşi dată această solie solemnă, fapt care a atras cu sine o decădere de natură morală înfricoşătoare. Să luăm aminte la Cuvântul Domnului în acest sens: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14; şi: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

Se poate observa limpede asemănarea dintre cele două solii. Numai că, în primul caz, când a fost vestită întâiaşi dată această solie, Babilonul (Sardes sau toate bisericile protestante de pe tărâmul american) nu devenise cel mare, ca în al doilea caz. Strigarea îngerului al doilea ne vorbeşte doar despre începutul decăderii morale şi spirituale în sânul protestantismului, pe când îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18,1, vesteşte aceeaşi solie dar de astă dată o îndreaptă către Babilonul cel mare, adică tot ce înseamnă creştinism în unire deplină cu lumea: cu puterea statului (politică) şi cu puterea financiară (economică). Babilonul din timpul vestirii celei de a doua solii îngereşti devine o dată cu trecerea timpului Babilonul cel mare, adică un soi de creştinism care a asimilat tot ce este în lume împreună cu spiritul şi puterea ei; este practic chipul şi asemănarea pe care Satana şi-a dorit-o dintotdeauna. Babilonul cel mare este chipul şi asemănarea desfigurată a prinţului întunericului. "A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Prin urmare, trebuie să fie evidentă legătura dintre aceşti îngeri, patru la număr, chiar dacă al patrulea este parte din Apocalipsa 18. Toţi au de vestit aceeaşi solie, şi anume Evanghelia cea veşnică. Acum, dacă întreita solie îngerească, descoperită în Apocalipsa 14,6-12, a condus la formarea unei mişcări a cărei ţintă este aşteptarea venirii Mântuitorului pe norii cerului, înseamnă că îngerul al patrulea are de făcut o lucrare specială în sânul acestei mişcări care doarme în păcatele ei, de vreme ce este lipsită de puterea cu care este necesară încheierea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Solia pe care o deţine această mişcare are nevoie de o putere care să conducă la o mare trezire în sânul ei şi totodată care să conştientizeze lumea întreagă de ultima ofertă a harului mântuitor al lui Dumnezeu. 

Singurii care au lansat vestirea căderii Babilonului spiritual în 1844 au fost aceia care primiseră Evanghelia veşnică, adică solia primului înger. Tot astfel, singurii care sunt în măsură, în viitorul apropiat, să prezinte lumii întregi slava Evangheliei în toată puterea ei sunt doar fecioarele înţelepte împreună cu cei care li se alătură. Sunt doar aceia care au primit Evanghelia. Numai cine are, poate împărţi şi celui ce nu are. De aceea, îngerul din Apocalipsa 18 este îngerul care vine cu toată plinătatea puterii Duhului Sfânt, ce va fi revărsat peste toţi cei flămânzi şi neprihăniţi sub forma ploii târzii. Această experienţă va întrece cu mult experienţa ucenicilor lui Hristos din Ziua Cincizecimii. 

Mai trebuie să vedem un aspect foarte important al acestui eveniment de mare interes pentru cercetătorul înţelept al Bibliei. Dacă solia primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, prin primirea şi trăirea ei o vreme, a condus la formarea unei mişcări de aşteptare a Mântuitorului, şi dacă prin pierderea acestei Evanghelii primite de către ea a făcut-o să ajungă în starea descrisă de Martorul credincios, care nu are cum să mintă, aceea de Laodicea, înseamnă că Dumnezeu nu are cum să lase lucrurile în felul acesta, de vreme ce tot adevărul Evangheliei veşnice l-a încredinţat bisericii adventiste. El trebuie să întreprindă ceva în acest sens, căci numai din acest tărâm vor ieşi agenţii Săi ca să vestească lumii solia de avertizare cu privire la cele şapte plăgi şi la venirea literală a Mântuitorului pe norii cerului. Cum a fost în zilele lui Ioan Botezătorul şi în Ziua Cincizecimii, tot astfel trebuie să fie şi acum. Cele două evenimente amintite au avut de-a face strict cu poporul israel, nu cu lumea, în prima fază. Abia după respingerea Evangheliei şi a lui Mesia, ca Mesia cel întrupat, a putut începe faza a doua, când vestirea trebuia îndreptată spre neamuri sau lumea păgână.

Aşadar, de ce îngerul cel puternic, care dă putere soliei îngerului al treilea, vine în mediul adventist? Deoarece acest înger a venit întâiaşi dată în biserica adventistă în 1888, adică exact acolo unde se afla descoperită întreita solie îngerească! Aşa după cum am constatat în studiul anterior, acest înger şi-a făcut apariţia în anul 1888 la Conferinţa de la Minneapolis. A fost necesară apariţia sa tocmai fiindcă adventiştii pierduseră puterea soliei îngerului al treilea şi, o dată cu aceasta, chiar lumina cu care puteau şi trebuiau să lumineze lumea. Prin urmare, este de aşteptat la modul cel mai cert cu putinţă ca el să viziteze din nou, şi pentru ultima oară, tărâmul adventist. Din moment ce acest înger s-a manifestat, în 1888, sub forma picurilor ploii târzii, atunci devine logic şi adevărat că el este îngerul care, venind a doua oară în exact acelaşi mediu, deşi generaţiile sunt diferite, trebuie să fie însoţit de marea revărsare a Duhului Sfânt sub forma ploii târzii. 

Ploaia timpurie au primit-o ucenicii lui Hristos, după învierea Mântuitorului, aşa cum a promis El, fiindcă acceptaseră adevărul Evangheliei aşa cum le fusese descoperit de Hristos şi mai apoi întărit prin Duhul. Bazaţi pe această realitate, atunci devine evident că ploaia târzie trebuie să o primească doar aceia care deţin şi trăiesc Evanghelia în mod personal şi individual, aşa cum se găseşte ea în solia îngerului al treilea; de aceea îngerul din Apocalipsa 18 poate fi socotit şi ca glasul sau portavocea îngerului al treilea. Îngerul al patrulea îşi face apariţia doar pe fondul revărsării deosebit de îmbelşugate a Duhului Sfânt, sub forma ploii târzii. 

Deci, este uşor de recunoscut faptul că, deoarece credincioşii care au dat strigarea celui de-al doilea înger, în 1844, primiseră Evanghelia cea veşnică a primului înger, ceea ce înseamnă că deţineau adevărul aşa cum le fusese vestit şi descoperit, ne conduce la concluzia certă că, deoarece solia îngerului al patrulea, din Apocalipsa 18, din moment ce repetă aceeaşi solie a îngerului al doilea, dar cu menţiunea adăugării întregii decăderi spirituale şi morale a bisericilor de la 1844 încoace, trebuie să fie vestită doar de către credincioşi care au experienţa cunoaşterii întreitei solii îngereşti, adică a Evangheliei veşnice! Evanghelia veşnică, sub forma soliilor primilor trei îngeri, potrivit Apocalipsei 14,6-12, a fost descoperită şi încredinţată doar credincioşilor care au dorit să se împărtăşească de ea de la 1844 încoace, şi anume adventiştii de ziua a şaptea. Acesta este adevărul oricât de dureros ar părea altcuiva de altă confesiune religioasă.

Acum urmează partea cea mai interesantă. Acest înger magnific este totodată împlinitorul unei profeţii ce de multe veacuri aşteaptă a fi împlinită. De altminteri, atunci când Mântuitorul a rostit-o, într-o împrejurare specială, El a ştiut că până la urmă singurul în măsură să pună punct istoriei multimilenare a păcatului, prin vestirea cu mare putere a Evangheliei ce trebuie să cuprindă întreg mapamondul, este îngerul din Apocalipsa 18. Această profeţie deosebită, mai ales ca înţeles, este aceasta: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

"Evanghelia aceasta a Împărăţiei" nu este alta decât Evanghelia veşnică pe care primul înger a venit să o vestească tuturor oamenilor. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6. Observăm că scopul acestei vestiri era ca solia Evangheliei să fie vestită "locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod", dar această veste bună n-a ajuns la toți locuitorii pământului în așa fel, încât să se isprăvească definitiv cu păcatul și fărădelegile. Acest lucru s-a datorat pierderii puterii şi îndepărtării Duhului Sfânt din mijlocul marii mişcări advente, începând cu anii 1850. 

Sfârşitul va veni doar într-un singur context, şi anume numai atunci când "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor". Singurul în stare care va putea face ca Evangheliei lui Hristos să fie vestită în toată lumea este doar îngerul din Apocalipsa 18, fiindcă despre el se spune limpede că "avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui". Apocalipsa 18,1. Nu a mai existat vreodată în istoria pământului o împrejurare în care Evanghelia să lumineze pe toţi oamenii şi să aducă sfârşitul lumii. Cu toate acestea, deşi Pavel declară că, în timpul său, Evanghelia fusese vestită în toată lumea, acest adevăr de fapt face referire doar la lumea cunoscută de atunci. Bunăoară, Evanghelia nu ajunsese la popoarele nordice şi nici la băştinaşii de pe tărâmul celor două Americi, nedescoperite la vremea aceea. (Nu pătrunsese nici în Africa pagână. Mă refer la tot continentul). Dacă biserica apostolică s-ar fi păstrat curată, atunci Dumnezeu ar fi făcut o minune şi vestirea Evangheliei ar fi ajuns pe tot cuprinsul pământului. 

De asemenea, este necesar să observăm din cuvintele Mântuitorului că această profeţie despre Evanghelia propovăduită în toată lumea, ca fapt care va aduce sfârşitul lumii, este pusă în contextul sfârşitului, adică a unei perioade de timp care trebuia să aibă de-a face cu împrejurări prielnice pentru aşa ceva. El spune astfel: "Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit". Matei 24,13. Sfârşitul la care face referire este sfârşitul marii perioade de persecuţie, cei 1260 de ani, şi inclusiv a timpului în care trebuie să fie făcută cunoscută întreita solie îngerească. Practic, primele paisprezece versete din Matei 24 constituie un preambul pentru cele ce urmează mai apoi. Hristos dezvoltă ceea ce a spus până aici, şi face o înşiruire de evenimente pe care le amestecă în mod intenţionat, mergând până la a doua Sa venire.

În versetul 29 din Matei 24, Isus spune că "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<". Zilele de necaz reprezintă perioada de persecuţie papală, iar citatul din profeţia lui Ioel pe care îl preia Isus, (vezi Ioel 2,30.31), face referire la acele semne care au introdus vremea sfârşitului. Este vorba despre marele cutremur de pământ din 1755, de la Lisabona, întunecarea soarelui şi înroşirea lunii în 1780 şi, bineînţeles, căderea de stele sau ploaia de meteoriţi din 1833 (ultimele două evenimente au loc doar pe tărâmul american), adică exact acele evenimente care trebuiau să aibă loc mai înainte de a fi vestită întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, în 1844. Apoi, Isus zice că: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă". Matei 24,30.

Asta înseamnă că a doua venire literală a lui Hristos pe norii cerului, când evenimentul în sine face ca toate naţiunile pământului să se bocească, nu poate avea loc dacă mai întâi lumea întreagă nu este avertizată cu privire la exact acest eveniment măreţ. Iar această avertizare nu este altceva decât împlinirea cuvintelor Mântuitorului că sfârşitul lumii nu poate veni decât după ce au loc anumite evenimente care trebuie să preceadă a doua venire, dar nu mai înainte ca Evanghelia Sa să fie vestită sau proclamată întregului pământ. "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." Matei 24,14.

Aşadar, Evanghelia despre care face vorbire Răscumpărătorul nostru în Matei 24, este Evanghelia conţinută în solia celor trei îngeri şi vestită în puterea îngerului din Apocalipsa 18, plin de o aşa putere că va lumina întregul glob pământesc. Această Evanghelie veşnică aduce sfârşitul lumii doar când este plină de slava măririi cereşti într-un fel special. Adică, ea trebuie să fie o descoperire aparte, a cărei lumină să corespundă unei nevoi aparte, pentru o generaţie de oameni deosebit de rea şi de ticăloşită din pricina păcatului, iar această lumină trebuie musai să vină din sfânta sfintelor templului ceresc, adică din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, locul unde Hristos îşi desfăşoară lucrarea Sa de mijlocire de la 1844 încoace. Prin urmare, este drept să spunem că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" numai atunci când poartă slava şi lumina ce caracterizează sfânta sfintelor şi prezenţa Tatălui şi a Fiului în interiorul lor! Numai în felul acesta va veni sfârşitul şi se va împlini literal şi definitiv profeţia rostită de Mântuitorul în Matei 24,14.

Deci, vestirea Evangheliei tuturor locuitorilor pământului, ca să vină sfârşitul, trebuie să aibă de-a face cu lucrarea lui Isus în sfânta sfintelor. Acesta este motivul pentru care această profeţie nemaipomenită nu s-a împlinit până astăzi. Împlinirea ei trebuie să corespundă unei lucrări speciale de judecată pe care doar Isus o poate face într-un anumit loc în templul ceresc, în sfânta sfintelor, o judecată ce presupune îndepărtarea tuturor păcatelor acumulate în sanctuarul ceresc prin mărturisirea lor de către toţi copiii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, până la încheierea timpului de har. Să luăm aminte la solia primului înger în acest sens: "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7.

Această profeţie, referitoare la proclamarea unei lucrări de judecată, mai înainte de a veni Hristos pe norii cerului, este o împlinire a unei alte profeţii biblice care ne spune că trebuie să aibă loc, şi ne spune chiar şi timpul când trebuie să înceapă. Aceasta se găseşte în Daniel 7,9.10.13. Judecata menţionată aici se desfăşoară în prezenţa a două persoane speciale, dar şi a milioane de îngeri. Cele două persoane sunt Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său. Locul unde se desfăşoară trebuie că este templul ceresc, căci numai acolo se află prezenţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această judecată priveşte curăţirea acelui templu de toate păcatele acumulate acolo în decursul timpului, de la căderea lui Adam, şi-i are în vedere doar pe credincioşii lui Dumnezeu.

De asemenea, se indică şi timpul când urma să înceapă această perioadă, şi anume după ce trebuie să treacă cei 1260 de ani de persecuţie papală, sau altfel spus "o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme", Daniel 7,25, perioadă de timp care se întinde între anii 538 d.Hr şi 1798 d.Hr, când papalitatea primeşte rana de moarte din partea puterii ateiste franceze. Apoi ne este descoperit inclusiv că ceea ce trebuie curăţit sau restaurat este chiar sanctuarul ceresc la sfârşitul acestei perioade de persecuţie, dar numai după ce mai întâi trebuie să aibă loc şi semnele naturale pe care Mântuitorul le menţionează în profeţia Sa din Matei 24 în care comprimă foarte multe evenimente. Că locul este templul sau sanctuarul ceresc este arătat în Daniel 8,13.14: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!<"

Ceea ce mai trebuie să ştim este că strigarea glasului ce trezeşte fecioarele în biserica aşteptătorilor, din pilda celor zece fecioare, în împlinirea ei parţială în anul 1844, este o strigare prin care se vesteşte că Mirele trebuie întâmpinat, dar nu pe norii cerului, ci în sanctuarul ceresc, prin credinţă, chiar în locul unde intrase, adică în sfânta sfintelor. Asta pentru că aşa se declară în Daniel 7,9.10.13. Parabola celor zece fecioare are o dublă împlinire şi priveşte doar biserica aşteptătorilor căreia Dumnezeu i-a încredinţat solia celor trei îngeri! Ce presupune lucrarea de judecată în templul ceresc este descoperit în profeţia lui Maleahi: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor... El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 3,1.3. 

Aşadar, vestirea primului înger din Apocalipsa 14 este o vestire despre o lucrare de judecată, fiindcă aşa declară profeţiile vechi-testamentare menţionate mai sus, după cum am arătat, iar această Evanghelie trebuie să ajungă la toţi locuitorii pământului, deoarece lucrarea acestui înger este menită să cuprindă întreg mapamondul. Când îngerul al patrulea din Apocalipsa 18 îşi adaugă toată puterea sa, atunci Evanghelia veşnică va fi auzită printr-o mare avertizare mondială de toţi locuitorii pământului, iar acest fapt, în sine, va fi împlinirea literală a profeţiei Mântuitorului referitoare la venirea sfârşitului lumii: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

Nu trebuie să uităm niciodată că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei" din Matei 24,14 şi "Evanghelia veşnică" din Apocalipsa 14,6, sunt practic una şi aceeaşi Evanghelie, numai că, pentru a putea cuprinde tot globul, ca să poată veni sfârşitul, este necesară o tărie cerească ce depăşeşte cu mult ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi după aceea, iar această putere aparţine doar îngerului din Apocalipsa 18,1. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui."

Această Evanghelie minunată este cuprinsă doar în solia celor trei îngeri, care trebuie întărită şi făcută să poată lumina pe toţi locuitorii pământului cu ajutorul unui înger special, adică a unei mişcări religioase speciale - Mişcarea Ilie. Această solie se găseşte doar în mediul adventist, aşa de colorat cum este el astăzi. În curând, trebuie să răsune glasul de deşteptare pentru toate fecioarele bisericii aşteptătorilor. Pregătiţi-vă!