Nici un adevăr nu este mai clar arătat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mişcări, pentru a face să înainteze lucrarea de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosiţi de El pentru împlinirea planurilor Sale de har şi de milă. Fiecare are o parte de îndeplinit; fiecăruia îi este acordată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său şi îndestulătoare spre a-l face în stare să împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat s-o facă." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1, 2.
Reţinem, deci, în ceea ce Dumnezeu ne descoperă mai sus, că orice mişcare importantă a prezentului îşi are un corespondent în alte mişcări de trezire din trecut. Avem de învăţat foarte multe lucruri din experienţa bisericii din primele veacuri, mai cu seamă din experienţa bisericii apostolice. Prin urmare, marea mişcare de trezire religioasă iniţiată de îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, trebuie să îşi găsească paralela în alte mişcări de trezire ale trecutului. Şi întocmai aşa trebuie să fie. Scripturile adevărului ne spun că îngerul al patrulea este de fapt prorocul Ilie al timpului sfârşitului, acela care trezeşte toate cele zece fecioare din sânul adventismului, întocmai după cum Ioan Botezătorul a iniţiat mişcarea de trezire în sânul iudaismului, pregătitoare pentru primirea sau respingerea lucrării şi misiunii lui Isus din Nazaret, ca Mesia cel întrupat la prima Lui venire pe pământ. "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată." Maleahi 4,5.
De asemenea, vestirea soliei îngerului al patrulea va fi o repetare a proclamării şi lucrării primilor trei îngeri din perioada 1843-1844. Din moment ce îngerul din Apocalipsa 18 repetă solia îngerului al doilea, privitoare la căderea Babilonului cel mare, înseamnă că ceea ce a fost în trecut se va repeta în viitor, cu deosebirea că îngerul al patrulea îşi va încheia misiunea încredinţată lui, luminând toate naţiunile pământului cu slava lui. Ceea ce a rămas neterminat trebuie musai terminat.
Aşa cum am înţeles până acum, îngerul al patrulea vine mai întâi pe tărâmul unde se află toată lumina descoperită a soliei celor trei îngeri, şi anume mediul adventist cu tot ce cuprinde el în momentul de faţă. Aici se află fecioarele înţelepte care trebuie să fie trezite la datoria lor, ele fiind mijloacele sau instrumentele prin care Dumnezeu va avertiza întreaga lume cu privire la păcatele şi la alianţa dintre biserică şi stat, prin care se urmăreşte abaterea onorării lui Dumnezeu printr-o închinare adusă dintr-un spirit şi conştiinţă libere, neconstrânse. Parabola celor zece fecioare se va împlini în mod deplin atunci când glasul de trezire iniţiat de acest înger, din Apocalipsa 18, prin leviţii spirituali, asemenea lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot în bisericile adventiste. Deoarece această parabolă profetică s-a împlinit întâiaşi dată cu adventiştii milleriţi, fapt care a dus la formarea ulterioară a mişcării adventiste, este de aşteptat la modul cel mai sigur ca împlinirea ei completă să aibă loc tot pe tărâmul adventist.
Acum, Apocalipsa 18 ne prezintă în mare ceea ce se petrece la nivel mondial, o dată cu sosirea îngerului plin de putere pe pământ. Nu ni se spune cum că apariţia sa va fi mai întâi în mediul adventist, că trebuie trezite toate fecioarele şi că, după ce are loc divizarea în două tabere a adventismului, abia după aceea lumina care trezeşte cele zece fecioare va ajunge o mare strigare sau avertizare mondială. Dar, adevărul este că nici nu-i nevoie, din moment ce aceste aspecte importante sunt descoperite în alte profeţii, pe care trebuie să le unim pentru a obţine tabloul corect al evenimentelor descrise în Apocalipsa 18. Ca să înţelegem că aşa stau lucrurile, nu trebuie să cunoaştem decât istoria trecutului în ce priveşte marile mişcări de trezire care au avut loc. Numai aşa putem să înţelegem, cu ajutorul istoriei, evenimentele profetice care vor avea loc în viitor sau care chiar se întâmplă sub ochii noştri.
Aşadar, Apocalipsa 18 este în primul rând o împlinire a unor profeţii care nu au cum să fie înţelese corect şi plasate corect în timp dacă Apocalipsa 18 n-ar exista. Aceste profeţii, pe care deja le-am abordat, se găsesc în Maleahi 4,5,6, Matei 25,1-13, Apocalipsa 14,6-12. Toate vorbesc desluşit despre o vestire care trebuie să se facă auzită, menirea ei fiind aceea de a forma mişcarea îngerului al patrulea, cu care, după cum vom vedea, Dumnezeu poată să încheie judecata de cercetare şi timpul de har destinat spre mântuire tuturor oamenilor. Dar, mai sunt alte profeţii proeminente care îşi găsesc explicaţia şi împlinirea în Apocalipsa 18, iar acestea sunt cele referitoare la alianţa dintre biserică şi stat - Babilonul cel mare - precum şi la Eufrat - puterea banilor şi a oamenilor - şi secarea acestuia şi întoarcerea lui împotriva Babilonului cel mare.
Astfel, mai înainte de a lămuri cu ajutor divin cele menţionate despre alte profeţii ce îşi găsesc şi sunt împlinirea Apocalipsei 18, trebuie să subliniez faptul că acest capitol important are două părţi principale. Prima parte, versetele 1-7, ne descoperă ce se petrece într-un timp când Hristos mai este Mijlocitor pentru oameni, ceea ce înseamnă că poate aduce mântuire oricărui suflet care ia seama la avertizarea dată de mişcarea îngerului al patrulea - acesta este timpul de har; şi versetele 8-24, care ne dezvăluie evenimente ce au loc într-un timp lipsit de harul lui Dumnezeu; adică oamenii nu mai pot alege să fie mântuiţi; vorbesc doar despre majoritatea acelora care refuză să dea atenţie glasului mustrător, prin care Dumnezeu le doreşte salvarea. (Pentru toţi cei care doresc să înţeleagă într-un limbaj comun Apocalipsa 18, le sugerez să citească Tragedia veacurilor, capitolele 38-41).
Prima parte a acestui capitol extraordinar, pe care l-am luat în studiu de vreo câteva studii încoace, ne introduce în atmosfera unei lucrări de avertizare de mare anvergură, ce vizează Babilonul cel mare şi Eufratul pe care se sprijină. Dar, am putea să întrebăm: Unde scrie în Apocalipsa 18 despre Eufrat? Nu trebuie să scrie în felul acesta, ci în felul intenţionat de Dumnezeu! Principiul de interpretare corect, care nu dă greş niciodată, în legătură cu Babilonul este că oriunde se face vorbire în profeţia biblică despre Babilon, fie că este cetatea cea mare, fie că este doar cel mare, tot acolo trebuie să se găsească prezent sau prezentat într-un limbaj codificat şi Eufratul! Ele se însoţesc întotdeauna, căci Eufratul spiritual nu este decât ceea ce face să existe Babilonul; este sprijinul, ancora existenţei sale odioase, aşa cum Babilonul antic exista deoarece era susţinut de râul Eufrat. (Dacă ştim cu a căzut Babilonul antic, atunci am găsit deja paralela cu felul în care va cădea Babilonul modern spiritual).
Cuvintele care ne ajută să pricepem cum Babilonul cel mare se află pe Eufratul spiritual, aici în Apocalipsa 18, sunt acestea: "Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!<" Apocalipsa 18,7. Această cetate spirituală ne spune direct, fără să se ascundă, că şede ca împărăteasă, că nu este văduvă şi că, privind în perspectivă, i se pare că nu va cunoaşte niciodată tânguirea. Dar pe ce poate sta ea? Care este sprijinul ei? Aceste întrebări îşi găsesc răspunsul în Apocalipsa 17. După cum am amintit în studiul trecut, Apocalipsa 18 este o descoperire a ceea ce i se întâmplă femeii curve, fiarei şi a celor zece coarne pe care le are această fiară.
Ei bine, femeia din Apocalipsa 17 poartă numele de Babilon, iar reazemul ei este fiara pe care şade, o fiară care îi creează sentimentul unei siguranţe depline şi a unui viitor trainic, chiar veşnic. Această fiară cu şapte capete şi zece coarne reprezintă chiar Eufratul, puterea colosală a oamenilor şi banilor care fac ca Babilonul să fie exact ce spune Biblia că este: "Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<... Şi femeia pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului." Apocalipsa 17,5.18. Deci, Eufratul pe care şade această femeie care se numeşte Babilon este alcătuit din toţi împăraţii pământului - reprezentanţii puterii politice a statului, negustorii pământului (Apocalipsa 18,3) - reprezentanţii puterii financiare şi economice a statelor lumii, îndeosebi ai statelor celor mai dezvoltate de pe planetă, precum şi "noroade, gloate, neamuri şi limbi" (Apocalipsa 17,15) - adică mulţimile "toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apocalipsa 13,16) care se conformează obligativităţii ce decurge din legi şi ameninţări grozave de a respecta prima zi a săptămânii.
Acesta este Eufratul în profeţia biblică; pe acesta clădeşte Babilonul cel mare, căci tocmai de-aia şi există. Câtă vreme există Eufratul, tot atâta vreme există şi Babilonul sub toate formele lui. Babilonul este creaţia lui Satana. O alianţă mondială între biserică şi stat este imposibilă fără autoritatea juridică şi legislativă a statului şi mai ales fără puterea financiară. Deci, Apocalipsa 17 ne înfăţişează imaginea cea mai vie a Babilonului cel mare care şade pe Eufrat. Numai având această imagine în minte putem pricepe sensul cuvintelor profetice: "Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!<" Apocalipsa 18,7.
Atunci când se formează mişcarea îngerului al patrulea, avertizarea pe care o lansează şi care trebuie să cuprindă întregul pământ este îndreptată împotriva Babilonului cel mare ce are ca sprijin fidel Eufratul, ca sursă a puterii lui. Avertizarea cu pricina vizează tot ce este lumea la vremea aceea, adică un Babilon şi un Eufrat, o alianţă care îşi propune să lupte împotriva lui Dumnezeu. "Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,14. După cum am spus, această mare strigare se dă într-un timp de har, pentru ca toţi să înţeleagă chemarea ultimă a lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului. În condiţiile lipsei harului divin orice avertizare este inutilă fiindcă nu poate avea efect asupra conştiinţei şi raţiunii omului inteligent.
Mai trebuie să observăm câteva lucruri foarte importante în legătură cu profeţiile din Apocalipsa 17 şi 18. Dacă în Apocalipsa 17 vorbim despre femeia curvă ca fiind papalitatea, în Apocalipsa 18 trebuie ca Babilonul cel mare să cuprindă, în primul rând, toate bisericile protestante sau protestantismul apostaziat şi abia mai apoi papalitatea. Este aşa deoarece papalitatea suferă încă de pe urma rănii de moarte provocate de ateismul francez şi nu mai are deloc puterea şi autoritatea din Evul Mediu. Vindecarea acestei răni vine numai atunci când protestantismul îi întinde mâna prieteniei pentru a fi ajutată în impunerea legilor opresive care obligă oamenii să respecte prima zi a săptămânii. Se spune despre această femeie odioasă că este mamă, dar o mamă a unor curve. Aceste curve sunt fiicele ei, bine înfăţişate în Apocalipsa 17 prin zece coarne. Aceste fiice ale femeii desfrânate sunt chiar bisericile protestante, întrucât protestantismul s-a format din biserica catolică medievală, în urma reformei din sec. al XVI-lea.
Ele sunt zece la număr întrucât constituie principalele biserici importante din Statele Unite care vor forma împreună cu statul american o icoană a papalităţii medievale. Ceea ce este interesant e faptul că aceste coarne sunt văzute ca aparţinând fiarei, nicidecum femeii. De ce astfel? Deoarece ele ajung să se asemuiască într-atât de mult cu lumea din care fac parte, încât devin una în spirit şi caracter, şi chiar în procedeele de vestire a Evangheliei către oameni. Se poate observa, de asemenea, că fiara odioasă şi cele zece coarne au aceeaşi culoare ca a femeii care le călăreşte. Acest tot amalgamat devin una în ţinta lui, şi anume distrugerea copiilor lui Dumnezeu, sau mai bine spus a tuturor acelora care nu acceptă realitate creată pe pământ, prin legi, la vremea aceea. Prin urmare, putem conchide cu certitudine că Babilonul cel mare către care se face avertizarea, în Apocalipsa 18, este alcătuit în primul rând din cele zece coarne simbolice din Apocalipsa 17, adică exact acele biserici care în perioada 1843-1844 au primit avertizarea prin intermediul soliei primilor doi îngeri înfăţişaţi în Apocalipsa 14.
Ce ajunge protestantismul de la 1844 încoace şi cum este el reprezentat ca stare spirituală în momentul când marea strigare este lansată? "A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei." Apocalipsa 18,2. El devine una cu lumea, una cu Eufratul la care a căutat sprijin. Se subliniază în mod vădit că "toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei". Aici neamurile, împăraţii pământului şi negustorii pământului reprezintă Eufratul.
Cel mai bine este zugrăvită icoana fiarei în Apocalipsa 17. Ea este înfăţişată sub forma unei fiare care are şapte capete şi zece coarne. Acest tot este chipul şi asemănarea femeii de care se lasă călărită, devenind una cu femeia respectivă sub toate aspectele. Cele şapte capete indică spre cele şapte mari imperii şi puteri (Egiptul, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma păgână, Roma papală şi ateismul francez) prin care Satana a opresat biserica lui Dumnezeu şi lumea în încercarea lui ticăloasă de a fi ca Dumnezeu pe acest pământ, fiindcă a fost alungat din cer. Ideea este că puterea care a clădit acele şapte imperii este puterea care îşi finalizează această operă demonică prin făurirea celei de a opta împărăţii care nu este alta decât icoana papalităţii medievale, adică a femeii care şade pe fiară. Icoana fiarei este răspunsul ultim al lui Satana în ce priveşte încercarea sa de a obţine închinarea, după ce cele şapte puteri de dinaintea fiarei a opta - icoana papalităţii medievale - s-au prăbuşit, căci nimic din ce face el nu dăinuie.
Am amintit că partea a doua a Apocalipsei 18 este o descriere a unor evenimente care se petrec într-un timp lipsit de harul lui Dumnezeu. Practic descrierea face referire la secarea Eufratului care a susţinut în ultima fază a războiului Armaghedon Babilonul cel mare. Secarea este redată în aceste cuvinte cu tâlc, pentru cine le înţelege: "Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!<" Apocalipsa 18,9.10. Când lumea îşi dă seama că a fost înşelată de Babilonul cel mare, în mod special prin gura preoţilor şi pastorilor, atunci toţi din vremea aceea "vor sta departe" de această cetate spirituală îngrozitoare. Toate evenimentele din partea a doua a Apocalipsei 18 se întâmplă pe fondul căderii celor şapte plăgi. Să citim: "Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea". Apocalipsa 18,8.
Urgiile la care face referire textul sacru sunt de fapt cele şapte plăgi care urmează după ce Babilonul cel mare şi Eufratul spiritual refuză ultima ofertă a harului divin în ce priveşte mântuirea, ofertă adusă prin mişcarea îngerului al patrulea. Misiunea acestui înger se încheie în timp de har. Ziua pomenită în text nu este o zi profetică şi nici literală. Orice profeţie care are în vedere timpul, ce urmează a fi împlinită după anul 1844, nu mai poate fi calculată pe baza principiului sau tipologiei o zi profetică înseamnă un an literal a 360 de zile. Prin urmare, ziua menţionată înseamnă ceva foarte, foarte scurt. În altă parte a profeţiei, tot în capitolul 18 din Apocalipsa, această zi devine un ceas iar mai apoi o clipă. "Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!... Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!" Apocalipsa 18,17,19.
Secarea Eufratului este una dintre aceste plăgi grozav de înspăimântătoare. Când are loc plaga a cincea - întunericul grozav, fără nici un pic de lumină, care acoperă tot pământul (după cum am arătat în studiul despre cele şapte plăgi şi cei şapte îngeri, acest întuneric este produs doar prin stingerea soarelui pentru foarte puţină vreme, fapt care va conduce şi la crearea la mare altitudine a blocurilor de gheaţă ce vor cădea pe pământ sub forma plăgii a şaptea), urmează imediat plaga a şasea ori altfel spus secarea Eufratului. "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Noi ştim că toate apele - marea, izvoarele apelor şi râurile - se prefac în sânge, o dată cu căderea primelor plăgi, chiar dacă acestea nu sunt generale, fiindcă primele patru plăgi nu se întind pe tot pământul. Cu toate acestea este demn de remarcat faptul că dacă Eufratul ar însemna râul care curge prin Turcia şi Irakul de astăzi, ar fi inutilă secarea lui de vreme ce toate apele şi râurile importante ale lumii devin o mare de sânge. De aceea, Eufratul trebuie înţeles în sens spiritual, el simbolizând masele de oameni care au sprijinit confederaţia stat-biserică sau icoana fiarei.
Aşadar, secarea Eufratului descrisă în Apocalipsa 16,12 este înfăţişată în Apocalipsa 18,10 în cuvintele menţionate mai sus, adică: "Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!< Judecata aceasta este judecata care survine în urma căderii celor şapte plăgi înfricoşătoare. La un moment dat, după ce cad primele cinci plăgi, Eufratul seacă, oamenii realizează că sunt pierduţi fiindcă au sprijinit Babilonul cel mare în toate eforturile lui de a distruge pe copiii lui Dumnezeu.
"Calea împăraţilor, care au să vină din răsărit" înseamnă a doua venire a Mântuitorului pe norii cerului, împăraţii care-l însoţesc fiind de fapt toţi mântuiţii care se află în cer în momentul de faţă, la care vom adăuga, bineînţeles, şi suita de îngeri cereşti. "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă >Cel credincios< şi >Cel adevărat< şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat." Apocalipsa 19,11-14. (Inul subţire, alb şi curat este îmbrăcămintea celor răscumpăraţi prin sângele Mielului, nu este veşmântul îngerilor, deoarece ei nu au căzut în păcat şi nu ştiu ce implică mântuirea sufletului).
Pentru prima dată în istoria economiei şi a finanţelor, bogaţii acestei lumi şi cei ce dirijează întregul comerţ la nivel mondial şi sistemul bancar sunt nevoiţi să constate cu durere că nu le mai sunt de nici un folos banii şi nici avuţiile. Nu se mai pot bucura de ele. Comerţul a intrat în faliment planetar, fără posibilitatea revenirii, căci menirea celor şapte plăgi este să distrugă toate eforturile omeneşti, materiale şi spirituale, de a-şi clădi o împărăţie prin intermediul sabiei şi dacă se poate fără Dumnezeu şi fără legea celor zece porunci. "Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă din aur, din argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, din in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri din lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase din lemn foarte scump, din aramă, din fier şi de marmoră; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite, sunt pierdute pentru tine, şi nu le vei mai găsi." Apocalipsa 18,11-14.
"Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor.
Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4, 5.
De fapt, în Apocalipsa 18,8-24 avem descrierea a ceea ce înseamnă ruină mondială. Apostazia bisericii creştine prin faptul că devine una cu lumea în spirit şi caracter, nu poate avea decât o singură direcţie, şi anume ruină planetară. Încă un fapt deosebit de interesant este acela că distrugerea Babilonului cel mare este opera Eufratului pe care s-a sprijinit. Secarea Eufratului, în limbajul profetic, înseamnă trezirea la realitate a oamenilor, care văd că au fost înşelaţi, şi totodată distrugerea acelora care i-au înşelat, adică a Babilonului cel mare. În limbajul profeţiei, această acţiune este descrisă în felul următor: "Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc". Apocalipsa 17,16. În acest caz, cele zece coarne reprezintă toată lumea sau toţi credincioşii protestanţi înşelaţi de pastori şi alţi oameni cu răspundere din bisericile lor, fiara trebuie înţeleasă ca fiind toţi oamenii din lume, mai ales bogaţii şi cei ce deţin frâiele sistemului bancar, care au sprijinit cel mai mult alianţa dintre biserică şi stat, şi, în fine, curva care simbolizează papalitatea, însă într-un mod deosebit prelaţii papali şi pastorii protestanţi, adică acele persoane care au făcut tot posibilul să întărâte pe enoriaşii lor să respingă avertizarea plină de milă a lui Dumnezeu, venită de pe buzele mişcării îngerului al patrulea.
Acest adevăr este mai amplu descris în versetele următoare: "Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa...Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: >Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!< Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii, şi toţi cei ce câştigă din mare, stăteau departe; şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: >Care cetate era ca cetatea cea mare?< Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!<" Apocalipsa 18,9.11.15-19.
Bocetul, tânguirea şi cuvintele de groază exprimate prin vaiul adresat către cetatea cea mare - Babilonul cel mare - trebuie înţelese doar ca o expresie a unei descoperiri înfricoşătoare din partea lumii protestante şi a oamenilor mari ai lumii: au înţeles în mod deplin că au fost înşelaţi de către Babilonul spiritual şi că soarta lor este doar o pieire veşnică, o moarte din care nu mai există înviere vreodată. Ei, în realitate o vor distruge, căci tot ce deţin la ora aceea, armele prin care au căutat să răpună vieţile copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, este îndreptat numai împotriva celor ce i-au amăgit. Să luăm aminte la ce ne spune Spiritul profeţiei în acest sens:
"Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta.
Domnul zicea: >Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu, zicând: 'Pace, pace!' Şi totuşi pace nu este<. >Pentru că întristaţi prin minciuni inima celui neprihănit, când Eu însumi nu l-am întristat, şi pentru că întăriţi mâinile celui rău ca să-l împiedicaţi să se lase de calea lui cea rea, făgăduindu-i viaţa< (Ieremia 8,11; Ezechiel 13,22).
>Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!<... >Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre.< >Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor< (Ieremia 23,1-2; 25,34-35).
Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.
Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!< strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 7-11.
Aş dori să mai remarcăm un lucru, şi anume că Apocalipsa 18 prezintă şi o descriere a sfârşitului lumii, deci a sfârşitului existenţei umane şi a vieţii în general pe un pământ de-a dreptul desfigurat din cauza celor şapte plăgi, mai cu seamă a uriaşului cutremur de pământ şi a grindinei care cade din cer. "Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a aruncat-o în mare şi a zis: >Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit! Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine nici un meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii. Lumina lămpii nu va mai lumina în tine, şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei, pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta, şi pentru că acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ<." Apocalipsa 18,21-24.
Încetarea existenţei Babilonului cel mare înseamnă sfârşitul lumii, încetarea vieţii sub toate aspectele ei. Puterea lui Satana este înfrântă definitiv şi urmează a fi "legat" de acest pământ timp de o mie de ani literali. În acest răstimp îşi va pierde puterea de a se face nevăzut pentru ochii muritori.
Textul de mai sus spune limpede că în această cetate nelegiuită nu se va mai auzi ceva care face referire la sunet, mişcare şi, deci, la viaţă în ansamblul ei. Vrăjitoria ei asupra tuturor oamenilor nelegiuiţi s-a încheiat. Este descoperită în adevăratul ei caracter, iar cei ce o susţineau îi aduc pieirea. Aşa va sfârşi Babilonul cel mare: prin secarea Eufratului, care-i aduce distrugerea. Şi astfel se împlinesc literal cuvintele Mântuitorului, aşa cum sunt ele ilustrate în simbolurile şi cuvintele profeţiei din Apocalipsa 18: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." Matei 24,14. Îngerul al patrulea va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei, care este Evanghelia veşnică, în toată lumea printr-un glas de avertizare la nivel mondial. Consecinţa neluării în seamă a acestei ultime oferte de har, va aduce cu sine sfârşitul lumii, exact aşa cum este zugrăvit în partea a doua a Apocalipsei 18, versetele 8-24.
Aceasta este Evanghelia în Apocalipsa 18, descoperirea lui Dumnezeu pentru "cei pricepuţi" care "vor înţelege".
"Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege." Daniel 12,10.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu