Apocalipsa 18 este o descoperire a ceea ce urmează să aibă loc în lumea religioasă şi nu în ultimul rând în lume. Este o prezentare a unui tablou referitor la condiţia în care ajung toate bisericile creştine sau altfel spus creştinismul în general. Numele Babilon este un nume simbolic dat bisericilor creştine apostaziate. Doresc sa fac precizarea că sub acest simbol se ascund toate bisericile care au aparţinut cândva lui Dumnezeu, dar care au apostaziat de la credincioşia lor pentru Dumnezeu. În primul rând, prin Babilonul cel mare trebuie să înţelegem toate bisericile protestante, care de la 1844 încoace au decăzut pe scara valorilor spirituale şi morale în aşa fel, încât ajung în faza unei apostazii de nevindecat. Acest adevăr reiese din această declaraţie inspirată:
"După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte<;... Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!<" Apocalipsa 18,1.2.4.
Acest pasaj din Scriptură arată înainte, către o vreme când vestirea căderii Babilonului, adusă de cel de al doilea înger din Apocalipsa capitolul 14 (vers. 8), trebuie repetată cu adăugarea menţiunii referitoare la stricăciunile care au intrat în diferite organizaţii care constituie Babilonul, de când a fost dată pentru prima oară solia, în vara anului 1844. Este descrisă aici o stare grozavă în lumea religioasă. Cu fiecare respingere a adevărului, minţile oamenilor se vor întuneca mai mult, inimile lor se vor împietri şi mai tare, până când vor fi zăvorâte într-o împietrire necredincioasă." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 1, 2.
Primele două solii îngereşti au fost oferite din abundenţă tuturor bisericilor protestante din Statele Unite ale Americii în perioada 1843-1844. Menirea acestor solii era să trezească la viaţă biserica simbolizată prin Sardes, căreia doar îi mergea numele că trăieşte, dar care în realitate era moartă spiritual. Sardes trebuie asociat cu tot ce înseamnă protestantism care a respins întreita solie îngerească. Dumnezeu nu a dorit să formeze o nouă mişcare religioasă, însă solia primilor doi îngeri a fost respinsă de către toate bisericile protestante americane, fapt care a condus implicit la formarea unei mari mişcări compusă din toţi aceia care acceptaseră că Isus vine pe pământ în mod literal exact în acea perioadă. Astfel avea să iasă la iveală aşteptătorii, ulterior numindu-se adventişti de ziua a şaptea.
În al doilea rând, la acest Babilon cel mare, alcătuit din protestantismul apostaziat de la legea lui Dumnezeu, trebuie adăugată şi biserica papală. Este aşa deoarece protestanţii sunt primii care întind mâna spre catolici pentru a se uni într-o mare alianţă în favoarea impunerii respectării primei zile a săptămânii prin nişte legi foarte aspre. Primele legi duminicale, deci cu caracter religios, susţinute de puterea politică, se emit, se publică cu titlu obligatoriu în Statele Unite ale Americii. Dar, ca aceste legi să câştige teren şi să fie emise în toate ţările de pe glob, este necesară şi puterea care să aibă o influenţă mare în acest sens, iar această putere este cea catolică.
Deci, Babilonul cel mare este un simbol în primul rând al protestantismului apostaziat şi apoi al papalităţii. Chiar mai mult, în realitate noi trebuie să înţelegem că Apocalipsa 18 este tabloul a ceea ce se întâmplă cu femeia desfrânată şi fiicele ei, cu aceleaşi înclinaţii ca ale mamei, împreună cu fiara odioasă pe care şade această femeie, aşa cum este arătat în Apocalipsa 17; adică, mai precis, Apocalipsa 18 este o descoperire a urmărilor care se abat asupra confederaţiei mondiale, alcătuite din femeia prostituată, fiara stacojie şi cele zece coarne - fiicele femeii, înfăţişate în Apocalipsa 17. Şi dacă este să mergem şi mai departe, atunci vom descoperi că în Apocalipsa 18 ne este dată reprezentarea a ceea ce se va alege până la urmă de Babilonul cel Mare şi râul Eufrat, pe care este clădită această cetate.
Marea coaliţie reprezentată în Apocalipsa 17 este îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar această operă care a creat acest monstru hidos aparţine în totalitate prinţului întunericului. Răspunsul lui Dumnezeu faţă de această confederaţie mondială ce cuprinde atât lumea religioasă, cât şi lumea politică şi economică este îngerul al patrulea, care dă putere extraordinară soliei îngerului al treilea ce trebuie să se facă auzită la nivel mondial, aşa cum este ea consemnată în Apocalipsa 14: "Apoi a urmat un alt înger, al treilea şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,9-11.
Această solie însemnată nu s-a făcut auzită niciodată deoarece mişcarea care a primit adevărurile ei însoţitoare, menite să desăvârşească o biserică capabilă să lumineze tot pământul cu lumina lui Dumnezeu din inimile celor ce o alcătuiesc, a eşuat lamentabil, pierzând prezenţa Duhului Sfânt, tot adevărul descoperit rămânând la stadiu de teorie searbădă. Aşadar, ceea ce urmăresc să înţelegem este că, deoarece Babilonul cel mare este alcătuit din lumea protestantă apostaziată la timpul când ne vorbeşte profeţia şi deoarece puterea politică, sub toate aspectele ei, este atrasă într-o alianţă mortală cu lumea religioasă, atunci devine evident ca lumina zilei că acest tot decăzut nu poate fi avertizat decât de nişte persoane care au primit şi trăiesc întreita solie îngerească, exact aşa cum în Babilonul antic cei prin care Dumnezeu a dat lumina marelui împărat Nebucadneţar au fost Daniel şi cei trei tineri evrei cu care era asociat în toate treburile guvernării babiloniene.
Trebuie să observăm, pentru cei ce cunosc Scripturile, că biserica iudaică se afla prizonieră în Babilonul antic, dar ea nu lumina pe cei din jurul lor, şi aceasta fiindcă pierduseră prezenţa lui Dumnezeu şi o dată cu aceasta chiar lumina Evangheliei care strălucea din Vechiul Testament, ci Dumnezeu folosea drept instrumente de revărsare a harului şi luminii unui caracter sfânt prin aceşti tineri menţionaţi, şi e posibil şi prin alţi ucenici ai lui Hristos dar neamintiţi deloc în Scripturile Vechiului Testament.
Tot astfel, din moment ce protestantismul trebuie avertizat cu privire la apostazia lui, nemaipunând la socoteală papalitatea, este vădit că ajutorul lor, în sensul primirii unei avertizări serioase, trebuie să vină din afară, adică dintr-o zonă unde se află prezentă solia îngerului al treilea, iar această zonă este doar tărâmul adventist. Cei patru tineri misionari din Babilonul antic, aşezaţi în poziţii cheie în mod providenţial, proveneau din biserica iudaică împilată de babilonieni; ei cunoşteau Evanghelia, dar nu fuseseră molipsiţi de apostazia poporului din care făceau parte. Tot astfel, doar acei adventişti în spirit, nemolipsiţi de orbirea şi mândria laodiceană, încărcaţi cu toată autoritatea lui Dumnezeu, fiindcă trăiesc zi de zi într-o permanentă legătură cu Cerul, vor fi instrumentele pe care Dumnezeu le va folosi pentru a produce mai întâi trezirea necesară în sânul adventismului, în scopul luării de poziţie în favoarea soliei îngerului al treilea, dată în puterea îngerului al patrulea, sau a respingerii acestei lumini pentru totdeauna. Când cele două categorii de fecioare au fost trezite şi au luat poziţiile corespunzătoare în raport cu ceea ce li se prezintă, atunci urmează pasul al doilea, şi anume prezentarea, cu glas de mare strigare, a Evangheliei în toată lumea religioasă protestantă, deci din afara adventismului, şi a lumii în general.
"Despre cetatea Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: >Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei< (Apocalipsa 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din ea, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu >primească urgiile ei<. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu<. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 3.
Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că acest înger adaugă putere unei solii pe care doar adventiştii o au. Poporul lui Dumnezeu, majoritar, se află chiar în Babilonul spiritual ori Babilonul cel mare, ceea ce înseamnă că acolo trebuie îndreptată avertizarea solemnă de către aceia care au fost treziţi la această datorie sacră; iar aceşti sfinţi sunt cei care deţin şi trăiesc zi de zi solia îngerului al treilea cu toată suita sa de adevăruri fabuloase. Trebuie să înţelegem că aceste adevăruri extraordinare se află descoperite doar în mediul adventist.
Aşadar, potrivit profeţiilor din Apocalipsa, privitoare la evenimentele care nu s-au împlinit şi aparţin unui timp din viitorul foarte apropiat, urmează să aibă loc o stare de lucruri în plan religios şi politic care vor conduce la făurirea celei mai mari confederaţii din câte a văzut lumea, unind într-unul singur religia apostaziată şi lumea decăzută moraliceşte. Acest soi de unire este o creaţie a prinţului întunericului în încercarea de a contraface în mentalitatea comună şi mai ales în cea religioasă tot ce înseamnă Dumnezeu, în sensul declarat în Biblia adevărului. "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,1-4.
Ceea ce va crea cadrul pentru un asemenea mastodont politico-religios este tocmai respingerea luminii pe care Dumnezeu a dorit să readucă în mijlocul bisericii adventiste în 1888 şi în ani 1950 ai secolului trecut. Există un tipar în trecutul mai îndepărtat, la care bine am face să luăm aminte. Atunci când Dumnezeu a binecuvântat şi înzestrat biserica apostolică cu adevăruri care au zguduit lumea, era de aşteptat ca istoria lumii să-şi aibă sfârşitul în zilele lor. Acest fapt este adevărat deoarece cartea lui Daniel era încă sigilată în ce priveşte viitorul omenirii, dacă biserica iudaică şi cea apostolică ar fi rămas credincioase la postul datoriei lor. Dar biserica iudaică l-a răstignit pe Mesia, iar în biserica apostolică s-au furişat lupii răpitori, care au adus idei noi, nesprijinite de adevărul Evangheliei, şi chiar cultul păgânismului.
"Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.
Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.
Cum biserica apostolică a pierdut spiritualitatea, deci toată puterea evlaviei, a Evangheliei, aşa cum îi fusese descoperită, devenise vădit faptul că lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu mai putea fi încheiată. În acest timp înfricoşător, Dumnezeu avea nevoie de un glas de avertizare, iar acesta era glasul lui Ioan cel iubit. "În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toţi foştii săi tovarăşi din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioşii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmaşii bisericii lui Hristos aveau să triumfe." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 9.
Dumnezeu sigilase înţelesul profeţiilor ce vizau viitorul îndepărtat din cartea lui Daniel, fiindcă dorinţa Lui a fost să curme în triumf istoria omenirii cu ajutorul unei biserici loiale până la capăt, adică a căutat să oprească viitorul sumbru ce urma cu certitudine dacă şi biserica apostolică eşua în menirea ei. Numai că acest lucru nu a fost posibil. Ioan descoperitorul a fost păstrat în viaţă în mod providenţial, trăind aproape o sută de ani, în scopul primirii unor descoperiri care însemnau de fapt desigilarea cărţii lui Daniel. Ceea ce Dumnezeu a dorit să oprească prin credincioşia unei biserici luminate, nu s-a întâmplat, devenind imperios necesar desigilarea cărţii lui Daniel, a profeţiilor care aruncau, după eşecul bisericii apostolice, lumină asupra unui viitor sumbru.
"În providenţa lui Dumnezeu, Ioan a fost aşezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine şi despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor.
Exilându-l pe Ioan, vrăjmaşii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influenţă avea să continue a întări biserica până la sfârşitul vremii. Deşi neeliberaţi de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; şi însăşi strădania de a stinge lumina a aşezat adevărul într-o poziţie mai clară." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 10, 11.
Ceea ce doresc să arăt din istoria eşecului bisericilor iudaică şi apostolică este că ceea ce a urmat în lume a fost doar o consecinţă logică a acelui eşec, a acelei apostazii nedorite de Cer. Prin urmare, căderea bisericii apostolice a condus la făurirea tainei fărădelegii sau a fiului pierzării, adică a papalităţii. Timp de peste un mileniu lumea europeană îndeobşte a suferit din pricina acestui produs al prinţului întunericului, aproape fără putinţa de a cunoaşte dezvoltarea în ştiinţă, literatură, etc. Existenţa papalităţii se datorează apostaziei bisericii apostolice. Devine evident, deci, că eşecul mişcării advente în trăirea şi respingerea luminii soliei îngerului al treilea nu poate conduce decât la făurirea unei icoane a ceea ce papalitatea a fost în Evul Mediu. Istoria se repetă, numai că avem de-a face cu alţi protagonişti.
Nu trebuie să tratăm cu uşurinţă aceste gânduri, întrucât ele sunt acoperite de evenimente întâmplate şi, fiindcă ele constituie un tipar, atunci este musai să credem, fără să greşim, că se vor mai întâmpla. Când lumina Evangheliei este lepădată, atunci este cert că se pregăteşte terenul pentru formarea unor împrejurări care vor conduce la alianţe între biserică şi stat, căci tocmai aşa ceva a fost papalitatea medievală, ce au ca obiectiv stabilit oprimarea tuturor libertăţilor, în speţă cea religioasă. Noi, cei care trăim în lumea de astăzi, am ajuns aici din cauza eşecului bisericii lui Dumnezeu de a-şi face datoria, de a asculta numai de Dumnezeu şi de a nu permite cu nici un chip să fie îndepărtată de Mântuitorul, căci fără El nu putem face nimic, dar absolut nimic, în nici o privinţă.
Ultima mare bătălie va fi între copiii credincioşi ai lui Dumnezeu, aceia care sunt caracterizaţi de solia îngerului al treilea, şi Babilonul cel mare susţinut de Eufratul financiar. Până la urmă, Apocalipsa 18 nu este altceva decât descoperirea a ceea ce se alege de Babilonul cel mare şi de Eufratul pe care stă, ceea ce-l face încrezător că va dăinui veşnic. Dumnezeu a avut grijă să ne dezvăluie cum va sfârşi Babilonul cel mare, alianţa dintre protestantismul apostaziat împreună cu papalitatea şi puterea politică şi financiară a lumii întregi, dacă includem și Eufratul care susține această babilonie. Acest mastodont acoperă toată lumea contemporană, este o confederaţie în care sunt cuprinşi toţi oamenii. Nimeni nu poate alege un loc neutru. Aşa ceva este imposibil.
De asemenea, Inspiraţia divină are grijă să ne arate ce atitudine are Eufratul în raport cu Babilonul pe care îl sprijină până la un punct. În studiul următor vom descoperi împreună cum seacă Eufratul şi cum Babilonul cel mare rămâne fără putere. Până la urmă, Apocalipsa 18, după cum singuri vom vedea, este imaginea întregită a altor profeţii care vorbesc despre secarea Eufratului şi distrugerea Babilonului cel mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu