"Vor avea loc mari schimbări"

      "Sunt însărcinată să spun oamenilor noştri că nu îşi dau seama că diavolul are tot felul de şiretlicuri, şi le aduce la îndeplinire în moduri la care ei nu se aşteaptă. Agenţii lui Satana vor inventa modalităţi de a face păcătoşi din sfinţi.

     Vă spun acum că atunci când voi fi condusă la odihnă, vor avea loc mari schimbări.

     Nu ştiu când voi fi luată, însă doresc să-i avertizez pe toţi împotriva tuturor şiretlicurilor diavolului.

     Vreau ca oamenii să ştie că i-am avertizat pe deplin înainte de moartea mea.

     Nu ştiu ce schimbări vor avea loc în mod deosebit, dar ei ar trebui să fie vigilenţi în ce priveşte fiecare păcat imaginabil pe care Satana va încerca să-l imortalizeze." Manuscript 1, 24 februarie 1915. 

Aceste cuvinte de avertizare îi aparţin profetului marii mişcări advente, şi le-a rostit înainte cu câteva luni de moartea ei. Sunt cuvinte care sunt menite a ţine spiritul treaz al tuturor celor ce sunt ucenici ai lui Hristos. Ele au fost consemnate după apostazia alfa, de la începutul sec. al XX-lea, care a introdus în sânul adventiştilor idei spiritualiste cu privire la Dumnezeu. Este vorba despre ideile panteiste ale unuia dintre cei mai mari medici ai lumii, promotorul unui stil de viaţă sănătos şi totodată inventatorul aparatelor de fitness, prezente astăzi în toată lumea. Acesta a fost renumitul doctor John Harvey Kellogg. Apostazia cu pricina a venit aproape ca un lucru firesc după respingerea mesajului vestit în 1888, pe calea aleasă de Dumnezeu. Pe scurt, apostazia alfa a fost contrafacerea soliei din 1888, cu accentul pus pe panteism, prin care se susţinea că Dumnezeu este o esenţă ce este prezentă în iarbă, în frunze, în flori, în copaci, în natură cu tot ce cuprinde ea. Dintr-o persoană, panteismul face din Dumnezeire doar o esenţă.

Dacă respingerea soliei din 1888 a adus cu sine o astfel de apostazie, la care se adaugă pierderea Sanatoriului, condus de însuşi Kellogg, apoi a clădirii unde era adăpostită tipografia bisericii şi a sălii de închinare, Dime Tabernacle, unde în fiecare Sabat se strângeau aproximativ 4000 de credincioşi, atunci ce alte schimbări urmau să mai aibă loc în sânul adventiştilor? Cuvintele de mai sus fac referire la perioada de după moartea ei, deci după apostazia panteistă. Trebuie să se observe că rezultatele respingerii îngerului din Apocalipsa 18, atunci când şi-a făcut apariţia pentru prima oară în anul 1888, sunt de-a dreptul teribile. Au de suferit atât lumea, cât mai ales biserica pentru care Dumnezeu s-a muncit să-i aducă lumină specială pentru împlinirea unei nevoi speciale. În lume, ivirea Primului Război Mondial, a marii Revoluţii (Bolşevice) Socialiste din Octombrie 1917, a Celui de al Doilea Război Mondial, precum şi a tuturor tulburărilor sociale, până în prezent, îşi găsesc de fapt sorgintea în această respingere şi batjocorire ruşinoasă a manifestării speciale a Duhului Sfânt la Conferinţa de la Minneapolis din 1888. Când biserica lui Dumnezeu este slabă şi descoperită, deci fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu, atunci în lume, în inimile oamenilor au loc schimbări îngrozitoare în efectele lor. Moralitatea şi spiritualitatea oamenilor slăbesc în aşa fel, încât manifestările multora devin aproape demonice. La fel de mult şi natura este afectată. Tot ceea ce suntem şi ne înconjoară astăzi este consecinţa unui eşec lamentabil din trecut al bisericii lui Dumnezeu, luminată cu lumina soliei îngerului al treilea, iar mizeria şi ticăloşiile oamenilor vor continua până la apogeul unei apostazii şi ruine totale a naţiunilor şi a pământului.

Dacă acestea au fost şi sunt, împreună cu urmările lor, realităţile prezente în lume, după respingerea Evangheliei în 1888, cum trebuie să fie starea spirituală a bisericii adventiste, de la acest eveniment şi până astăzi? Vom fi nevoiţi să observăm că spiritul în care a fost primită solia lui Ioan Botezătorul şi lucrarea lui Isus, va fi acelaşi spirit care va caracteriza întregul tărâm adventist, mai puțin fecioarele înțelepte, în imediata apropiere a venirii lui Hristos a doua oară. Venirea îngerului din Apocalipsa 18 în mediul adventist, în viitorul foarte apropiat, este o necesitate din cauza unei mari lipse. Acest fapt este dovedit prin venirea lui mai întâi în anul 1888. Numai pe fondul pierderii spiritului şi puterii sfinţitoare a adevărului, deci a Evangheliei, de către adventişti, a trebuit să-şi facă apariţia acest înger formidabil. 

Bunăoară, societatea iudaică, deci biserica iudaică, nu avea nevoie de glasul de trezire al lui Ioan Botezătorul dacă toţi evreii, cu mic, cu mare, ar fi intrat la nuntă împreună cu Mielul lui Dumnezeu. Au avut la dispoziţie nu mai puţin de 483 de ani (din cei 490 de ani, ultimii şapte ani cuprinzând practic lucrarea şi răstignirea lui Mesia şi terminându-se cu omorârea lui Ştefan cu pietre, semnul părăsirii pentru totdeauna a iudeilor ca popor favorizat de Dumnezeu; cei şapte ani sau ultima săptămână profetică din cele şaptezeci alocate în mod vădit evreilor, se întind între anii 27 d.Hr, anul botezului lui Isus de către Ioan Botezătorul, şi anul 34 d.Hr., anul uciderii cu pietre a lui Ştefan, după cum am menţionat mai înainte) pentru ca ei să se desăvârşească, să devină sfinţi, lepădând orice păcat din inimile lor, ca să-l poată întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat în starea de sfinţenie înfăţişată în mod simbolic prin tot ritualul şi ceremoniile iudaice care se desfăşurau la templu. Ioan Botezătorul a fost doar o favoare cu totul specială pe care Dumnezeu a făcut-o evreilor lipsiţi aproape cu totul de lumina cerească, în pofida deţinerii întregului tezaur al adevărului, aşa cum acest formidabil adevăr era şi este consemnat în Scripturile Vechiului Testament. Religia lor era doar o formă de evlavie, fiind impregnată doar cu spiritul şi filozofia gândirii babiloniene, ce caracteriza Imperiul babilonian, din mijlocul cărora ieşiseră după şaptezeci de ani de robie. Era o religie egoistă, aproape suprasaturată de porunci omeneşti despre ce să crezi, cum să crezi, cum să gândeşti, ce să faci şi ce să nu faci. O religie a basmelor meşteşugit alcătuite făurise un popor priceput în a-l respinge tocmai pe Mesia, pe care îl aşteptau aproape cu disperare.

Aşadar Isaia 40, profeţia care vorbeşte în mod lămurit despre acela care urma să-l prezinte pe Mesia iudeilor, reprezintă doar bunăvoinţă specială divină în favoarea poporului israel. În aceeaşi termeni, îngerul din Apocalipsa 18, sau îngerul al patrulea (este al patrulea fiindcă îşi uneşte toată puterea Duhului Sfânt cu îngerul al treilea), constituie în fapt bunăvoinţă divină arătată într-un mod cu totul deosebit adventiştilor din trecut şi mai ales a acelora din timpul de faţă, când urmează iară să-şi facă simţită prezenţa pentru ultima dată. Prin urmare, lucrarea lui Ioan Botezătorul va fi repetată de către îngerul al patrulea în scopul trezirii credincioşilor adventişti (trebuie înţeles toţi adventiştii din tot cuprinsul adventist, indiferent de gruparea religioasă din care fac parte) în vederea întâmpinării pe norii cerului a lui Mesia, Cel slăvit de astă dată. Reţinem, aşadar, că atât Ioan Botezătorul, cât şi îngerul al patrulea sunt o necesitate pe fondul unei lipse acute în interiorul bisericilor care au trăit şi trăiesc o mare înşelăciune, şi care, amândouă - biserica iudaică şi biserica adventistă - au deținut și deţin tezaurul adevărului descoperit. Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus din Nazaret, Mesia, au trebuit să se confrunte cu fariseismul în forma lui cea mai rafinat de înşelătoare. La fel, îngerul din Apocalipsa 18 va trebui să facă faţă, înainte de a-şi da strigarea către Babilonul cel mare, laodiceanismului în forma lui cea mai subtilă, atât de subtilă încât este capodopera cea mai reuşit de iscusită a prinţului întunericului în ce priveşte denaturarea Bibliei şi a mărturiilor Spiritului lui Dumnezeu. 

Ceea ce urmăresc să pricepem, în primul rând, este că lucrarea şi manifestarea îngerului din Apocalipsa 18, este o lucrarea şi manifestare ce includ în mod real lucrarea lui Ioan Botezătorul, cât şi revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii! Dacă nu ar fi aşa, atunci ar fi imposibil ca lumea toată să fie avertizată cu glas tare de îngerul cel puternic. Acest fapt este adeverit prin aceea că slava acestui înger unic luminează întregul pământ, nu doar tărâmul adventist. O să înţelegem mai bine acest aspect deosebit al Evangheliei pe parcursul studiilor noastre. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1.

Deocamdată trebuie să ne lămurim în privinţa condiţiei spirituale în care s-au aflat şi se află bisericile iudaică, în trecut, şi adventistă, în prezent. Trebuie să pricepem de ce este absolut necesară prezenţa unui glas de avertizare pentru biserică, şi asta întrucât ambele biserici au susţinut şi susţin cu emfază că deţin comoara adevărul descoperit. O întrebare care intră în logica acestei situaţii prezentate ar fi aceasta: Dacă eu deţin adevărul, lămurit descoperit şi desluşit prin grija părintească a Tatălui din cer, atunci de ce ar fi nevoie să fiu avertizat ca şi cum nu aş deţine adevărul Evangheliei? Când ai ceva de preţ este absurd să ţi se spună că nu ai acel lucru, că îţi lipseşte, de vreme ce tu poţi face dovada că îl ai. Toată problema, cu tâlc, este dacă ai reuşit să apreciezi la adevărata lui valoare acel lucru de preţ şi dacă purtarea ta, viaţa ta arată cu adevărat cât de mult îl preţuieşti. Toată ideea este că trebuie să devină una cu tine, că i-ai dat rostul cuvenit pentru care acel lucru de preţ este de preţ în sensul cel mai deplin al valorii sale. Viaţa ta trebuie să fie o ilustrare vie a acelui lucru de preţ, altfel degeaba susţii cu buzele că ai ceva de preţ dacă acel lucru a devenit doar un obiect de artă sau un bibelou în casa ta. Dacă nu dă valoare vieţii tale, pentru care acel lucru este făcut să existe, atunci mărturisirea ta este goală! Înţelegem acum situaţia disperată în care se aflau iudeii şi se află adventiştii de astăzi?

Şi unii şi alţii deţineau şi deţin adevărul descoperit, acest lucru de preţ care este de o valoare egală cu jertfa Mântuitorului, şi, cu toate acestea, au trăit şi îl trăiesc ca şi cum nu l-au avut şi nu îl au. Este o paradigmă îngrozitoare. Cum e posibil să ajungi în rătăcire având lumina cu care poţi lumina întreaga lume? De la aşezarea lor în Canaan, iudeii s-au îndepărtat se poruncile lui Dumnezeu, le-au considerat restrictive, neaducătoare de fericire, de linişte şi mai ales de protecţie împotriva păcatului, şi au umblat astfel în căile specifice popoarelor pe care le alungaseră în parte. "De la intrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie." Hristos Lumina Lumii, cap. Poporul ales, par. 4.

Decăderea trebuie să fie pe măsura luminii adevărului descoperit. Faptul grav este că toate reformele care au avut loc în Israelul din vechime s-au încheiat cu o apostazie şi mai grozavă decât cea anterioară. Rezultatul final nu putea fi decât răstignirea lui Mesia şi îndepărtarea definitivă a lui Israel de la toate privilegiile Evangheliei. Aceasta a fost lucrarea iudeilor care au respins veac de veac, după aşezarea lor în Canaan, adevărul Evangheliei cuprins în legea lui Dumnezeu şi în toate ceremoniile desfăşurate în cortul întâlnirii şi mai apoi la templu. 

     "Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie." Hristos Lumina Lumii, cap. Poporul ales, par. 10.

     "Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu, credinţa se întunecase şi speranţa aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînţelese." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 6.

Când biserica pierde lumina adevărului divin, atunci cum trebuie să fie starea de fapt a omenirii, a acelora care ar fi trebuit să fie luminaţi tocmai cu lumina adevărului? Când biserica ajunge în întuneric, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu poporul israel de-a lungul veacurilor de apostazie, lumea decade pe scara valorilor morale, spiritul de idolatrie, de cruzime şi de violenţă, susţinut prin intermediul sabiei, devine o caracteristică dominantă a societăţii omeneşti. Iată ce ajunsese lumea în timpul primei veniri a lui Isus:

     "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!

     Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 3 şi 4 de la sfârşit.

Pe fondul acesta, în acest cadru al împilării bisericii şi lumii, a trebuit să-şi facă auzit glasul Ioan Botezătorul. El devenise o necesitate, deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, biserica nu s-a păstrat aproape de Dumnezeu, nu a fost credincioasă Soţului ei divin. Tot astfel trebuie că vor sta lucrurile şi în vremea sfârşitului, în timpul când îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să-şi facă apariţia a doua şi pentru ultima oară. Prin solia lui Ioan Botezătorul, Dumnezeu a căutat să îndrepte atenţia şi privirile poporului iudeu înspre Acela care se întrupase, conform profeţiilor biblice, pe care ei trebuia să le cunoască la perfecţie, dacă ar fi rămas credincioşi şi ar fi crescut astfel în viaţa lor spirituală. Numai după ce a avut loc această strigare în interiorul bisericii iudaice, numai de atunci înainte Hristos a putut să aleagă unsprezece ucenici (al doisprezecelea, Iuda, a trebuit să fie primit de Isus la rugămintea ucenicilor), pe care după o educaţie corespunzătoare, timp de trei ani şi jumătate i-a înzestrat cu putere de sus, cu Duhul Sfânt, în Ziua Cincizecimii.

Tot astfel, pe fondul unei decăderi totale în apostazie, indiciul cert al ruinei care-i va urma cu certitudine maximă, în biserica aşteptătorilor, în tot tărâmul adventist de fapt, se va face auzit glasul de deşteptare a celor două categorii de fecioare, înţelepte şi nechibzuite, care alcătuiesc biserica adventiştilor sau adventismul în general. Trebuie să înţelegem un fapt foarte important, în ce priveşte profeţia din Apocalipsa 18,1, şi anume că pământul se va lumina de slava îngerului al patrulea numai după ce are loc trezirea fecioarelor înţelepte! Lumea nu poate fi luminată fără lucrarea de vestire a Evangheliei în toată plinătatea ei, ce trebuie să cuprindă întreg mapamondul. Fără lucrarea şi vestirea lui Ioan Botezătorul, nu ar fi putut fi introdus Mântuitorul şi, ca atare, n-am mai fi putut vorbi despre revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Aşa spuneau profeţiile din Isaia 40 şi Daniel 9,24-27, că trebuie să se desfăşoare evenimentele, şi aşa s-a întâmplat. 

Ioan Botezătorul a fost glasul din pustie, fiindcă aşa ajunsese naţiunea iudaică - pustie spiritual, fără viaţa care curge de sus, în pofida unei realităţi incredibile, aceea că deţineau tot adevărul descoperit în Scripturile Vechiului Testament. Au monopolizat adevărul cu rezultatul că ajunseseră să înşele lumea prin contrafacerea Evangheliei. Să luăm bine aminte la cuvintele următoare, pline de o însemnătate aparte pentru cei ce vor să priceapă:

     "Solia mântuirii se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenţi ai lui Satana pentru distrugerea ei.

     Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 16, 17.

Oricât de greu ar cădea cuvintele următoare adventistului contemporan, ele trebuie să fie scrise: tot astfel, aidoma va fi şi în vremea sfârşitului când îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să-şi facă auzit glasul în mijlocul adventiştilor. Trebuie că starea spirituală a adventismului să fie aidoma celei a bisericii iudaice, iar cuvintele Mântuitorului stau ca mărturie în acest sens, fără putinţa de a fi înţelese greşit: "Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic< şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol..." Apocalipsa 3,15-17. 

Glasul îngerului din Apocalipsa 18 va fi ca glasul lui Ioan Botezătorul în mijlocul poporului evreu. Profeţia care declară răspicat şi lămurit acest adevăr este aceasta: "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!" Maleahi 4,5.6. Această profeţie şi-a găsit împlinirea parţială în viaţa şi lucrarea lui Ioan Botezătorul. Însă, împlinirea ei deplină şi definitivă va fi în viitorul apropiat, căci ne vorbeşte pe şleau despre "ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Trebuie să fim de acord cu faptul că întruparea Mântuitorului nu a avut nimic de a face cu ceva înfricoşător pentru oameni, chiar dacă a fost cea mai măreaţă zi de până acum din istoria omenirii. Mai mult, această profeţie minunată aruncă o lumină deosebită asupra Apocalipsei 18,1, în sensul în care ne descoperă în ce spirit vine acest înger minunat. Deoarece Ioan Botezătorul a venit în spiritul şi în puterea lui Ilie Tişbitul, marele reformator iudaic, atunci este musai ca "Ilie" din această extraordinară profeţie să fie unul şi acelaşi personaj cu îngerul din Apocalipsa 18,1. Şi chiar aşa e, căci ceea ce prezint este întocmai Evanghelia lui Hristos în lumina care străluceşte din sfânta sfintelor a templului ceresc. 

Aşadar, Ilie, cel din profeţia scoasă în evidenţă în Maleahi 4, este îngerul din Apocalipsa 18,1. Acest Ilie, reprezintă şi este totodată şi un simbol cert al glasului de trezire a fecioarelor din biserica aşteptătoare, potrivit pildei celor zece fecioare. Vezi Matei 25,1-13. Aceste profeţii fabuloase se întrepătrund, sunt practic un singur tot, vorbesc despre acelaşi eveniment. Prin urmare, "Ilie", glasul care trezeşte din aţipirea lor ambele categorii de fecioare şi îngerul din Apocalipsa 18,1, în prima lui fază, sunt unul şi acelaşi lucru. De ce vorbesc despre o primă fază a lucrării acestui înger de vestire? Fiindcă acest înger este mai mult decât o persoană, este o mişcare de trezire, care mai apoi ajunge o mişcare mondială, deci în afara adventismului. La început trebuie iniţiată trezirea printr-un glas foarte hotărât, dar plin de compasiune, iar această lucrare va fi începută prin leviţii spirituali. Acest ucenic sau ucenici ai lui Hristos, ca şi Ioan Botezătorul, înţeleg semnele timpului în care trăiesc, pricep înţelesul profeţiilor care vorbesc despre această trezire şi ajung să fie primii care, mânaţi cu totul special de Duhul Sfânt, rostesc cuvintele de avertizare. Când Ioan Botezătorul a înţeles când trebuie să-şi rostească solia, el a rostit-o, a ştiut precis că venise timpul pentru aşa ceva. Tot astfel, când acest om sau oameni - leviţii spirituali - vor înţelege urgenţa timpului în a vesti solia de trezire, pe care deja o au, o cunosc şi o trăiesc, atunci o vor face în puterea deplină a Duhului Sfânt. Nu va fi nimic omenesc, ci totul va fi dumnezeiesc, căci Dumnezeu va lucra altfel decât conform ordinii obişnuite a lucrurilor. 

Am arătat mai sus cum iudeii au ajuns să monopolizeze adevărul, şi care a fost rezultatul acestui lucru îngrozitor. Ei bine, tot aşa vor face şi adventiştii, adică fecioarele nechibzuite, care sunt imaginea perfectă a laodiceanismului. Adventiştilor, Dumnezeu le-a încredinţat cel mai frumos adevăr din câte au existat vreodată. Acest adevăr a ajuns să fie monopolizat, şi s-a stricat. Rezultatul? L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa, tocmai slava cu care îngerul din Apocalipsa 18 va lumina toată lumea! Dacă n-ar fi aşa, atunci această profeţie n-ar fi trebuit să existe! Necesitatea venirii acestui înger nemaipomenit rezidă în faptul că starea spirituală a adventismului este orbirea, ticăloşia, nenorocirea, sărăcia şi goliciunea. Nu eu spun că aşa este, ci Domnul oştirilor. Cine poate pune o radiografie mai exactă asupra unei biserici bolnave spiritual, dacă nu Mântuitorul? Îngerul acesta a devenit o necesitate tocmai fiindcă adventismul este bolnav! (Oamenilor sănătoşi nu li se prescrie niciodată alifie, şi mai ales pentru ochi; niciodată).

Este demn de observat că acest înger nu se află în lista celor enumeraţi în Apocalipsa 14. Numai aici se vorbeşte despre solia de vestire şi misiunea celor trei îngeri, care sunt şi primii prezentaţi în ordinea lor. De ce acest lucru? Fiindcă Dumnezeu dorea să încheie repede şi cu folos lucrarea de mântuire, de salvare pentru toţi oamenii încă de la jumătatea sec. al XIX-lea, aşa după cum am arătat în primul studiu. Prin urmare, este logic şi raţional să deducem că, dacă a devenit imperios necesar ivirea altui înger, care să-şi unească puterea cu îngerul al treilea, trebuie că ceva s-a întâmplat cu întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 în mediul adventist.

Respingerea soliei din 1888 a adus cu sine nişte crize teribile pentru biserica adventistă, aşa cum am subliniat în debutul studiului de faţă. A doua mare ocazie pe care au avut-o, de a-şi îndrepta purtarea faţă de Dumnezeu, a venit în mod inedit în anii 1950 ai secolului trecut, când doi tineri misionari, Wieland şi Short, au înaintat un manuscris Conferinţei Generale a bisericii adventiste, în care solicitau respectuos ca biserica, prin conducerea ei, să recunoască adevărul usturător că nu au primit, ci au respins lumina Evangheliei în 1888, aşa cum o adusese chiar îngerul din Apocalipsa 18, şi că este nevoie de o pocăinţă colectivă, deci care să implice întreaga biserică, dar mai ales conducerea. Răspunsul oficial a fost că biserica nu are nevoie de pocăinţă, că de fapt în 1888 doar anumiţi pastori au respins Evanghelia, dar nu şi conducerea ei. 

      "Noi nu credem că este în armonie cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru conducerea din prezent a mişcării să recunoască sau să mărturisească, fie în public, fie în particular, orice greşeală făcută de către o generaţie din trecut. În multe ocazii au fost perioade de apostazie în zilele lui Israel, şi câteodată aceste îndepărtări de Dumnezeu au fost cu adevărat foarte dureroase, dar noi nu găsim că Domnul cere generaţiei următoare să mărturisească greşelile şi fărădelegile generaţiei de dinainte, ca o condiţie pentru revărsarea binecuvântării Sale peste poporul Său. Dumnezeu i-a chemat pe copiii Săi să se pocăiască de păcatele lor, iar când ei s-au întors la El cu toată inima, i-a primit cu bunătate şi le-a dat cele mai bogate binecuvântări divine.

     Acelaşi lucru este adevărat în experienţa primilor ucenici ai lui Isus, dar dintr-un alt punct de vedere. Până la timpul înălţării lui Isus, ei încă mai păstrau vederi eronate cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, însă noi nu găsim că Domnul le cere să facă vreo mărturisire publică a acestor idei greşite privitoare la scopul Său, indiferent că erau ale lor sau ale predecesorilor lor. Aceşti bărbaţi se bucuraseră de o experienţă unică prin faptul că aveau părtăşie personală cu Domnul lor; totuşi, chiar în ciuda acestei părtăşii intime ei au dat greş în a discerne multe adevăruri vitale pe care El le învăţa.
     Atragem atenţia la aceste exemple nu pentru a minimaliza în vreun fel fărădelegile izraeliţilor, sau eşecul ucenicilor de a umbla pe calea luminii crescânde, ci o facem cu scopul de a accentua ideea că propunerea voastră nu este în armonie cu planul lui Dumnezeu în purtarea Sa cu poporul Său.
     Nu este necesar deloc să ne întoarcem iarăşi la 1888; acele zile sunt de domeniul trecutului, sunt decenii care au trecut, şi în cele mai multe cazuri n-au nici o legătură cu viaţa acelora care acum lucrează pentru Dumnezeu. Noi trebuie să gândim în termenii de astăzi şi să ne asigurăm în inimile noastre că orice lecţie care a putut fi adunată din experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu este învăţată cu adevărat de către noi în această generaţie, ca nu cumva să dăm greş şi noi în aceleaşi exemple de necredinţă. În acest ceas târziu, nu este datoria noastră să ne ocupăm de greşelile conducătorilor sau credincioşilor din trecut. Noi îi putem lăsa fără grijă pe acei fraţi în seama Domnului, căruia ei au căutat să-i slujească. După toate acestea, cine suntem noi să să ne luăm libertatea de a de pocăi în numele lor? Cine ne-a oferit nouă prerogativa de a-i judeca, aşa încât să fie necesară din partea noastră, acum în acest ceas târziu, o mărturisire ca Dumnezeu să poată da binecuvântările Sale poporului rămăşiţei? Această învăţătură este în totală contradicţie cu modelul divin, iar noi credem că o asemenea cale nu poate ajuta la realizarea nici unui scop bun." First General Conference Report, pag. 9. A se vedea şi A Warning and its Reception, pag. 253.

A urmat, bineînţeles, o serie de crize în interiorul bisericii, mai ales în domeniul doctrinei. A fost greu încercată doctrina referitoare la sanctuarul de sus şi la ispăşire, de asemenea învăţătura sănătoasă cu privire la naşterea Mântuitorului în carne păcătoasă, carnea lui Adam după căderea sa, a fost schimbată şi adusă pe aceeaşi linie cu gândirea evanghelicilor. Învăţătura nesănătoasă dar deosebit de atractivă a antitrinitarismului câştigă teren şi distruge discernământul spiritual al celor sinceri, mai ales în zilele noastre. De asemenea, profeţia celor 2300 de ani este răstălmăcită, interpretată într-un mod care nu are nici o legătură cu Spiritul profeţiei. Mai sunt teologi şi pastori care se străduiesc să accentueze că ispăşirea s-a încheiat la cruce, or aceasta este o învăţătură protestantă limitată, fără puterea şi slava soliei îngerului al treilea. Învăţătura sănătoasă a Evangheliei veşnice, adică exact a întreitei solii îngereşti, a fost stricată. Monopolizarea adevărului şi interpretarea greşită a Evangheliei nu au făcut altceva decât să-l jefuiască pe Dumnezeu de slava Sa. (Este chiar slava cu care este învăluit îngerul al patrulea).

Marile schimbări despre care a avertizat profetul lui Dumnezeu pe patul de suferinţă, au început să se vadă începând cu anii 1950. De atunci există o degringoladă în interiorul adventismului. Respingerea Mântuitorului se va repeta şi în mediul adventist laodicean. Aceeaşi îndepărtare de Dumnezeu aduce cu sine aceleaşi consecinţe. Cum a fost, va mai fi, nu este nimic nou sub soare. 

     "În biserici (bisericile adventiste) trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor, ei se vor opune lucrării. >De ce<, zic ei, >să nu fim în stare să cunoaştem Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi ani?< Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<. Talentul, experienţa îndelungată nu vor face din oameni canale de lumină dacă nu se pun sub razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii". The Review and Herald Extra, 23 decembrie 1890.

Aşadar, îngerul al patrulea va fi respins tot aşa cum s-a întâmplat în 1888, dar cu toate acestea nu va da greş în misiunea sa. 

Cuvântul profetic ne dezvăluie faptul că istoria poporului evreu stă ca model pentru biserica ultimei generaţii, un model pe care-l va repeta sau copia aproape întru totul (Aici vorbim doar despre încercările şi atitudinea poporului evreu de dinaintea primei veniri a lui Isus). "Încercările copiilor lui Israel şi atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos, mi-au fost prezentate din nou şi din nou pentru a ilustra situaţia poporului lui Dumnezeu în experienţa lui de dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos - cum a căutat vrăjmaşul fiecare ocazie pentru a pune stăpânire pe mintea iudeilor, iar astăzi el caută să orbească mintea slujitorilor lui Dumnezeu, aşa încât să nu fie în stare să discearnă adevărul preţios." Solii alese, vol. 1, cap. Cum să tratezi un punct de doctrină controversat, par. 1.

Ceea ce am dorit şi urmărit să reţinem este că îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, este o necesitate într-un cadru religios lipsit cu totul de viaţa care se coboară de sus, şi care face vie o biserică, o însufleţeşte cu puterea mântuirii. Prezenţa lui nu şi-ar avea rostul dacă biserica este plină de lumina descoperită a Evangheliei şi caracterizează viaţa tuturor credincioşilor. Apoi, doresc să reţinem cum profeţia din Apocalipsa 18 este o împlinire în acelaşi timp a profeţiilor din Maleahi 4 (Ilie, simbolul leviţilor spirituali, care apoi devin o mişcare de mare amploare ce dă o mare strigare mondială) şi Matei 25 (glasul care trezeşte toate fecioarele din somnolenţa lor). Ea însă mai constituie şi o altă împlinire a unei alte profeţii rămasă neîmplinită până astăzi, aşa după cum voi arăta în studiile următoare. 

Istoria trecutului se va repeta în viitorul imediat. Protagoniştii vor fi alţii, dar spiritul care se luptă pentru supremaţie în lume este acelaşi. Ceea ce n-a reuşit să facă vreodată biserica lui Dumnezeu de-a lungul timpului, până astăzi, vor reuşi cei 144.000 de credincioşi, simbolul tuturor fecioarelor înţelepte şi a acelor credincioşi care i-au seama la marea avertizare a îngerului din Apocalipsa 18. Îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, va reuşi pe deplin în misiunea sa, punând sfârşit definitiv istoriei păcatului. El este îngerul îmbrăcat în slava Cerului, slava desăvârşirii divine.