Proba sanctuarului

Prin planul de mântuire, Dumnezeu a avut în vedere reabilitarea totală a omului prin salvarea din păcat, o putere ce ne ţine în sclavia lui îngrozitoare. Întreg acest plan al mântuirii este practic o descoperire a tainei lui Dumnezeu, a acelui monument al ingeniozităţii divine numită întrupare sau naştere a Fiului lui Dumnezeu ca om adevărat. Scopul întrupării era descoperirea caracterului lui Dumnezeu într-un mediu ostil, al păcatului, aşa cum este pământul nostru, descoperirea caracterului lui Satana, ca ucigaş şi tatăl minciunii, şi distrugerea păcatului din inimile tuturor oamenilor care voiesc mântuirea şi viaţa veşnică alături de Dumnezeu.

Toate aceste lucruri trebuiau să fie o manifestare a Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc păcătos, predispus la păcătuire, având deci toate slăbiciunile specifice şi cunoscute de oameni în natura şi în viaţa lor personală. În trupul Său uman locuia Spiritul lui Dumnezeu, adică viaţa aceea care nu poate muri, nu poate fi ispitită, şi care este chiar slava lui Dumnezeu. Era o viaţă ascunsă, înfăşurată în singurul material ce putea fi luat prin naştere de pe acest pământ corupt de păcat, şi anume natura omenească. Cel mai bun mijloc de învăţare a acestei realităţi este fără îndoială sanctuarul sau cortul întâlnirii, numit şi cortul mărturiei.

Acest cort magnific, cu precădere în interiorul lui, era un simbol pentru poporul evreu al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Prin acest simbol, Dumnezeu le asigura lecţii importante cu privire la taina lui Dumnezeu, însăşi întruparea lui Mesia, precum şi cu privire la izbăvirea de păcatul stăpânitor. Dumnezeu le poruncise astfel: "Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor". Exod 25,8. Ca să descopere minţii lor, care fusese familiarizată îngrozitor cu robia egipteană, planul mântuirii, care prevedea întruparea lui Dumnezeu pe acest pământ, Isus însuşi avea să-i înveţe, dându-le mare pricepere în acest sens, să transpună acest plan al mântuirii în forma unui cort, unde să locuiască Cel veşnic.

Ca să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu este o Fiinţă glorioasă, reală, şi nu doar o idee închipuită transpusă sub formă de chipuri sculptate, aşa cum fuseseră obişnuiţi în Egiptul politeist şi păcătos, Isus i-a învăţat să construiască un locaş, care trebuia să fie o dezvăluire a caracterului acestei Persoane sublime, dar şi felul cum urma să se întrupeze pe pământ, chiar în mijlocul naţiunii iudaice, desigur la timpul hotărât. Acel cort neasemuit de frumos nu era decât o slabă închipuire sau reprezentare a lucrurilor cereşti, el fiind doar copia adevăratului sanctuar care nu a fost făcut de mâini omeneşti, ci chiar de Dumnezeu.

     "Poporul însă era leneș în privința învățării lecției. După cum fuseseră obișnuiți în Egipt cu reprezentările materiale ale Dumnezeirii, și acestea de cea mai degradantă speță, le era greu să conceapă existența sau caracterul Celui nevăzut. Fiindu-i milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenței Sale. >Să-Mi facă un locaș sfânt<, a spus Domnul; >și Eu voi locui în mijlocul lor.< Exod 25,8.
     Pentru construirea sanctuarului ca locuință a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucțiuni să facă toate lucrurile după modelul lucrurilor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a descoperit lucrurile cerești, iar tabernacolul, cu tot ceea ce ținea de el, a fost lucrat după chipul celor văzute acolo.

     Așadar lui Israel, în mijlocul căruia a dorit să locuiască, i-a dezvăluit gloriosul Său caracter desăvârșit. Modelul le-a fost arătat pe munte când Legea a fost dată de pe Sinai, când Dumnezeu a trecut pe dinaintea lui Moise și a rostit: >Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie<. Exod 34,6." Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 7-9.

Prin acest cort, Dumnezeu a pus la dispoziţia poporului israel, sub privirile lor, ca un lucru vizibil şi pipăibil pentru fiecare dintre ei, un simbol al caracterului Său, adică o reprezentare a ceea ce va fi Mesia în mijlocul lor, atunci când se va întrupa, şi cu aceasta o înfăţişare a ce poate fi omul unit cu Dumnezeu, în planul mântuirii. Dumnezeul cerului voia să-i înveţe că Fiul lui Dumnezeu se va întrupa în mijlocul lor, având un trup exact ca al lor, dar înăuntrul căruia domnea prezenţa şekinei, adică Dumnezeu însuşi. Ceea ce era cortul, având prezenţa şekinei în interiorul sfintei sfintelor, tot astfel trebuia să fie Mesia în mijlocul oamenilor. 

Cu alte cuvinte, acel cort, în ce priveşte materialele din care era făcut, era o descoperire, un simbol al naturii omeneşti, căzute, slabe şi muritoare, cu care Mântuitorul avea să-şi înveşmânte propria dumnezeire, reprezentată foarte bine de şekina din sfânta sfintelor. Este construcţia care descoperea în cel mai impunător mod unirea dintre divin şi uman, dintre Dumnezeu şi om, dintre natura veşnică, neîmprumutată, nederivată şi de sine stătătoare a Fiului lui Dumnezeu, cu natura omenească păcătoasă, slabă şi muritoare, cu tot ce implică acest termen. Între alte lecţii preţioase, aceasta este cea mai impunătoare, cea mai măreaţă din câte există; să descoperi printr-un lucru măreţia caracterului lui Dumnezeu şi felul naşterii precum şi starea lipsită de păcat a Aceluia care îşi propusese să devină Garantul omenirii.

     "Prin Hristos avea să fie împlinit scopul pentru care tabernacolul era un simbol - acea clădire glorioasă, cu pereții săi de aur strălucitor, care aruncau curcubeie de culoare, cu perdele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoții înveșmântați într-un alb fără pată, iar în taina adâncă din locașul cel mai ascuns, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecați, care se închinau, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească țelul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. Mult timp după aceasta, apostolul Pavel aducea înaintea noastră același scop, vorbind prin Duhul Sfânt:

     >Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: și așa sunteți voi.<" Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 11, 12.

Deci, tabernacolul, ori altfel spus cortul mărturiei, era un simbol al lui Hristos. Ce ţel urmărea Dumnezeu prin acest cort, cu tot ce conţinea el? Desăvârşirea sufletului omenesc, ce trebuie să fie o copie a desăvârşirii Modelului divin, adică a lui Isus Hristos cel întrupat! Pe de o parte, Dumnezeu voia să-i conştientizeze că nici un om nu poate ajunge prin eforturi proprii la o asemenea stare, dar că este cu putinţă dacă urmăm Calea divină - calea iertării şi a izbăvirii de păcat. "O altă lecție, tabernacolul, urma să-i învețe, prin serviciul jertfei, lecția iertării păcatului și a puterii, prin Mântuitorul, de a fi ascultători." Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 10.

Aşadar, intenţia glorioasă a lui Hristos, în legătură cu acest sanctuar, era să-i conştientizeze că idealul divin nu este doar ca marele Dumnezeu să locuiască printre ei, ci chiar în ei, în sufletul lor, în mintea lor, astfel încât ei să devină temple ale neprihănirii, ale slavei cereşti. Le arăta că El poate locui fără probleme într-un cort, ale cărui materiale proveneau toate din ţara plăcerilor păcatului, Egiptul antic. Acest fapt în sine, referitor la materialele din care era construit cortul, nu întina, nu mânjea prezenţa şekinei, ci dimpotrivă făcea cortul să fie neasemuit de frumos pe dinăuntru. 

Prin urmare, locuirea lui Hristos în inimile noastre, prin prezenţa vieţii Sale spirituale, în aceia care sunt membri ai familiei cereşti prin naşterea din nou, nu este întinată de către natura omenească slabă şi degradată, supusă morţii, ci dimpotrivă prezența Lui sfinţeşte vasul. Este foarte important să observăm distincţia clară între spiritul prezent în cortul mărturiei, sub forma şekinei, şi cortul ca atare. Construcţia era una, şekina era altceva. Deci, avem de-a face cu un spirit, un duh de viaţă, de natură spirituală, şi cu o construcţie care era de natură materială sau materie. 

Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi la naşterea lui Hristos. Trupul Său provenea pe filieră umană, după cum era şi normal, şi era un lucru, pe când duhul din El sau propria Lui natură divină nemuritoare, care este de natură spirituală, era alt lucru. În vasul omenesc, ca de altminteri în orice vas sau trup zidit de Dumnezeu al oricăreia dintre făpturile Lui, trebuie să se afle în mod obligatoriu un spirit, adică o prezenţă de natură spirituală, care poate întina, ca în cazul omului păcătos, sau sfinţi vasul respectiv, ca în situaţia omului născut din nou. Este imposibil ca vreuna dintre creaturile lui Dumnezeu, indiferent de starea în care se găsesc, cu păcat sau fără păcat, să fie lipsită de partea spirituală, numită spirit. Aşa ceva nu există, fiindcă aceasta este singura manieră în care creează Dumnezeu. Întruparea lui Hristos atestă în cel mai grăitor mod această realitate indubitabilă: o natură divină, spirituală, dar o prezenţă reală, a fost îmbrăcată, prin naştere, cu un corp material, deci materie. În vasul trupesc al lui Hristos se afla şekina spirituală, adică acel lucru care îl face pe El să fie exact ceea ce susţine că este, şi anume Dumnezeu.

Pentru ca omul să redevină sfânt, este obligatoriu ca în vasul său, în trupul său uman, să locuiască, să se afle viaţa lui Dumnezeu, care nu este altceva decât prezenţa unei naturi divine spirituale. Păcatul ţine şi este doar de natură spirituală, niciodată materială. Carnea noastră, bunăoară, nu poate păcătui, fiindcă-i materie, nu spirit. Dar, cu spiritul, cu duhul care se află în mintea noastră, putem păcătui, căci în inima noastră se află chiar izvorul păcătuirii. Trupul nostru este doar un mijloc prin care se arată păcatul prin fapte păcătoase.

     "În fiecare inimă există nu numai putere intelectuală, ci şi spirituală, o percepţie a ceea ce este drept, o dorinţă de bine. Însă, împotriva acestor principii se luptă o putere opusă. Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în experienţa fiecărui om. În natura sa există o înclinaţie către rău, o putere căreia, dacă nu primeşte ajutor, nu i se poate împotrivi. Pentru a putea ţine piept acestei forţe, pentru a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului său îl acceptă ca fiind singurul vrednic de atins, el nu poate găsi ajutor decât într-o singură putere. Puterea este Hristos. Cooperarea cu această putere este cea mai mare nevoie a omului." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Ca atare, putem spune cu certitudine că noi nu păcătuim pentru că facem fapte păcătoase, ci facem fapte păcătoase fiindcă suntem deja păcătoşi. Este întocmai ca pomul cel rău care nu poate face roade bune orice i-am face. El nu este rău fiindcă face roade rele, ci face acele roade tocmai pentru că este incapabil să facă altceva. Cu alte cuvinte, noi nu devenim răi abia când ies la iveală faptele păcătoase pe care le săvârşim, ci le săvârşim fiindcă asta este starea în care ne aflăm şi nu putem face altcumva. Ceea ce ne îndeamnă la păcat este acel spirit rău sau păcătoşenia care se află în vasul nostru, în natura noastră omenească. Prin urmare, spun cu toată siguranţa că noi suntem mai întâi păcătoşi în spirit, nu în carne, de aceea legea lui Dumnezeu ne condamnă înăuntrul nostru acea prezenţă rea cu care ne naştem, şi pe care Hristos nu a avut-o, fiindcă aşa ne învaţă sanctuarul. Aceasta este realitatea Evangheliei veşnice. 

Ca să devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu trebuie ca templul sufletului nostru, adică partea spirituală din noi, domeniul care aparţine spiritului, care este o prezenţă spirituală reală în noi, să fie curăţat prin lucrarea Duhului Sfânt, care distruge acel spirit rău, care este de fapt o viaţă rea, eul lui Satana, spiritul neascultării, etc, şi pune în locul rămas liber duhul vieţii spirituale, adică natura divină a lui Hristos, care este propriul Său caracter. Toată această lucrare se petrece doar în domeniul spiritual, nu are nimic de-a face cu carnea, cu structura ei moleculară; nu o schimbă cu nimic. După cum prezenţa şekinei nu schimba materia din care era făcut cortul, acele materiale trebuind mereu, din timp în timp, să fie schimbate, fiindcă se uzau, tot astfel prezenţa lui Hristos în noi nu ne schimbă carnea deloc. Ea rămâne aceeaşi ca şi înainte de această transformare uimitoare, cu singura deosebire că acum carnea devine o unealtă a neprihănirii, căci neprihănirea şi-a făcut loc în suflet, chiar acolo unde mai înainte era prezentă vrăjmăşia lui Satana, adică acel spirit, acea putere care ne ţinea sub stăpânire şi ne controla şi voinţa, şi natura noastră omenească.

     "Prin curățirea templului, Isus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului - de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul." Hristos Lumina Lumii, cap. În templul Său, par. 16.

Prin cortul mărturiei, ulterior devenit un templu de o extraordinară măreţie, pe vremea lui Solomon şi apoi a lui Irod cel Mare, Dumnezeu caută să ne înveţe două lecţii de cea mai mare importanţă: 1) că întruparea lui Hristos presupunea înveşmântarea vieţii de Dumnezeu, care este de natură spirituală, cu o natură umană păcătoasă şi muritoare, care este de natură materială, cu alte cuvinte, că în carne locuieşte un spirit, fiindcă altfel nu putem exista ca fiinţe morale, şi 2) că omul poate fi eliberat de prezenţa spiritului rău din el, deci de păcat sau de starea de păcătoşenie, doar prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt, omul devenind astfel un templu al Duhului Sfânt, adică exact ce a preconizat Dumnezeu prin planul mântuirii.

Naşterea lui Hristos este o realitate a ceea ce are loc în toţi aceia dintre oameni care vor să fie eliberaţi de păcat. Hristos a venit ca un om născut din nou din împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă exact de acolo a venit până la urmă. Toată această lucrare de izbăvire de păcat are de-a face cu tărâmul spiritual, un tărâm tot la fel de real ca cel material, numai că noi nu îl putem percepe şi accepta decât prin credinţă, întrucât credinţa este singura cheie a cunoaşterii adevărate în tot ce priveşte acest tărâm. Dacă Duhul Sfânt săvârşeşte lucrarea Lui extraordinară în acest domeniu, şi dacă El este Duh sau Spirit prin excelenţă, atunci înseamnă că ne este descoperită realitatea acestui tărâm, astfel încât să nu ne îndoim, dacă dorim.

Dacă Duhul Sfânt este Spirit, ca de altfel şi Dumnezeu, (Ioan 4,24) iar viaţa lui Hristos este de natură spirituală, înseamnă că în mod implicit şi real Satana este spirit, iar viaţa lui este tot de natură spirituală. Fiinţele spirituale sunt întocmai ca şi fiinţele materiale, adică oamenii. Deosebirea este în ce priveşte natura din care am fost creaţi, noi din materie, ca să ne putem înmulţi, iar ei din "vânturi", o suflare de la Dumnezeu care nu are specificul materiei. "Şi despre îngeri zice: >Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui<." Evrei 1,7.

Putem conchide, aşadar, că adevărul referitor la întrupare şi natura păcatului trece cu brio proba sanctuarului, în sensul că învăţătura aparţine Evangheliei, vine de sus şi este plină de slava lui Hristos. Este un fapt demonstrat chiar prin realitatea templului pământesc, prin care Hristos a urmărit să ne înveţe aceste lecţii extraordinare ce privesc până la urmă mântuirea noastră.

     "Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: >Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor<, Exod 25,8, și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. >Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.<" Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 14.

Cum arăta cortul mărturiei, cu prezenţa şekinei în el, în vremea lui Moise, tot astfel trebuia să fie făcut Isus Hristos, şi tot astfel ajungem fiecare dintre noi, dacă permitem Duhului Sfânt să repete lucrarea întrupării lui Isus în sufletele noastre. Prezenţa şekinei era o realitate care descoperea existenţa domeniului spiritual, atât în plan real, să-i spunem fizic, pentru că într-o bună zi vom ajunge acasă în cetatea cerească, cât şi în plan sufletesc. În carnea umană, cât şi în natura îngerilor sau a celorlalte fiinţe necăzute în păcat, există un spirit, aşa cum este descoperit prin cortul mărturiei. Nu se poate face rabat de la această realitate incontestabilă.

De aceea, a spune că păcatul sau păcătoşenia nu este o prezenţă reală în sufletul sau în inima omenească încă de la naştere, sub forma unei naturi spirituale, de viaţă rea, ostilă cu totul lui Dumnezeu, înseamnă a tăgădui realitatea învăţăturii conţinute şi descoperite prin intermediul sanctuarului. Noi ne naştem în postura de temple ale întunericului, în care nu se află lumina lui Dumnezeu. Când întunericul este îndepărtat, atunci trupurile noastre şi implicit inimile sau minţile noastre devin temple ale luminii, iar această lucrare are loc doar prin experienţa naşterii din nou, prin credinţă. Despre Hristos stă scris că "În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor". Ioan 1,4. Viaţa aceasta era şekina din cortul mărturiei. Cu toate acestea, se spune mai departe, că nici lumea, nici ai Săi, adică poporul iudeu, nu l-au cunoscut şi nici nu l-au primit. De ce? Pentru că în lume şi în poporul israel se afla întunericul. Aceasta este, din păcate, condiţia umană; ne naştem în întuneric, avându-l în inimile noastre. "El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit." Ioan 1,10.11.

Şi acum urmează contrastul, în legătură cu cei care au primit Lumina ca pe lumina sufletului lor, care i-a eliberat din robia păcatului, eliberare care nu se face "din sânge", şi "nici din voia firii" noastre, adică prin naşterea din sămânţa lui Adam, ci prin şi din Dumnezeu, ceea ce înseamnă o naştere spirituală. "Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu." Ioan 1,12,13.

Aceasta este Evanghelia conţinută în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, un adevăr care vine din sfânta sfintelor, din sanctuarul ceresc, marele original după care a fost făcut cel pământesc, cortul mărturiei. Este un adevăr plin de lumină, care va ajuta la edificarea multor minţi ce vor să cunoască realităţile acestei Evanghelii minunate. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12.