Păcătoşenia - starea naturală a inimii nerenăscute

Este un fapt adeverit în cel mai grăitor mod că Mesia trebuia să se nască sau să fie făcut "sub lege". Această realitate incontestabilă este încărcată cu toată autoritatea divină. Pur şi simplu nu poate fi tăgăduită. A spune că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat altfel decât "sub lege", adică a susţine că El nu a fost făcut vinovat, blestem, păcat şi condamnat prin naşterea Sa din femeia aflată în condiţia păcătoasă, înseamnă a tăgădui cu desăvârşire pe Tatăl şi pe Fiul. Înseamnă a deţine un ceva, o învăţătură care nu vine din sanctuarul ceresc şi, deci, care nu este Evanghelia veşnică sau taina lui Dumnezeu descoperită.

Hristos trebuia să vină exact acolo unde se aflau oamenii, adică în starea de vinovăţie şi condamnare, să fie exact aşa cum sunt oamenii, adică să aibă un trup uman păcătos, ceea ce înseamnă degradat de păcat şi supus legii eredităţii, predispus la păcătuire dacă dorea să dea curs ispitelor lui Satana, pentru că numai în felul acesta putea să ne răscumpere. Cu toate acestea, în pofida faptului că a fost om cu absolut tot ce înseamnă noţiunea de om, aşa cum o cunoaştem fiecare dintre noi, Isus Hristos nu s-a născut cu păcătoşenia specifică omului în condiţiile păcatului, adică cu prezenţa vrăjmăşiei şi a spiritului neascultării în inima Lui. Hristos nu se putea naşte ca prizonier sau captiv al lui Satana. Aşa ceva era imposibil.

     "La timpul cuvenit, El trebuia să fie descoperit în chip de om. El trebuia să-şi ocupe poziţia în fruntea omenirii, luând natura dar nu şi păcătoşenia omului." The Signs of the Times, 29 mai 1901.
     "În El nu era nici vicleşug, nici păcătoşenie,... totuşi El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă." The Signs of the Times, 30 iulie 1902.

Observăm că păcătoşenia este ceva specific omului, ceva care îl caracterizează. Este demn de toată atenţia felul în care Inspiraţia divină ne vorbeşte despre întruparea lui Hristos. Ne spune că Hristos a luat natura umană păcătoasă, adică în condiţia ei degradată cu întreaga aplecare sau înclinaţie puternică, naturală, specifică naturii omeneşti, spre păcat, dar nu şi păcătoşenia omului, care se găseşte în natura omenească. Asta înseamnă că toţi oamenii se nasc având prezenţa păcătoşeniei în natura lor, fapt pentru care noi intrăm în lumea păcatului vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi aceasta fiindcă pur şi simplu nu ne putem naşte altfel decât "sub lege".

Trebuie să băgăm de seamă că Hristos nu a luat păcătoşenia naturii omeneşti chiar din momentul zămislirii Sale, ceea ce înseamnă, ca un fapt de la sine înţeles, că, prin naştere din femeie, orice copil primeşte păcătoşenia ca sămânţă spirituală al cărei tată este diavolul. Păcătoşenia nu este altceva decât spiritul şi caracterul care formează chipul şi asemănarea lui Satana în om. Deci, dacă Isus nu a luat păcătoşenia omului la zămislirea Sa, înseamnă că omul o capătă în mod natural, firesc, prin zămislire şi naştere, fiindcă taman aceasta implică de fapt naşterea din femeie. Ar fi inutil să ni se specifice clar că Fiul lui Dumnezeu nu a luat păcătoşenia omului, atunci când a decis să se întrupeze ca om, dacă păcătoşenia ar fi ceva cu totul străin de natura omenească, sau un ceva pe care îl primeşte doar o anumită categorie de oameni, ca şi cum Hristos ar fi ales să mântuiască doar o parte a omenirii, doar aceea care nu primeşte, în chip miraculos, păcătoşenia, adică starea de a păcătui fără voie, care este un ceva ce nu poate fi evitat, care este în realitate o a doua natură a omului.

Păcătoşenia este acea stare în care omul nu are cum să nu păcătuiască, întrucât în el se află chiar spiritul, puterea care îl îndeamnă să facă lucrurile şi poftele păcatului. Ca atare, se poate spune cu convingere că ea este de natură spirituală, nu trupească; este acea prezenţă care mânjeşte şi supune sufletul şi voinţa omului încă de la naşterea lui pe acest pământ. Este acea mânjitură naturală sau firească a inimii, căci nu degeaba ne învaţă Mântuitorul că "Ce iese din om aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." Marcu 7,20-23. Acest adevăr minunat este întărit şi prin învăţătura pe care Isus i-a dat-o lui Nicodim în noaptea care avea să devină cea mai mare binecuvântare pentru el.

     "Necesitatea renașterii a fost prezentată înaintea ochilor lui Nicodim cu mai puțină insistență, ca modul împlinirii ei. Isus l-a mustrat întrebându-l cum se poate ca să fie neștiutor asupra acestor lucruri, el care este maestru și învățător în Israel și tâlcuitor al profețiilor. A citit în zadar acele Scripturi sfinte, dacă n-a învățat dintr-însele, că inima trebuie mai întâi să fie curățită prin Spiritul lui Dumnezeu de mânjitura ei naturală, înainte de a fi pregătită pentru Împărăția cerurilor. Aici Hristos nu se referă la învierea corpului din mormânt, când o națiune va fi născută într-o zi, ci El vorbea cu privire la activitatea lăuntrică a harului asupra inimii nerenăscute încă." Viaţa lui Isus, cap. Nicodim vine la Isus, par. 14.

Putem observa singuri că mânjitura inimii omului este una naturală, firească, adică este exact starea ei naturală de la naşterea omului pe pământ. Inima nerenăscută poartă totdeauna mânjitura prezenţei păcătoşeniei în ea. Aceasta este starea de a fi a omului nerenăscut.

Mântuitorul nostru nu a preluat această mânjitură a inimii şi nici nu s-a născut cu starea de păcătoşenie, întrucât lucrarea naşterii Lui pe pământ a fost opera Duhului Sfânt. Din acest motiv evident, Fiul lui Dumnezeu a intrat în lumea noastră păcătoasă, a fost zămislit întocmai ca un om născut din nou dinăuntrul căruia, a omului, nu a lui Hristos, este distrusă sau nimicită mânjitura naturală a inimii, adică păcătoşenia cu toată suita sa de înclinaţii rele, care o caracterizează. Hristos nu putea lua asupra lui păcătoşenia datorită faptului că ceea ce urma să îmbrace Duhul Sfânt, cu carnea noastră sau cu natura noastră omenească, era tocmai natura Fiului lui Dumnezeu, care este o viaţă de natură spirituală nemuritoare, existentă prin sine însăşi, lipsită de posibilitatea de a fi măcar ispitită.

Supremaţia diavolului pe pământ nu putea fi frântă şi zdrobită decât într-un singur fel, şi anume prin taina lui Dumnezeu sau prin întrupare, o întrupare în care fusese prevăzută în cele mai mici detalii unirea reală între două naturi reale: de Dumnezeu, şi de om, una fiind de natură spirituală, nemuritoare şi veşnică, cealaltă fiind muritoare şi aflată în stare păcătoasă, adică mutilată din cauza lucrării păcatului în ea şi prin ea. Ce înseamnă zdrobirea supremaţiei diavolului în sufletele oamenilor? Înseamnă distrugerea seminţei sale, prin care se poate reproduce pe sine în caracterul, temperamentul, spiritul şi sufletul oamenilor, sămânţă care poartă numele de păcătoşenie, ea fiind spiritul absurd al neascultării, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Prin întruparea Sa, Mântuitorul a demonstrat pe viu că unirea lui Dumnezeu cu omul păcătos este biruinţă totală şi definitivă asupra oricărei forme de ispitire şi asupra puterii păcatului. El a vrut să ne arate astfel că, în pofida faptului că ne naştem cu păcătoşenie, ceea ce ne face în sens spiritual copii ai lui Satana, totuşi putem prin această combinaţie strălucită şi unică, unirea divinităţii lui Isus cu natura noastră omenească, o unire reală ce se săvârșește prin lucrarea nașterii din nou, prin credinţă, să devenim copiii lui Dumnezeu lipsiţi de păcat. A mai vrut să ne arate că de la Adam, prin sămânţa lui, căpătăm doar păcătoşenia, dar că, prin Duhul Sfânt, prin credinţă vie, putem căpăta pentru totdeauna viaţa nemuritoare şi veşnică a lui Dumnezeu, pe care săgeţile lui Satana nu o pot atinge niciodată.

Naşterea lui Isus este unică, negăsindu-şi corespondent în nici o altă naştere petrecută pe pământul nostru, în dreptul nici unui om. Prin naşterea Sa, Hristos a vrut să dovedească faptul că nu a intenţionat să vină la noi spulberând legea eredităţii sau oprind ca prin sămânţa lui Adam să primim ca singură moştenire, până la renaşterea noastră spirituală, păcătoşenia sau puterea păcatului ca vrăjmăşie imposibil de supus chiar şi de către Dumnezeu, sau că ne naştem inocenţi, sfinţi şi fără păcat, întocmai cum s-a născut El din Maria. Naşterea Lui sau întruparea este parabola vie, demonstraţia modului cum omul poate deveni un fiu al lui Dumnezeu, cu drepturi depline, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată, dar numai prin lucrarea unei renașteri spirituale, care este o capodoperă a Duhului Sfânt.

Ea ne învaţă că omul nu devine în mod automat un copil al lui Dumnezeu prin naşterea din sămânţa lui Adam, căci ce este născut din carne este carne, ci că, în ciuda faptului că trebuie să ne naştem în starea de păcătoşenie, deci cu păcătoşenie în inima noastră, totuşi, prin credinţă, Duhul Sfânt poate repeta întruparea Mântuitorului în noi, care poate distruge păcătoşenia sau vrăjmăşia din noi, sădind în schimb natura divină a lui Hristos. Trebuie să înţelegem că naşterea în sine, ca fapt ce caracterizează omul şi pământul nostru, nu ne conferă niciodată statutul de membri ai familiei cereşti. Ceea ce ne face să devenim copii ai lui Dumnezeu este doar naşterea spirituală din Acela care l-a biruit pe Satana, iar acest lucru se face doar prin credinţă, nu altfel.

     "Nici clasa socială, nici naşterea, nici naţionalitatea, nici vreun privilegiu religios nu pot fi dovada că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu; ci adevărata dovadă este iubirea - o iubire care îmbrăţişează întreaga omenire." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", ultimul paragraf.

Cu această iubire, care este capabilă să îmbrăţişeze toată lumea, trebuie să fim toţi de acord că este imposibil să ne naştem; nu o putem căpăta la naşterea din părinţii noştri fiindcă ea nu se poate transmite ereditar, ca moştenire din tată în fiu. Ea se capătă doar prin credinţă, şi numai prin credinţa lui Isus, căci El singur este această iubire.

Ar mai trebui să subliniez că păcătoşenia se transmite, ca moştenire, pe cale ereditară, dar în plan spiritual, prin aceleaşi legi care guvernează atât tărâmul natural, fizic, cât şi tărâmul spiritual. Cuvântul care atestă acest fapt real este acesta: "Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Ioan 3,6. Legile care guvernează lumea naturală au aceeaşi putere a lucrării lor şi în domeniul spiritual. Întrucât legea care guvernează natura umană ne spune că ea se poate reproduce, înmulţi prin sămânţă, tot astfel aceeaşi lege lucrează la fel şi pe tărâmul spiritual. Dacă natura umană se poate perpetua şi, deci, poate exista prin intermediul principiului seminţei, tot astfel, spiritul sau natura spirituală din interiorul naturii noastre omeneşti se multiplică la rândul ei şi există, se perpetuează mai departe, pe baza aceluiaşi principiu al seminţei. Astfel, sămânța cea rea din noi, de natură spirituală, trebuie înlocuită cu sămânța nepieritoare a Purtătorului ei nemuritor, Isus Hristos. Supremația seminței rele din noi, cu care ne naștem, este distrusă numai atunci când ne naștem din nou, adică spiritual, lucru care face posibilă sădirea seminței lui Hristos în noi prin Duhul Sfânt, sămânță care este viața veșnică, o viață spirituală reală, și care este propria natură divină a lui Hristos.

O dată semănată sămânţa răului, ea urmează să se multiplice prin vieţile oamenilor, care au devenit rele, şi asta pentru că ele conţin sămânţa răului. Păcătoşenia este spiritul care a invadat natura umană, deci nu este un lucru care să fi aparţinut lui Adam şi să ni-l fi transmis cu titlu de vinovăţie şi condamnare la moarte. Păcatul este intrusul care a invadat natura umană a lui Adam, care a mânjit-o şi prin intermediul căreia se transmite mai departe pe cale ereditară. Este acea stare de spirit vrăjmaşă şi plină de neascultare cu care Satana a invadat pur şi simplu partea spirituală şi morală care se găsea în natura omenească a lui Adam. Adică acea parte care îl făcea să fie în armonie desăvârşită cu Creatorul.

Starea de păcătoşenie este firescul ce caracterizează omul în inima lui. Trebuie să facem însă o deosebire esenţială în legătură cu aceasta. Păcătoşenia nu este trupul de carne şi sânge, ci este o natură spirituală aflată în acest trup. Dacă trupul omenesc sau natura omenească ar fi fost păcătoşenia în sine, atunci Isus niciodată nu ar fi putut intra în lumea noastră sfânt şi curat. Trupul poate fi supus şi poate sluji păcătoşeniei şi, deci, lui Satana şi poftelor sale. Dar, acelaşi trup, fără prezenţa păcătoşeniei, având în el viaţa lui Dumnezeu, poate sluji neprihănirii şi, deci, lui Dumnezeu. Prin urmare, legea lui Dumnezeu nu condamnă niciodată natura omenească, trupul de carne şi sânge, ci ţinta ei este păcătoşenia, vrăjmăşia, spiritul neascultării, omul cel vechi, mintea pământească, trupul păcatului, etc, toate fiind unul şi acelaşi lucru.

Păcătoşenia este o natura spirituală aflată în natura omenească, tot la fel după cum viaţa lui Dumnezeu sau neprihănirea Sa este o natură spirituală aflată în vasul pământesc al trupului uman. "Când Adam a ieşit din mâinile Creatorului, era asemănător cu Făcătorul lui, ca natură fizică, mintală şi spirituală." Educaţie, cap. Sursa şi ţelul adevăratei educaţii, par. 8. Omul, deci, aşa cum a fost gândit de Dumnezeu, are o componentă fizică, adică un trup, care este de natură fizică ori materială, are o componentă morală, care ţine de minte, de puterea de a gândi, şi mai are şi o componentă spirituală, care este de fapt o putere (viaţă) de natură spirituală ce are calitatea extraordinară de a ne forma partea morală potrivit principiilor neprihănirii şi sfinţeniei vieţii aceleia spirituale, şi cu aceasta caracterul fiinţei noastre. Asemănarea cu Dumnezeu trebuia să fie din toate punctele de vedere: fizic, moral şi spiritual.

Acest adevăr preţios va fi învăţat mai clar prin intermediul sanctuarului; ceea ce înseamnă că e musai să fie un adevăr ce trebuie să treacă proba sanctuarului, altfel nu avem de-a face cu Evanghelia lui Hristos.