De ce cartea vieţii la judecata de după mileniu?

Este o întrebare binevenită, întrucât pare puţin curios de ce această carte trebuie să fie deschisă la judecata unor oameni, care are loc la sfârşitul mileniului, al căror nume oricum nu se află în ea! Aşadar, care este folosul deschiderii acestei cărţi în cadrul acestei judecăţi? Ceea ce am învăţat deja cu privire la Dumnezeu este faptul că El nu se schimbă şi că nu face nimic niciodată fără o ţintă precisă. Aşa că trebuie să existe un scop bine definit în deschiderea acestei cărţi. "Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea." Apocalipsa 20,12.

Mai întâi şi de toate, este un lucru cert că această judecată trebuie să aibă loc şi este logic ca raportul vieţii lor să fie cercetat cu minuţiozitate, astfel încât să nu existe nici un dubiu cu privire la faptul că ei trebuie să moară veşnic. Această judecată, sau mai bine zis timpul când se desfăşoară ea, are loc pe parcursul unui mileniu întreg, după ce pământul ajunge un pustiu lipsit de orice viaţă pe el. "Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani." Apocalipsa 20,5. Judecata aceasta, a celor ce nu vor moşteni pământul cel nou, este făcută de toţi oamenii mântuiţi, prin consultarea cărţilor în care se află raportul vieţii lor, în intervalul acestei perioade de o mie de ani literali. "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani." Apocalipsa 20,4.

Ceea ce trebuie remarcat aici este că această judecată nu este săvârşită de către îngeri, ci numai de oamenii răscumpăraţi, moştenitorii pământului cel nou! Îngerii împreună cu cei puţini răscumpăraţi, care au fost înălţaţi la cer până la suirea lui Isus la Tatăl, după cele patruzeci de zile petrecute pe pământ, socotite de la învierea Sa, răscumpăraţi reprezentaţi prin cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, sunt aceia care au luat parte la prima judecată, judecata de cercetare a bisericii lui Hristos de-a lungul veacurilor. La judecata milenială, în schimb, vor participa numai oamenii răscumpăraţi, în primele rânduri aflându-se martirii şi cei 144.000! De ce astfel? Există un bun motiv în acest aranjament.

Ea nu se săvârşeşte avându-se în vedere vreun simţământ de răzbunare, aşa după cum suntem învăţaţi să avem prin filmele mediocre de tot soiul ce inundă de multă vreme viaţa noastră cotidiană, mai ales cea casnică. Ci mântuiţii respectivi au în vedere premiza înfăptuirii dreptăţii, aşa cum este ea subliniată în legea morală şi sfântă a lui Dumnezeu! Mai mult decât atât, li se oferă ocazia să vadă cum s-a manifestat Dumnezeu faţă de toţi aceşti oameni în tot timpul vieţii lor pământeşti. Ei trebuie să judece metodele lui Dumnezeu de lucru în raport cu aceşti nelegiuiţi, precum şi răspunsul pe care aceştia l-au dat eforturilor lui Dumnezeu de a-i salva. Aceşti oameni formidabili, adevăraţi "preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos", Apocalipsa 20,6, fac o judecată doar din perspectiva dreptăţii sau neprihănirii însuşite a legii lui Dumnezeu!!

Este un lucru sigur că Dumnezeu nu este exclus din cercetarea lor, fiindcă ei trebuie să înţeleagă mai mult decât oricine de ce prietenii lor dragi, rudele, părinţii sau unii dintre copii nu vor moşteni împărăţia noului pământ niciodată!!! Ei ştiu că Dumnezeu este dragoste şi nu au nici un semn de îndoială cu privire la acest aspect. Ştiu că este imuabil şi că este drept în toate căile Lui, neoferind niciodată vreun motiv de revoltă sau de neascultare cuiva! Propria lor mântuire este dovada îndestulătoare în acest sens. Dar, acum ei trebuie să cerceteze cazurile acelor nelegiuiţi chiar din perspectiva lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi Dumnezeu în persoană. Trebuie să se pună în locul lui Dumnezeu pentru că numai astfel pot să priceapă caracterul lui Dumnezeu manifestat pentru cei păcătoşi!!

Ne aducem aminte că la prima judecată Dumnezeu Tatăl doar prezidează sau conduce judecata de cercetare, iar Fiul o săvârşeşte în fapt, mijlocind mai departe, în timpul de milă, cu propriul sânge şi oferind har tuturor celor ce doresc mântuirea. Cazurile copiilor lui Dumnezeu din trecut, adică ale celor morţi, sunt cercetate în speţă de către îngerii lui Dumnezeu şi puţinii oameni răscumpăraţi aflaţi în cer la ora actuală. Judecata trebuie săvârşită de către inteligenţele create tocmai pentru motivul de a înţelege fără greşeală caracterul şi modul lui Dumnezeu de lucru în raport cu toţi oamenii păcătoşi! Concluziile şi deciziile trebuie să aparţină în totalitate inteligenţelor create de Dumnezeu, în urma cercetării cu minuţiozitate a rapoartelor vieţii tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, din cauza păcatului, este cel care se pune la dispoziţia fiinţelor inteligente pentru a fi cercetat prin prisma principiilor neprihănirii şi a standardului legii divine, pentru a fi înţelese metodele Sale pe care a trebuit să le folosească în extirparea păcatului şi mântuirea oamenilor!!! "Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: >Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat<." Romani 3,4.

Deci, judecata milenială trebuie că are de-a face şi cu răscumpăraţii care o săvârşesc, nu în sensul că viaţa lor este cercetată acolo, căci judecata lor se va fi terminat demult, ci în sensul că ei înşişi trebuie să vadă şi să înţeleagă de ce unii dintre cei dragi ai lor trebuie condamnaţi veşnic. Unii, înainte de venirea morţii, au trăit în Hristos mulţi ani fericiţi. Au trecut prin experienţe variate care i-au legat şi au întărit totodată legătura lor cu Dumnezeu. Însă, în timp ce unul dintre ei este luat, celălalt continuă să trăiască până când, la o încercare grea, urmată de o serie de alte necazuri, cade şi alege să se despartă de Dumnezeu. Din creştinul ce părea autentic, încercarea a scos la iveală un vas de lut prea firav, care nu a beneficiat de lucrarea harului în inimă! Acesta va pieri, însă prietenul lui mort, când va învia va trebui să constate că cel de care fusese despărţit prin moarte nu se află în cer printre mântuiţi. Se va întreba de ce, ştiind că fusese credincios, asta până ce moartea i-a separat pe cei doi!

Acelaşi lucru este valabil şi pentru orice altă situaţie, cu atât mai mult dacă este vorba despre cazuri familiale, tată-fiu, mamă-fiică, soţ-soţie, sau orice altă rudă apropiată. Încercările mai severe i-a determinat pe unii să se despartă de Dumnezeu, deşi Dumnezeu a fost acolo, cu el în încercare, suportând greul situaţiei, întrucât inima Sa bate la unison cu cea a omului slab şi păcătos, mai ales când trece prin diferitele încercări ale vieţii! Pe bună dreptate, tatăl mântuit se va întreba de ce fiul lui sau fiica lui nu se află lângă el în cer, în timpul celor o mie de ani. Sau soţia se întreabă de ce soţul sau copiii lipsesc în dimineaţa învierii, cunoscând că, înainte ca ea să moară, îi ştia aproape de Dumnezeu!

Ei bine, tuturor mântuiţilor din cer, mai ales martirilor şi celor 144.000, li se oferă privilegiul de a cerceta toate rapoartele vieţii celor nelegiuiţi şi mai cu seamă a apropiaţilor lor, care nu se află în cer. Ei trebuie să înţeleagă toate împrejurările şi încercările prin care aceştia au trecut, toate motivaţiile care, în cele din urmă, i-au împins să-l lepede pe Dumnezeu şi viaţa veşnică, precum şi modul cum Dumnezeu a răspuns la toate aceste situaţii delicate! Ei trebuie să ajungă singuri la concluzii şi decizii drepte, să înţeleagă de ce aceştia trebuie condamnaţi la moarte veşnică. Realitatea crudă este aceea că nu răscumpăraţii care săvârşesc această judecată hotărăsc condamnarea lor, şi nici măcar Dumnezeu, ci propria lor viaţă, propriul lor caracter, consemnat cu exactitate extraordinară în rapoartele cereşti!! Ei sunt siliţi, în urma cercetării, doar să constate că nelegiuiţii s-au condamnat singuri la moarte veşnică prin decizie proprie, în cunoştinţă de cauză!!!

Ei trebuie să mai înţeleagă şi faptul că în viaţa celor nelegiuiţi nu a existat vreodată nici un motiv ca să se despartă de Dumnezeu, şi că Dumnezeu este îndreptăţit să fie ceea ce declară că este, un Tată iubitor, prin Isus Hristos, Fiul Său preaiubit, câtă vreme prin jertfa Fiului Său a oferit tot cerul, inclusiv pe Sine însuşi!!! Prin această ofertă Dumnezeu a făcut imposibilă orice scuză, orice motivaţie, orice gând, orice intenţie ca omul păcătos să aleagă moartea veşnică prin tăgăduirea lui Dumnezeu şi respingerea adevărului Său veşnic!!! Cercetarea acelor rapoarte ale vieţii tuturor celor nelegiuiţi, de către sfinţii lui Dumnezeu, va scoate la iveală adevărul cel neîndoios că Dumnezeu este iubire şi dreptate!

Un alt fapt foarte important, înainte de a răspunde la întrebarea cu care am început acest episod, este acela că cei nelegiuiţi trebuie înviaţi ca să ştie de ce sunt condamnaţi veşnic, de ce trebuie să moară pe vecie, timp în care li se oferă şi prilejul de a se apăra înaintea lui Dumnezeu cu privire la condamnarea lor! Numai că pentru ei nu mai pledează nimeni, aşa cum Mântuitorul ar fi făcut-o dacă ar fi rămas credincioşi până la capăt. Ei singuri trebuie să-şi justifice căile alese şi să vină cu cele mai bune argumente, dacă dispun de aşa ceva, în favoarea lor. Ei vor fi înviaţi aşa cum au intrat în mormânt, adică într-o stare muritoare, în care urmele degradării păcatului se văd din plin pe chipul şi în trupul lor.

     "La încheierea celor o mie de ani, Hristos se întoarce din nou pe pământ. El este însoţit de oastea celor mântuiţi şi înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoşată, porunceşte morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast faţă de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepţi au fost îmbrăcaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei nelegiuiţi poartă urmele bolii şi ale morţii." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 1.

Ei ies din mormintele lor cu aceeaşi ură faţă de Dumnezeu, pe care au manifestat-o atunci când trăiau, arătându-se în felul acesta că, dacă li s-ar mai da alte ocazii să trăiască mai departe, ei nu s-ar îndrepta niciodată. "Fiecare ochi din mulţime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: >Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!< Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 2.

Acum, aceşti oameni nenumăraţi trebuie făcuţi să înţeleagă ce se petrece de fapt în realitate, şi anume că se află în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi că trebuie să răspundă pentru faptele lor. Din acest motiv, Hristos "pronunţă sentinţa faţă de răzvrătiţii împotriva guvernării Sale şi aduce la îndeplinire dreptatea pentru aceia care au călcat în picioare Legea Sa şi l-au prigonit pe poporul Său". Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.11. Când pronunţă această sentinţă sunt deschise şi cărţile cu rapoartele vieţii lor, privirea Lui făcându-i să conştientizeze fiecare amănunt din viaţa lor, dar mai ales fiecare păcat înfăptuit, nemărturisit şi nepărăsit.

     "De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra nelegiuiţilor, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice şi nepocăite - toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.12.

Fiecare dintre ei realizează pe deplin, ca niciodată, unde s-a făcut vinovat de trădare şi de păcatul împotriva Duhului Sfânt! Se simt distruşi, dar, cu toate acestea, privesc necontenit în sus şi văd în mijlocul mulţimii de răscumpăraţi, pe sfinţii lui Dumnezeu, printre care Petru, Pavel, nenumăraţi martiri dar şi suita regală a celor 144.000. Acum trebuie să fie deschisă cartea vieţii pentru ei, cei nelegiuiţi, pentru a răspunde la nedumerirea unora care l-au cunoscut pe Petru şi l-au văzut tăgăduindu-l pe Domnul Lui!! Ei trebuie să vadă şi să priceapă de ce unii dintre cei mântuiţi aflaţi în cetatea sunt salvaţi şi se bucură de viaţa veşnică. Bunăoară, Nero cel sălbatic, trebuie să înţeleagă de ce martirii de care şi-a bătut joc se află în cer şi că aceştia chiar erau copiii lui Dumnezeu rostind adevărul înaintea lui! Alţi nelegiuiţi au semne de întrebare referitoare la convertirea lui Pavel, bine ştiind faptul că era un opresor dedicat bisericii iudaice!

Toate aceste semne de întrebare şi posibile îndoieli din mintea unora dintre cei nelegiuiţi trebuie spulberate prin intermediul cărţii vieţii, în care se află trecute toate numele celor răscumpăraţi. Nu trebuie să existe nici cel mai mic dubiu cu privire la salvarea unuia ca Petru, doar pentru că l-a tăgăduit pe Mântuitorul Său. Alţii dintre nelegiuiţi, din alte ere, au murit mai înainte de a vedea poate pe cel mai mare criminal din timpul său că a primit mila lui Dumnezeu şi puterea harului divin! Judecata lui Dumnezeu trebuie să fie dreaptă, iar concluziile la care este musai să ajungă cei condamnaţi la moarte veşnică de asemenea trebuie să fie în conformitate cu toată dreptatea divină. Mintea acestora trebuie să judece şi să priceapă singură de ce unii merită mântuirea, iar alţii, adică ei, trebuie să moară veşnic.

     "În mijlocul mulţimii răscumpărate sunt apostolii lui Hristos, Pavel cel curajos, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubitor şi iubit, împreună cu fraţii lui inimoşi, şi împreună cu ei marea oaste de martiri; iar în afara zidurilor, împreună cu toate lucrurile respingătoare şi josnice, sunt aceia care i-au prigonit, întemniţat şi ucis. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii şi al viciului, care priveşte acum bucuria şi înălţarea acelora pe care odinioară i-a torturat şi în a căror groază extremă şi-a găsit o desfătare satanică. Mama lui este acolo pentru a vedea rezultatul lucrării ei; să vadă cum trăsătura rea de caracter transmisă fiului ei, patimile încurajate şi dezvoltate sub influenţa şi prin exemplul ei au rodit crima care a făcut lumea să se cutremure.
     Acolo sunt preoţii şi prelaţii papistaşi, care au pretins a fi ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit roata, temniţa şi rugul pentru a stăpâni conştiinţele poporului Său. Acolo sunt pontifii cei îngâmfaţi, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinşi părinţi ai bisericii au de dat o socoteală înaintea lui Dumnezeu, de care ar dori să fie scutiţi. Prea târziu sunt aduşi să vadă că Cel Atotştiutor este gelos pentru Legea Sa şi că nu-l va scuti pe cel vinovat. Ei înţeleg acum că Hristos se face una cu poporul Său care suferă; iar ei simt puterea cuvintelor Sale: >Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut< (Matei 25,40).

     Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzaţia de înaltă trădare faţă de guvernământul cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză; şi se pronunţă asupra lor sentinţa morţii veşnice.

     Acum văd cu toţii că plata păcatului este moartea, şi nu o libertate nobilă şi viaţa veşnică, ci sclavie, ruină şi moarte. Cei nelegiuiţi văd că s-au pierdut printr-o viaţă de răzvrătire. Când li s-a oferit greutatea veşnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! >Toate acestea<, strigă sufletul pierdut, >le-aş fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea şi onoarea pentru distrugere, ruşine şi disperare<. Toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă. Prin viaţa lor au declarat: >Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi<." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.16-19. 

Aşadar, deschiderea cărţii vieţii are rolul de a edifica mintea celor nelegiuiţi cu privire la mântuirea unora dintre sfinţii lui Dumnezeu pe care i-au văzut păcătuind sau trăind în păcat multă vreme, până când cel nelegiuit moare, neştiind că între timp s-au întors la Dumnezeu plini de căinţă, întreptându-se în toate privinţele! Nimeni nu se va îndoi de justeţea dreptăţii lui Dumnezeu. Toate problemele, toate semnele de întrebare sau îndoielile trebuie eliminate, iar cărţile ce cuprind rapoartele vieţii celor nelegiuiţi, inclusiv cartea vieţii, au ca scop chiar acest lucru!! Dacă sfinţii răscumpăraţi trebuie să se edifice, prin cercetarea acestor cărţi cu rapoarte, cu privire la cei nelegiuiţi, care nu pot fi mântuiţi, atunci cei nelegiuiţi trebuie să fie convinşi, la sfârşitul mileniului, cu ajutorul lor cu privire la condamnarea lor şi cu privire la mântuirea multora dintre cei salvaţi!!

Toţi cei condamnaţi la moarte veşnică ajung singuri, fără greşeală, la concluzia că Dumnezeu este drept şi că ei trebuie să moară. "Ca într-o răpire, cei nelegiuiţi au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, statutele pe care le-au dispreţuit şi le-au călcat. Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire şi de adorare a celor mântuiţi; şi ca unda unei melodii se revarsă peste mulţimile din afara Cetăţii exclamaţia tuturor, într-un glas: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!< (Apocalipsa 15,3); şi, căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii."  Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 20.

De ce înţeleg ei că trebuie să moară? Deoarece realizează că pe noul pământ nu pot trăi alături de Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, întrucât caracterul lor nu le permite şi, mai mult, ar fi o adevărată corvoadă, un adevărat chin, o tortură imposibil de descris pentru o minte care, în interiorul ei, este lipsită cu totul de prezenţa Duhului Sfânt!!! Atât de mult au ales să se complacă în păcat şi să se lase astfel modelaţi de el, încât a trăi acum o viaţă curată, sfântă, neprihănită, fără înclinaţii spre a minţi, a fura, a viola, a omorî, ar fi cu adevărat cu neputinţă! De fapt, ar fi cu adevărat un iad înfiorător pentru mintea şi sufletul lor zdruncinate de păcatul stăpânitor. 

     "În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, >în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei< (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit ca să-i răscumpere." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 2.

După cum putem înţelege din această declaraţie minunantă, cei răi îşi dau singuri seama că propria lor nevrednicie îi exclude din cer, iar ei sunt în stare să aprecieze corect justeţea condamnării lor la moarte, scoţându-se în evidenţă astfel cât de deplină şi de nepărtinitoare este dreptatea lui Dumnezeu. Ei înţeleg deplin de ce în cartea vieţii nu se află şi numele lor. Astfel, prin intermediul acestei judecăţi de la sfârşitul mileniului Dumnezeu este îndreptăţit şi văzut aşa cum este de către toate fiinţele inteligente, inclusiv de cei condamnaţi la moarte. Căile şi metodele Lui sunt drepte în felul cum l-a tratat pe cel păcătos, descoperindu-se şi statornicindu-se astfel pentru totdeauna că Dumnezeu nu omoară pe cel păcătos, din moment ce singur a ales să moară în locul acestuia!!

Dumnezeu nu poate accepta ca vreun om nelegiuit să moară până când mintea lui nu a ajuns mai întâi singură, neconstrânsă, la concluzia corectă în ce priveşte dreptatea lui Dumnezeu! Pentru asta îi pune la dispoziţie din nou viaţa şi îi prezintă cărţile cu rapoartele vieţii. Nimeni nu va muri veşnic mai înainte de a pricepe cu toată mintea, în mod absolut deplin, că Dumnezeu a făcut tot posibilul să salveze sufletul celui condamnat, că metodele Lui au fost întotdeauna cele corecte, chiar dacă înţelese greşit de oamenii slabi şi păcătoşi, şi că dacă orice om cu judecată ar fi fost în locul Lui, atunci ar fi procedat întocmai, în consecinţă, la fel ca Dumnezeu!!! Din respect pentru inteligenţă şi pentru om, Dumnezeu trebuie să procedeze astfel. Aceasta este singura cale justă prin care Dumnezeu poate fi îndreptăţit, ceea ce înseamnă că El însuşi trebuie să fie cercetat şi judecat de inteligenţele mântuite, căci cum altfel ar putea fi dovedit corect? Ceea ce este interesant e faptul că dreptatea sau neprihănirea lui Dumnezeu este pusă în lumină chiar de nelegiuirea oamenilor!!!

     "... Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: >Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat<. Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când îşi dezlănţuie mânia? (Vorbesc în felul oamenilor.) Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea? Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă." Romani 3,4-8.