Grăbirea revenirii lui Hristos

În general, creştinii acceptă faptul că nu ştiu, că nu cunosc când va veni Hristos pe norii cerului, întrucât ziua respectivă nu este nicăieri descoperită în Scripturi. Cu toate acestea, ei se aşteaptă să aibă loc un sfârşit al lumii, indiferent cum va fi acela. Unii dintre aceştia, însă, cred că acest sfârşit ar putea avea loc oricând, chiar şi mâine bunăoară, dacă, numai dacă Dumnezeu doreşte, ca şi cum Dumnezeu ar trece peste Cuvântul Său, descoperit prin intermediul profeţiilor, lasând neîmplinite toate acele evenimente care cu adevărat vor introduce ziua celei de a doua veniri a lui Hristos. Nu, ziua venirii lui Hristos nu poate avea loc nici mâine, nici poimâine, ea pur şi simplu nu poate avea loc imediat, mai înainte să se întâmple toate evenimentele despre care vorbesc anumite profeţii în acest sens. Iar toate aceste evenimente nu se pot împlini într-o singură zi, nici în două zile şi nimic măcar într-o lună!

Este adevărat că ea va veni ca un hoţ, dar numai pentru cei batjocoritori, care iau în derâdere adevărul privitor la ea. Despre ei stă scris: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că toţi creştinii au fost chemaţi să grăbească venirea zilei Domnului, numai că acest lucru nu s-a petrecut niciodată, şi nici nu e chip să se petreacă, întrucât ascultarea lor nu este o ascultare în neprihănire şi adevăr, după cum nici închinarea nu le este în Duh şi în Adevăr. Dacă biserica ar fi ascultat necontenit şi ar fi rămas strâns legată de Mântuitorul omenirii, atunci un potop de lumină şi slavă cerească, de putere şi dragoste s-ar fi revărsat peste ea şi prin ea peste lume, care în acest fel ar fi fost avertizată de mult timp, fiind nevoită să adopte o poziţie hotărâtă în circumstanţele unui adevăr descoperit în toată plinătatea lui, iar Hristos ar fi pus capăt istoriei păcatului în această lume.

Însă, biserica nu a stat la postul datoriei decât foarte puţin timp, până la apostazia ei. Hristos a oferit toate condiţiile bisericii apostolice pentru pregătirea în vederea venirii Lui pe norii cerului, dar din păcate nu a rămas în lumină ca întreg corp spiritual, nici în timpul şi nici după moartea ucenicilor, în pofida marii revărsări a Duhului Sfânt peste ucenicii uniţi deja prin legăturile dragostei cereşti; apoi ultima ocazie pentru grăbirea venirii zilei Sale a fost oferită aproape în aceeaşi măsură bisericii aşteptătorilor formată în mod profetic la mijlocul sec. al XIX-lea, biserică ce la rândul ei a pierdut prezenţa şi puterea Mângâietorului. Nu doresc să descurajez pe nimeni, dar timpul pentru grăbirea venirii zilei Mântuitorului în slavă a trecut de multă vreme. Această profeţie nu îşi va găsi împlinirea niciodată aşa cum a preconizat, aşa cum a dorit din toată inima Dumnezeu. Dovada în acest sens este tocmai cartea Apocalipsa, cartea care este în sine desigilarea cărţii profetice a lui Daniel!

Care este motivul evident? Cuvântul lui Dumnezeu declară în felul următor: "Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?" 2Petru 3,10-12. Deci, grăbirea venirii zilei lui Dumnezeu se putea face, încă din timpul lui Petru şi Pavel, doar "printr-o purtare sfântă şi evlavioasă" şi nu altfel. Acesta este singurul mod prin care se putea grăbi venirea zilei lui Hristos. Petru întăreşte încă o dată acest lucru declarând sub inspiraţie divină: "De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace". 2Petru 3,14.

Da, întocmai acesta este adevărul, ziua venirii lui Hristos pe norii cerului va fi ziua când El trebuie să găsească pe pământ o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Isus nu poate prezenta înaintea Tatălui din cer decât o biserică sfântă, fără păcat şi unită, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi" (Efeseni 1,23), care a câştigat sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu mai întâi aici pe pământ, în condiţiile mizerabile ale păcatului, printr-o ascultare desăvârşită de Căpetenia mântuirii.

Aşadar, grăbirea despre care vorbeşte Petru se face doar în şi prin sfinţenie şi neprihănire, în condiţiile unui caracter desăvârşit zi de zi în şcoala sfinţirii sau a reformei. Prin urmare, motivul real pentru care nu a putut avea loc niciodată o grăbire a venirii zilei lui Hristos este lipsa ascultării permanente şi a conformării faţă de Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu şi implicit a sfinţeniei şi desăvârşirii cereşti în biserica ce a pretins că este a lui Hristos, indiferent care a fost numele ei până astăzi.

Dorinţa lui Dumnezeu de a isprăvi repede cu păcatul se vede din faptul real al sigilării cărţii profetice a lui Daniel. Dumnezeu îi prezină lui Daniel, în viziune, o avanpremieră a tuturor evenimentelor relevante care aveau să culmineze cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, iar Daniel 2, 7, 11 si 12 sunt relevante în acest sens. Dar, legat de perioada profetică cea mai mare, a celor 2300 de zile profetice, care acoperea bună parte a istoriei omenirii de la zidirea din nou a Ierusalimului şi până la timpul sfârşitului, când trebuia să înceapă judecata, Dumnezeu îi spune lui Daniel un lucru interesant, şi anume să pecetluiască, să sigileze vedenia. De ce? Deoarece "este cu privire la nişte vremuri îndepărtate". Daniel 8,26. Cu toate acestea, marile evenimente ce ulterior devin nişte repere în recunoaşterea împlinirii acestora în acest interval de timp, sunt oferite în viziune lui Daniel aproape în detaliu în capitolul a unsprezecelea al cărţii sale. Atunci în ce consta sigilarea pomenită? Omeneşte, ar fi fost normal să fie prezentate în viziune după scurgerea acestui mare interval de timp, cuprins între anii 457 îHr. şi 1843 dHr.

Pecetluirea vedeniei arăta către dorinţa expresă a lui Dumnezeu să încheie grabnic lucrarea Sa pe pământ chiar cu naţiunea iudaică, întrucât ea a fost invitată în calitate de mireasă la nunta Mielului încă de când s-au pus temeliile pentru rezidirea Ierusalimului în anul 457 îHr. Bisericii iudaice îi sunt puse deoparte sau îi sunt tăiate din această mare perioadă de timp de 2300 de seri şi dimineţi nu mai puţin de şaptezeci de săptămâni profetice, echivalentul a 490 de ani literali. În acest mare interval de timp de 490 de ani biserica iudaică fusese chemată să înceteze cu fărădelegile, să primească şi să intre în ispăşirea păcatelor, să devină părtaşă la ispăşirea nelegiuirii şi să aducă în acest fel, prin Hristos şi lucrarea Sa ispăşitoare, neprihănirea veşnică în inimile lor, a fiecărui cetăţean şi membru al bisericii, bărbaţi, femei, copii şi adolescenţi. În acest fel, întâmpinarea Mirelui la prima Lui venire ar fi trebuit să aibă loc în neprihănire, cu o mireasă sfântă, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

O astfel de biserică sfântă l-ar fi primit pe Mesia în condiţia Lui umilă, de om cu o natură păcătoasă, slabă şi muritoare ca a lor, l-ar fi sprijinit în periplul Său pământesc şi ar fi suferit împreună cu El în toate suferinţele şi chinul Său sufletesc în grădina Ghetsemani, când tot păcatul omenirii a fost pus asupra Lui, Cel nevinovat. L-ar fi încurajat să-şi ducă la capăt misiunea sau planul de mântuire. În acest fel, Isus ar fi murit doar zdrobit de povara păcatelor noastre, fără să mai treacă şi prin calvarul maltratării la care a fost supus de către autorităţile iudaice şi romane. După moartea şi învierea lui Hristos toţi evreii, întreaga biserică iudaică, ar fi devenit misionarii lumii. Lumea toată ar fi aflat adevărul despre mântuire şi ar fi adoptat o atitudine de împotrivire sau de primire, după cum alegea fiecare om, fiind pregătit terenul astfel pentru venirea zilei Mântuitorului a doua oară chiar în zilele acelea. Dumnezeu pusese la dispoziţia poporului evreu toate facilităţile pentru grăbirea venirii a doua oară a lui Hristos, prin nunta despre care vorbeşte profeţia.

Pecetluirea vedeniei celor 2300 de ani avea în vedere această nuntă precum şi răspunsul pe care evreii urmau să-l dea în legătură cu această minunată ofertă a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă poporul iudeu ar fi intrat la nuntă ascultând de Mire şi trăind doar în neprihănire, atunci nu ar mai fi avut loc niciodată evenimentele care s-au întâmplat după respingerea lui Mesia de către naţiunea iudaică! Istoria lumii ar fi fost cu totul alta. Bunăoară, n-am mai fi vorbit deloc despre taina nelegiuirii şi despre istoria modernă, icoana fiarei şi sfârşitul lumii prin şapte plăgi înspăimântătoare.

Ca să fim siguri că înţelegem corect semnificaţia intenţiei bine gândite a lui Dumnezeu, în legătură cu acest aspect al pecetluirii, Dumnezeu mai întăreşte încă o dată acest fapt, spunând de această dată în mod expres lui Daniel: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului". Daniel 12,4. În cartea lui era şi este descoperit în continuare tot viitorul omenirii, din timpul Imperiului babilonian şi până la a doua venire a lui Hristos, dar, spre binele nostru, Dumnezeu a dorit ca toate acele evenimente să nu aibă loc niciodată, dacă biserica iudaică ar fi dorit să intre la nuntă. El dorea să frângă istoria ulterioară printr-o nuntă. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O nuntă care ar fi avut ca rezultat sfinţenia, desăvârşirea şi o dată cu acestea grăbirea venirii zilei lui Hristos.

Aşadar, pecetluirea însemna o acoperire a înţelegerii acelor evenimente ce urmau să se desfăşoară dacă biserica iudaică se dovedea necredincioasă. Ea nu avea nevoie să ştie ce lanţ de evenimente urma să declanşeze dacă nu intra la nuntă, atâta vreme cât condiţiile intrării la nuntă erau în vigoare iar perioada celor 490 de ani îi era alocată în mod special pentru aşa ceva. În intervalul acesta de timp, biserica iudaică nu avea nevoie de descoperiri şi lămuriri suplimentare cu privire la pecetluire. Ea pur şi simplu nu era chemată să înţeleagă cartea lui Daniel; nu avea nevoie dacă rămânea credincioasă Mirelui ei. Este demn de remarcat faptul că pecetluirea nu viza doar perioada celor 2300 de ani, ci se extindea asupra întregii cărţi. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului... El a răspuns: >Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului<." Daniel 12,4.9.

Mai trebuie observat şi faptul că toate evenimentele sunt incluse în cartea lui Daniel într-un mod succint, în cap. 2, 7, 11 si 12, ca o dovadă că ele vor prinde viaţă numai dacă iudeii nu vor să intre la nuntă. Ele vor deveni realitate doar prin neascultare şi abatare de la planul iniţial al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne arată ce urma să se întâmple dacă nu se ia în seamă dorinţa Lui ca poporul evreu să grăbească venirea zilei lui Hristos, dar nu întâia oară, ci a doua oară, deoarece păcatele trebuiau ispăşite în sfânta sfintelor, căci numai după ce se încheie această ispăşire, în sfânta sfintelor, poate veni Hristos a doua oară. Ispăşirea despre care se face vorbire în profeţia referitoare la cele şaptezeci de săptămâni are legătură strictă cu a doua încăpere a sanctuarului, nu cu prima.

Dar, biserica iudaică nu a vrut să intre la nuntă, la răstignit pe Mântuitorul, prin mâinile romanilor, şi totodată a respins Evanghelia propovăduită de ucenici. În această situaţie, grăbirea venirii zilei Domnului nu avea cum să mai aibă loc. Pecetluirea specială a vedeniei despre cele 2300 de seri şi dimineţi profetice şi a cărţii lui Daniel nu mai putea rămâne în această stare. Motivul? Biserica apostolică era în pragul apostaziei. Ultima speranţa a lui Dumnezeu ca noua Sa biserică să intre la nuntă, în baza aceloraşi condiţii, s-a năruit, până la nişte vremuri mai prielnice. Când păgânismul s-a strecurat în biserică, chiar în prezenţa apostolilor, care s-au luptat cu toată credinţa şi puterea împotriva acestuia, devenise evident că Dumnezeu nu mai putea opri ceea ce fusese pus sub pecetluire. Evenimentele ascunse înţelegerii evreilor şi a bisericii apostolilor, mai puţin lui Pavel, Petru şi Ioan, trebuiau zugrăvite prin noi simboluri în noi vedenii prin apostolul Ioan. În acest scop, devenea imperios necesar scrierea unei cărţi speciale care să fie, să reprezinte desigilarea cărţii lui Daniel, chiar dacă adevărata cunoştinţă a ei urma să fie căpătată doar la vremea sfârşitului, şi asta din cauza tainei fărădelegii. Aşa a apărut Apocalipsa.

Viitorul sumbru nu mai putea fi oprit, căci fusese declanşat prin necredinţa bisericii iudaice şi a apostaziei ce se profila la orizont în biserica apostolică. Nunta nu mai putea avea loc; o biserică fără pată sau zbârcitură, plină de slava Cerului de asemenea nu poate exista fără să intre la nuntă şi, ca atare, nu avea cum să mai aibă loc o grăbire a venirii zilei lui Isus, căci nu avea cine să o grăbească. Nu o poate face un singur om, nici doi şi nici zece, ci o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană", Efeseni 5,27, pentru că pur şi simplu aşa declară Scripturile.

Cartea Apocalipsa devenise o necesitate într-un asemenea context nedorit şi trist din cale afară. Ea avea să fie şi este în continuare manualul cuprinzător al profeţiilor cărţii profetice a lui Daniel, dar în formă nepecetluită, nesigilată. Apocalipsa reprezintă desigilarea cărţii lui Daniel. Observăm că această carte vine cam la şaizeci de ani de la respingerea definitivă de către evrei a lui Hristos, în persoana ucenicilor Săi. Ioan este păstrat în mod providenţial în viaţă tocmai în acest scop.

Şi astfel, ceea ce Dumnezeu a dorit să se împlinească, prin sigilarea cărţii lui Daniel, biserica a risipit prin neascultare şi apostazie. Ceea ce ar fi trebuit să fie grăbirea venirii zilei lui Hristos, printr-o biserică fără pată şi slăvită, s-a transformat într-o amânare lungă şi nedorită de către Cer, în care taina nelegiuirii a înlocuit taina lui Dumnezeu, iar astăzi aţipirea sau starea laodiceană fac imposibil un asemenea eveniment, căci cum ar putea nişte fecioare aţipite să grăbească ziua venirii lui Hristos de vreme ce dorm? Cum poţi grăbi ceva când starea ta este de inconştienţă, o stare a unuia care nu ştie ce se întâmplă, care nu are cum să deosebească urgenţa timpului de faţă?

Având în vedere că perioada timpului sfârşitului deja a început de multă vreme, timp introdus prin împlinirea celei mai lungi profeţii ca durată de timp, desigilate acum, a celor 2300 de zile profetice, înseamnă în mod indubitabil că grăbirea venirii zilei lui Hristos nu mai are cum să se întâmple, de vreme ce a avut loc desigilarea la "vremea sfârşitului", aşa cum ne spun Scripturile. Asta presupune că absolut toate evenimentele cuprinse în partea de timp numită "vremea sfârşitului" trebuie să se împlinească, ceea ce face imposibilă grăbirea zilei venirii lui Isus aşa cum a plănuit Dumnezeu! Această grăbire a venirii a doua oară a lui Hristos ar fi trebuit să se petreacă doar prin curmarea evenimentelor care s-au întâmplat deja şi care mai urmează să se întâmple. Aceste evenimente fuseseră pecetluite tocmai pentru ca să nu se împlinească niciodată, cu condiţia ca biserica să dorească să ajungă fără păcat, neprihănită, sfântă şi desăvârşită în Isus Hristos, Mirele ei divin.

Acum ne aflăm în timpul sfârşitului, iar trecutul trebuie că se va repeta în mod sigur. Pavel ne înştiinţează în a sa a doua epistolă către tesaloniceni că venirea Domnului nostru Isus Hristos va avea loc pe fondul lepădării de credinţă şi a descoperirii omului fărădelegii. Aceasta era avertizarea sa către tesaloniceni din timpul când a trăit, el înţelegând prin ajutor dumnezeiesc faptul că biserica apostolică nu va putea grăbi venirea zilei lui Hristos şi că toate evenimentele descrise de Daniel în cartea sa, care în timpul scrierii epistolei erau sigilate, vor avea loc cu siguranţă deplină. Profeţia din epistola sa are o împlinire parţială şi una deplină, asupra căreia vom insista în episodul următor.

Este foarte important să înţelegem timpul în care trăim precum şi profeţiile care îl vizează. Vom vedea că deşi prin "omul fărădelegii, fiul pierzării" se înţelege în mod corect ca fiind sistemul de religie falsă al acelor vremuri, caracteristic de altminteri papalităţii, totuşi în împlinirea deplină a profeţiei lui Pavel expresia "omul fărădelegii" capătă noi sensuri, noi valenţe, care lărgesc semnificaţie acesteia, adăugând un plus de valoare deosebit. Taina fărădelegii de odinioară sau altfel spus omul fărădelegii, căci sunt unul şi acelaşi lucru, este îmbrăcată sub altă denumire în împlinirea deplină a acestei uimitoare profeţii din 2Tesaloniceni 2,1-12. Alte profeţii extraordinare ne vor ajuta să înţelegem semnificaţia corectă a acestei frumoase profeţii în împlinirea ei deplină şi definitivă.

Efectul dogmei asupra minţii şi conştiinţei

În lumina celor afirmate până acum, aşa cum am văzut în ultimul studiu, este evident faptul că sunt două lucruri care sunt numite cu acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. Unul este biserica lui Dumnezeu, a cărei temelie este Isus Hristos, şi pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată, întrucât ea nu a căzut niciodată, iar celălalt este organizaţia religioasă care poartă numele tot de biserică, având pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest ultim caz, vorbim deja despre o instituţie, nu despre trupul lui Hristos. Această realitate, privitoare la aceste două lucruri diferite, nu poate fi contestată cu nici un chip.

Cartea Apocalipsei dă mărturie cu privire la acest adevăr. În cap. 2, 3 şi 6 ne este descoperit parcursul sau istoria bisericii după înălţarea lui Isus şi până la vremea sfârşitului, care începe cu anul 1798. O biserică plină de Duhul Sfânt, biserica apostolică, ajunge într-un timp extrem de scurt o putere ecleziastică şi totodată un despot. După 1260 de ani primeşte o rană de moarte printr-o altă putere pământească, ateismul francez. Apoi, Dumnezeu formează o mişcare, a aşteptătorilor, la jumătatea sec. al XIX-lea, o mişcare profetică întrucât ia naştere ca urmare a împlinirii unor profeţii extraordinare, aşa cum atestă cartea lui Daniel, în speţă Daniel 12,4-13. Dar, ceea ce ar fi trebuit să fie un triumf, s-a transformat într-o lungă perioadă de aşteptare, numită în Scripturi Laodicea sau aţipire, potrivit parabolei celor zece fecioare. Această stare de lucruri este premergătoare şi, în cele din urmă, va conduce la formarea icoanei fiarei, a numărului 666, şi implicit la distrugerea lumii, întrucât biserica în calitate de instituţie, adică organizaţia religioasă, împreună cu cealaltă instituţie, statul, precum şi cu popoarele cărora li se vor impune prin pedepse decretele ecleziastice, vor deveni o confederaţie care va încerca să controleze libertatea sub toate aspectele, dar îndeosebi conştiinţa fiecărui individ de pe Terra.

Aceasta este problema cea mai acută în jurul căreia au gravitat toate războaiele, căci a născut lupte, războaie şi vărsare de sânge. Cel mai puternic a urmărit totdeauna să stăpânească şi să supună pe cel mai slab. Dorinţa de a stăpâni este inerentă naturii omeneşti, căci păcatul a adus această stare de lucruri dezechilibrând raţionamentul lucid şi profund al omului care a ajuns de la neprihănire la păcat. Fără prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, în minte, omul nu se poate controla, nu este stăpânul său, deci nu se poate stăpâni, şi, ca atare, caută permanent când se iveşte orice ocazie în acest sens locul cel mai de frunte, locul de unde să poată stăpâni, unde să-şi poată etala mândria şi tot ce e mai rău în natura omenească. Dorinţa de supremaţie este ţinta celor puternici. 

Trebuie să fim cu băgare de seamă, căci de la căderea bisericii apostolice şi până la făurirea icoanei fiarei Scripturile adevărului ne vorbesc doar despre biserica în calitate de instituţie omenească, de putere pământească, dar niciodată despre biserica lui Hristos ca trup al Său, slăvită şi fără pată. În această lungă perioadă nu a existat un corp de oameni undeva pe pământ despre care Scripturile să declare că sunt mireasa lui Hristos în sens real, o fecioară fără nici un păcat şi plină de toată plinătatea Dumnezeirii şi a slavei marelui nostru Salvator, Isus Hristos! Dacă ar fi existat, atunci nu aş mai fi avut cum să scriu acest studiu, fiindcă am fi fost de mult în cer. 

Totodată, Sfintele Scripturi vorbesc şi despre această biserică fabuloasă, singura din istoria omenirii care va fi oglindirea slavei lui Dumnezeu, o biserică "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor... slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Cântarea cântărilor, 6.10; Efeseni 5,27. Această biserică se va forma începând cu marea avertizare mondială, când icoana fiarei începe să prindă chip, şi va deveni cei 144.000 la judecata de cercetare a ei, atunci când aproape se încheie timpul de probă sau de har, cu puţin înainte de începerea căderii celor şapte plăgi. Despre această realitate incontestabilă ne vorbeşte Apocalipsa în paginile ei inspirate. 

Până la ivirea acestei biserici minunate, susţinută de puterea Duhului Sfânt, toţi creştini cred că biserica din care fac parte este biserica lui Hristos, altminteri nu ar avea nici un rost să fie membri ai acelei biserici şi să o mai şi frecventeze. Prin urmare, biserica înseamnă cultul religios unde te-ai născut sau ai aderat. Dacă se întâmplă să ajungi membrul altui cult sau organizaţii religioase, atunci se cheamă că eşti rătăcit, chiar un trădător. În opinia multora pe care i-ai părăsit e puţin probabil că poţi fi mântuit în altă organizaţie, întrucât orizontul cunoaşterii lor nu depăşeşte învăţătura şi dogma bisericii respective, pe care în mod incredibil o asociază cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei! 

Întrebarea este: Cum e posibil ca creştinii să se numească fraţi, şi totuşi să fie atât de despărţiţi în învăţătură, în caracter şi chiar în spirit? Este Dumnezeu împărţit? Scripturile declară fără echivoc că "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efeseni 4,5), şi asta pentru că există "un singur Duh", (Efeseni 4,4). În virtutea acestui adevăr imbatabil, atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel că, urmare a faptului că există un singur Dumnezeu, un singur Domn şi un singur Duh Sfânt, este de-a dreptul logic şi indubitabil să existe "un singur trup, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Efeseni 1,23. Cu toate acestea, realitatea de pe pământ atestă tocmai contrariul. În mod cert, problema nu este la Dumnezeu, din moment ce este neschimbător şi infailibil.

Ce stă la temelia împărţirii bisericii în atâtea culte sau organizaţii religioase? Împărţirea creştinismului în atâtea biserici religioase rezidă în înseşi învăţăturile lui. Fiecare biserică are propria ei învăţătură; pot exista asemănări multe între ele, cu toate acestea sunt diferite, întrucât linia de gândire adoptată este de neschimbat şi este proprie fiecărei organizaţii bisericeşti. Este adânc înrădăcinată în fiinţa şi în conştiinţele tuturor credincioşilor care aparţin bisericii respective. Acest fapt în sine subliniază identitatea lor, fără de care nu există raţiune de a mai exista! De pildă, numai închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă biserica ortodoxă ar renunţa în totalitate la tradiţie. Ea nu ar mai putea exista, fiindcă nu mai are fundamentul care-i oferă identitatea pe care o are, susţinută prin învăţăturile tradiţiei. Dar, ce s-a întâmpla dacă biserica catolică ar renunţa la toate învăţăturile papale? Cum ar mai fi biserica catolică o mare şi influentă instituţie fără papă şi sistemul papal? Ea pur şi simplu nu ar mai exista, deoarece nu-şi mai poate justifica existenţa; şi-ar pierde identitatea.

Din fericire, tot Scripturile ne edifică în privinţa acestui aspect deosebit de delicat, legat de dogmă. Prin definiţie, dogma înseamnă o învăţătură religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei, care nu poată fi supusă criticii şi nici îngăduit să se discute asupra ei. Aceasta este definiţia DEX. Poate că unii credincioşi nu vor fi de acord cu această definiţie, totuşi ea reflectă întocmai realitatea. Verbal, în biserică, prin vocile autoritare, lucrurile stau altfel când vine vorba despre explicaţia termenului "dogmă", dar din punct de vedere practic adevărul este întocmai cel despre care vorbeşte dicţionarul. Adevărul e că ceea ce-i leagă pe credincioşi de biserică şi biserica de ei, căci altfel ea n-ar exista şi nici n-ar avea nume şi identitate, este dogma sau învăţătura religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei!

Se crede despre dogmă că ar fi învăţătura Scripturilor, chiar învăţătura lui Hristos. Dar, la dogmă s-a ajuns doar prin căderea bisericii de la cele sfinte şi îndepărtarea ei de învăţătura sănătoasă şi de dorit a Evangheliei lui Isus Hristos cel răstignit şi înviat. Când învăţătura, de altminteri simplă şi curată, a Evangheliei a ajuns un lucru de rutină, atunci a fost adusă în biserică filozofia şi învăţăturile false păgâne. Aşa a căzut biserica apostolică, luând naştere peste timp dogma sau ceea ce se numeşte teologia Scripturilor, adică învăţătura prin interpretarea pe care părinţii bisericeşti, alţi învăţaţi şi mai apoi teologii au dat-o Scripturilor, considerând că aşa ar trebui înţelese. Să ascultăm, aşadar, ce ne spune Inspiraţia divină:

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofisticării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Amestecul dintre învăţăturile Evangheliei şi învăţăturile false a condus la diferenţe de opinie, căci nici cu are cum să fie altfel într-o astfel de conjunctură. Basmele acelea plăcute şi meşteşugit alcătuite, ca să semene cu învăţătura simplă şi clară a lui Hristos, aveau să pună bazele dogmei. Cu cât oamenii învăţaţi încercau să explice mai mult pe Dumnezeu, cu atât se îndepărtau mai mult de El. Dogma religioasă este doar o învăţătură omenească despre Dumnezeu, Isus Hristos şi Evanghelia Sa, dar nu poate fi niciodată puterea de viaţă a Duhului Sfânt şi a Evangheliei veşnice, pentru mântuirea fiecăruia care crede, căci dogma nu este putere, ci doar teorie. Este adevărat că oamenii religioşi sunt învăţaţi să devină morali şi spirituali. Morali poate că ajung, dar cum e posibil să devină spirituali câtă vreme dogmei îi lipseşte puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt? 

Ceea ce uneşte inimile credincioşilor, astfel ei ajungând un singur trup, al lui Hristos Isus, sunt doar dragostea lui Dumnezeu şi păstrarea unirii Duhului, prin legătura păcii. Vezi Efeseni 4,3. 

Dar, care este efectul mortal al dogmei, al învăţăturilor omeneşti despre Dumnezeu? Conform Inspiraţiei divine, efectul este îndoiala, nedumerirea şi, ceea ce este cel mai grav şi dăunător lucru pentru suflet, necredinţa! Scripturile adevărului numesc toate învăţăturile religioase de felul acesta drept vinul Babilonului cel mare! Babilonul cel mare este un mastodont religios, nu civil sau de altă natură. Ceea ce-l face să fie astfel sunt tocmai învăţăturile pe care se bazează şi care sunt propria lui, sau mai degrabă ei, căci este vorba despre biserica creştină în general, dogmă. Problema gravă este că din acest vin se împărtăşesc toţi locuitorii lumii şi toţi conducătorii lumii. Prin urmare, trebuie că principiile şi spiritul acestui vin se găsesc şi în politică şi în orice afacere omenească, altfel nu ar fi avut sens să se pomenească despre împăraţii pământului, căci ei sunt reprezentanţii guvernării civile, şi despre locuitorii lumii.

     "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<... Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<... El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!<" Apocalipsa 17,1.2; 14,8; 18,2.3.12-17.

Un alt efect rău al dogmei asupra minţii este că ea creează o mare şi profundă confuzie. De pildă, ucenicii lui Hristos nu reuşeau cu nici un chip să priceapă că Isus trebuia să moară, potrivit Scripturilor Vechiului Testament. Nu înţelegeau deloc natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu. Asta pentru că fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor, adică dogma sau tradiţia iudaică, interpretările pe care ei le dădeau Scripturilor, ca fiind vocea lui Dumnezeu. Erau efectiv înlănţuiţi cu aceste învăţături, care aveau o putere atât de mare asupra felului lor de a gândi şi de a pricepe, încât nu au fost în stare să conştientizeze şi să înţeleagă faptul că Isus, despre care credeau că este Mesia, trebuie să moară, ca jertfă pentru păcatele omenirii. Se considera că biserica iudaică este singura biserică adevărată a lui Dumnezeu, păgânii, bolnavii, vameşii şi prostituatele, samaritenii nu puteau fi mântuiţi, nu aveau acces în cer.

     ">Mai am să vă spun multe lucruri<, a continuat El, >dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.< Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. şi lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. >Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.<" Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par.  31.

În cadrul organizaţiei religioase, religia este o chestiune de autoritate, fiindcă tocmai dogma îi conferă o astfel de aureolă. Cărturarii sau învăţaţii, preoţii şi rabinii trebuiau crezuţi orbeşte, fără nici un pic de îndoială, în acest fel fiind încălcat dreptul omului ca om de a gândi pentru sine, mai ales în probleme religioase. Este planul lui Satana să lege mintea omului de altă minte omenească, ca să se creeze o dependenţă de om şi să se producă o mare confuzie, aşa încât la auzirea adevărului printr-un trimis al lui Dumnezeu, adevărul să nu poată fi recunoscut, nici primit. Aşa s-a întâmplat cu biserica după căderea ei şi până astăzi. În biserica iudaică, şi mai apoi în biserica ce a devenit papalitatea, dreptul de a gândi îl aveau doar clasele de sus. Doar cei care se aflau sus aveau dreptul de a gândi, de a hotărî şi de a stăpâni mulţimea enoriaşilor. Totul se făcea prin influenţă, bogăţie şi educaţie prin dogmă! Să luăm seama la cuvântul inspirat: 

     "În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 16.

De vreme ce organizaţia religioasă ajunge să emită pretenţia că este învestită cu autoritatea lui Dumnezeu, deşi este organizată în felul guvernării civile, atunci şi felul în care se comportă trebuie să fie asemănător puterilor pământeşti, care, spre deosebire de biserică, chiar au dreptul să stăpânească peste poporul care le dă credit prin vot! Biserica nu a fost chemată niciodată să stăpânească conştiinţele oamenilor şi să le prescrie prin dogme ce să creadă şi cum să se comporte. Când ea încearcă să facă lucrul acesta, atunci dreptul omului de a gândi pentru sine este încălcat. Oamenii care se supun orbeşte şi devin bigoţi, ajung neîndoios umbrele celor de care ascultă. Sunt chipul şi asemănarea omului păcătos şi îngâmfat. 

Sper ca următoarele cuvinte să vorbească pentru mintea celor oneşti în adâncul sufletului lor, căci prin ele este descoperită starea de spirit din interiorul oricărei biserici în care dogma este litera de lege.

     "Spunem cu hotărâre, că fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie legat de izvorul oricărei lumini şi puteri, că nu trebuie să umble în umbra nici unui om, deoarece trebuie să fie legat de Hristos şi nu trebuie să-şi lege inima de nici o fiinţă omenească, şi nu trebuie să lase omul să gândească pentru el. El nu-şi atinge scopul în societate sau în lume dacă acceptă pur şi simplu ceea ce a spus tatăl lui sau ceea ce a făcut tatăl lui, ori vreun om mare şi bun din generaţiile trecute, pierzându-şi identitatea în aceştia. Unii dintre cei ce cred că predică Evanghelia, predică ideile altor oameni. Într-un anumit fel, aceştia au ajuns la concluzia că nu face parte din chemarea sau datoria lucrătorului să gândească profund şi cu rugăciune. El trebuie să accepte ceea ce l-au învăţat alţii, fără să se remarce prin individualitatea lui. Doctrina aceasta, învăţată de către biserica Romei, înseamnă totală dependenţă de lideri. Conştiinţa individului nu mai este a lui însuşi. Judecata trebuie că e controlată de ideile altor oameni. Inteligenţa lui nu se dezvoltă mai mult decât a celor ce sunt conducători." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par 25.

Aşadar, când religia devine o problemă de autoritate, atunci oamenii ajung să depindă de oameni, dându-se credit învăţăturilor care înalţă acel tip de religie prin care este definit şi prin care se conferă identitate oricărui corp religios caracterizat de acest gen de religie. În schimb, adevărul Scripturilor, prin care este înălţat Hristos, primit în inimă, edifică mintea, îi conferă un maximum de echilibru, oferă libertate deplină conştiinţei şi dezvoltării unui caracter robust fundamentat pe principiile pline de viaţă ale adevărului. Noi răspundem pentru sufletul nostru numai înaintea lui Dumnezeu; între noi şi Dumnezeu nu trebuie să stea nimeni şi nimic. "Nu trebuie să existe nici o autoritate izvorâtă din minţile omeneşti care să se interpună cât de puţin între el (omul lui Dumnezeu) şi autoritatea lui Dumnezeu, pentru a conduce, a călăuzi şi a dicta." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par. 26.

     "În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a urma propriile convingeri. >Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.< Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, >fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui<. (Romani 14,12.5.) În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 20.

Despre autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea bisericii

Întrucât suntem diferiţi ca indivizi, atunci şi felul cum privim şi înţelegem lucrurile în general trebuie că e diferit. Şi aşa şi trebuie să fie, deoarece fiecare are propria lui individualitate şi propriul fel de a gândi, ca urmare a educaţiei, a obiceiurilor personale şi mai ales a prejudecăţilor. Că le privim diferit, nu este o problemă, ci adevărata problema rezidă în felul cum le pricepem, cum le traducem în mintea şi în experienţa noastră. De pildă, din cauza prejudecăţilor, care ne înţepenesc pe o anumită cale de gândire prin care se stabileşte în minte un şablon sau un tipar adânc înrădăcinat, este extrem de dificil sa fim obiectivi şi realişti când vine vorba despre Dumnezeu şi caracterul Lui, ca să nu mai vorbim despre autoritatea Sa, pe care o asociem cu ceva arbitrar şi de nedorit.

Raţionamentul bazat pe prejudecăţi este cel mai dăunător cu putinţă, fiindcă mintea este formată să emită judecăţi greşite cu privire la un lucru, la o persoană şi mai ales cu privire la Dumnezeu, o fiinţă pe care nici măcar nu o putem vedea. Astfel, prejudecata susţine şi întăreşte eul personal inclusiv mândria şi ne face orbi cu privire la adevăratul înţeles al realităţii şi mai ales al adevărului. Este una dintre cele mai mari probleme ale minţii şi ale naturii omeneşti.

Ceea ce echilibrează într-adevăr mintea omenească este doar adevărul divin, aşa cum este revelat în Sfintele Scripturi. Hristos a fost singura persoană de pe Terra lipsită cu totul de prejudecăţi. Era atât de echilibrat încât nici măcar nu şi-a permis să emită judecăţi la adresa omului păcătos; ba mai mult nici măcar nu a venit să judece lumea, ci să o slujească spre mântuire. El înţelegea tot ce se afla în natura umană, pentru că El însuşi purta o astfel de natură. El şi-a educat şi fortificat mintea cu ajutorul Scripturilor adevărului. Acest lucru l-a făcut să aibă o conştiinţă sensibilă faţă de adevăr, i-a dezvoltat o minte ageră capabilă să discearnă orice rău camuflat şi l-a făcut să trăiască liber de orice constrângeri, de orice tipare şi prejudecăţi omeneşti. El gândea pentru Sine, având o conştiinţă legată de tronul harului lui Dumnezeu. Despre o astfel de persoană se poate spune că are cu adevărat autoritate, pentru că izvorul din care se hrănea mintea era adevărul divin, ceea ce înseamnă că Isus deţinea sau era îmbrăcat cu autoritate divină. A te afla sub autoritatea lui Dumnezeu înseamnă a fi liber, a fi cu adevărat şi în sensul cel mai deplin al cuvântului un cetăţean al Cerului.

Din nefericire, puţini creştini înţeleg ce reprezintă autoritatea lui Dumnezeu. De obicei, mintea plină de prejudecăţi asociază autoritatea cu ceva de felul stăpânirii fie prin frică, fie prin constrângere sau prin disciplina impusă de legi, dacă ne referim la stat, ori prin anumite rânduieli şi dogme dacă ne referim la biserică, pe care de obicei o asociem cu o organizaţie religioasă. Este adevărat acest lucru, dar numai atunci când autoritatea aparţine omului, indiferent că vorbim despre stat sau despre biserica lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu, însă, derivă din neprihănire şi adevăr, temelia ei fiind dragostea veşnică. Autoritatea lui Dumnezeu înseamnă în realitate slujire, nu stăpânire în sensul în care ne este cunoscut nouă oamenilor, când unii sunt şefi, iar alţii subordonaţi sau executanţi. Prin urmare, putem spune cu certitudine deplină că autoritatea lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste.

Nu există nici o asemănare între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea omului sau a bisericii. Despre cea din urmă vom discuta mai pe urmă, pentru a înţelege corect ce anume implică ea. Cum nu există ceva pe pământ cu care Hristos a încercat să asemene împărăţia harului sau staulul Său, tot astfel nu poate exista ceva pe pământ cu care să putem asemăna sau măcar asocia autoritatea lui Dumnezeu. Formele de organizare ale societăţii omeneşti nu au corespondent pentru împărăţia lui Dumnezeu; sunt ceva cu totul străin de aceasta. Prin urmare, discutăm despre autoritatea lui Dumnezeu doar în lumina Evangheliei descoperite.

Acolo unde e prezent Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, acolo este prezentă şi autoritatea lui Dumnezeu. Orice om născut din nou, prin puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, este îmbrăcat cu autoritate divină, întrucât devine membru al împărăţiei harului, al bisericii lui Dumnezeu. Această autoritate este autoritatea dragostei şi a slujirii, nu a stăpânirii, a silirii sau a violenţei. Cea mai frumoasă şi elocventă formă de manifestare a autorităţii lui Dumnezeu pe pământ a fost oferită fără îndoială de Mântuitorul nostru, Isus Hristos. Ţinuta Sa morală, gesturile Sale, cuvintele Sale vorbeau cu putere despre o persoană plină de autoritate. Cu toate acestea, nu a dat pe faţă niciodată spiritul de a încerca măcar să stăpânească pe cineva, să îl silească să acţioneze cum doreşte El, chiar dacă i-ar fi dorit binele, nu a încercat să îi lege pe oameni de Sine, cu toate că era Dumnezeu, ci le vorbea cu putere despre Tatăl din ceruri.

A respectat totdeauna dreptul omului de a gândi liber, de a se exprima după cum voieşte, de a crede ce doreşte. El acţiona ca Unul care cunoştea pe Dumnezeu şi puterea colosală a adevărului Evangheliei. Era un adevărat vizionar în toate privinţele. Avea un deosebit respect pentru fiinţa umană, pentru oamenii pe care tocmai El îi făcuse, cu toate că aceştia erau păcătoşi şi muritori. Totdeauna vorbea ca Unul care avea putere, or tocmai această putere îşi găsea izvorul în adevărul care era izvorul vieţii pentru fiinţa Sa omenească. Acest adevăr exprimat în viaţa Sa îl făcea să aibă autoritate deplină dumnezeiască. Este singura autoritate de care avem nevoie ca aerul, dacă vrem să fim mântuiţi. Adevărul nu ne face stăpâni, ci slujitori plini de dragoste, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu există stăpâni şi nici slugi, ci copii ai lui Dumnezeu care trăiesc şi respiră dragostea prin slujire.

Bunăoară, lui Hristos i se ceruse ca doi dintre ucenicii Săi să fie unul la dreapta şi altul la stânga Lui, în împărăţia de sus. Chiar dacă dorinţa mamei lor era sinceră, totuşi Isus le-a explicat că Dumnezeu nu este un monarh absolut, că El nu împarte locurile de frunte sau înălţate după cum vrea, prin hotărâri arbitrare, şi asta pentru că în împărăţia cerului nu există aşa ceva; nu există nici stăpâni, nici slugi, ci prieteni şi fraţi legaţi prin legăturile dragostei lui Dumnezeu. Aşa că poziţia cea mai înaltă de slujire în cer şi pe noul pământ este doar rezultatul caracterului. Nu numai că Dumnezeu ne consideră fraţi, ci pentru El chiar suntem în sens real şi deplin. Nu este o simplă declaraţie cum că am fi fraţii Săi prin Isus Hristos, ci El atestă cu propria Sa viaţă că suntem exact ceea ce a dorit dintotdeauna să fim, şi anume fraţii lui Dumnezeu Tatăl în şi prin Isus Hristos, prin sângele jertfei fără păcat a Mântuitorului. El nu priveşte la noi oamenii mântuiţi ca şi cum am fi fraţii Lui, ci pentru că suntem, din moment ce ne naştem din Dumnezeu!

     ">Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea<, a continuat El, >nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.< În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii: ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 11

Observăm că cinstea de a avea un loc de frunte în împărăţia lui Dumnezeu deja există şi pe deasupra mai este şi păstrată "pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl". Ea este o cinste cu adevărat doar în măsura în care este rezultatul caracterului. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a deţine autoritatea divină de a ocupa un loc de slujire înălţat în împărăţia lui Dumnezeu chiar lângă Dumnezeu. Cel mai aproape de El vor sta cei care au sorbit, care s-au cufundat cel mai mult în dragostea Lui cea mare împărtăşită. De această cinste se vor bucura doar cei care au caracterul lui Dumnezeu.

     "Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire - iubirea care >nu se laudă, nu se umflă de mândrie..., nu caută folosul Său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău< (1Corinteni 13,4.5) - iubire care îl îndeamnă pe ucenic, aşa cum l-a îndemnat şi pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viaţa lui Pavel." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 13.

Aşadar, autoritatea în împărăţia lui Dumnezeu nu ţine de poziţie, nu izvorăşte din poziţia cea mai înaltă sau din scaunul ocupat, ci ţine de calitatea caracterului, de spiritul iubirii care slujeşte cu cinste pe Dumnezeu şi pe semen. Aceasta este autoritatea cu care Dumnezeu a învestit biserica Sa adevărată în ceruri şi pe pământ. Singura biserică de pe pământ care nu a renunţat niciodată la acest dar magnific a fost şi este în continuare, fiindcă nu s-a sfârşit istoria păcatului, biserica celor întâi născuţi, scrişi în ceruri, care este stâlpul şi temelia adevărului! Vezi Evrei 12,23 şi 1Timotei 3,15. Acesta a fost şi este staulul lui Hristos.

Atunci când biserica vizibilă a renunţat să-i mai fie loială lui Dumnezeu, a pierdut Duhul Sfânt şi o dată cu acesta şi autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă prin dragoste. O biserică lipsită de dragostea dintâi va ajunge în curând stăpână pe conştiinţele şi pe sufletele propriilor enoriaşi şi apoi despot. Istoria o dovedeşte din prisos. Începutul apostaziei îşi găseşte începutul totdeauna atunci când autoritatea lui Dumnezeu este înlocuită cu autoritatea bisericii lipsite de prezenţa Mângâietorului, Singurul prin care se poate revărsa şi manifesta dragostea în şi printre credincioşi. "De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu cea a bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 2.

Când biserica apostolică a pierdut dragostea dintâi sau autoritatea lui Dumnezeu, care nu se manifestă niciodată prin stăpânire arbitrară sau ceva de felul acesta, atunci ea a devenit un despot chiar şi pentru lume. Când şi-a arogat o autoritate care nu-i aparţine, atunci prin chiar acest fapt ea a arătat că este o uzurpatoare, capul ei omenesc, muritor, păcătos şi slab pretinzînd în mod sfidător că este Dumnezeu pe pământ, şi încă unul infailibil, deci care nu poate greşi niciodată. Biserica devine un instrument satanic propovăduind învăţături omeneşti despre care susţine că sunt adevărul Scripturilor. Ea pretinde monopolul interpretării Scripturilor şi dreptul ca orice enoriaş să-i dea ascultare, fără să cerceteze, căci sute de ani Biblia fusese interzisă spre deţinere sau citire oamenilor de rând.

O dată cu acest lucru, biserica devine organizaţie religioasă, dar care pretinde mai departe că deţine autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să înţelegem în mod real este adevărul că Scripturile vorbesc doar despre două autorităţi sau puteri pe pământ: autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă doar când biserica este "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi", Efeseni 1,23, şi autoritatea cezarului, adică a statului. În afara acestor două autorităţi nu mai există nici o altă recunoscută de Cer! Scripturile atestă acest adevăr astfel: "Atunci El le-a zis: >Dati, dar, cezarului ce este al cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu<". Luca 20,25.

Autoritatea statului vine de la Dumnezeu în sensul guvernării prin legi a celor ce nu se pot supune pe ei înşişi şi care trebuie disciplinaţi spre ascultare "prin sabie", adică prin legile statului şi prin pedepsele invocate prin intermediul acestor legi. Este o disciplină absolut necesară pentru oamenii care nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeu. Natura omenească predispusă la tot felul de rele trebuie ţinută în frâu prin legi care să stipuleze comportamentul în societate. Legile sunt opreliştile prevăzute pentru orice manifestare care aduce rău semenului şi societăţii în general. Desigur, aceste legi stipulează şi drepturi pe care trebuie să le respectăm reciproc, pentru buna convieţuire în societate.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea." Romani 13,1-7.

Aşadar, cezarul sau statul trebuie să poarte sabia pentru motivul că oamenii fac răul şi deci nu se pot stăpâni pe ei înşişi. Autoritatea lui vine de la Dumnezeu în sensul descris de Pavel mai sus. Această autoritate este necesară întrucât oamenii nu sunt voitori să primească în ei şi printre ei autoritatea lui Dumnezeu din cauza încăpăţânării şi nedorinţei de a trăi în conformitate cu standardul divin: legea celor zece porunci.

Pentru cei care cunosc Scripturile, este uşor de observat, şi toţi cei doritori sunt invitaţi să probeze prin cercetare minuţioasă acest fapt, că Scripturile nu vorbesc niciodată despre autoritatea bisericii ca organizaţie religioasă! Sensul corect al termenului "biserică" potrivit Sfintelor Scripturi, este acela de trup al lui Hristos, de plinătate, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Dacă biserica înseamnă sau cuprinde mai puţin decât plinătatea lui Dumnezeu în toţi, atunci ea nu este biserica lui Dumnezeu, unde trebuie să se manifeste harul Său sau prezenţa personală a Duhului Sfânt, ci este o simplă organizaţie omenească organizată într-o formă asemănătoare statului sau guvernării civile. Este foarte corect că o astfel de organizaţie religioasă poartă numele de cult religios, căci nici nu poate fi mai mult de atât.

În schimb, biserica lui Hristos nu poate fi niciodată cult sau organizaţie religioasă, fiindcă o astfel de organizaţie bisericească guvernează prin autoritatea omului slab şi păcătos sau prin autoritatea sabiei când umblă în cârdăşie cu statul. Prin autoritatea omului păcătos trebuie să înţelegem o autoritate ce derivă din sistemul de organizare al acelei organizaţii religioase, care a pierdut prezenţa personală şi conducerea sau autoritatea lui Dumnezeu. Ori de câte ori biserica a pierdut prezenţa lui Dumnezeu, aceasta s-a organizat în felul asemănător guvernării omeneşti pentru a-i putea ţine laolaltă pe enoriaşi ca enoriaşi, prin doctrină şi diferite rânduieli bisericeşti, altfel acea biserică s-ar destrăma definitiv.

Acesta nu este şi nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu, ci doar bunătate manifestată prin mila a doua, adică prin oferirea unei şanse ca viitoare organizaţie să nu se destrame de tot. Timpul şi practica au demonstrat însă că Dumnezeu niciodată nu are loc într-o astfel de organizaţie omenească, locul autorităţii dragostei fiind luat de autoritatea omului slab şi păcătos. Ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie temporar, a devenit permanent, iar acest fapt a fost interpretat ca fiind voia lui Duumnezeu. Din acest motiv, fiecare cult religios şi orice grupare religioasă pretind cu emfază că sunt biserica lui Dumnezeu.

Ca să fii biserica lui Hristos trebuie să ai autoritatea lui Dumnezeu iar toţi să fie fraţi şi prieteni adevăraţi! Numai într-o astfel de biserică Dumnezeu locuieşte în toţi, umblă în toţi şi lucrează în toţi în toată plinătatea Dumnezeirii. Aceasta se cheamă biserica, când Cerul este unit cu pământul în spirit, în caracter, în tăria Duhului Sfânt şi în lucrare. Când o biserică pretinde autoritate în vreun fel, atunci ea se cheamă uzurpatoare fiindcă biserica este chemată să slujească, nu să stăpânească. Slujirea din perspectiva lui Dumnezeu implică totdeauna dragoste, deci autoritate divină, niciodată stăpânire, vicleşuguri, contrângeri, ş.a.m.d. Fundamentul acestei slujiri este dezinteresul sau jertfirea de sine. Pe când autoritatea cezarului are drept scop stăpânirea, guvernarea celor care trebuie să se lase guvernaţi, deci care trebuie disciplinaţi şi ţinuţi în frâu prin legi. Această guvernare civilă poartă aprobarea lui Dumnezeu în condiţiile păcatului, când oamenii nu au treabă cu Dumnezeu şi nu vor să-i slujească. Această autoritate civilă nu se face prin slujire, ci prin constrângere, şi este de înţeles acest lucru.

Aşadar autoritatea omului implică totdeauna şi în orice împrejurare stăpânire, guvernare, din acest motiv şi felul de organizare în locul unde el stăpâneşte trebuie să fie potrivit cu natura autorităţii ce trebuie exercitată. Când o biserică pretinde aşa ceva, atunci ea spune răspicat că stăpâneşte, că guvernează enoriaşii şi, dacă are puterea statului, şi lumea. În acest caz, ea declară cu tărie că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, chiar dacă poate pretinde că este vocea lui Dumnezeu în lume şi pentru lume! Să fie limpede pentru totdeauna pentru orice minte onestă: Scripturile vorbesc doar despre două mari puteri recunoscute: puterea sau autoritatea lui Dumnezeu şi puterea sau autoritatea statului. Nu există loc pentru o a treia autoritate. Biserica fie se cheamă biserică şi deţine sau este plină de autoritatea lui Dumnezeu, fie este uzurpatoare cu pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest caz, ea este un fals grosolan. Orice biserică ce a pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt, este doar un simplu cult religios, o organizaţie religioasă în care omul deţine controlul. Cuvântul adevărului declară cu cea mai mare tărie că biserica creştină din vremea din urmă se numeşte Babilonul cel mare, deoarece ajunge "un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Cu tot acest adevăr izbitor, totuşi nici un creştin autentic nu este chemat să semene spiritul discordiei, al zavistiilor, al rebeliunii şi al altor forme ce aduc rău semenului în interiorul unei organizaţii bisericeşti. Trebuie să avem spiritul şi atitudinea lui Hristos. Scopul iniţial pentru care în cele din urmă a trebuit să existe acea organizaţie, indiferent cine este ea, se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, nu planului Său, al Evangheliei. Pentru ca biserica, după ce a pierdut Evanghelia, indiferent când s-a întâmplat acest lucru, să nu se destrame Dumnezeu a avut grijă să o ajute să se organizeze până la ivirea unor împrejurări favorabile care să o aducă din nou faţă în faţă cu Evanghelia cea veşnică, o ocazie pentru întoarcerea ei la Dumnezeul pe care l-a părăsit. Avem exemplul bisericii iudaice, care a cerut să aibă împărat, după ce mai întâi şi-a însuşit sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis acest lucru, numai că singurul rezultat posibil avea să fie răstignirea Mântuitorului! În baza acestui principiu călăuzitor, atunci putem şti că singurul rezultat posibil al neîntoarcerii la Dumnezeu din partea bisericii organizate sau altfel spus a organizaţiei religioase, când se iveşte ocazia desigur, va fi întoarcerea împotriva lui Dumnezeu, căci orice organizaţie bisericească de pe pământ în timpul din urmă se va uni formând o mare confederaţie mondială împreună cu puterea civilă, aducând în final sfârşitul lumii! Monstrul hidos şi femeia din Apocalipsa 17 vorbesc despre aşa ceva şi reprezintă imaginea cea mai elocventă despre ceea ce vor deveni biserica, statul şi lumea în general!

Este imposibil ca într-o organizaţie bisericească să nu existe corupţie, fărădelege şi întuneric spiritual şi moral. În cadrul autorităţii lui Dumnezeu aceste lucruri nu au cum să existe, nu îşi pot justifica existenţa. Unde este prezentă dragostea divină, lipseşte păcatul, fiindcă ea îl alungă. Adevărul lui Dumnezeu este un principiu viu şi activ în mintea şi sufletul oricărui membru al acestei biserici magnifice. Evanghelia lui Isus Hristos este manifestarea legii lui Dumnezeu, iar neprihănirea este haina cu care este îmbrăcat fiecare ucenic al Domnului. Această biserică adevărată, unde Dumnezeu este Cap peste fiecare membru, nu a avut nevoie niciodată de dogme, de crezuri, de rituri, căci dragostea lui Dumnezeu îi constrânge pe membrii ei să fie prieteni şi fraţi unul cu celalălt şi fiecare cu Dumnezeu prin Isus Hristos!

Pe când, prin contrast, autoritatea ecleziastică a organizaţiei religioase şi-a stabilit dogme şi crezuri, rânduieli şi ceremonii prin care să-şi poată defini identitatea şi prin care să-i poată ţină strâns legaţi de biserică pe membrii ei. Din păcate, toate aceste lucruri au ajuns necesare în condiţiile lipsei Mângâietorului. Când Duhul Sfânt nu mai este prezent la nivelul bisericii ca întreg, atunci oamenii pregătiţi, teologii, vor încerca să definească adevărul, în felul acesta punându-se bazele pentru dezvoltarea dogmelor, crezurilor şi a diferitelor ceremonii bisericeşti. Însă, adevărul nu poate fi definit niciodată decât de o singură Persoană, iar această Persoană ilustră este doar Duhul Sfânt, care totodată este şi Autorul vieţii spirituale, Acela prin care un suflet este schimbat după chipul şi asemănarea lui Isus Hristos.

     "Mângâietorul este numit >Duhul adevărului<. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi le întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos îşi supune poporul Său ales." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 31.

Deunăzi, un pastor, declarat aşteptător al lui Hristos, la o televiziune publică, spunea că la baza vieţii creştine şi a bisericii trebuie să stea dogma. Nu a amintit niciodată nimic despre Isus Hristos şi neprihănirea Sa ca fundament al bisericii, nimic de felul acesta. Dar, avea dreptate, întrucât vorbea despre biserica pe care o cunoştea, al cărui membru era, şi care fără îndoială este doar unul dintre multele culte religioase, o organizaţie religioasă. Dogma formează conştiinţe şi caractere, iar membrii acestor biserici ajung să-şi lege sufletele şi conştiinţele de învăţăturile bisericii deoarece pur şi simplu le consideră ca fiind vocea lui Dumnezeu. Crezul şi diferitele dogme bisericeşti au ajuns să aibă o putere ca de vrajă asupra minţilor enoriaşilor, de altminteri sinceri în adâncul sufletului lor. Au ajuns să fie pur şi simplu căsătoriţi cu organizaţia din care fac parte şi pe care o iubesc, căci trebuie că, în ochii lor, este singura biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea.

Trebuie să ţinem minte că sub autoritatea lui Dumnezeu biserica este liberă de orice dogmă şi crez, de vreme ce nu are cum să fie organizată în forma si asemănarea cezarului, căci, dacă ne aducem aminte, Hristos nu a avut cu ce să asemene împărăţia Sa cu nimic de pe pământ, însă este plină de puterea Evangheliei veşnice. Duhul Sfânt nu oferă nici dogme, nici crezuri ci puterea de viaţă veşnică prin smulgerea din păcat. Nici o dogmă nu poate face aşa ceva. Apoi, este o mare diferenţă între ceea ce a urmărit Dumnezeu să fie biserica, şi anume Cerul în miniatură pe un pământ blestemat de păcat, şi ceea ce a devenit când aceasta a pierdut definitv Evanghelia şi prezenţa minunată a Duhului Sfânt - o organizaţie umană cu pretenţie de autoritate.

Rezultatul perpetuării şi dezvoltării dogmelor sau învăţăturilor omeneşti ale bisericii ca organizaţie omenească, precum şi efectul asupra minţii, va fi subiectul următor.

Neprihănirea înseamnă sfinţenie

Sunt prea mulţi creştini declaraţi cărora cuvântul "sfinţenie" le provoacă frisoane şi o mare nelinişte deoarece gândesc că este ceva cu totul de neatins pentru ei, când privesc la viaţa lor religioasă. Ei cred că este un standard divin greu de atins, iar aceia care totuşi ajung în postura aceasta, fiindcă aşa-i declară Dumnezeu, sunt doar aleşii, cei care au nişte daruri speciale pe care le exersează, datorită unei bune moşteniri genetice, sau a unui mare har divin! Mulţi gândesc chiar că numai unii oameni sunt făcuţi sau se nasc să fie sfinţi. Până la urmă, cum ar putea omul păcătos să devină sfânt şi să se bucure de sfinţenia lui Dumnezeu până la moarte?

Este adevărat că sfinţenia trebuie că este ceva străin pentru natura şi pentru viaţa noastră păcătoasă; ceea ce înseamnă în mod cert că nici un om, chiar şi cu cele mai bune intenţii, cu cele mai mari străduinţe posibile, nu poate ajunge sfânt. Ea nu se găseşte pe pământ undeva, astfel încât să mergem acolo ca să ne bucurăm şi să ne împărtăşim de ea. Sfinţenia este de sorginte divină şi are de-a face doar cu lumea de sus, cu tărâmul Cerului. Ea este atmosfera, mediul şi modul de viaţă în care trăiesc, se mişcă şi se manifestă toate inteligenţele cereşti din tot cuprinsul infinit al universului.

Asta înseamnă că sfinţenia, care nu este proprie pământului nostru blestemat de păcat, este un dar divin oferit fără plată omului păcătos, care o doreşte ca pe propria lui viaţă. Sfinţenia este posibilă doar datorită lui Dumnezeu prin influenţa, prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în inima prietenului lui Dumnezeu, a credinciosului care are viaţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, sfinţirea noastră (urmare dezvoltării noastre în sfinţenie) este opera lui Dumnezeu, o realitate la care este chemat să contribuie şi agentul uman. Este o parte pe care trebuie să o facă Dumnezeu şi o parte pe care trebuie să o facă omul pocăit. Aşadar, sfinţenia este doar pentru prietenii lui Dumnezeu, adică pentru oamenii care au primit iertarea şi totodată izbăvirea din păcat.

Pe de altă parte, este adevărat că Dumnezeu a plănuit ca absolut toţi oamenii de pe pământ, indiferent cât de decăzuţi şi depravaţi ar fi, să poată fi sfinţi, curaţi, fără păcat în fiecare moment al vieţii! Sfinţenia nu este doar pentru o anumită categorie de oameni, ci pentru toţi oamenii de pe Terra. Din nefericire, însă, numai foarte puţini oameni îşi doresc să fie ca Dumnezeu pe pământ, aşa cum a fost Isus Hristos pe pământ trăind o viaţă plină de sfinţenia lui Dumnezeu! Nedorinţa oamenilor este motivul pentru care atât de puţini dintre ei vor să fie, nu declaraţi, ci realmente prietenii lui Dumnezeu. "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură." Psalm 25,14.

Pentru ca omul să poată fi sfânt, asemenea lui Dumnezeu, Isus Hristos a fost dispus să moară pentru noi, căci moartea Lui era singura alternativă ce făcea posibilă dăruirea sfinţeniei! Pe nici o altă cale Dumnezeu nu ar fi putut să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale, dacă nu era dispus să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru omul păcătos. Viaţa lui Dumnezeu este întruchiparea sfinţeniei şi este un dar, un cadou pentru care Dumnezeu luptă ca omul să-l aibă chiar în condiţia lui păcătoasă şi nenorocită, deşi nu-l merită! Mai mult decât oricine de pe acest pământ, Dumnezeu doreşte ca omul să trăiască alături de El; ba mai mult îi oferă privilegiul absolut de a-l lăsa să intre în nimbul de lumină care-l înconjoară, în sfatul Dumnezeirii exact aşa cum face cu Fiul Său preaiubit.

     "Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este." 1Ioan 3,2. "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4. "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21.

Putem observa că, deşi sfinţenia este ceva străin de natura noastră păcătoasă, totuşi ea poate fi pentru oricine o doreşte neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos! Trupurile noastre păcătoase nu o pot pângări niciodată, după cum cortul întâlnirii, construit din materiale păcătoase, nu putea pângări slava, sfinţenia şi prezenţa lui Dumnezeu în acel cort. Numai că sfinţenia nu poate locui laolaltă cu păcatul, cu acea putere interioară, din suflet, care ne ţine robi lui Satana. Păcatul este vrăjmăşie, ceva din cale afară de odios. El nu poate fi supus de Dumnezeu, de aceea trebuie nimicit prin slava sfinţeniei lui Dumnezeu în suflet! Când adevărul şi dragostea lui Dumnezeu trec prin conştiinţă şi pătrund în suflet, în cel mai adânc for interior al fiinţei umane, atunci acel om este gata să primească sfinţenia lui Dumnezeu, care este propria Lui neprihănire.

Hristos spunea cu bucurie despre Sine: "vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele". Psalm 40,8. Adevărul şi dragostea lui Dumnezeu îşi găseau sălaşul în sufletul Lui nepătat, căci ambele sunt în mod egal temelia legii Sale sfinte. Prin urmare, sfinţenia este totdeauna conformitate faţă de legea lui Dumnezeu pentru prietenul lui Dumnezeu. În acest caz, a fi prietenul lui Dumnezeu înseamnă a te asemăna cu El, a fi ca El din punct de vedere moral şi spiritual, înseamnă să accepţi a nu dori să fi niciodată trădătorul Aceluia care a murit pentru tine. Mai mult decât atât, a fi prietenul lui Dumnezeu înseamnă a te încrede în mod deplin în Acela care nu dă greş niciodată şi care este cu tine în orice moment al vieţii tale, mai ales în necazuri. El nu înlătură necazurile sau suferinţele, ci intră în ele împreună cu tine, căci El nu trădează niciodată legătura de prietenie pe care o are cu tine!

Oricine se bucură de sfinţenia lui Dumnezeu, se bucură de încrederea deplină din partea lui Dumnezeu, precum şi de cereasca bucurie din partea Tatălui care declară înaintea întregului univers că are un prieten de nădejde în persoana ta. Poate că puţini ştiu acest fapt real, dar ori de câte ori un suflet a ajuns prietenul lui Dumnezeu, El cântă de bucurie. Puţini îşi imaginează că Dumnezeu ar cânta. Dar dacă El este izvorul a toate, atunci pesemne că este şi izvorul muzicii fiind cel mai bun interpret de muzică cerească din toată veşnicia. Muzica este un dar divin oferit tuturor fiinţelor create. Inteligenţele create de Dumnezeu nu se pot bucura fără să cânte. Muzica este în natura oricărei fiinţe create, căci muzica este parte integrantă a inteligenţei. Ca atare, inteligenţa nu se poate manifesta în mod deplin cu nici un chip dacă nu se exprimă şi prin muzică.

Felul lui Dumnezeu de a fi, printre altele, este şi acela de a se manifesta, de a se bucura prin cântec. Să auzim ce spune cuvântul Inspiraţiei: "Domul Dumnezeul tău este puternic în mijlocul tău; El te va mântui şi se va bucura de tine cu mare bucurie; El se va odihni în dragostea Lui şi se va bucura de tine cântând (cu cântare)". Ţefania 3,17. King James Bible. Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă, deci, bucurie, veselie, fericire, sănătate şi mântuire veşnice. A fi sfânt înseamnă a fi ca Dumnezeu, din moment ce darul sfinţeniei este însăşi viaţa Sa, caracterul Său, care este neprihănire.

Dar, care este ştiinţa sfinţeniei? Da, sfinţenia nu este numai un dar, un cadou inestimabil, ci este şi o ştiinţă! Aici este problema pe care o întâmpină oamenii, că nu cunosc această ştiinţă, fiindcă dacă ar cunoaşte-o, deşi le este la îndemână, atunci ar pricepe ştiinţa mântuirii. Această ştiinţă este deschisă înaintea omului, spre cunoaştere deplină, fără greşeală, prin jertfa Mântuitorului. Mântuirea nu este posibilă fără a ne însuşi meritele jertfei lui Isus Hristos. Prin urmare, ştiinţa sfinţeniei înseamnă să îl primeşti pe Isus Hristos ca Mântuitor personal şi să te bucuri astfel de atributele caracterului lui Dumnezeu, primit în dar prin experienţa naşterii din nou. Binecuvântata experienţă a naşterii din nou spirituale ne introduce în sfinţenia lui Dumnezeu, care devine propria noastră viaţă spirituală, o viaţă care se măsoară cu viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Da, nişte fiinţe păcătoase smulse din păcat pot fi pline de sfinţenia veşnică a lui Dumnezeu, deci fără păcat, asemenea Tatălui lor ceresc, prin Isus Hristos şi Duhul Sfânt.

Pentru a intra în posesia sfinţeniei este nevoie doar de un singur lucru, iar acesta este credinţa plină de încredere în Dumnezeu şi în ceea ce poate face El pentru tine în orice moment al existenţei tale. Prietenia adevărată are ca fundament credinţa, adică o încredere neclintită că prietenul tău nu te va trăda niciodată, fiindu-ţi loial toată viaţa, şi te va preţui aşa cum eşti în pofida tuturor greşelilor şi scăderilor tale. Acest singur prieten care este de nădejde şi neclintit în ce priveşte loialitatea este doar Dumnezeu! De aceea se spune în Scripturi acest adevăr remarcabil şi plin de înţeles: "Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate". Proverbe 18,24.

Aşadar, sfinţenia ar trebui să fie cea mai căutată comoară de pe pământ, căci în ea se găseşte mântuirea. Dumnezeu mântuişte omul doar în sfinţenie şi nu altfel. Poate că cineva se va întreba cum a putut fi mântuit tâlharul de pe cruce care, săracul, n-a avut timp să-şi îndrepte toate defectele de caracter precum şi păcatele necunoscute! El este doar o imagine a multor credincioşi care au murit înainte de vreme, precum martirii, şi care au avut multe necunoscute ale vieţii în care defectul şi slăbiciunea morală şi-ar fi putut spune cuvântul în anumite împrejurări mai subtile decât persecuţia.

Spuneam, şi este bine să reţinem, că păcatul nu poate locui laolaltă cu sfinţenia sau neprihănirea. Prin păcate necunoscute trebuie să înţelegem acele păcate înfăptuite odinioară şi pe care le-am uitat, păcate care demonstrează o anumită slăbiciune a naturii omeneşti, ce poate conduce şi scoate la iveală încă o dată în împrejurări similare acelaşi tip de păcat, aceeaşi faptă păcătoasă ori una asemănătoare. Mărturisirea autentică nu cuprinde niciodată orice tip de păcat întrucât mintea umană poate să uite unele dintre ele care nu s-au imprimat în memorie. Mă refer la mărturisirea corectă prin care suntem introduşi în experienţa naşterii din nou, adică la începutul experienţei noastre creştine.

Mulţi se îngrijorează cu privire la acest aspect şi se străduiesc să-şi aducă aminte ce au uitat, ca să mărturisească. Psalmistul ne răspunde, însă, într-o manieră frumoasă şi inspirată la această problemă, care nu ar trebui să mai mâhnească pe nimeni. "Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. " Psalm 19,12.13. O mărturisire de felul acesta îşi găseşte izvorul doar în inima lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că sfinţenia pe care o primim de la Dumnezeu în momentul naşterii din nou, umple sufletul golit de vrăjmăşia lăuntrică, în pofida acelor slăbiciuni ale naturii noastre care se pot manifesta peste timp ca unelte ale Satanei, cum zice Pavel. Ea nu este pângărită de slăbiciunile noastre manifestate prin apetit, pofte şi pasiuni, proprii naturii noastre omeneşti. În schimb, toate păcatele săvărşite din neştiinţă ale trecutului, toate acele păcate pe care le-am uitat, absolut toate sunt ispăşite prin sângele acoperitor al lui Hristos. Ceea ce făcea sângele de pe uşorii uşilor evreilor în noaptea fatidică din Egipt, când toţi întâii născuţi ai egiptenilor au murit, fără excepţie, acelaşi lucru face sângele protector şi ispăşitor al lui Isus cu aceste păcate neştiute ale trecutului. Cu alte cuvinte, tot trecutul nostru este iertat datorită şi prin acest sânge ispăşitor!

Aşa se face că tâlharul de pe cruce, martirii şi toţi cei care au murit fără să sfârşească şcoala sfinţirii, ca să ajungă la statură deplină a desăvârşirii lui Hristos, sunt mântuiţi pentru că sângele lui Hristos a făcut ispăşire pentru acestea, mai înainte ca ele să se dea pe faţă ca să poată fi mărturisite mai apoi de penitentul pocăit. Isus ştie că dacă aceşti oameni ar mai fi trăit, şi ar fi păcătuit din pricina unor slăbiciuni ale naturii omeneşti, acolo unde se aflau probleme despre care acel om al lui Dumnezeu iertat nu le cunoştea, aceştia le-ar fi mărturisit fără să stea pe gânduri, căci sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu îi îndemna la aşa ceva. Acestea erau mai scumpe pentru sufletul lor decât orice altceva.

Aşadar, Isus are grijă să ne ierte tot trecutul nostru păcătos şi totodată să rezolve problema prezentă a izvorului păcatului, adică a vrăjmăşiei care ne-a înrobit păcatului în trecut, prin smulgerea ei şi înlocuirea cu propria Sa neprihănire sau sfinţenie! În felul acesta, este rezolvată şi problema trecutului şi problema prezentului. Viitorul însă se află în mâinile noastre, ca oameni liberi în Hristos. Noi decidem ce vom face cu el. Adevărul este că doar oamenii liberi în Hristos şi plini de sfinţenia lui Dumnezeu au viitor pe care ţin morţiş să-l construiască şi să-l termine în neprihănire.

     "Neprihănirea înseamnă sfinţenie, asemănare cu Dumnezeu, iar >Dumnezeu este dragoste<. Ea este conformitate faţă de legea lui Dumnezeu, căci >toate poruncile Tale sunt neprihănire<, iar >dragostea este împlinirea legii<. Neprihănirea este dragoste, iar dragostea este lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întrupată în Hristos. Noi primim neprihănirea, primindu-l pe El." Sons and Daughters of God, pag. 304.

În ce-i priveşte pe cei 144.000, aceştia trebuie să intre în slava împărăţiei cereşti fără păcat, fără vreun defect de caracter şi, deci, fără să vadă moartea. Ei vor fi singurii oameni în a căror viaţă opera salvării din păcat este dusă la bun sfârşit, înainte de a fi înălţaţi la cer. În momentul judecăţii celor vii, adică a celor 144.000, în ei nu trebuie să se mai găsească nici o slăbiciune, nici un defect de caracter, nimic care să stea încă sub sângele protector al ispăşirii! Acesta este scopul mesajului celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Ţinta primirii sfinţeniei lui Dumnezeu în suflet este aceea de a ajunge la ultima treaptă a desăvârşirii caracterului creştin, aici în condiţiile păcatului, înainte de venirea lui Hristos pe norii cerului. Iar Evanghelia veşnică va face acest lucru pentru toţi cei ce doresc aşa ceva.

     "Nimeni nu ar trebui să dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, s-a făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşează înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot chiar în această viaţă să ajungă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruinţa deplină.
     Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuşi, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit, este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creştinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect. El trebuie să se roage continuu Mântuitorului să vindece sufletul său bolnav de păcat. El nu are înţelepciunea sau puterea de a învinge; acestea aparţin Domnului şi El le revarsã asupra acelora care în umilinţă şi pocăinţă caută ajutorul Lui.
     Lucrarea transformării de la păcat la sfinţenie este continuă. Zi de zi, Dumnezeu lucrează în vederea sfinţirii omului, iar omul trebuie să conlucreze cu El, depunând eforturi stăruitoare în dezvoltarea obiceiurilor bune. El trebuie să adauge har după har; şi, în timp ce el lucrează astfel după planul adunării, Dumnezeu lucrează pentru El după planul înmulţirii. Mântuitorul nostru este totdeauna gata să audă şi să răspundă rugăciunii inimii zdrobite, şi harul şi pacea sunt înmulţite credincioşilor. Bucuros, El le acordă binecuvântările de care au nevoie în lupta lor împotriva răutăţilor care îi asaltează." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 8-10.

Putem conchide, aşadar, că sfinţenia nu are nimic mistic în ea, nu trebuie să fie o sperietoare pentru suflet, ci ea este neprihănirea, deci viaţa sau caracterul lui Dumnezeu în suflet. Ea nu este extaz religios sau spiritual niciodată, ci este propriul mod de exprimare a lui Dumnezeu în viaţa personală omenească! Este El în noi, prin Duhul Sfânt, datorită bunătăţii lui Isus Hristos, şi noi în El prin puterea cea mare a harului Său divin. A fi creştin în adevăratul sens al cuvântului presupune a avea sfinţenia lui Dumnezeu, deci a fi neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Orice altceva în afara acestui fapt formidabil este taina nelegiuirii!

     "Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de încercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa." Faptele apostolilor, cap. Darul Duhului, par. 10.

Melhisedec, zecimea și circuitul binefacerilor

Marile adevăruri ale Evangheliei sunt presărate peste tot în Sfintele Scripturi, de aceea această carte extraordinară este cartea principiilor, nu a regulilor, nu a unui set de învăţături rigide sau a unor istorisiri care demască răutăţi şi cruzimi specifice anumitor vremuri demult apuse. Principiile Evangheliei veşnice o dată însuşite formează viaţa în sufletul celui credincios. Aceste principii sunt deosebite sau cunoscute numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Bunăoară, aproape toţi aşteptătorii îşi concentrează interesul asupra Sabatului, ca ziua a şaptea a săptămânii, în încercarea de a dovedi că este ziua de închinare şi totodată semnul după care se cunosc închinătorii lui Yahweh. Astfel, se demonstrază că Sabatul este adevărata zi de închinare, şi este corect în teorie, dar ce valoare poate avea ziua a şaptea fără însuşirea şi înţelegerea principiului Sabatului?

Principiul Sabatului este singurul care indică în mod corect către adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu şi care dă valoare zilei a şaptea. Iar principiul Sabatului este acesta: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Numai atunci când Dumnezeu este prezent în inima credinciosului, numai atunci ziua a şaptea este cu adevărat Sabatul Domnului, altfel nu. Nu pot fi despărţite cu nici un chip principiul Sabatului, adică sfinţenia lui Dumnezeu, şi ziua a şaptea, dacă se doreşte ca ziua a şaptea să fie cu adevărat ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie: ziua de închinare în duh (în sfinţenie) şi adevăr!

     "Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe izraeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 9.

Principiile Evangheliei sunt viaţă, nu nişte simple teorii cu privire la nişte lucruri pe care ar trebui şi noi să le cunoaştem. Tot astfel trebuie că este şi în legătură cu zecimea; trebuie să fie mai întâi principiul zecimii şi abia după aceea zecimea ca a zecea parte din venitul unui credincios, sub formă de dar. Când principiul zecimii, de altminteri ca şi al Sabatului, nu este înţeles, atunci zecimea ca rânduială divină îşi pierde semnificaţia şi nu mai are nici o valoare. De pildă, iudeii învăţaţi sau cărturarii îşi "plăteau" zecimile din lucruri mărunte, practic din nimicuri, lăsând pe dinafară dreptatea, mila şi credincioşia, adică exact principiul sau Evanghelia zecimii, ce trebuie înţeles sau înţeleasă şi ca neprihănirea lui Dumnezeu în inimă, fiindcă tocmai acest lucru este!

     "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute." Matei 23,23.

Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire, aşa cum este zugrăvit frumos în cele zece porunci ale Decalogului. Cine are neprihănirea lui Dumnezeu, are principiul zecimii şi al Sabatului în inimă, ca putere a unei vieţi curate şi sfinte. Principiul zecimii este cel mai bine ilustrat în viaţa lui Avram, care ulterior avea să devină Avraam. El este primul credincios care introduce zecimea ca semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu arătate lui şi al primirii beneficiilor preoţiei lui Melhisedec. De fapt semnificaţia zecimii nu poate fi pricepută în mod corect dacă nu se vede şi nu este înţeleasă legătura ei cu preoţia lui Melhisedec.

Este cât se poate de interesant faptul că zecimea apare în contextul preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. "Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: >Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!< Şi Avram i-a dat zeciuială din toate." Geneza 14,18-20. Întrebarea care se află în mintea multor cercetători serioşi ai Scripturilor este următoarea: De ce Avram a plătit zecime lui Melhisedec şi nu a procedat altfel pentru recunoaşterea preoţiei lui Melhisedec şi a primirii beneficiilor acesteia?

Primul fapt ce trebuie observat este acela ca Dumnezeu nu i-a cerut lui Avram în mod expres să-i aducă darul zecimii, ca un semn al credincioşiei sale faţă de Cel Preaînalt şi al recunoştinţei sale faţă de grija părintească şi darurile providenţei divine. Acţiunea lui Avram este una spontană, dar voită, şi asta pentru că înţelege semnificaţia binecuvântării primite prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. Mai mult decât atât, acţiunea sa îşi găseşte izvorul în credinţa pe care Dumnezeu avea să i-o socotească neprihănire. El şi-a părăsit ţara, rudeniile şi familia tatălui său prin credinţă, pentru o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu, dar în care n-a primit "nici măcar o palma de loc" drept stăpânire. Vezi Fapte 7,5.

Avram era un credincios adevărat, aşa cum puţini credincioşi există în momentul de faţă. Credinţa lui exprima o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, altfel cum ar fi putut să dea crezare deplină cuvintelor lui Dumnezeu în legătură cu o ţară şi cu o sămânţă de urmaşi din care avea să iasă Răscumpărătorul? "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd... Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce." Evrei 1,1.8. Prin urmare, atitudinea lui Avram prin oferirea darului zecimii are o strictă legătură cu credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu referitoare la ţara promisă şi la un fiu pe care Sara avea să-l nască la o vârstă imposibilă.

Când Dumnezeu i-a dat făgăduinţa cu privire la o ţară, pe care urma să o ia în stăpânire doar el şi sămânţa lui, adică Hristos, i-a spus totodată că îl va şi binecuvânta. "Domnul zisese lui Avram: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare<." Geneza 12,1.2. Orice făgăduinţă a lui Dumnezeu conţine în ea o binecuvântare deosebită, de care primitorul trebuie să se bucure în timpul vieţii Sale, nu numai după ea prin urmaşii săi. Dumnezeu urmărea ca prin despărţirea lui Avram de casa tatălui său, de rudenii şi de propria ţară, să îl facă deosebit şi să arate beneficiile ascultării pline de credinţă în cuvântul Domnului. Caracterul lui Avram trebuia să fie diferit cu totul de celelalte caractere din lume. Avram trebuia să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă! Aceasta este binecuvântarea pe care Dumnezeu urmărea să i-o dea lui Avram, la timpul potrivit.

     "Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta< (Geneza12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 3.

Ocazia primirii binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum El promisese lui Avram, potrivit Genezei 12,2, s-a ivit atunci când lui Avram i-a ieşit în întâmpinare Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Este momentul când Avram este pregătit să primească marea binecuvântare împărtăşită chiar prin mâinile lui Melhisedec. Acesta, după cum am învăţat, nu era un păgân sau un om oarecare, căci nimeni la vremea aceea nu putea fi cu adevărat şi în mod deplin preot după rânduiala lui Melhisedec din rândul oamenilor muritori! Preotul trimis de Dumnezeu pe pământ, pentru scurtă vreme, nu putea fi decât unul care trebuia să fie întruchiparea neprihănirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, un om răscumpărat fără păcat şi desăvârşit, întrucât toţi preoţii din ordinul lui Melhisedec trebuie să fie oameni răscumpăraţi, slăviţi, sfinţi, desăvârşiţi şi fără păcat, asemenea Mântuitorului prin al cărui sânge ispăşitor este singurul care-i poate califica pe această poziţie unică.

Acest preot, "care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<", Evrei 7,2, trebuia să vină de sus, de la Tatăl luminii, căci era necesar să fie pe pământ în vremea aceea reprezentantul Tatălui, chiar "vocea lui Dumnezeu în lume". "Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, ci era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui." The SDA Bible Commentary, vol, 1, pag. 1093. După cum am arătat deja, Melhisedec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avram, este chiar Enoh cel slăvit, primul om calificat de Hristos în postura de preot Melhisedec!

Dacă Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, atunci binecuvântarea primită de Avram prin preoţia lui Melhisedec este chiar binecuvântarea neprihănirii aflată în făgăduinţa făcută de Hristos prietenului său Avram, înainte ca acesta să iasă din ţara sa. Acest fapt este confirmat puţin mai târziu, după primirea binecuvântării din partea lui Melhisedec, când Dumnezeu socoteşte credinţa lui Avram neprihănire. Vezi Geneza 15,6. Nu înseamnă că până la acest moment credinţa lui Avram ar fi fost altceva, ci înseamnă că Dumnezeu confirmă o dată în plus o credinţă vie, bine ancorată în cuvintele lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu că Avram va avea un moştenitor, constituie dovada cea mai vie şi palpabilă pentru neprihănirea lui Avram, pentru credinţa sa care lucra neprihănire în el. Rodul acestei neprihăniri se vede foarte bine în dispoziţia lui Avram de a aduce zeciuială din tot ce avea, din tot ce era al lui.

El nu dă această zeciuială oricui, ci o dă direct lui Melhisedec, iar acest fapt certifică recunoaşterea din partea lui Avram a beneficiilor acestei preoţii, adevărata preoţie prin care omul pocăit capătă toate beneficiile mântuirii. Avram recunoaşte preoţia legământului harului, preoţia după rânduiala lui Melhisedec, şi al cărei Mare Preot este însuşi Isus Hristos, adevărata şi singura preoţie prin care omul pocăit obţine salvarea şi desăvârşirea. Acum, dacă Avram se bucura de neprihănirea lui Dumnezeu în suflet, datorită credinţei sale vii, atunci este de înţeles că acolo, chiar în inima sa, să se afle şi principiul zecimii şi inclusiv principiul Sabatului sau altfel spus sfinţenia lui Dumnezeu!

De ce a dat Avram zecime sau zeciuială lui Melhisedec? Pentru că zecimea, ca dar, reprezintă în simbol prezenţa neprihănirii în inima celui ce o oferă! Principiul sau spiritul zecimii este însuşi neprihănirea lui Hristos în suflet, iar bunăvoinţa de a dărui a zecea parte din tot ce a avut Avram, constituie doar semnul, indiciul acelei prezenţe a neprihănirii în inima sa. Avram, şi toţi cei ce au credinţa lui Avram, face acest gest prin credinţă şi din credinţă, sub influenţa divină a Duhului Sfânt, căci altfel cum ar fi putut fi neprihănit Avram, prietenul lui Dumnezeu, fără lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în templul trupului său? Melhisedec iese să binecuvânteze, în numele lui Hristos, pe acela care, căutând sfat de la Dumnezeu, se dovedise un erou pe câmpul de luptă, şi care demonstrase pe viu că neprihănirea nu este şi nu poate fi niciodată laşitate. Curajul dovedit de Avram în înfrângerea coaliţiei invadatoare, a fost răsplătit de Dumnezeu direct prin reprezentantul Său în lume, Enoh-Melhisedec.

     "Bogat în credinţă, nobil în generozitate, neşovăitor în ascultare şi umil în simplitatea vieţii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înţelept în diplomaţie şi viteaz şi îndemânatic în război... Se dovedise că viaţa de neprihănire nu este laşitate şi că religia lui Avraam l-a fãcut curajos în susţinerea a ceea ce este drept şi gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influenţă largă printre triburile înconjurătoare." Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 11.

Acţiunea lui Avram de a oferi din inimă zeciuială lui Melhisedec trebuia să rămână consemnată "ca o confirmare a credinţei sale şi o dovadă pentru generaţiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei se vor împlini". Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 16. Este foarte important să înţelegem că zecimea o ia sau o primeşte Melhisedec, ca preot şi totodată ca reprezentant al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. Acesta este singurul moment din timp când Melhisedec primeşte din punct de vedere fizic zeciuială, adică un dar plin de recunoştinţă adus sub formă de zeciuială. De ce? Pentru că Melhisedec urma să se înalţe la cer, pentru a da posibilitatea directă lui Hristos, care la vremea respectivă, deci în timpul lui Avram, încă nu era calificat ca preot după rânduiala lui Melhisedec, în pofida legământului încheiat cu Tatăl în care era prevăzută mântuirea noastră prin sângele Său ispăşitor, ca să se întâlnească direct cu Avram pe pământ, înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Asta demonstrează că templul ceresc nu trebuie să fie lipsit vreodată, câtuşi de puţin, de prezenţa unui preot. Singurul preot care putea ţine locul lui Hristos în templul ceresc, la vremea respectivă, şi care putea mijloci doar prin sângele şi meritele Răscumpărătorului, era Enoh-Melhisedec. (Acest adevăr este dovedit şi prin faptul că Melhisedec iese în întâmpinarea lui Avram cu pâine şi vin. Ele constituiau un simbol al lui Hristos, căci atât pâinea cât şi vinul sunt întruchiparea Lui. Peste foarte mulţi ani Hristos "iese" în întâmpinarea ucenicilor Lui în camera de sus tot cu pâine şi vin (must), despre care spune că reprezintă fiecare trupul şi sângele Său vărsat pentru mântuirea omenirii. Astfel, Hristos instituie Sfânta Cină împrumutând simbolurile specifice preoţiei lui Melhisedec, aşa cum au fost prezentate mai întâi de Enoh-Melhisedec lui Avram, simboluri ce indicau spre această preoţie, într-un timp când Hristos se apropia de calificarea finală pentru a deveni preot după rânduiala lui Melhisedec). Unica posibilitate ca Isus să se coboare pe pământ şi să vorbească direct cu prietenul Său, Avram, (căruia îi schimbă numele în Avraam), căci toate făgăduinţele el le primise prin intermediul îngerilor, era ca Melhisedec să se întoarcă în cer.

Observăm că zecimea este pusă în legătură directă cu preoţia lui Melhisedec, care stă şi la baza legământului încheiat de Dumnezeu cu Avram, căci preoţia acestui legământ al harului este însăşi preoţia lui Melhisedec. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Avram este consemnat în Geneza 15. Asta înseamnă că dacă preoţia după rânduiala lui Melhisedec este veşnică, atunci în mod logic şi principiul zecimii trebuie că rămâne veşnic, întocmai ca şi Sabatul. Prin principiul zecimii trebuie să înţelegem principiul dăruirii dintr-o inimă plină de bunăvoinţă, neprihănire şi iubire la adresa lui Dumnezeu. Este adevărat că în cer şi pe noul pământ nimeni nu mai trebuie să aducă ca dar a zecea parte din tot ce are, dar nu este adevărat că principiul dăruirii sau al zecimii va dispărea o dată cu instituirea noii împărăţii a slavei pe un pământ refăcut!

Principiul dăruirii rămâne veşnic, căci inimile dăruitorilor vor fi pline pe vecie cu neprihănirea lui Hristos. Acest principiu stă la baza circuitului binefacerilor, fără de care nimeni nu poate exista. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă a dărui, şi orice fiinţă inteligentă care o primeşte o va dărui înapoi lui Dumnzeu prin Isus Hristos sub formă de laude, bucurie şi închinare.

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatãl.< >Eu nu caut slava Mea<, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Zecimea ca a zecea parte din venitul cuiva este doar un indiciu, un semn prin care cineva îşi arată recunoştinţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu, prin care şi de la care primeşte totul, şi prin care doreşte astfel să arate că este părtaş acestui circuit al binefacerilor cereşti. Numai cine are spiritul zecimii în inimă, numai acela poate da zecime prin Melhisedec lui Dumnezeu şi astăzi, arătând prin aceasta că doreşte să fie parte a acestui circuit binecuvântat din care au ieşit prin încăpăţânare şi neascultare Satana şi îngerii răi. Scripturile mărturisesc fără putinţă de tăgadă că zecimea, astăzi, o primeşte Melhisedec tot atât de mult cum a primit-o de la Avraam!

Ceea ce trebuie să ştim este că unul din rolurile importante ale lui Melhisedec este acela de a primi zecimea din partea fraţilor săi credincioşi de pe pământ. El este acela care de la instituirea ei, în neprihănire şi prin neprihănire, datorită credinţei lui Avram, şi până la a doua venire a lui Hristos, primeşte zecimea sau zeciuiala. Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: "În adevăr, Melhisedec acesta,... a luat zeciuială de la Avraam şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva despre care se mărturiseşte că este viu." Evrei 7,1.7.8.

Acesta nu este un limbaj figurat, ci Pavel descoperă o realitate extraordinară. Zecimea, în timpul când Pavel scrie epistola către evrei, era primită mai departe de către Melhisedec, care era viu, deoarece fusese înălţat la cer pe când trăia, ca să poată fi calificat în cer ca preot după rânduiala lui Melhisedec, el însuşi purtând acest nume nou. Enoh este deschizătorul de drumuri pentru preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi totodată acela cu ajutorul căruia este instituită zecimea, dar toate acestea datorită lui Isus Hristos! Melhisedec în timpul lui Avraam, în timpul lui Pavel şi în timpul de faţă este acela care a luat şi ia în continuare zecimea de la toţi cei neprihăniţi de pe pământ. Această zecime nu se măsoară în venituri, roade sau alte lucruri, căci este evident că Dumnezeu nu are ce să facă cu bunurile noastre din moment ce totul vine de la El. Ci ea se măsoară după spiritul dăruirii potrivit cu toate capacităţile cuiva născut din nou şi potrivit cu lucrarea Duhului Sfânt efectuată în sufletul acelui credincios, care înaintează din treaptă în treaptă a desăvârşirii creştine.

Nu trebuie să tragem concluzia că adevăratul credincios nu mai oferă zecime din venitul său, căci principiul sau spiritul zecimii nu poate fi despărţit cu nici un chip, aici pe pământul blestemat de păcat, până la a doua venire a lui Hristos, de zecimea adusă sub formă de dar din veniturile acelui credincios. Ci ceea ce am vrut să subliniez este că darul zecimii este măsurat în ochi cerului după spiritul în care este adus. De acest lucru se ocupă Melhisedec, adică Enoh cel slăvit şi nemuritor astăzi. Acest spirit al dăruirii, de fapt, trebuie să se vadă în orice, nu numai în dăruirea zecimii ca a zecea parte din veniturile noastre. Aşadar, zecimea, cu tot ce implică ea, este doar un licăr din binecuvântatul şi slăvitul cerc al binefacerilor, care stă la baza existenţei vieţii făpturilor inteligente din tot cuprinsul nemărginit al universului creat de Dumnezeu.

Zecimea nu este un moft impus de Dumnezeu, ci este marea binecuvântare, după căsătorie şi Sabat, prin care omul este pus în legătură directă şi chiar introdus în circuitul binefacerilor divine, dar aici pe pământ. Este doar o pregustare a circuitului marilor binecuvântări veşnice. Prin urmare, principiul sau viaţa zecimii nu va trece niciodată, ca şi principiul Sabatului, care ce-i drept, spre deosebire de principiul zecimii care nu se va mai exprima prin a zecea parte a venitului cuiva, ci doar prin circuitul binefacerilor veşnice, va fi celebrat în fiecare zi de Sabat, pe noul pământ. "Căci, după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea - zice Domnul." Isaia 66,22.23.

Prin intermediul zecimii, un credincios născut din nou devine parte a preoţiei lui Melhisedec, căci este singura prin care se capătă desăvârşirea. (Nu trebuie să înţelegem deloc că prin oferirea zecimii cineva ajunge desăvârşit aici pe pământ. Acest lucru este dăunător şi nu este Evanghelia mântuirii din păcat. Oferirea zecimii sub formă de dar nu este decât expresia spiritului neprihănirii, din inima celui credincios, care este spiritul dăruirii în sine. El nu caută mântuirea prin fapte bune, ci darul zecimii lui este doar semnul exterior al unei lucrări interioare săvârşită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi care atestă prezenţa neprihănirii. Vorbesc doar despre adevăraţii credincioşi născuţi din nou). Este aşa pentru că Melhisedec o primeşte şi astăzi de la toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Melhisedec nu primeşte zecimea cuiva adusă dintr-un spirit de obligaţie, sau pentru că nu are încotro, doar pentru că ea face parte din învăţăturile bisericii. Dumnezeu primeşte totul înapoi, cu bucurie, doar din partea unei inimi renăscute şi plină de neprihănirea lui Hristos, aşa după cum este dovedit în viaţa lui Avraam. Aşadar, zecimea este marea binecuvântare prin care Dumnezeu ne pune în legătură cu preoţia lui Melhisedec, cu templul ceresc, fiindcă acolo se desfăşoară actualmente această preoţie, şi cu circuitul divin al binefacerilor prin care primim totul aici pe pământ. Zecimea este şi trebuie să fie doar expresia fidelă a credinţei lui Avraam, sau altfel spus a credinţei care lucrează prin iubire şi dăruire. Numai aşa putea lua naştere zecimea ca o imagine a circuitului binecuvântărilor.