Melhisedec, zecimea și circuitul binefacerilor

Marile adevăruri ale Evangheliei sunt presărate peste tot în Sfintele Scripturi, de aceea această carte extraordinară este cartea principiilor, nu a regulilor, nu a unui set de învăţături rigide sau a unor istorisiri care demască răutăţi şi cruzimi specifice anumitor vremuri demult apuse. Principiile Evangheliei veşnice o dată însuşite formează viaţa în sufletul celui credincios. Aceste principii sunt deosebite sau cunoscute numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Bunăoară, aproape toţi aşteptătorii îşi concentrează interesul asupra Sabatului, ca ziua a şaptea a săptămânii, în încercarea de a dovedi că este ziua de închinare şi totodată semnul după care se cunosc închinătorii lui Yahweh. Astfel, se demonstrază că Sabatul este adevărata zi de închinare, şi este corect în teorie, dar ce valoare poate avea ziua a şaptea fără însuşirea şi înţelegerea principiului Sabatului?

Principiul Sabatului este singurul care indică în mod corect către adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu şi care dă valoare zilei a şaptea. Iar principiul Sabatului este acesta: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Numai atunci când Dumnezeu este prezent în inima credinciosului, numai atunci ziua a şaptea este cu adevărat Sabatul Domnului, altfel nu. Nu pot fi despărţite cu nici un chip principiul Sabatului, adică sfinţenia lui Dumnezeu, şi ziua a şaptea, dacă se doreşte ca ziua a şaptea să fie cu adevărat ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie: ziua de închinare în duh (în sfinţenie) şi adevăr!

     "Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe izraeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 9.

Principiile Evangheliei sunt viaţă, nu nişte simple teorii cu privire la nişte lucruri pe care ar trebui şi noi să le cunoaştem. Tot astfel trebuie că este şi în legătură cu zecimea; trebuie să fie mai întâi principiul zecimii şi abia după aceea zecimea ca a zecea parte din venitul unui credincios, sub formă de dar. Când principiul zecimii, de altminteri ca şi al Sabatului, nu este înţeles, atunci zecimea ca rânduială divină îşi pierde semnificaţia şi nu mai are nici o valoare. De pildă, iudeii învăţaţi sau cărturarii îşi "plăteau" zecimile din lucruri mărunte, practic din nimicuri, lăsând pe dinafară dreptatea, mila şi credincioşia, adică exact principiul sau Evanghelia zecimii, ce trebuie înţeles sau înţeleasă şi ca neprihănirea lui Dumnezeu în inimă, fiindcă tocmai acest lucru este!

     "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute." Matei 23,23.

Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire, aşa cum este zugrăvit frumos în cele zece porunci ale Decalogului. Cine are neprihănirea lui Dumnezeu, are principiul zecimii şi al Sabatului în inimă, ca putere a unei vieţi curate şi sfinte. Principiul zecimii este cel mai bine ilustrat în viaţa lui Avram, care ulterior avea să devină Avraam. El este primul credincios care introduce zecimea ca semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu arătate lui şi al primirii beneficiilor preoţiei lui Melhisedec. De fapt semnificaţia zecimii nu poate fi pricepută în mod corect dacă nu se vede şi nu este înţeleasă legătura ei cu preoţia lui Melhisedec.

Este cât se poate de interesant faptul că zecimea apare în contextul preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. "Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: >Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!< Şi Avram i-a dat zeciuială din toate." Geneza 14,18-20. Întrebarea care se află în mintea multor cercetători serioşi ai Scripturilor este următoarea: De ce Avram a plătit zecime lui Melhisedec şi nu a procedat altfel pentru recunoaşterea preoţiei lui Melhisedec şi a primirii beneficiilor acesteia?

Primul fapt ce trebuie observat este acela ca Dumnezeu nu i-a cerut lui Avram în mod expres să-i aducă darul zecimii, ca un semn al credincioşiei sale faţă de Cel Preaînalt şi al recunoştinţei sale faţă de grija părintească şi darurile providenţei divine. Acţiunea lui Avram este una spontană, dar voită, şi asta pentru că înţelege semnificaţia binecuvântării primite prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. Mai mult decât atât, acţiunea sa îşi găseşte izvorul în credinţa pe care Dumnezeu avea să i-o socotească neprihănire. El şi-a părăsit ţara, rudeniile şi familia tatălui său prin credinţă, pentru o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu, dar în care n-a primit "nici măcar o palma de loc" drept stăpânire. Vezi Fapte 7,5.

Avram era un credincios adevărat, aşa cum puţini credincioşi există în momentul de faţă. Credinţa lui exprima o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, altfel cum ar fi putut să dea crezare deplină cuvintelor lui Dumnezeu în legătură cu o ţară şi cu o sămânţă de urmaşi din care avea să iasă Răscumpărătorul? "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd... Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce." Evrei 1,1.8. Prin urmare, atitudinea lui Avram prin oferirea darului zecimii are o strictă legătură cu credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu referitoare la ţara promisă şi la un fiu pe care Sara avea să-l nască la o vârstă imposibilă.

Când Dumnezeu i-a dat făgăduinţa cu privire la o ţară, pe care urma să o ia în stăpânire doar el şi sămânţa lui, adică Hristos, i-a spus totodată că îl va şi binecuvânta. "Domnul zisese lui Avram: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare<." Geneza 12,1.2. Orice făgăduinţă a lui Dumnezeu conţine în ea o binecuvântare deosebită, de care primitorul trebuie să se bucure în timpul vieţii Sale, nu numai după ea prin urmaşii săi. Dumnezeu urmărea ca prin despărţirea lui Avram de casa tatălui său, de rudenii şi de propria ţară, să îl facă deosebit şi să arate beneficiile ascultării pline de credinţă în cuvântul Domnului. Caracterul lui Avram trebuia să fie diferit cu totul de celelalte caractere din lume. Avram trebuia să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă! Aceasta este binecuvântarea pe care Dumnezeu urmărea să i-o dea lui Avram, la timpul potrivit.

     "Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta< (Geneza12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 3.

Ocazia primirii binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum El promisese lui Avram, potrivit Genezei 12,2, s-a ivit atunci când lui Avram i-a ieşit în întâmpinare Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Este momentul când Avram este pregătit să primească marea binecuvântare împărtăşită chiar prin mâinile lui Melhisedec. Acesta, după cum am învăţat, nu era un păgân sau un om oarecare, căci nimeni la vremea aceea nu putea fi cu adevărat şi în mod deplin preot după rânduiala lui Melhisedec din rândul oamenilor muritori! Preotul trimis de Dumnezeu pe pământ, pentru scurtă vreme, nu putea fi decât unul care trebuia să fie întruchiparea neprihănirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, un om răscumpărat fără păcat şi desăvârşit, întrucât toţi preoţii din ordinul lui Melhisedec trebuie să fie oameni răscumpăraţi, slăviţi, sfinţi, desăvârşiţi şi fără păcat, asemenea Mântuitorului prin al cărui sânge ispăşitor este singurul care-i poate califica pe această poziţie unică.

Acest preot, "care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<", Evrei 7,2, trebuia să vină de sus, de la Tatăl luminii, căci era necesar să fie pe pământ în vremea aceea reprezentantul Tatălui, chiar "vocea lui Dumnezeu în lume". "Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, ci era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui." The SDA Bible Commentary, vol, 1, pag. 1093. După cum am arătat deja, Melhisedec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avram, este chiar Enoh cel slăvit, primul om calificat de Hristos în postura de preot Melhisedec!

Dacă Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, atunci binecuvântarea primită de Avram prin preoţia lui Melhisedec este chiar binecuvântarea neprihănirii aflată în făgăduinţa făcută de Hristos prietenului său Avram, înainte ca acesta să iasă din ţara sa. Acest fapt este confirmat puţin mai târziu, după primirea binecuvântării din partea lui Melhisedec, când Dumnezeu socoteşte credinţa lui Avram neprihănire. Vezi Geneza 15,6. Nu înseamnă că până la acest moment credinţa lui Avram ar fi fost altceva, ci înseamnă că Dumnezeu confirmă o dată în plus o credinţă vie, bine ancorată în cuvintele lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu că Avram va avea un moştenitor, constituie dovada cea mai vie şi palpabilă pentru neprihănirea lui Avram, pentru credinţa sa care lucra neprihănire în el. Rodul acestei neprihăniri se vede foarte bine în dispoziţia lui Avram de a aduce zeciuială din tot ce avea, din tot ce era al lui.

El nu dă această zeciuială oricui, ci o dă direct lui Melhisedec, iar acest fapt certifică recunoaşterea din partea lui Avram a beneficiilor acestei preoţii, adevărata preoţie prin care omul pocăit capătă toate beneficiile mântuirii. Avram recunoaşte preoţia legământului harului, preoţia după rânduiala lui Melhisedec, şi al cărei Mare Preot este însuşi Isus Hristos, adevărata şi singura preoţie prin care omul pocăit obţine salvarea şi desăvârşirea. Acum, dacă Avram se bucura de neprihănirea lui Dumnezeu în suflet, datorită credinţei sale vii, atunci este de înţeles că acolo, chiar în inima sa, să se afle şi principiul zecimii şi inclusiv principiul Sabatului sau altfel spus sfinţenia lui Dumnezeu!

De ce a dat Avram zecime sau zeciuială lui Melhisedec? Pentru că zecimea, ca dar, reprezintă în simbol prezenţa neprihănirii în inima celui ce o oferă! Principiul sau spiritul zecimii este însuşi neprihănirea lui Hristos în suflet, iar bunăvoinţa de a dărui a zecea parte din tot ce a avut Avram, constituie doar semnul, indiciul acelei prezenţe a neprihănirii în inima sa. Avram, şi toţi cei ce au credinţa lui Avram, face acest gest prin credinţă şi din credinţă, sub influenţa divină a Duhului Sfânt, căci altfel cum ar fi putut fi neprihănit Avram, prietenul lui Dumnezeu, fără lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în templul trupului său? Melhisedec iese să binecuvânteze, în numele lui Hristos, pe acela care, căutând sfat de la Dumnezeu, se dovedise un erou pe câmpul de luptă, şi care demonstrase pe viu că neprihănirea nu este şi nu poate fi niciodată laşitate. Curajul dovedit de Avram în înfrângerea coaliţiei invadatoare, a fost răsplătit de Dumnezeu direct prin reprezentantul Său în lume, Enoh-Melhisedec.

     "Bogat în credinţă, nobil în generozitate, neşovăitor în ascultare şi umil în simplitatea vieţii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înţelept în diplomaţie şi viteaz şi îndemânatic în război... Se dovedise că viaţa de neprihănire nu este laşitate şi că religia lui Avraam l-a fãcut curajos în susţinerea a ceea ce este drept şi gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influenţă largă printre triburile înconjurătoare." Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 11.

Acţiunea lui Avram de a oferi din inimă zeciuială lui Melhisedec trebuia să rămână consemnată "ca o confirmare a credinţei sale şi o dovadă pentru generaţiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei se vor împlini". Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 16. Este foarte important să înţelegem că zecimea o ia sau o primeşte Melhisedec, ca preot şi totodată ca reprezentant al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. Acesta este singurul moment din timp când Melhisedec primeşte din punct de vedere fizic zeciuială, adică un dar plin de recunoştinţă adus sub formă de zeciuială. De ce? Pentru că Melhisedec urma să se înalţe la cer, pentru a da posibilitatea directă lui Hristos, care la vremea respectivă, deci în timpul lui Avram, încă nu era calificat ca preot după rânduiala lui Melhisedec, în pofida legământului încheiat cu Tatăl în care era prevăzută mântuirea noastră prin sângele Său ispăşitor, ca să se întâlnească direct cu Avram pe pământ, înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Asta demonstrează că templul ceresc nu trebuie să fie lipsit vreodată, câtuşi de puţin, de prezenţa unui preot. Singurul preot care putea ţine locul lui Hristos în templul ceresc, la vremea respectivă, şi care putea mijloci doar prin sângele şi meritele Răscumpărătorului, era Enoh-Melhisedec. (Acest adevăr este dovedit şi prin faptul că Melhisedec iese în întâmpinarea lui Avram cu pâine şi vin. Ele constituiau un simbol al lui Hristos, căci atât pâinea cât şi vinul sunt întruchiparea Lui. Peste foarte mulţi ani Hristos "iese" în întâmpinarea ucenicilor Lui în camera de sus tot cu pâine şi vin (must), despre care spune că reprezintă fiecare trupul şi sângele Său vărsat pentru mântuirea omenirii. Astfel, Hristos instituie Sfânta Cină împrumutând simbolurile specifice preoţiei lui Melhisedec, aşa cum au fost prezentate mai întâi de Enoh-Melhisedec lui Avram, simboluri ce indicau spre această preoţie, într-un timp când Hristos se apropia de calificarea finală pentru a deveni preot după rânduiala lui Melhisedec). Unica posibilitate ca Isus să se coboare pe pământ şi să vorbească direct cu prietenul Său, Avram, (căruia îi schimbă numele în Avraam), căci toate făgăduinţele el le primise prin intermediul îngerilor, era ca Melhisedec să se întoarcă în cer.

Observăm că zecimea este pusă în legătură directă cu preoţia lui Melhisedec, care stă şi la baza legământului încheiat de Dumnezeu cu Avram, căci preoţia acestui legământ al harului este însăşi preoţia lui Melhisedec. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Avram este consemnat în Geneza 15. Asta înseamnă că dacă preoţia după rânduiala lui Melhisedec este veşnică, atunci în mod logic şi principiul zecimii trebuie că rămâne veşnic, întocmai ca şi Sabatul. Prin principiul zecimii trebuie să înţelegem principiul dăruirii dintr-o inimă plină de bunăvoinţă, neprihănire şi iubire la adresa lui Dumnezeu. Este adevărat că în cer şi pe noul pământ nimeni nu mai trebuie să aducă ca dar a zecea parte din tot ce are, dar nu este adevărat că principiul dăruirii sau al zecimii va dispărea o dată cu instituirea noii împărăţii a slavei pe un pământ refăcut!

Principiul dăruirii rămâne veşnic, căci inimile dăruitorilor vor fi pline pe vecie cu neprihănirea lui Hristos. Acest principiu stă la baza circuitului binefacerilor, fără de care nimeni nu poate exista. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă a dărui, şi orice fiinţă inteligentă care o primeşte o va dărui înapoi lui Dumnzeu prin Isus Hristos sub formă de laude, bucurie şi închinare.

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatãl.< >Eu nu caut slava Mea<, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Zecimea ca a zecea parte din venitul cuiva este doar un indiciu, un semn prin care cineva îşi arată recunoştinţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu, prin care şi de la care primeşte totul, şi prin care doreşte astfel să arate că este părtaş acestui circuit al binefacerilor cereşti. Numai cine are spiritul zecimii în inimă, numai acela poate da zecime prin Melhisedec lui Dumnezeu şi astăzi, arătând prin aceasta că doreşte să fie parte a acestui circuit binecuvântat din care au ieşit prin încăpăţânare şi neascultare Satana şi îngerii răi. Scripturile mărturisesc fără putinţă de tăgadă că zecimea, astăzi, o primeşte Melhisedec tot atât de mult cum a primit-o de la Avraam!

Ceea ce trebuie să ştim este că unul din rolurile importante ale lui Melhisedec este acela de a primi zecimea din partea fraţilor săi credincioşi de pe pământ. El este acela care de la instituirea ei, în neprihănire şi prin neprihănire, datorită credinţei lui Avram, şi până la a doua venire a lui Hristos, primeşte zecimea sau zeciuiala. Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: "În adevăr, Melhisedec acesta,... a luat zeciuială de la Avraam şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva despre care se mărturiseşte că este viu." Evrei 7,1.7.8.

Acesta nu este un limbaj figurat, ci Pavel descoperă o realitate extraordinară. Zecimea, în timpul când Pavel scrie epistola către evrei, era primită mai departe de către Melhisedec, care era viu, deoarece fusese înălţat la cer pe când trăia, ca să poată fi calificat în cer ca preot după rânduiala lui Melhisedec, el însuşi purtând acest nume nou. Enoh este deschizătorul de drumuri pentru preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi totodată acela cu ajutorul căruia este instituită zecimea, dar toate acestea datorită lui Isus Hristos! Melhisedec în timpul lui Avraam, în timpul lui Pavel şi în timpul de faţă este acela care a luat şi ia în continuare zecimea de la toţi cei neprihăniţi de pe pământ. Această zecime nu se măsoară în venituri, roade sau alte lucruri, căci este evident că Dumnezeu nu are ce să facă cu bunurile noastre din moment ce totul vine de la El. Ci ea se măsoară după spiritul dăruirii potrivit cu toate capacităţile cuiva născut din nou şi potrivit cu lucrarea Duhului Sfânt efectuată în sufletul acelui credincios, care înaintează din treaptă în treaptă a desăvârşirii creştine.

Nu trebuie să tragem concluzia că adevăratul credincios nu mai oferă zecime din venitul său, căci principiul sau spiritul zecimii nu poate fi despărţit cu nici un chip, aici pe pământul blestemat de păcat, până la a doua venire a lui Hristos, de zecimea adusă sub formă de dar din veniturile acelui credincios. Ci ceea ce am vrut să subliniez este că darul zecimii este măsurat în ochi cerului după spiritul în care este adus. De acest lucru se ocupă Melhisedec, adică Enoh cel slăvit şi nemuritor astăzi. Acest spirit al dăruirii, de fapt, trebuie să se vadă în orice, nu numai în dăruirea zecimii ca a zecea parte din veniturile noastre. Aşadar, zecimea, cu tot ce implică ea, este doar un licăr din binecuvântatul şi slăvitul cerc al binefacerilor, care stă la baza existenţei vieţii făpturilor inteligente din tot cuprinsul nemărginit al universului creat de Dumnezeu.

Zecimea nu este un moft impus de Dumnezeu, ci este marea binecuvântare, după căsătorie şi Sabat, prin care omul este pus în legătură directă şi chiar introdus în circuitul binefacerilor divine, dar aici pe pământ. Este doar o pregustare a circuitului marilor binecuvântări veşnice. Prin urmare, principiul sau viaţa zecimii nu va trece niciodată, ca şi principiul Sabatului, care ce-i drept, spre deosebire de principiul zecimii care nu se va mai exprima prin a zecea parte a venitului cuiva, ci doar prin circuitul binefacerilor veşnice, va fi celebrat în fiecare zi de Sabat, pe noul pământ. "Căci, după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea - zice Domnul." Isaia 66,22.23.

Prin intermediul zecimii, un credincios născut din nou devine parte a preoţiei lui Melhisedec, căci este singura prin care se capătă desăvârşirea. (Nu trebuie să înţelegem deloc că prin oferirea zecimii cineva ajunge desăvârşit aici pe pământ. Acest lucru este dăunător şi nu este Evanghelia mântuirii din păcat. Oferirea zecimii sub formă de dar nu este decât expresia spiritului neprihănirii, din inima celui credincios, care este spiritul dăruirii în sine. El nu caută mântuirea prin fapte bune, ci darul zecimii lui este doar semnul exterior al unei lucrări interioare săvârşită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi care atestă prezenţa neprihănirii. Vorbesc doar despre adevăraţii credincioşi născuţi din nou). Este aşa pentru că Melhisedec o primeşte şi astăzi de la toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Melhisedec nu primeşte zecimea cuiva adusă dintr-un spirit de obligaţie, sau pentru că nu are încotro, doar pentru că ea face parte din învăţăturile bisericii. Dumnezeu primeşte totul înapoi, cu bucurie, doar din partea unei inimi renăscute şi plină de neprihănirea lui Hristos, aşa după cum este dovedit în viaţa lui Avraam. Aşadar, zecimea este marea binecuvântare prin care Dumnezeu ne pune în legătură cu preoţia lui Melhisedec, cu templul ceresc, fiindcă acolo se desfăşoară actualmente această preoţie, şi cu circuitul divin al binefacerilor prin care primim totul aici pe pământ. Zecimea este şi trebuie să fie doar expresia fidelă a credinţei lui Avraam, sau altfel spus a credinţei care lucrează prin iubire şi dăruire. Numai aşa putea lua naştere zecimea ca o imagine a circuitului binecuvântărilor.