Despre autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea bisericii

Întrucât suntem diferiţi ca indivizi, atunci şi felul cum privim şi înţelegem lucrurile în general trebuie că e diferit. Şi aşa şi trebuie să fie, deoarece fiecare are propria lui individualitate şi propriul fel de a gândi, ca urmare a educaţiei, a obiceiurilor personale şi mai ales a prejudecăţilor. Că le privim diferit, nu este o problemă, ci adevărata problema rezidă în felul cum le pricepem, cum le traducem în mintea şi în experienţa noastră. De pildă, din cauza prejudecăţilor, care ne înţepenesc pe o anumită cale de gândire prin care se stabileşte în minte un şablon sau un tipar adânc înrădăcinat, este extrem de dificil sa fim obiectivi şi realişti când vine vorba despre Dumnezeu şi caracterul Lui, ca să nu mai vorbim despre autoritatea Sa, pe care o asociem cu ceva arbitrar şi de nedorit.

Raţionamentul bazat pe prejudecăţi este cel mai dăunător cu putinţă, fiindcă mintea este formată să emită judecăţi greşite cu privire la un lucru, la o persoană şi mai ales cu privire la Dumnezeu, o fiinţă pe care nici măcar nu o putem vedea. Astfel, prejudecata susţine şi întăreşte eul personal inclusiv mândria şi ne face orbi cu privire la adevăratul înţeles al realităţii şi mai ales al adevărului. Este una dintre cele mai mari probleme ale minţii şi ale naturii omeneşti.

Ceea ce echilibrează într-adevăr mintea omenească este doar adevărul divin, aşa cum este revelat în Sfintele Scripturi. Hristos a fost singura persoană de pe Terra lipsită cu totul de prejudecăţi. Era atât de echilibrat încât nici măcar nu şi-a permis să emită judecăţi la adresa omului păcătos; ba mai mult nici măcar nu a venit să judece lumea, ci să o slujească spre mântuire. El înţelegea tot ce se afla în natura umană, pentru că El însuşi purta o astfel de natură. El şi-a educat şi fortificat mintea cu ajutorul Scripturilor adevărului. Acest lucru l-a făcut să aibă o conştiinţă sensibilă faţă de adevăr, i-a dezvoltat o minte ageră capabilă să discearnă orice rău camuflat şi l-a făcut să trăiască liber de orice constrângeri, de orice tipare şi prejudecăţi omeneşti. El gândea pentru Sine, având o conştiinţă legată de tronul harului lui Dumnezeu. Despre o astfel de persoană se poate spune că are cu adevărat autoritate, pentru că izvorul din care se hrănea mintea era adevărul divin, ceea ce înseamnă că Isus deţinea sau era îmbrăcat cu autoritate divină. A te afla sub autoritatea lui Dumnezeu înseamnă a fi liber, a fi cu adevărat şi în sensul cel mai deplin al cuvântului un cetăţean al Cerului.

Din nefericire, puţini creştini înţeleg ce reprezintă autoritatea lui Dumnezeu. De obicei, mintea plină de prejudecăţi asociază autoritatea cu ceva de felul stăpânirii fie prin frică, fie prin constrângere sau prin disciplina impusă de legi, dacă ne referim la stat, ori prin anumite rânduieli şi dogme dacă ne referim la biserică, pe care de obicei o asociem cu o organizaţie religioasă. Este adevărat acest lucru, dar numai atunci când autoritatea aparţine omului, indiferent că vorbim despre stat sau despre biserica lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu, însă, derivă din neprihănire şi adevăr, temelia ei fiind dragostea veşnică. Autoritatea lui Dumnezeu înseamnă în realitate slujire, nu stăpânire în sensul în care ne este cunoscut nouă oamenilor, când unii sunt şefi, iar alţii subordonaţi sau executanţi. Prin urmare, putem spune cu certitudine deplină că autoritatea lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste.

Nu există nici o asemănare între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea omului sau a bisericii. Despre cea din urmă vom discuta mai pe urmă, pentru a înţelege corect ce anume implică ea. Cum nu există ceva pe pământ cu care Hristos a încercat să asemene împărăţia harului sau staulul Său, tot astfel nu poate exista ceva pe pământ cu care să putem asemăna sau măcar asocia autoritatea lui Dumnezeu. Formele de organizare ale societăţii omeneşti nu au corespondent pentru împărăţia lui Dumnezeu; sunt ceva cu totul străin de aceasta. Prin urmare, discutăm despre autoritatea lui Dumnezeu doar în lumina Evangheliei descoperite.

Acolo unde e prezent Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, acolo este prezentă şi autoritatea lui Dumnezeu. Orice om născut din nou, prin puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, este îmbrăcat cu autoritate divină, întrucât devine membru al împărăţiei harului, al bisericii lui Dumnezeu. Această autoritate este autoritatea dragostei şi a slujirii, nu a stăpânirii, a silirii sau a violenţei. Cea mai frumoasă şi elocventă formă de manifestare a autorităţii lui Dumnezeu pe pământ a fost oferită fără îndoială de Mântuitorul nostru, Isus Hristos. Ţinuta Sa morală, gesturile Sale, cuvintele Sale vorbeau cu putere despre o persoană plină de autoritate. Cu toate acestea, nu a dat pe faţă niciodată spiritul de a încerca măcar să stăpânească pe cineva, să îl silească să acţioneze cum doreşte El, chiar dacă i-ar fi dorit binele, nu a încercat să îi lege pe oameni de Sine, cu toate că era Dumnezeu, ci le vorbea cu putere despre Tatăl din ceruri.

A respectat totdeauna dreptul omului de a gândi liber, de a se exprima după cum voieşte, de a crede ce doreşte. El acţiona ca Unul care cunoştea pe Dumnezeu şi puterea colosală a adevărului Evangheliei. Era un adevărat vizionar în toate privinţele. Avea un deosebit respect pentru fiinţa umană, pentru oamenii pe care tocmai El îi făcuse, cu toate că aceştia erau păcătoşi şi muritori. Totdeauna vorbea ca Unul care avea putere, or tocmai această putere îşi găsea izvorul în adevărul care era izvorul vieţii pentru fiinţa Sa omenească. Acest adevăr exprimat în viaţa Sa îl făcea să aibă autoritate deplină dumnezeiască. Este singura autoritate de care avem nevoie ca aerul, dacă vrem să fim mântuiţi. Adevărul nu ne face stăpâni, ci slujitori plini de dragoste, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu există stăpâni şi nici slugi, ci copii ai lui Dumnezeu care trăiesc şi respiră dragostea prin slujire.

Bunăoară, lui Hristos i se ceruse ca doi dintre ucenicii Săi să fie unul la dreapta şi altul la stânga Lui, în împărăţia de sus. Chiar dacă dorinţa mamei lor era sinceră, totuşi Isus le-a explicat că Dumnezeu nu este un monarh absolut, că El nu împarte locurile de frunte sau înălţate după cum vrea, prin hotărâri arbitrare, şi asta pentru că în împărăţia cerului nu există aşa ceva; nu există nici stăpâni, nici slugi, ci prieteni şi fraţi legaţi prin legăturile dragostei lui Dumnezeu. Aşa că poziţia cea mai înaltă de slujire în cer şi pe noul pământ este doar rezultatul caracterului. Nu numai că Dumnezeu ne consideră fraţi, ci pentru El chiar suntem în sens real şi deplin. Nu este o simplă declaraţie cum că am fi fraţii Săi prin Isus Hristos, ci El atestă cu propria Sa viaţă că suntem exact ceea ce a dorit dintotdeauna să fim, şi anume fraţii lui Dumnezeu Tatăl în şi prin Isus Hristos, prin sângele jertfei fără păcat a Mântuitorului. El nu priveşte la noi oamenii mântuiţi ca şi cum am fi fraţii Lui, ci pentru că suntem, din moment ce ne naştem din Dumnezeu!

     ">Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea<, a continuat El, >nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.< În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii: ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 11

Observăm că cinstea de a avea un loc de frunte în împărăţia lui Dumnezeu deja există şi pe deasupra mai este şi păstrată "pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl". Ea este o cinste cu adevărat doar în măsura în care este rezultatul caracterului. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a deţine autoritatea divină de a ocupa un loc de slujire înălţat în împărăţia lui Dumnezeu chiar lângă Dumnezeu. Cel mai aproape de El vor sta cei care au sorbit, care s-au cufundat cel mai mult în dragostea Lui cea mare împărtăşită. De această cinste se vor bucura doar cei care au caracterul lui Dumnezeu.

     "Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire - iubirea care >nu se laudă, nu se umflă de mândrie..., nu caută folosul Său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău< (1Corinteni 13,4.5) - iubire care îl îndeamnă pe ucenic, aşa cum l-a îndemnat şi pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viaţa lui Pavel." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 13.

Aşadar, autoritatea în împărăţia lui Dumnezeu nu ţine de poziţie, nu izvorăşte din poziţia cea mai înaltă sau din scaunul ocupat, ci ţine de calitatea caracterului, de spiritul iubirii care slujeşte cu cinste pe Dumnezeu şi pe semen. Aceasta este autoritatea cu care Dumnezeu a învestit biserica Sa adevărată în ceruri şi pe pământ. Singura biserică de pe pământ care nu a renunţat niciodată la acest dar magnific a fost şi este în continuare, fiindcă nu s-a sfârşit istoria păcatului, biserica celor întâi născuţi, scrişi în ceruri, care este stâlpul şi temelia adevărului! Vezi Evrei 12,23 şi 1Timotei 3,15. Acesta a fost şi este staulul lui Hristos.

Atunci când biserica vizibilă a renunţat să-i mai fie loială lui Dumnezeu, a pierdut Duhul Sfânt şi o dată cu acesta şi autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă prin dragoste. O biserică lipsită de dragostea dintâi va ajunge în curând stăpână pe conştiinţele şi pe sufletele propriilor enoriaşi şi apoi despot. Istoria o dovedeşte din prisos. Începutul apostaziei îşi găseşte începutul totdeauna atunci când autoritatea lui Dumnezeu este înlocuită cu autoritatea bisericii lipsite de prezenţa Mângâietorului, Singurul prin care se poate revărsa şi manifesta dragostea în şi printre credincioşi. "De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu cea a bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 2.

Când biserica apostolică a pierdut dragostea dintâi sau autoritatea lui Dumnezeu, care nu se manifestă niciodată prin stăpânire arbitrară sau ceva de felul acesta, atunci ea a devenit un despot chiar şi pentru lume. Când şi-a arogat o autoritate care nu-i aparţine, atunci prin chiar acest fapt ea a arătat că este o uzurpatoare, capul ei omenesc, muritor, păcătos şi slab pretinzînd în mod sfidător că este Dumnezeu pe pământ, şi încă unul infailibil, deci care nu poate greşi niciodată. Biserica devine un instrument satanic propovăduind învăţături omeneşti despre care susţine că sunt adevărul Scripturilor. Ea pretinde monopolul interpretării Scripturilor şi dreptul ca orice enoriaş să-i dea ascultare, fără să cerceteze, căci sute de ani Biblia fusese interzisă spre deţinere sau citire oamenilor de rând.

O dată cu acest lucru, biserica devine organizaţie religioasă, dar care pretinde mai departe că deţine autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să înţelegem în mod real este adevărul că Scripturile vorbesc doar despre două autorităţi sau puteri pe pământ: autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă doar când biserica este "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi", Efeseni 1,23, şi autoritatea cezarului, adică a statului. În afara acestor două autorităţi nu mai există nici o altă recunoscută de Cer! Scripturile atestă acest adevăr astfel: "Atunci El le-a zis: >Dati, dar, cezarului ce este al cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu<". Luca 20,25.

Autoritatea statului vine de la Dumnezeu în sensul guvernării prin legi a celor ce nu se pot supune pe ei înşişi şi care trebuie disciplinaţi spre ascultare "prin sabie", adică prin legile statului şi prin pedepsele invocate prin intermediul acestor legi. Este o disciplină absolut necesară pentru oamenii care nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeu. Natura omenească predispusă la tot felul de rele trebuie ţinută în frâu prin legi care să stipuleze comportamentul în societate. Legile sunt opreliştile prevăzute pentru orice manifestare care aduce rău semenului şi societăţii în general. Desigur, aceste legi stipulează şi drepturi pe care trebuie să le respectăm reciproc, pentru buna convieţuire în societate.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea." Romani 13,1-7.

Aşadar, cezarul sau statul trebuie să poarte sabia pentru motivul că oamenii fac răul şi deci nu se pot stăpâni pe ei înşişi. Autoritatea lui vine de la Dumnezeu în sensul descris de Pavel mai sus. Această autoritate este necesară întrucât oamenii nu sunt voitori să primească în ei şi printre ei autoritatea lui Dumnezeu din cauza încăpăţânării şi nedorinţei de a trăi în conformitate cu standardul divin: legea celor zece porunci.

Pentru cei care cunosc Scripturile, este uşor de observat, şi toţi cei doritori sunt invitaţi să probeze prin cercetare minuţioasă acest fapt, că Scripturile nu vorbesc niciodată despre autoritatea bisericii ca organizaţie religioasă! Sensul corect al termenului "biserică" potrivit Sfintelor Scripturi, este acela de trup al lui Hristos, de plinătate, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Dacă biserica înseamnă sau cuprinde mai puţin decât plinătatea lui Dumnezeu în toţi, atunci ea nu este biserica lui Dumnezeu, unde trebuie să se manifeste harul Său sau prezenţa personală a Duhului Sfânt, ci este o simplă organizaţie omenească organizată într-o formă asemănătoare statului sau guvernării civile. Este foarte corect că o astfel de organizaţie religioasă poartă numele de cult religios, căci nici nu poate fi mai mult de atât.

În schimb, biserica lui Hristos nu poate fi niciodată cult sau organizaţie religioasă, fiindcă o astfel de organizaţie bisericească guvernează prin autoritatea omului slab şi păcătos sau prin autoritatea sabiei când umblă în cârdăşie cu statul. Prin autoritatea omului păcătos trebuie să înţelegem o autoritate ce derivă din sistemul de organizare al acelei organizaţii religioase, care a pierdut prezenţa personală şi conducerea sau autoritatea lui Dumnezeu. Ori de câte ori biserica a pierdut prezenţa lui Dumnezeu, aceasta s-a organizat în felul asemănător guvernării omeneşti pentru a-i putea ţine laolaltă pe enoriaşi ca enoriaşi, prin doctrină şi diferite rânduieli bisericeşti, altfel acea biserică s-ar destrăma definitiv.

Acesta nu este şi nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu, ci doar bunătate manifestată prin mila a doua, adică prin oferirea unei şanse ca viitoare organizaţie să nu se destrame de tot. Timpul şi practica au demonstrat însă că Dumnezeu niciodată nu are loc într-o astfel de organizaţie omenească, locul autorităţii dragostei fiind luat de autoritatea omului slab şi păcătos. Ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie temporar, a devenit permanent, iar acest fapt a fost interpretat ca fiind voia lui Duumnezeu. Din acest motiv, fiecare cult religios şi orice grupare religioasă pretind cu emfază că sunt biserica lui Dumnezeu.

Ca să fii biserica lui Hristos trebuie să ai autoritatea lui Dumnezeu iar toţi să fie fraţi şi prieteni adevăraţi! Numai într-o astfel de biserică Dumnezeu locuieşte în toţi, umblă în toţi şi lucrează în toţi în toată plinătatea Dumnezeirii. Aceasta se cheamă biserica, când Cerul este unit cu pământul în spirit, în caracter, în tăria Duhului Sfânt şi în lucrare. Când o biserică pretinde autoritate în vreun fel, atunci ea se cheamă uzurpatoare fiindcă biserica este chemată să slujească, nu să stăpânească. Slujirea din perspectiva lui Dumnezeu implică totdeauna dragoste, deci autoritate divină, niciodată stăpânire, vicleşuguri, contrângeri, ş.a.m.d. Fundamentul acestei slujiri este dezinteresul sau jertfirea de sine. Pe când autoritatea cezarului are drept scop stăpânirea, guvernarea celor care trebuie să se lase guvernaţi, deci care trebuie disciplinaţi şi ţinuţi în frâu prin legi. Această guvernare civilă poartă aprobarea lui Dumnezeu în condiţiile păcatului, când oamenii nu au treabă cu Dumnezeu şi nu vor să-i slujească. Această autoritate civilă nu se face prin slujire, ci prin constrângere, şi este de înţeles acest lucru.

Aşadar autoritatea omului implică totdeauna şi în orice împrejurare stăpânire, guvernare, din acest motiv şi felul de organizare în locul unde el stăpâneşte trebuie să fie potrivit cu natura autorităţii ce trebuie exercitată. Când o biserică pretinde aşa ceva, atunci ea spune răspicat că stăpâneşte, că guvernează enoriaşii şi, dacă are puterea statului, şi lumea. În acest caz, ea declară cu tărie că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, chiar dacă poate pretinde că este vocea lui Dumnezeu în lume şi pentru lume! Să fie limpede pentru totdeauna pentru orice minte onestă: Scripturile vorbesc doar despre două mari puteri recunoscute: puterea sau autoritatea lui Dumnezeu şi puterea sau autoritatea statului. Nu există loc pentru o a treia autoritate. Biserica fie se cheamă biserică şi deţine sau este plină de autoritatea lui Dumnezeu, fie este uzurpatoare cu pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest caz, ea este un fals grosolan. Orice biserică ce a pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt, este doar un simplu cult religios, o organizaţie religioasă în care omul deţine controlul. Cuvântul adevărului declară cu cea mai mare tărie că biserica creştină din vremea din urmă se numeşte Babilonul cel mare, deoarece ajunge "un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Cu tot acest adevăr izbitor, totuşi nici un creştin autentic nu este chemat să semene spiritul discordiei, al zavistiilor, al rebeliunii şi al altor forme ce aduc rău semenului în interiorul unei organizaţii bisericeşti. Trebuie să avem spiritul şi atitudinea lui Hristos. Scopul iniţial pentru care în cele din urmă a trebuit să existe acea organizaţie, indiferent cine este ea, se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, nu planului Său, al Evangheliei. Pentru ca biserica, după ce a pierdut Evanghelia, indiferent când s-a întâmplat acest lucru, să nu se destrame Dumnezeu a avut grijă să o ajute să se organizeze până la ivirea unor împrejurări favorabile care să o aducă din nou faţă în faţă cu Evanghelia cea veşnică, o ocazie pentru întoarcerea ei la Dumnezeul pe care l-a părăsit. Avem exemplul bisericii iudaice, care a cerut să aibă împărat, după ce mai întâi şi-a însuşit sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis acest lucru, numai că singurul rezultat posibil avea să fie răstignirea Mântuitorului! În baza acestui principiu călăuzitor, atunci putem şti că singurul rezultat posibil al neîntoarcerii la Dumnezeu din partea bisericii organizate sau altfel spus a organizaţiei religioase, când se iveşte ocazia desigur, va fi întoarcerea împotriva lui Dumnezeu, căci orice organizaţie bisericească de pe pământ în timpul din urmă se va uni formând o mare confederaţie mondială împreună cu puterea civilă, aducând în final sfârşitul lumii! Monstrul hidos şi femeia din Apocalipsa 17 vorbesc despre aşa ceva şi reprezintă imaginea cea mai elocventă despre ceea ce vor deveni biserica, statul şi lumea în general!

Este imposibil ca într-o organizaţie bisericească să nu existe corupţie, fărădelege şi întuneric spiritual şi moral. În cadrul autorităţii lui Dumnezeu aceste lucruri nu au cum să existe, nu îşi pot justifica existenţa. Unde este prezentă dragostea divină, lipseşte păcatul, fiindcă ea îl alungă. Adevărul lui Dumnezeu este un principiu viu şi activ în mintea şi sufletul oricărui membru al acestei biserici magnifice. Evanghelia lui Isus Hristos este manifestarea legii lui Dumnezeu, iar neprihănirea este haina cu care este îmbrăcat fiecare ucenic al Domnului. Această biserică adevărată, unde Dumnezeu este Cap peste fiecare membru, nu a avut nevoie niciodată de dogme, de crezuri, de rituri, căci dragostea lui Dumnezeu îi constrânge pe membrii ei să fie prieteni şi fraţi unul cu celalălt şi fiecare cu Dumnezeu prin Isus Hristos!

Pe când, prin contrast, autoritatea ecleziastică a organizaţiei religioase şi-a stabilit dogme şi crezuri, rânduieli şi ceremonii prin care să-şi poată defini identitatea şi prin care să-i poată ţină strâns legaţi de biserică pe membrii ei. Din păcate, toate aceste lucruri au ajuns necesare în condiţiile lipsei Mângâietorului. Când Duhul Sfânt nu mai este prezent la nivelul bisericii ca întreg, atunci oamenii pregătiţi, teologii, vor încerca să definească adevărul, în felul acesta punându-se bazele pentru dezvoltarea dogmelor, crezurilor şi a diferitelor ceremonii bisericeşti. Însă, adevărul nu poate fi definit niciodată decât de o singură Persoană, iar această Persoană ilustră este doar Duhul Sfânt, care totodată este şi Autorul vieţii spirituale, Acela prin care un suflet este schimbat după chipul şi asemănarea lui Isus Hristos.

     "Mângâietorul este numit >Duhul adevărului<. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi le întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos îşi supune poporul Său ales." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 31.

Deunăzi, un pastor, declarat aşteptător al lui Hristos, la o televiziune publică, spunea că la baza vieţii creştine şi a bisericii trebuie să stea dogma. Nu a amintit niciodată nimic despre Isus Hristos şi neprihănirea Sa ca fundament al bisericii, nimic de felul acesta. Dar, avea dreptate, întrucât vorbea despre biserica pe care o cunoştea, al cărui membru era, şi care fără îndoială este doar unul dintre multele culte religioase, o organizaţie religioasă. Dogma formează conştiinţe şi caractere, iar membrii acestor biserici ajung să-şi lege sufletele şi conştiinţele de învăţăturile bisericii deoarece pur şi simplu le consideră ca fiind vocea lui Dumnezeu. Crezul şi diferitele dogme bisericeşti au ajuns să aibă o putere ca de vrajă asupra minţilor enoriaşilor, de altminteri sinceri în adâncul sufletului lor. Au ajuns să fie pur şi simplu căsătoriţi cu organizaţia din care fac parte şi pe care o iubesc, căci trebuie că, în ochii lor, este singura biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea.

Trebuie să ţinem minte că sub autoritatea lui Dumnezeu biserica este liberă de orice dogmă şi crez, de vreme ce nu are cum să fie organizată în forma si asemănarea cezarului, căci, dacă ne aducem aminte, Hristos nu a avut cu ce să asemene împărăţia Sa cu nimic de pe pământ, însă este plină de puterea Evangheliei veşnice. Duhul Sfânt nu oferă nici dogme, nici crezuri ci puterea de viaţă veşnică prin smulgerea din păcat. Nici o dogmă nu poate face aşa ceva. Apoi, este o mare diferenţă între ceea ce a urmărit Dumnezeu să fie biserica, şi anume Cerul în miniatură pe un pământ blestemat de păcat, şi ceea ce a devenit când aceasta a pierdut definitv Evanghelia şi prezenţa minunată a Duhului Sfânt - o organizaţie umană cu pretenţie de autoritate.

Rezultatul perpetuării şi dezvoltării dogmelor sau învăţăturilor omeneşti ale bisericii ca organizaţie omenească, precum şi efectul asupra minţii, va fi subiectul următor.