Efectul dogmei asupra minţii şi conştiinţei

În lumina celor afirmate până acum, aşa cum am văzut în ultimul studiu, este evident faptul că sunt două lucruri care sunt numite cu acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. Unul este biserica lui Dumnezeu, a cărei temelie este Isus Hristos, şi pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată, întrucât ea nu a căzut niciodată, iar celălalt este organizaţia religioasă care poartă numele tot de biserică, având pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest ultim caz, vorbim deja despre o instituţie, nu despre trupul lui Hristos. Această realitate, privitoare la aceste două lucruri diferite, nu poate fi contestată cu nici un chip.

Cartea Apocalipsei dă mărturie cu privire la acest adevăr. În cap. 2, 3 şi 6 ne este descoperit parcursul sau istoria bisericii după înălţarea lui Isus şi până la vremea sfârşitului, care începe cu anul 1798. O biserică plină de Duhul Sfânt, biserica apostolică, ajunge într-un timp extrem de scurt o putere ecleziastică şi totodată un despot. După 1260 de ani primeşte o rană de moarte printr-o altă putere pământească, ateismul francez. Apoi, Dumnezeu formează o mişcare, a aşteptătorilor, la jumătatea sec. al XIX-lea, o mişcare profetică întrucât ia naştere ca urmare a împlinirii unor profeţii extraordinare, aşa cum atestă cartea lui Daniel, în speţă Daniel 12,4-13. Dar, ceea ce ar fi trebuit să fie un triumf, s-a transformat într-o lungă perioadă de aşteptare, numită în Scripturi Laodicea sau aţipire, potrivit parabolei celor zece fecioare. Această stare de lucruri este premergătoare şi, în cele din urmă, va conduce la formarea icoanei fiarei, a numărului 666, şi implicit la distrugerea lumii, întrucât biserica în calitate de instituţie, adică organizaţia religioasă, împreună cu cealaltă instituţie, statul, precum şi cu popoarele cărora li se vor impune prin pedepse decretele ecleziastice, vor deveni o confederaţie care va încerca să controleze libertatea sub toate aspectele, dar îndeosebi conştiinţa fiecărui individ de pe Terra.

Aceasta este problema cea mai acută în jurul căreia au gravitat toate războaiele, căci a născut lupte, războaie şi vărsare de sânge. Cel mai puternic a urmărit totdeauna să stăpânească şi să supună pe cel mai slab. Dorinţa de a stăpâni este inerentă naturii omeneşti, căci păcatul a adus această stare de lucruri dezechilibrând raţionamentul lucid şi profund al omului care a ajuns de la neprihănire la păcat. Fără prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, în minte, omul nu se poate controla, nu este stăpânul său, deci nu se poate stăpâni, şi, ca atare, caută permanent când se iveşte orice ocazie în acest sens locul cel mai de frunte, locul de unde să poată stăpâni, unde să-şi poată etala mândria şi tot ce e mai rău în natura omenească. Dorinţa de supremaţie este ţinta celor puternici. 

Trebuie să fim cu băgare de seamă, căci de la căderea bisericii apostolice şi până la făurirea icoanei fiarei Scripturile adevărului ne vorbesc doar despre biserica în calitate de instituţie omenească, de putere pământească, dar niciodată despre biserica lui Hristos ca trup al Său, slăvită şi fără pată. În această lungă perioadă nu a existat un corp de oameni undeva pe pământ despre care Scripturile să declare că sunt mireasa lui Hristos în sens real, o fecioară fără nici un păcat şi plină de toată plinătatea Dumnezeirii şi a slavei marelui nostru Salvator, Isus Hristos! Dacă ar fi existat, atunci nu aş mai fi avut cum să scriu acest studiu, fiindcă am fi fost de mult în cer. 

Totodată, Sfintele Scripturi vorbesc şi despre această biserică fabuloasă, singura din istoria omenirii care va fi oglindirea slavei lui Dumnezeu, o biserică "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor... slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Cântarea cântărilor, 6.10; Efeseni 5,27. Această biserică se va forma începând cu marea avertizare mondială, când icoana fiarei începe să prindă chip, şi va deveni cei 144.000 la judecata de cercetare a ei, atunci când aproape se încheie timpul de probă sau de har, cu puţin înainte de începerea căderii celor şapte plăgi. Despre această realitate incontestabilă ne vorbeşte Apocalipsa în paginile ei inspirate. 

Până la ivirea acestei biserici minunate, susţinută de puterea Duhului Sfânt, toţi creştini cred că biserica din care fac parte este biserica lui Hristos, altminteri nu ar avea nici un rost să fie membri ai acelei biserici şi să o mai şi frecventeze. Prin urmare, biserica înseamnă cultul religios unde te-ai născut sau ai aderat. Dacă se întâmplă să ajungi membrul altui cult sau organizaţii religioase, atunci se cheamă că eşti rătăcit, chiar un trădător. În opinia multora pe care i-ai părăsit e puţin probabil că poţi fi mântuit în altă organizaţie, întrucât orizontul cunoaşterii lor nu depăşeşte învăţătura şi dogma bisericii respective, pe care în mod incredibil o asociază cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei! 

Întrebarea este: Cum e posibil ca creştinii să se numească fraţi, şi totuşi să fie atât de despărţiţi în învăţătură, în caracter şi chiar în spirit? Este Dumnezeu împărţit? Scripturile declară fără echivoc că "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efeseni 4,5), şi asta pentru că există "un singur Duh", (Efeseni 4,4). În virtutea acestui adevăr imbatabil, atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel că, urmare a faptului că există un singur Dumnezeu, un singur Domn şi un singur Duh Sfânt, este de-a dreptul logic şi indubitabil să existe "un singur trup, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Efeseni 1,23. Cu toate acestea, realitatea de pe pământ atestă tocmai contrariul. În mod cert, problema nu este la Dumnezeu, din moment ce este neschimbător şi infailibil.

Ce stă la temelia împărţirii bisericii în atâtea culte sau organizaţii religioase? Împărţirea creştinismului în atâtea biserici religioase rezidă în înseşi învăţăturile lui. Fiecare biserică are propria ei învăţătură; pot exista asemănări multe între ele, cu toate acestea sunt diferite, întrucât linia de gândire adoptată este de neschimbat şi este proprie fiecărei organizaţii bisericeşti. Este adânc înrădăcinată în fiinţa şi în conştiinţele tuturor credincioşilor care aparţin bisericii respective. Acest fapt în sine subliniază identitatea lor, fără de care nu există raţiune de a mai exista! De pildă, numai închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă biserica ortodoxă ar renunţa în totalitate la tradiţie. Ea nu ar mai putea exista, fiindcă nu mai are fundamentul care-i oferă identitatea pe care o are, susţinută prin învăţăturile tradiţiei. Dar, ce s-a întâmpla dacă biserica catolică ar renunţa la toate învăţăturile papale? Cum ar mai fi biserica catolică o mare şi influentă instituţie fără papă şi sistemul papal? Ea pur şi simplu nu ar mai exista, deoarece nu-şi mai poate justifica existenţa; şi-ar pierde identitatea.

Din fericire, tot Scripturile ne edifică în privinţa acestui aspect deosebit de delicat, legat de dogmă. Prin definiţie, dogma înseamnă o învăţătură religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei, care nu poată fi supusă criticii şi nici îngăduit să se discute asupra ei. Aceasta este definiţia DEX. Poate că unii credincioşi nu vor fi de acord cu această definiţie, totuşi ea reflectă întocmai realitatea. Verbal, în biserică, prin vocile autoritare, lucrurile stau altfel când vine vorba despre explicaţia termenului "dogmă", dar din punct de vedere practic adevărul este întocmai cel despre care vorbeşte dicţionarul. Adevărul e că ceea ce-i leagă pe credincioşi de biserică şi biserica de ei, căci altfel ea n-ar exista şi nici n-ar avea nume şi identitate, este dogma sau învăţătura religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei!

Se crede despre dogmă că ar fi învăţătura Scripturilor, chiar învăţătura lui Hristos. Dar, la dogmă s-a ajuns doar prin căderea bisericii de la cele sfinte şi îndepărtarea ei de învăţătura sănătoasă şi de dorit a Evangheliei lui Isus Hristos cel răstignit şi înviat. Când învăţătura, de altminteri simplă şi curată, a Evangheliei a ajuns un lucru de rutină, atunci a fost adusă în biserică filozofia şi învăţăturile false păgâne. Aşa a căzut biserica apostolică, luând naştere peste timp dogma sau ceea ce se numeşte teologia Scripturilor, adică învăţătura prin interpretarea pe care părinţii bisericeşti, alţi învăţaţi şi mai apoi teologii au dat-o Scripturilor, considerând că aşa ar trebui înţelese. Să ascultăm, aşadar, ce ne spune Inspiraţia divină:

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofisticării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Amestecul dintre învăţăturile Evangheliei şi învăţăturile false a condus la diferenţe de opinie, căci nici cu are cum să fie altfel într-o astfel de conjunctură. Basmele acelea plăcute şi meşteşugit alcătuite, ca să semene cu învăţătura simplă şi clară a lui Hristos, aveau să pună bazele dogmei. Cu cât oamenii învăţaţi încercau să explice mai mult pe Dumnezeu, cu atât se îndepărtau mai mult de El. Dogma religioasă este doar o învăţătură omenească despre Dumnezeu, Isus Hristos şi Evanghelia Sa, dar nu poate fi niciodată puterea de viaţă a Duhului Sfânt şi a Evangheliei veşnice, pentru mântuirea fiecăruia care crede, căci dogma nu este putere, ci doar teorie. Este adevărat că oamenii religioşi sunt învăţaţi să devină morali şi spirituali. Morali poate că ajung, dar cum e posibil să devină spirituali câtă vreme dogmei îi lipseşte puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt? 

Ceea ce uneşte inimile credincioşilor, astfel ei ajungând un singur trup, al lui Hristos Isus, sunt doar dragostea lui Dumnezeu şi păstrarea unirii Duhului, prin legătura păcii. Vezi Efeseni 4,3. 

Dar, care este efectul mortal al dogmei, al învăţăturilor omeneşti despre Dumnezeu? Conform Inspiraţiei divine, efectul este îndoiala, nedumerirea şi, ceea ce este cel mai grav şi dăunător lucru pentru suflet, necredinţa! Scripturile adevărului numesc toate învăţăturile religioase de felul acesta drept vinul Babilonului cel mare! Babilonul cel mare este un mastodont religios, nu civil sau de altă natură. Ceea ce-l face să fie astfel sunt tocmai învăţăturile pe care se bazează şi care sunt propria lui, sau mai degrabă ei, căci este vorba despre biserica creştină în general, dogmă. Problema gravă este că din acest vin se împărtăşesc toţi locuitorii lumii şi toţi conducătorii lumii. Prin urmare, trebuie că principiile şi spiritul acestui vin se găsesc şi în politică şi în orice afacere omenească, altfel nu ar fi avut sens să se pomenească despre împăraţii pământului, căci ei sunt reprezentanţii guvernării civile, şi despre locuitorii lumii.

     "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<... Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<... El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!<" Apocalipsa 17,1.2; 14,8; 18,2.3.12-17.

Un alt efect rău al dogmei asupra minţii este că ea creează o mare şi profundă confuzie. De pildă, ucenicii lui Hristos nu reuşeau cu nici un chip să priceapă că Isus trebuia să moară, potrivit Scripturilor Vechiului Testament. Nu înţelegeau deloc natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu. Asta pentru că fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor, adică dogma sau tradiţia iudaică, interpretările pe care ei le dădeau Scripturilor, ca fiind vocea lui Dumnezeu. Erau efectiv înlănţuiţi cu aceste învăţături, care aveau o putere atât de mare asupra felului lor de a gândi şi de a pricepe, încât nu au fost în stare să conştientizeze şi să înţeleagă faptul că Isus, despre care credeau că este Mesia, trebuie să moară, ca jertfă pentru păcatele omenirii. Se considera că biserica iudaică este singura biserică adevărată a lui Dumnezeu, păgânii, bolnavii, vameşii şi prostituatele, samaritenii nu puteau fi mântuiţi, nu aveau acces în cer.

     ">Mai am să vă spun multe lucruri<, a continuat El, >dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.< Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. şi lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. >Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.<" Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par.  31.

În cadrul organizaţiei religioase, religia este o chestiune de autoritate, fiindcă tocmai dogma îi conferă o astfel de aureolă. Cărturarii sau învăţaţii, preoţii şi rabinii trebuiau crezuţi orbeşte, fără nici un pic de îndoială, în acest fel fiind încălcat dreptul omului ca om de a gândi pentru sine, mai ales în probleme religioase. Este planul lui Satana să lege mintea omului de altă minte omenească, ca să se creeze o dependenţă de om şi să se producă o mare confuzie, aşa încât la auzirea adevărului printr-un trimis al lui Dumnezeu, adevărul să nu poată fi recunoscut, nici primit. Aşa s-a întâmplat cu biserica după căderea ei şi până astăzi. În biserica iudaică, şi mai apoi în biserica ce a devenit papalitatea, dreptul de a gândi îl aveau doar clasele de sus. Doar cei care se aflau sus aveau dreptul de a gândi, de a hotărî şi de a stăpâni mulţimea enoriaşilor. Totul se făcea prin influenţă, bogăţie şi educaţie prin dogmă! Să luăm seama la cuvântul inspirat: 

     "În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 16.

De vreme ce organizaţia religioasă ajunge să emită pretenţia că este învestită cu autoritatea lui Dumnezeu, deşi este organizată în felul guvernării civile, atunci şi felul în care se comportă trebuie să fie asemănător puterilor pământeşti, care, spre deosebire de biserică, chiar au dreptul să stăpânească peste poporul care le dă credit prin vot! Biserica nu a fost chemată niciodată să stăpânească conştiinţele oamenilor şi să le prescrie prin dogme ce să creadă şi cum să se comporte. Când ea încearcă să facă lucrul acesta, atunci dreptul omului de a gândi pentru sine este încălcat. Oamenii care se supun orbeşte şi devin bigoţi, ajung neîndoios umbrele celor de care ascultă. Sunt chipul şi asemănarea omului păcătos şi îngâmfat. 

Sper ca următoarele cuvinte să vorbească pentru mintea celor oneşti în adâncul sufletului lor, căci prin ele este descoperită starea de spirit din interiorul oricărei biserici în care dogma este litera de lege.

     "Spunem cu hotărâre, că fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie legat de izvorul oricărei lumini şi puteri, că nu trebuie să umble în umbra nici unui om, deoarece trebuie să fie legat de Hristos şi nu trebuie să-şi lege inima de nici o fiinţă omenească, şi nu trebuie să lase omul să gândească pentru el. El nu-şi atinge scopul în societate sau în lume dacă acceptă pur şi simplu ceea ce a spus tatăl lui sau ceea ce a făcut tatăl lui, ori vreun om mare şi bun din generaţiile trecute, pierzându-şi identitatea în aceştia. Unii dintre cei ce cred că predică Evanghelia, predică ideile altor oameni. Într-un anumit fel, aceştia au ajuns la concluzia că nu face parte din chemarea sau datoria lucrătorului să gândească profund şi cu rugăciune. El trebuie să accepte ceea ce l-au învăţat alţii, fără să se remarce prin individualitatea lui. Doctrina aceasta, învăţată de către biserica Romei, înseamnă totală dependenţă de lideri. Conştiinţa individului nu mai este a lui însuşi. Judecata trebuie că e controlată de ideile altor oameni. Inteligenţa lui nu se dezvoltă mai mult decât a celor ce sunt conducători." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par 25.

Aşadar, când religia devine o problemă de autoritate, atunci oamenii ajung să depindă de oameni, dându-se credit învăţăturilor care înalţă acel tip de religie prin care este definit şi prin care se conferă identitate oricărui corp religios caracterizat de acest gen de religie. În schimb, adevărul Scripturilor, prin care este înălţat Hristos, primit în inimă, edifică mintea, îi conferă un maximum de echilibru, oferă libertate deplină conştiinţei şi dezvoltării unui caracter robust fundamentat pe principiile pline de viaţă ale adevărului. Noi răspundem pentru sufletul nostru numai înaintea lui Dumnezeu; între noi şi Dumnezeu nu trebuie să stea nimeni şi nimic. "Nu trebuie să existe nici o autoritate izvorâtă din minţile omeneşti care să se interpună cât de puţin între el (omul lui Dumnezeu) şi autoritatea lui Dumnezeu, pentru a conduce, a călăuzi şi a dicta." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par. 26.

     "În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a urma propriile convingeri. >Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.< Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, >fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui<. (Romani 14,12.5.) În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 20.