Evanghelia în Apocalipsa 18

      "Profeţiile din Apocalipsa 18 se vor împlini în curând." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Timpul de faţă este un timp al împlinirii finale a profeţiilor care au de-a face cu vremea sfârşitului, deci cu acea perioadă de timp cuprinsă între sfârşitul celor 2300 de ani, al căror final este anul 1844, si cea de-a doua venire literală a Mântuitorului pe norii cerului, un timp, o zi nespecificată niciunde în toată Biblia. (Zorii de început ai acestei vremi a sfârşitului mijesc însă în anul 1798 când papalitatea iese înfrântă de pe scena istoriei prin puterea ateismului francez; însă în 1843-1844 este scoasă la iveală, spre cunoaştere desluşită, celor ce urmau să se împărtăşească de spiritul şi lumina adevărului prezentat de către cei trei îngeri cereşti prezentaţi în Apocalipsa 14,6-12). În această perioadă de timp trebuie să aibă loc un lanţ de evenimente, ca împlinire a marilor profeţii din Apocalipsa, care, pentru unii, o majoritate covârşitoare, va însemna nimicire, iar pentru alţii, cei puţini la număr, simbolizaţi prin cifra 144.000, cei credincioşi vii ce nu vor şti ce presupune moartea, va însemna viaţă veşnică, nemuritoare alături de Mântuitorul pe care l-au iubit. 

Marea gloată, care se alătură celor 144.000, este reprezentată de toţi mântuiţii înviaţi, de la Adam şi până la ultimul martir care îşi va da viaţă cu ceva timp înainte de încheierea harului. Dacă ne aducem aminte, învierea marii gloate este posibilă doar dacă mai întâi sunt prezentate primele roade; iar cele dintâi roade sunt chiar cei 144.000 - biserica triumfătoare asupra fiarei, icoanei fiarei şi numărului numelui ei. "Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său... Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel... După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni." Apocalipsa 14,1.4; 7,9. Aşa după cum Hristos a fost cel dintâi rod prin care s-a făcut posibilă învierea multor credincioşi din toate timpurile, până la vremea învierii lui Hristos, tot astfel cei 144.000 sunt primele roade ale unei biruinţe totale, asemenea celei a Mântuitorului, asupra păcatului şi puterilor întunericului, prin care este făcută posibilă mult aşteptata înviere a copiilor lui Dumnezeu din toate erele, de la căderea în păcat până la a doua venire a lui Isus.

Împlinirea celor 2300 de ani (dimineţi şi seri profetice, conform limbajului profeţiei) a fost marcată prin revărsarea unei mari lumini despre o lucrare pe care Isus Hristos urma să-nceapă a o face în a doua încăpere a templului ceresc, încât, o dată primită şi însuşită, această cunoştinţă plină de slava lui Dumnezeu a dus la făurirea unei mişcări prin care Duhul Sfânt a iniţiat o mare trezire religioasă în Statele Unite ale Americii. Această mişcare, ulterior, avea să poarte numele profetic de adventişti de ziua a şaptea. Aşadar, împlinirea marii profeţii a celor 2300 de zile profetice sau ani literali a adus pe scena istoriei o mişcare prin care bisericile protestante şi lumea erau invitate să cunoască şi să înţeleagă evenimentul respectiv. Dumnezeu a căutat să marcheze această împlinire profetică, a celei mai lungi profeţii biblice, printr-un semn distinct, fără echivoc, şi anume constituirea unei mişcări religioase căreia urma să-i fie descoperite adevăruri uimitoare despre sanctuarul ceresc şi slujbele pe care Hristos le-a făcut şi urma să continue să le facă acolo sus, de la înălţarea Sa şi până la încheierea harului pe pământ, deci a mijlocirii Sale cu sângele Său în favoarea tuturor păcătoşilor. 

Este foarte important de reţinut acest aspect legat de modul cum Dumnezeu pune un semn distinctiv, care să fie ca un far pentru toţi oamenii ce sunt gata să cerceteze şi să îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, în legătură cu împlinirea unei profeţii sau a unor profeţii de cea mai mare importanţă. Existenţa adventiştilor de ziua a şaptea este o mărturie în favoarea împlinirii acestei profeţii fabuloase, cât şi a faptului adevărat şi adeverit astfel că Dumnezeu nu minte, că tot ce ne-a spus în Biblia adevărului s-a împlinit, se împlineşte şi se va împlini la literă. A nu recunoaşte, printr-o cercetare temeinică şi lipsită de prejudecăţi, această realitate imposibil de tăgăduit, înseamnă a nu avea încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui neschimbător, înseamnă a tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul.

Cele trei solii îngereşti, ce constituie temelia făuririi marii mişcări advente, ulterior adventiste, se găsesc în Apocalipsa 14,6-12. De fapt, primele două solii îngereşti sunt cele prin care s-a făcut posibilă apariţia marii mişcări advente, urmând ca, după însuşirea altor adevăruri revelatoare provenite din sfânta sfintelor templului ceresc, ei să proclame cu glas răspicat cea de-a treia solie îngerească tuturor oamenilor de pe glob. Dacă primele două solii au zguduit toată societatea americană, în mod special bisericile protestante ale timpului aceluia, solia îngerului al treilea nu a putut fi proclamată niciodată din lipsa unei biserici curate, sfinte, care creşte o dată cu primirea şi însuşirea fiecărei raze de adevăr descoperit pe cale divină. Adventiştii au fost nişte semne deosebite pentru timpul acela, jumătatea sec. al XIX-lea, datorită primirii acestei mari binecuvântări, aceea de a fi purtători de lumină divină pentru toţi oamenii. Au trăit realitatea celei mai mari binecuvântări de la biserica apostolică până în timpurile moderne, şi anume prezenţa în mijlocul lor, ca mişcare religioasă, a unui profet, asemenea profeţilor biblici (am în vedere spiritul şi puterea cu care rostea, scria şi trăia adevărul). Astfel, intenţia lui Dumnezeu era vădită: El dorea să încheie grabnic lucrarea de mântuire pe pământ printr-o biserică ce avea la dispoziţie adevăruri care lipseau cu desăvârşire de pe tot tărâmul protestant, şi asta datorită faptului că toate bisericile protestante, fără deosebire, au respins primele două solii îngereşti.

În pofida tuturor acestor binecuvântări unice - un profet adeverit de Dumnezeu prin Cuvântul Său, precum şi adevăruri speciale, a căror lumină provenea din a doua încăpere a sanctuarului ceresc - mişcarea adventă, ce trebuia să încheie în glorie lucrarea, a pierdut toată puterea şi spiritul de viaţă al acestor adevăruri extraordinare şi unice, fiind năpădită şi îngenuncheată de spiritul laodiceanismului. Laodiceanismul este o stare spirituală care duce lipsă acută de trei elemente esenţiale pentru viaţa şi puterea unei bisericii vii, şi anume aurul curăţit prin foc - dragostea dintâi, hainele albe - neprihănirea lăuntrică sau o stare de sfinţenie caracteristică Cerului, şi doctoria pentru ochi - discernământul spiritual, ori altfel spus prezenţa Duhului Sfânt în inimă. Vezi Apocalipsa 3,14-18.

A nu avea aceste elemente de viaţă înseamnă a nu fi sfinţit prin adevăr, a nu avea Evanghelia, adică exact puterea creatoare, sfinţitoare şi răscumpărătoare prin care Dumnezeu a iniţiat şi a făcut să existe această mişcare religioasă nemaipomenită din timpurile apostolice. (De ceva vreme se depun eforturi serioase în mijlocul bisericii adventiste să se proclame minciuna că laodiceanismul nu se aplică deloc bisericii adventiste, că are legătură doar cu unii membrii sau doar cu unele comunităţi religioase adventiste mai sărace spiritual, sau, mai grav, că se aplică doar cetăţii Laodicea din antichitate; însă parabola celor zece fecioare stă împotriva susţinătorilor acestei minciuni, fiindcă ea este o profeţie care are în vedere doar mediul adventist, şi-atât).

Acum trebuie să facem o distincţie foarte clară între adevărul cel viu, lucrător, plin de putere, care sfinţeşte sufletul primitorului când acesta s-a pus cu totul în mâinile Mântuitorului, mâini care au fost răstignite pentru el, şi teoria adevărului revelat, teorie care nu este putere, lumină pentru suflet, (este doar pentru intelect, de aici şi convertirea intelectuală, nu cea a inimii, a sufletului), neprihănire şi pace cu Dumnezeu. Adevărul sună la fel sau aproape la fel şi într-un caz şi în celălalt, dar fără spiritul şi puterea care îl face să fie viu şi lucrător pentru şi în inima primitorului, prin credinţă, este totuna cu nimic! Una este să susţii că eşti adventist de ziua a şaptea pe baza faptului că ai moştenit nişte adevăruri scrise, descoperite cu mult peste o sută de ani în urmă; că tu crezi nişte puncte de doctrină în virtutea cărora ajungi să fii botezat; că frecventezi biserica regulat şi contribui cu banii tăi la susţinerea cauzei lui Dumnezeu, şi cu totul altceva este să fi adventist în duh, în spirit, în inimă, transformat prin credinţă de puterea colosală şi invincibilă a harului Duhului Sfânt, dintr-un păcătos notoriu într-un sfânt autentic, într-un ucenic al lui Hristos. 

Deci, una este să cunoşti puncte de doctrină - teoria adevărului descoperit, şi cu totul altceva este să devii lumină prin puterea sfinţitoare a adevărului prin care Dumnezeu a adus la existenţă marea mişcare adventă şi, de ce nu, tot universul. Laodiceanul nu poate face această distincţie, fiindcă orbirea laodiceană provenită din lipsa cu desăvârşire a puterii de viaţă a Evangheliei este cea mai reuşită capodoperă a înşelăciunii satanice. Doar fariseismul se ridică la acest nivel, numai că laodiceanismul este o înşelăciune mai rafinată, pentru că pare adevăr autentic şi aproape că este imposibil să distingi adevărul viu al celor trei îngeri de teoria adevărului care a ajuns doctrină sau puncte de doctrină. Când doar intelectul primeşte teoria adevărului descoperit, datorită faptului că ea, teoria, este absolut logică şi raţională, atunci calea către inimă a adevărului viu rămâne mai departe închisă. De ce? Deoarece adevărul nu a pătruns, nu a trecut prin conştiinţă ca să ajungă în cel mai adânc for interior al sufletului - inima, acel tărâm al sufletului unde Duhul Sfânt arde de dorinţa să însămânţeze sau să implanteze sămânţa vieţii spirituale, fără de început şi fără de sfârşit - viaţa sau caracterul lui Dumnezeu.

Trebuie să fie un lucru lămurit, deci, că adevărul Evangheliei ce mişcă inima păcătosului este o putere sfinţitoare şi transformatoare, care aduce iubirea reală a lui Dumnezeu în suflet, şi el este o putere numai atunci când este însoţit de prezenţa duioasă a Duhului Sfânt şi a harului Acestuia, pe când adevărul ca teorie, deci lipsit de puterea creatoare a lui Dumnezeu, nu este decât dogmă, puncte de doctrină însoţite în prealabil de nişte regului specifice unui cult religios sau a unei organizaţii religioase. (Teoria adevărului se rezumă de altminteri la informaţii logice şi raţionale despre ceva sau cineva). Aşadar, credinciosul laodicean este zugrăvit de către Duhul Sfânt, în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind lipsit de cele trei elemente esenţiale, amintite mai sus, indispensabile salvării din păcat, cât şi trăirii unei vieţi sfinte pe acest pământ. Cuvântul lui Dumnezeu nu minte, căci a crede altceva înseamnă a-l face pe Dumnezeu mincinos.

În anul 1855, Dumnezeu trage un semnal de alarmă şi avertizează mişcarea adventă că Duhul lui Dumnezeu se îndepărta de biserică. 

     "Pe data de 20 noiembrie 1855, pe când mă aflam la rugăciune, Duhul Domnului a venit deodată şi cu putere asupra mea şi am fost luată în viziune.

     Am văzut că Spiritul Domnului se îndepărta din biserică. Slujitorii lui Dumnezeu se încrezuseră prea mult în tăria argumentului şi nu se bizuiseră aşa cum ar fi trebuit pe Dumnezeu. Am văzut că numai puterea argumentului nu-i va determina pe oameni să ia poziţie de partea rămăşiţei; pentru că adevărul este nepopular. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aibă adevărul în suflet. Îngerul a spus: >Ei trebuie să-l preia cald din slavă, să-l poarte în inimile lor şi să-l prezinte cu toată căldura şi ardoarea sufletului acelora care îl ascultă<. Doar puţini dintre cei care sunt conştiincioşi sunt pregătiţi să se decidă doar pe baza argumentului; este imposibil să ajungi la inimile multor oameni doar cu teoria adevărului. Trebuie să existe o putere care să însoţească adevărul, o mărturie vie care să-i mişte." Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 1, 2. 

Urmare a îndepărtării Duhului Sfânt din biserică, pasul următor a fost acela că biserica aşteptătorilor a ajuns în starea spirituală descrisă de Martorul credincios ca fiind Laodicea. Să luăm aminte la aceste mărturii ale Duhului Sfânt. 

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii. Însă Dumnezeu a dat soliei suficient timp pentru a-şi face lucrarea. Inima trebuie să fie curăţită de păcatele care l-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus. Această solie înfricoşătoare îşi va face lucrarea. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mişcat. Aproape toţi credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulţi au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-şi împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Solia către biserica laodiceenilor este o acuzaţie înspăimântătoare şi se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul de acum. >Îngerul Bisericii din Laodicea scrie-i: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol<.

     Domnul ne arată că solia care trebuie dusă poporului Său prin servii pe care i-a chemat pentru a-i avertiza urmaşii nu este o solie de pace şi siguranţă. Nu este un mesaj pur teoretic, ci practic în orice aspect. Cei din poporul lui Dumnezeu sunt reprezentaţi în solia către laodiceeni ca aflându-se într-o poziţie de siguranţă firească. Ei sunt liniştiţi, crezându-se într-o stare înălţată de mari realizări spirituale. >Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.<

     Ce amăgire mai mare poate veni asupra minţii oamenilor decât încrederea că sunt în regulă, când ei sunt total greşiţi! Solia Martorului credincios îi găseşte pe cei din poporul lui Dumnezeu într-o jalnică amăgire, şi, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor. Ei nu ştiu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. În timp ce laodiceenii se înşeală singuri că se află într-o stare spirituală înălţată, solia Martorului credincios le spulberă siguranţa prin denunţare înfricoşătoare a adevăratei lor condiţii de orbire spirituală, sărăcie şi nevrednicie. Mărturia, aşa severă şi usturătoare cum este, nu poate fi o greşeală, căci Martorul credincios este Acela care vorbeşte, iar mărturia Sa trebuie să fie corectă." Mărturii pentru comunitate, vol 3, cap. Biserica laodiceană, par. 1-3.

Profetul mişcării advente nu face această aplicaţie a soliei Martorului credincios, referitor la starea laodiceană, unei anumite biserici protestante sau tuturor bisericilor protestante de pe teritoriul american, care au respins primele două solii îngereşti şi care nu puteau avea nici un beneficiu de pe urma prezentării soliei îngerului al treilea, adică a acelor adevăruri care priveau lucrarea ispăşirii din sanctuarul ceresc, ci aplicaţia o face direct poporului din mijlocul căruia chiar ea făcea parte. Iar această biserică era biserica adventiştilor de ziua a şaptea. Pierzând prezenţa Duhului Sfânt, singura Persoană a Dumnezeirii care dă adevărului rostit putere divină, mişcătoare, adventiştii laodiceeni au ajuns, potrivit Martorului credincios, "într-o jalnică amăgire, şi, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor". Cu o astfel de mişcare devine clar că încheierea lucrării mântuirii, prin prezentarea Evangheliei cu glas puternic, nu mai este posibilă. Ea, mişcarea respectivă, trebuie reînviorată, trezită pentru a-şi da seama cu privire la starea ei spirituală.

Această trezire religioasă a avut loc în anul 1888. Atunci a fost întâiaşi dată când îngerul, care are putere să lumineze tot pământul cu lumina slavei lui Dumnezeu, s-a coborât plin de tărie în mijlocul bisericii adventiste. Există mărturii abundente în acest sens, dintre care eu voi reda doar două dintre ele.

     "Mulţi mi-au scris întrebând dacă solia îndreptăţirii prin credinţă (prezentată în 1888) este solia îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: >Este cu adevărat solia îngerului al treilea<. Profetul declară: >După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.< (Apocalipsa 18,1)." The Review and Herald, 1 aprilie 1890.

     "Timpul de încercare se află chiar înaintea noastră, deoarece marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ." The Review and Herald, 22 noiembrie 1892.

Prin ceea ce prezint încerc să conturez în rezumat, foarte pe scurt, deci, cele mai importante evenimente care au avut loc la începutul formării marii mişcări de trezire religioasă de pe teritoriul Statelor Unite, cât şi din interiorul acestei mişcări, inclusiv pierderea puterii Evangheliei care a condus la imposibilitatea încheierii lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ. Formarea marii mişcări advente este un punct de cotitură în istoria multimilenară a bisericii, cât şi în istoria lumii. Noi trebuie să înţelegem de ce ne mai aflăm încă în această lume şi de ce îngerul din Apocalipsa 18, atunci când a venit prima oară în 1888, a trebuit să se reîntoarcă în ceruri pentru a aştepta o ocazie mai bună, şi ultima, pentru a-şi proclama mesajul pe întreg mapamondul. Trebuie să căutăm că înţelegem corect primele cinci versete din Apocalipsa 18, iar acest lucru îl vom face doar dacă avem în vedere istoria trecutului. 

Ceea ce trebuie observat de către studentul atent al Scripturilor este că îngerul din Apocalipsa 18 reprezintă marea strigare a îngerului al treilea, iar acest fapt evident ne ajută să pricepem de ce acest înger, al treilea, este lipsit de puterea de a încheia lucrarea pe acest pământ. Aceasta este declaraţia fără echivoc a Duhului Sfânt, după cum reiese din cele două paragrafe citate mai sus. Cei trei îngeri din Apocalipsa 14,6-12 reprezintă şi sunt totodată imaginea cea mai fidelă a creştinismului adventist! În acest caz, îngerii nu sunt decât nişte reprezentări ale unor mişcări de trezire religioasă, trezire pusă la cale de Dumnezeu. Acesta este un alt aspect foarte important, căci vorbim despre o trezire religioasă ce a avut loc ca urmare a unei împliniri a mai multor profeţii biblice, dintre care cea mai însemnată este cea referitoare la cei 2300 de ani. Nu este scopul meu să amintesc din nou aceste profeţii despre care am scris deja în alte studii în trecut. 

Acum, dacă Dumnezeu a adus la existenţă adventismul, reprezentat prin trei îngeri cerești împreună cu soliile lor, înseamnă că aceşti trei îngeri simbolizează marea mişcare adventă, ulterior cunoscută ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea defineşte cel mai bine tezaurul adevărului deţinut de către această biserică. Această solie există doar pentru că înaintea acestui înger, al treilea, au fost alţi doi ce au pregătit calea pentru ca solia îngerului al treilea să fie posibilă. Primii doi îngeri au avut ca solie împlinirea marii profeţii biblice a celor 2300 de ani, din anul 457 î.Hr., anul începerii rezidirii cetăţii Ierusalim după eliberarea iudeilor din captivitatea babiloniană, şi până în anul 1844, anul când se proclamă cu putere venirea lui Isus pe pământ; asta deoarece s-a crezut în mod eronat că reabilitarea sau curăţirea sfântului locaş, a sanctuarului ceresc, presupunea curăţirea pământului prin foc. Neprimirea acestei vestiri, referitor la venirea literală a Mântuitorului în primăvara anului 1844, după cum se presupunea în mod greşit că va veni, a condus la o cernere în rândurile bisericilor protestante, toţi cei care aderau la noua mişcare a celor ce aşteptau acest măreţ eveniment fiind excluşi. Astfel, a devenit necesară solia îngerului al doilea care vestea ce consecinţe au avut loc pentru toate bisericile protestante din Statele Unite după ce au batjocorit solia primului înger vestită de aşteptătorii sinceri, şi anume o decădere în plan moral şi spiritual, fără putinţa de a primi şi înţelege solia îngerului al treilea, adică toate acele adevăruri privitoare la sanctuarul de sus şi la ispăşirea făcută acolo.

Marea problemă a adventiştilor a fost că nu au înaintat din lumină în lumină, ci au lăsat ca teoria adevărului să le domine vieţile şi argumentaţiile faţă de alte biserici. Astfel, solia îngerului al treilea a ajuns doar dogmă, puncte de doctrină, şi nu pentru că aşa este ea în esenţă, ci pentru că aceasta este cea mai iscusită amăgire satanică adusă la existenţă prin îndepărtarea Duhului Sfânt şi părăsirea de către El a mişcării adventiştilor. Când adventiştii au pierdut prezenţa Duhului, au ajuns în starea descrisă de către Martorul credincios ca fiind Laodicea. Această stare este specifică adventismului fiindcă s-a ivit pe scena istoriei prin pierderea puterii adevărului reprezentat de cei trei îngeri, iar aceşti îngeri sunt imaginea mişcării adventiste şi nu a protestantismului în general, care nu cunoaşte nici una dintre aceste solii fabuloase. Acesta este adevărul; adventiştii au pierdut toată puterea celor trei solii îngereşti, fapt care face necesar ca un alt înger să-şi adauge puterea acestor solii nemaipomenite şi unice în toată istoria creştinismului.

După acest scurt rezumat să ne întoarcem la anul 1888, cel mai important, după 1844, în toată istoria bisericii adventiste. Spuneam că acesta este anul când îşi face apariţia pentru întâiaşi dată îngerul din Apocalipsa 18. Solia îngerului al treilea devenise teorie şi argument logic pentru intelect în toate prezentările adventiştilor, fapt confirmat de mărturiile Duhului Sfânt. Era necesară o putere spectaculoasă de natură spirituală, asemenea celei din 1844, pentru trezirea adventiştilor din starea lor letargică, nici rece, nici în clocot. Lumină bogată cerească a fost revărsată de Duhul Sfânt în mijlocul mişcării adventiste prin doi tineri obişnuiţi (Ellet Waggoner şi Alonzo Jones), din rândurile credincioşilor. Fiindcă aceşti aşteptători sinceri în amăgirea lor nu au vrut să ia seama la sfatul Domnului oferit zeci de ani prin profetul mişcării, Ellen White, Dumnezeu a trebuit să pună la încercare întreaga biserică, nedând solia redeşteptării prin profetul mişcării, ci prin nişte tineri din rândurile enoriaşilor, care au avut fiecare în mod individual şi separat, fără să ştie unul de celălalt, o experienţă unică cu Dumnezeu în ce priveşte mântuirea sufletului. 

Felul în care au prezentat solia neprihănirii prin credinţă depăşea tot ce înţeleseseră adventiştii până la ora aceea, exceptând-o pe Ellen White şi pe soţul ei, James White. Era pentru prima oară când ea auzea de pe buze omeneşti o solie de o aşa putere şi lumină, ce venea direct din inima templului ceresc, acolo unde se află Isus după învierea şi înălţarea Sa la dreapta Tatălui. Ea a încurajat tot restul vieţii ei, de la această experienţă memorabilă, întreaga biserică să primească această solie care avea menirea să-l aducă pe Isus pe norii cerului chiar în timpul acela. Trebuie observat că, mai înainte ca îngerul al patrulea să devină o mare avertizare mondială, este absolut necesar ca el să trezească mai întâi biserica ce deţine cele trei solii îngereşti, prin care trebuie să se dea această avertizare. Dacă nu există mijlocul omenesc de vestire a Evangheliei la nivel mondial, atunci întreg mapamondul nu poate fi înştiinţat cu privire la intenţia lui Dumnezeu de a sfârşi definitiv cu păcatul şi cum oamenii să se pună la adăpostul milei Sale, dacă voiesc.

Duhul Sfânt a căutat o cale spre inima bisericii Sale, în 1888. N-a găsit-o, căci conducerea bisericii, cei mai proeminenţi pastori, a întâmpinat-o cu un refuz, chiar au ridiculizat-o şi batjocorit-o. Această atitudine a fost ca un pumnal înfipt în inima profetului lui Dumnezeu, Ellen White. Să ascultăm cuvintele ei pline de durere: 

     "Am relatat la întâlnirea de joi dimineaţă (la Ottawa, Kansas) câteva lucruri referitoare la întâlnirea de la Minneapolis... Dumnezeu a dat hrană la timp pentru popor, dar ei au refuzat-o pentru că ea nu a venit tocmai pe calea şi în felul în care ar fi dorit ei să vină. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat poporului lumină preţioasă, dar prejudecata şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor lor în aşa fel ca nimic din această sursă să nu intre în inimile lor...

     Tot aşa a fost la trădarea, judecarea şi răstignirea lui Isus, toate acestea mi-au trecut prin faţa ochilor punct cu punct şi spiritul satanic a luat controlul şi a mişcat cu putere inimile oamenilor, pentru ca ele să fie deschise îndoielilor şi amărăciunii, mâniei şi urii. Toate acestea au predominat la acea întâlnire (la Minneapolis).

     Am fost condusă în casele unde erau cazaţi fraţii noştri; se discuta mult, simţămintele erau aţâţate şi se făceau remarci pe care ei le credeau inteligente şi înţelepte. Slujitorii pe care i-a trimis Domnul erau caricaturizaţi, batjocoriţi şi plasaţi într-o lumină ridicolă. Comentariile... au trecut apoi la mine, şi lucrarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White (unul din fiii lui Ellen White) era rostit cu uşurătate, ridiculizat şi denunţat; la fel numele fraţilor Jones şi Waggoner. (Letter 14, 1889).

     Voci, pe care am fost surprinsă să le aud, se alăturau acestei revolte... aspre, îndrăzneţe şi hotărâte să denunţe (pe Ellen White). Şi dintre aceia care se exprimau aşa de uşor cu vorbele lor crude, nici unul nu a venit la mine să mă întrebe dacă aceste afirmaţii şi supoziţii erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare în inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... >Fratele va da la moarte pe fratele său.< (Letter 14, 1889)." 1888 Reexaminat, cap. Ellen G. White respinsă în 1888, subcap. Slujirea lui Ellen White a fost contestată, par. 3. 

Ea a continuat în acelaşi ton al durerii, căci îşi dădea seama că respingerea Duhului Sfânt, în abundenţa unei lumini care avea menirea să strălucească asupra întregului mapamond, ar fi amânat venirea lui Hristos, ceea ce făcea ca lucrurile să se înrăutăţească mai mult şi tot mai mult în lume. 

     "Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse şi ele dau încă roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepţia şi orbesc înţelegerea acelora care vin în contact cu solia şi solii...

     Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să laşi loc scepticismului. La mulţi strigătul inimii a fost: >Nu vrem ca acest om să domnească peste noi<. Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea omului numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei? (Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap Apeluri şi avertizări, subcap. Pervertirea sufletului, par. 3; subcap. Adevărata religie dispreţuită, par 1)". 1888 Reexaminat, cap. Previziunile lui Ellen White despre închinarea la Baal, subcap. Respingerea soliei 1888 conduce spre închinarea la Baal, par. 4.

În cele din urmă, totul a culminat cu aceste cuvinte profetice: "Păcatul comis la Minneapolis rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, în dreptul numelor celor care s-au opus luminii, şi va rămâne acolo până când se va face o mărturisire deplină, iar cei vinovaţi se vor umili în faţa lui Dumnezeu". Letter, 19, 1892. Cu toate că s-a dat pe faţă, a fost exprimat un regret din partea unora dintre conducătorii mişcării adventiste, în urma acestor avertizări ale Duhului Sfânt, totuşi atitudinea acestor persoane, acestor pastori a rămas neschimbată faţă de soli şi faţă de solia trimisă până la moartea lor. Nu au acceptat niciodată că acest mesaj divin vine direct din sfânta sfintelor, din sanctuarul ceresc! 

Această revărsare de putere şi bunăvoinţă divină peste adventiştii de ziua a şaptea avea menirea să-i trezească din starea laodiceană, să-i învioreze şi să-i doteze cu puterea necesară spre a vesti Evanghelia în toată lumea, făcând posibilă astfel venirea lui Hristos a doua oară. Însă, o dată respinsă bunăvoinţa divină, îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, s-a întors de unde a venit, ca să folosesc limbajul Bibliei. S-a dus puterea sfinţitoare şi de viaţă a adevărurilor soliei îngerului al treilea, adventiştii rămânând doar cu o teorie pe post de dogmă, asemenea tuturor bisericilor lumii. Îngerul al treilea, simbolul mişcării adventiste, fiind lipsit de puterea specială a Duhului Sfânt, nu poate încheia nicicum lucrarea de vestire a Evangheliei, motiv pentru care este nevoie de îngerul al patrulea, înger care reprezintă pe leviţii spirituali şi toate fecioarele înţelepte de pe tot tărâmul adventist.

Aşa cum Ilie Tişbitul (Tesviteanul) şi Ioan Botezătorul au fost cei prin care Dumnezeu a produs o mare trezire religioasă în sânul bisericii iudaice, care deţinea tot adevărul Scripturilor Vechiului Testament, dar lipsit de puterea sfinţitoare care îl face viu şi lucrător pentru sufletul primitorului, tot astfel aceia prin care Dumnezeu va aduce o mare trezire însoţită de o mare cernere în sânul adventismului, vor fi credincioşi umpluţi cu spiritul lui Ilie şi al lui Ioan Botezătorul. Ca şi cei doi mari profeţi, care erau iudei în spirit, adevăraţii ucenici ai lui Isus, iar pe deasupra Ioan era chiar levit din seminţia lui Levi, aceşti credincioşi sunt adventişti în spirit (leviţi spirituali), plini de puterea sfinţitoare a adevărului. Ei vor fi nişte semne şi minuni în întreg adventismul. Ei sunt simbolizaţi prin îngerul al patrulea, aşa după cum Jones şi Waggoner au reprezentat acest înger în începutul luminii de care adventiştii au avut parte şi au auzit-o la faimoasa conferinţă de la Minneapolis. "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!" Maleahi 4,5.6.

Ceea ce trebuie să reţinem este că la solia îngerului al treilea trebuie adăugată puterea sfinţitoare care dă tărie adevărului până acolo, încât Evanghelia va atinge orice ureche şi inima oricărui om de pe întreaga planetă. Îngerul din Apocalipsa 18 este musai să se unească cu îngerul al treilea pentru a da putere soliei acestuia. Dacă adventiştii ar fi primit cu toată inima vestea cea bună prezentată în 1843-1844 şi ar fi trăit-o zi de zi, nu ar mai fi fost nevoie de evenimentul 1888, iar Isus ar fi venit în zilele lor pe norii cerului. Dar, faptul că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, a făcut necesară o revărsare specială din tăria Duhului Sfânt pentru trezirea bisericii Sale în 1888. "Dacă toţi cei care au lucrat împreună în lucrarea de la 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi proclamat-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere prin eforturile lor. Un potop de lumină ar fi strălucit asupra lumii. Cu ani în urmă locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, lucrarea ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru răscumpărarea poporului Său." Criza, cap. Vremuri şi anotimpuri, subcap. De ce nu s-a reîntors Isus în anii dinainte de 1883?, par. 2.

Suntem chemaţi să înţelegem foarte bine istoria trecutului, fiindcă aceasta se va repeta, şi nu este deloc necesar să reedităm greşelile şi păcatele înaintaşilor noştri, un fapt care a dus la amânarea venirii lui Isus timp de milenii. În Apocalipsa 18 vom descoperi şi lucruri noi, dar numai cu scopul de arunca lumină asupra celor deja descoperite. Trebuie să înţelegem bine care este rostul acestui înger, pe cine simbolizează, de ce trebuie să se unească cu solia îngerului al treilea ca să-i dea putere, ce efecte produce în biserica aşteptătorilor, dar mai ales în lume, etc. Toate acestea urmează să le descoperim cu ajutor divin, pe calea Sa, unica prin care sufletul poate fi iluminat, şi anume calea lui Dumnezeu care duce în sanctuarul ceresc şi este desluşit descoperită prin Evanghelia cea veşnică, adică prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14. Aceasta este singura cale prin care pot fi înţelese profeţiile Bibliei şi întreaga Scriptură, de altminteri.

     "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, ar fi ţinut cu tărie credinţa lor şi ar fi urmat mai departe în unitate atunci când providenţele lui Dumnezeu începuseră să se manifeste, primind solia îngerului al treilea şi în puterea Duhului Sfânt proclamând-o lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat cu putere prin eforturile lor, lucrarea ar fi fost terminată şi Hristos ar fi venit înainte de aceasta, pentru ca să primească pe poporul Său pentru a le da răsplătirea lor... N-a fost voinţa lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie în acest fel întârziată... timp de patruzeci de ani necredinţa, murmurarea şi rebeliunea sau răzvrătirea au ţinut poporul israel din vechime afară de pe pământul Canaanului. Aceleaşi păcate au întârziat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc, în nici unul din cele două cazuri făgăduinţele lui Dumnezeu n-au fost greşite. Necredinţa, iubirea de lume, neconsacrarea şi luptele (conflictele, partidele, disensiunile) din poporul lui Dumnezeu sunt acelea care ne-au ţinut în această lume a păcatului şi durerii atât de mulţi ani." Criza, cap. Vremuri şi anotimpuri, subcap. De ce nu s-a reîntors Isus în anii dinainte de 1883?, par. 1

Având în vedere cele prezentate, istoria evoluţiei proclamării şi lucrării Evangheliei în vremea sfârşitului, prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14, cel dintâi aspect pe care trebuie să îl reţinem în legătură cu profeţia din Apocalipsa 18 este acela că primele cinci versete au de-a face cu tărâmul adventist, cu cei ce deţin solia celor trei îngeri în formă scrisă.