Blestemul lui Elisei şi moartea flăcăilor batjocoritori

     "De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 23.24.

Cum ar trebui înţeleasă severitatea în Biblie, atunci când ea este exprimată de profeţi? Având în vedere că profeţii biblici se aflau sub autoritatea lui Dumnezeu şi purtau cuvântul Domnului către persoane individuale sau mulţimi de oameni, cum trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în cazul unor întâmplări în care este scoasă în evidenţă severitatea maximă? Este severitatea o metodă de pedepsire uneori foarte aspră din partea lui Dumnezeu?

Pesemne sunt întrebări care au fost puse de mulţi dintre cei ce au ca îndeletnicire citirea sau cercetarea Bibliei. Răspunsurile trebuie că variază în funcţie de cunoştinţele fiecăruia, dar elementul lor comun este faptul că Dumnezeu are dreptul să dea dovadă de severitate, întrucât este Conducătorul universului şi face ce voieşte! Cu alte cuvinte, Dumnezeu deţine toată autoritatea şi puterea prin care poate pedepsi pe cineva, mai ales dacă este batjocoritor.

Ca să înţelegem corect principiile Evangheliei care stau la baza severităţii manifestate de unii profeţi în raport cu alţi oameni sau cu tineri responsabili pentru faptele lor, atunci ar fi bine să avem în vedere învăţătura prin care Dumnezeu ne descoperă felul cum judecă El astfel de manifestări, în condiţiile păcatului, şi cum ar trebui înţeles comportamentul Său în aceste situaţii. El ne spune astfel: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Aici, descoperim principiul fundamental prin care Dumnezeu judecă orice situaţie, întâmplare sau eveniment din Vechiul Testament. Ne spune făţiş că gândurile Lui, modul Lui de a vedea, de a judeca şi de a înţelege o situaţie, de severitate în cazul nostru, sau orice altă situaţie dificilă vechi-testamentară, nu sunt aidoma gândurilor noastre şi nici felului cum noi judecăm şi înţelegem situaţia respectivă, cu care bineînţeles Dumnezeu a avut de-a face! Lucrurile spirituale se judecă totdeauna numai din perspectivă spirituală! Ca să le judeci spiritual, atunci şi mintea trebuie să fie spirituală, potrivit învăţăturii Scripturilor: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus". Filipeni 2,5.

Deţinerea darului unei minţi spirituale este dovada incontestabilă a lucrării Duhului Sfânt, deoarece lucrurile Duhului nu pot fi primite decât de "omul duhovnicesc". 1Corinteni 2,15. Acesta este cu adevărat ucenicul lui Hristos, fiind în măsură să judece şi să priceapă lucrurile Duhului Sfânt, prin Duhul Sfânt, fiindcă deţine ca pe o comoară gândul lui Hristos. "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură<? Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.

Gândurilor lui Dumnezeu trebuie să le corespundă şi căi, procedee ori modalităţi corespunzătoare de exprimare şi de aducere la îndeplinire. Toate pe măsura sfinţeniei, neprihănirii, iubirii şi imuabilităţii Sale. Acest adevăr indubitabil stabileşte faptul că toate evenimentele pline de severitate din Vechiul Testament trebuie cercetate doar din perspectiva lui Dumnezeu şi numai de către o minte spirituală care le poate judeca şi înţelege spiritual. Principiile Evangheliei sunt de natură morală şi spirituală. Cum ar putea mintea omului firesc, netransformat prin harul Duhului Sfânt, să înţeleagă adevăruri de natură spirituală? Lucrurile Duhului Sfânt sunt adevărurile imuabile ale Evangheliei veşnice, adevăruri de natură morală şi spirituală, încărcate cu înţelepciunea Aceluia care nu poate greşi niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că manifestarea severităţii în condiţiile păcatului nu este specifică Cerului în condiţiile neprihănirii. De ce astfel? Deoarece în împărăţia lui Dumnezeu autoritatea, demnitatea şi respectul nu sunt încălcate niciodată şi în nici o împrejurare! Severitatea nu are nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi nu reprezintă modul Lui de manifestare în pedepsirea celor neascultători. Cu alte cuvinte, nu este o armă din arsenalul neprihănirii prin care Dumnezeu caută să stopeze nelegiuirea, de vreme ce singura autoritate pe care o foloseşte în tratarea păcătoşilor este autoritatea adevărului şi a iubirii. Totuşi, severitatea devine necesară în condiţiile păcatului numai atunci când autoritatea profetului învestit de Dumnezeu este lezată, fapt care conduce la lipsa de respect, încălcarea demnităţii şi implicit la batjocorirea perpetuă a celui vătămat. Ea devine, deci, o necesitate numai în condiţiile păcatului, dar nu ca armă a neprihănirii, ci ca o limitare a bunătăţii din partea păcătosului fără frâu ce abuzează de bunătatea lui Dumnezeu dăruită profetului sau oricărui alt fiu al Său de pe pământ.

Nu vorbim despre severitate izvorâtă din sentimente de ură, de ranchiună, de răzbunare, de plăcere sadică sau din orice alt păcat de felul acesta, pe care e musai să o asociem cu cruzimea. Nu vorbim despre aşa ceva în cazul profetului Elisei. Severitatea despre care discutăm va fi severitatea ca fermitate hotărâtă, ca limită a bunătăţii, fără de care autoritatea profetului nu ar putea fi menţinută cu nici un chip. Autoritatea bunătăţii divine nu poate fi încălcată fără nişte consecinţe uneori dezastruoase. Bunăoară, când Lucifer a ales să trăiască în păcat, împreună cu adepţii săi, bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de el a avut o limită, exprimată chiar prin alungarea lui din cer! Iubirea şi bunătatea nu pot accepta le nesfârşit batjocura şi dispreţul, altminteri ar fi încălcată însăşi autoritatea lor, fapt care ar conduce la perpetuarea batjocurii. Numai din acest unghi trebuie înţeles studiul de faţă.

De ce trebuie manifestată o astfel de severitate îndreptăţită, singura soluţie la batjocură? Pentru a nu se periclita autoritatea profetului, autoritate care vine direct de la Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu se lasă batjocorit de nimeni şi de nimic. Dacă bunătatea nu şi-ar avea limitele ei, atunci cum s-ar manifesta autoritatea dacă se permite să fie călcată în picioare? În condiţiile păcatului batjocura şi orice alt lucru care conduce la ştirbirea autorităţii date de Dumnezeu unui profet trebuie tratată cu severitatea dreptăţii care se cere în astfel de situaţii. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<. Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. Batjocoritorul va primi totdeauna exact ceea ce a semănat.

Manifestările perfide ale păcatului nu pot fi oprite în multe situaţii decât prin disciplina unei severităţi drepte şi absolut necesare. Manifestarea acestei severităţi se găseşte în însăşi natura situaţiei respective, care o cere dacă există şi o minte luminată de Dumnezeu, cum e profetul de pildă. Ea nu este un ceva, o putere cu care Dumnezeu îl dotează pe profet ca să se apere în astfel de situaţii, aşa cum credeau ucenicii lui Hristos când îi ceruseră lui Isus să procedeze şi ei ca Ilie, când a chemat focul asupra oamenilor împăratului Ahazia. Vezi Luca 9,54-56. Ci severitatea aceasta este măsura limitei bunătăţii peste care nu se poate trece fără consecinţe nefaste, în unele cazuri.

Situaţia şi dreptatea impun o astfel de manifestare, căci autoritatea lui Dumnezeu cu care este învestit profetul nu poate fi batjocorită. Pe de altă parte, trebuie privită şi ca fiind trecerea dincolo de limitele răbdării lui Dumnezeu, de care s-a făcut abuz printr-o viaţă de continuă neascultare şi batjocură. Ceea ce urmează să i se întâmple batjocoritorului se datorează propriilor sale alegeri şi a continuei sale vieţi de neascultare încăpăţânată. O astfel de severitate vine doar ca un răspuns la tragedia pe care păcătosul singur a adus-o asupra lui, potrivit cuvântului profeţiei, care nu are cum să mintă: "Ce seamănă omul, aceea va şi secera", Galateni 6,7, şi pe care acum trebuie să o înfrunte cu preţul propriei vieţi şi a pierderii vieţii veşnice.

În cazul lui Elisei, ca să dezbatem această situaţie de care s-au opintit atâţia oameni, care numai adevărul nu l-au aflat, severitatea sa este îndreptată asupra unor flăcăi. Acest fapt pare oripilant. În unele traduceri se foloseşte termenul copii. Realitatea este că aceşti copii nu mai erau copii, ci adolescenţi, flăcăi, potrivit termenului ebraic, adică acei tineri care abia au intrat în adolescenţă şi încep să se bucure de ea. La evrei se intra în vârsta adolescenţei la doisprezece ani când copilul era socotit tânăr responsabil pentru toate faptele sale. Aşadar, aceşti copii erau de fapt adolescenţi, flăcăi potrivit altor traduceri.

Cum grija noastră pentru copiii noştri este mare şi uneori exagerată, ne mirăm cum a putut un profet blând al lui Dumnezeu, ca Elisei, să dea dovadă de o astfel de severitate, care a mai adus şi moartea nevrednicilor. Nu trebuie să pornim de la gândul că profetul lui Dumnezeu are autoritatea de a face aşa ceva. Dumnezeu nu dă nimănui o astfel de autoritate. Singura autoritate care vine de la Dumnezeu este doar cea a adevărului şi iubirii, ce trece peste aceasta vine de la alt duh, după cum bine spunea Mântuitorul acelor ucenici care invocau dreptatea lui Ilie prin foc. Dar, trebuie să înţelegem severitatea corect manifestată de Elisei din perspectiva lui Dumnezeu, dar numai după ce mai întâi aflăm cine erau de fapt flăcăii.

Aceşti tineri fuseseră crescuţi într-un mediu în care le fusese permis să batjocorească şi să ia peste picior chiar şi pe cei mai în vârstă. Părinţii lor, chiar dacă ne cade greu să înţelegem aşa ceva, îi educaseră în această direcţie. Atitudinea lor de nepăsare şi proasta creştere sau lipsa celor şapte ani de acasă pentru aceşti adolescenţi de acum, i-a condus să-şi făurească un caracter mizerabil. "Ilie fusese luat la cer şi mantaua lui căzuse asupra lui Elisei. Atunci, tineri răi, care învăţaseră de la părinţii lor să-l dispreţuiască pe omul lui Dumnezeu, l-au urmat pe Elisei şi au strigat în batjocură: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< Insultându-I în felul acesta slujitorul, ei L-au insultat pe Dumnezeu şi şi-au întâlnit pedeapsa atunci şi acolo." Scrieri timpurii, cap. O altă ilustraţie, par. 6.

Aşadar, descoperim că ei nu fuseseră educaţi să aibă respect faţă de oamenii lui Dumnezeu. Dumnezeu dăduse o îndrumare clară pentru izraeliţi cum să-şi educe copiii. Dar dacă o familie sau un om avea un fiu neascultător şi îndărătnic, adică încăpăţânat, care ţine cu tot înadinsul să facă doar ceea ce doreşte el, chiar lacom şi beţiv, atunci, după o cercetare prealabilă din partea bătrânilor cetăţii în care familia lui locuia pentru constatarea acestor lucruri, acesta era omorât cu pietre sau lapidat. Vezi Deuteronom 21,18-21. Situaţia unor astfel de copii sau tineri era socotită fără speranţă. Nu erau de nici un folos nici pentru ei înşişi, nici pentru societate, fiind socotiţi incurabili în toate privinţele. De fapt, se poate spune cu certitudine că erau un blestem pentru ei înşişi. Influenţa unor astfel de tineri ar fi dus la perpetuarea răului, contaminând şi pe alţii. A se vedea cazul lui Cain.

     "Cuvântul lui Dumnezeu pune păcatul lăcomiei în aceeaşi grupă cu beţia. Atât de scârbos era păcatul acesta în faţa lui Dumnezeu, încât El i-a dat instrucţiuni lui Moise ca acel copil, care nu era reţinut în privinţa apetitului, ci avea să se îndoape cu orice lucru râvnit de gustul lui, să fie adus de părinţi înaintea judecătorilor lui Israel şi să fie omorât cu pietre. Situaţia celui lacom era socotită fără speranţă. El nu era de nici un folos pentru alţii, iar pentru sine era un blestem. Nu se putea avea încredere în el. Influenţa lui avea să contamineze tot mereu pe alţii şi lumea avea să fie mai bună fără un astfel de individ, pentru că defectele lui teribile aveau să fie perpetuate. Nimeni, care are simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu, nu va îngădui ca înclinaţiile senzuale să stăpânească raţiunea. Cei ce fac acest lucru nu sunt creştini, oricine ar fi ei şi oricât de înaltă ar fi mărturisirea lor. Porunca lui Hristos este: >Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit<." Mărturii, vol. 4, cap. Casele noastre de editură, par. 15.

Despre acei tineri sortiţi deja pieirii, în timpul lui Elisei, putem spune cu siguranţă că erau lipsiţi de cumpătare şi de stăpânire de sine, fără respect, trădând în realitate educaţia lor defectuoasă. În acest caz, ei se aflau sub blestemul lui Dumnezeu. Trebuia doar să se ivească ocazia pentru nimicirea lor, căci trecuseră deja de hotarul milei lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a ivit din nenorocire pentru ei chiar cu Elisei. Orice copil şi tânăr care nu respecta autoritatea părintească, în Israel, se afla sub blestemul lui Dumnezeu. În cazul acestor tineri sfâşiaţi de ursoaice, ei deja fuseseră educaţi de părinţi să dispreţuiască pe oamenii lui Dumnezeu, fapt care agrava şi mai tare situaţia lor, care devenise fără speranţă. Pesemne că părinţii lor le-au dat un exemplu prin propria lor atitudine şi influenţă faţă de profeţi sau alţi cetăţeni, dat fiind şi idolatria în care căzuseră evreii în timpul regelui Ahab.

Blestemul lui Dumnezeu, în Scripturi, nu are nimic de-a face cu blestemele rostite de vrăjitoare, ghicitoare sau de către oamenii mânaţi de ură şi resentimente. Blestemul lui Dumnezeu înseamnă descrierea unei realităţi ce urmează să se întâmple din cauza neascultării continue sau a unei vieţi păcătoase neîntrerupte. Nu este un ceva pus la cale de Dumnezeu, astfel încât păcătosul să fie făcut să sufere chinuri mari şi eventual moartea. Blestemele ghicitoarelor, vrăjitoarelor sau altor categorii de oameni îşi găsesc izvorul în mintea lui Satana şi au de-a face cu planurile puse la cale de el, dar fiind faptul că deţine controlul multor minţi omeneşti.

De pildă, atunci când Dumnezeu a rostit blestemul ce urma să cadă asupra lui Adam şi a Evei, după ce au păcătuit, însemna pur şi simplu descrierea unei realităţi ce urma să aibă loc, din cauza noilor condiţii în care ambii noştri părinţi s-au pus singuri prin decizie personală, neimpusă. E pur şi simplu o anunţare a unor evenimente dureroase care se vor abate asupra celor care le-au adus singuri asupra lor! Exact acelaşi lucru se întâmplă şi prin rostirea blestemului lui Elisei. O face sub inspiraţia Duhului Sfânt. Asta înseamnă mai mult ca sigur că Elisei trebuie că le descoperă tinerilor răutăcioşi, lipsiţi de orice speranţă de a mai trăi, că urmau să moară de o moarte violentă şi neaşteptată. Fapt care de altminteri se şi întâmplă cu repeziciune. "El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi (ursoaice) din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 2,24.

Cei patruzeci şi doi de tineri de multă vreme se aflau sub blestemul lui Dumnezeu, iar măsura deplină a fărădelegii a fost atinsă când l-au batjocorit pe Elisei. Batjocura lor nu lovea în chelia lui Elisei, ci în înălţarea lui Ilie la cer. Ei făcuseră din această realitate neîndoiasă pentru cel ce avea credinţă, un lucru de nimic; practic îl batjocoreau pe Dumnezeu. Mai mult, ei ţintiseră direct în chemarea lui Elisei ca profet. Puneau la îndoială autoritatea cu care fusese învestit de Dumnezeu, prin simbolismul aruncării hainei lui Ilie asupra lui. Într-un cuvânt, aceşti tineri depravaţi râdeau de Dumnezeu în maniera cea mai grosolană. În Israel, după cum am văzut, astfel de fapte nu treceau nepedepsite, chiar cu moartea.

Dacă bunătatea ce-l caracteriza pe Elisei nu ar fi avut ca limită severitatea, atunci el ar fi continuat să fie batjocorit nu numai de către tineri, ci şi de către alţi bădărani, punându-se astfel la îndoială chemarea sa ca profet al lui Dumnezeu. Cuvintele sale profetice, învăţăturile şi îndemnurile ar fi fost privite cu uşurinţă, cu nesocotinţă, chiar neluate în seamă. Din acest motiv, batjocurii, care pusese capac educaţiei proaste a tinerilor respectivi, trebuia să i se pună capăt în maniera cea mai impresionantă. Împrejurările în care urmau să moară aceşti destrăbălaţi erau consecinţa cursului vieţii lor păcătoase şi a alegerilor proaste care descopereau caracterul lor defectuos, alimentat fiind şi de influenţa şi conduita părinţilor lor. Astfel trebuia adusă la îndeplinire legea vechi-testamentară care prevedea lapidarea tinerilor neascultătoşi şi încăpăţânaţi de către bătrânii cetăţii, numai că de astă dată moartea a venit prin blestemul unui profet, întrucât în timpul acela Israel trăise în idolatrie, dreptatea ajungând ceva străin de acest popor despre care Dumnezeu spusese că va deveni cap şi nu coadă dacă vor asculta încontinuu de El.

Dumnezeu săvârşise o mare reformă prin Ilie, care trebuia continuată prin Elisei. Numai că Elisei se afla la începutul lucrării, iar Israel abia îşi revenise din idolatria care-i făcuse pe mulţi părinţi să piardă din vedere adevărata educaţie, în temere de Dumnezeu, ce trebuia administrată copiilor lor.

     "Elisei era un bărbat cu un spirit blând şi binevoitor, dar că putea fi şi sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri lumeşti, ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor spunând lui Elisei: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!<. La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi sub inspiraţia Celui Atotputernic a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: >Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii< (2Împăraţi 2,23.24).
     Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.
     Chiar şi bunătatea îşi are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură şi dispreţ. Aşa-numita bunătate, linguşirea şi îngăduinţa arătate faţă de tineri de către părinţii sau supraveghetori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice şi clare sunt esenţiale.

     Respectul care le lipsea tinerilor ce şi-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil trebuie să fie învăţat să dea pe faţă adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu uşurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Cu cât respect ar trebui să-l luam pe buze noi, care suntem decăzuţi şi păcătoşi!

     Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu-slujitori ai Evangheliei, învăţători şi părinţi, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat." Profeţi şi regi, cap. Un proroc al păcii, par. 2-6.

Trebuie să facem o deosebire clară în mintea noastră între cruzime şi severitate, pe care de obicei le amestecăm. Cruzimea îşi găseşte izvorul doar într-o minte plină de ură, de prejudecată şi resentimente amare, de răzbunare manifestându-se de obicei prin lipsă de raţiune şi de control sau stăpânire de sine. Obiectul către care este îndreptată trebuie să dispară ori să fie făcut să sufere mai mult decât a suferit cel care pune la cale actul cruzimii respective. Or, severitatea adevărată trebuie înţeleasă ca fiind fermitatea manifestării dreptăţii pentru susţinerea autorităţii care vine de la Dumnezeu. 

Severitatea sau fermitatea hotărâtă sunt unul şi acelaşi lucru. Ea este limita bunătăţii şi totodată rămânerea pe platforma principiilor dreptăţii. O autoritate fără manifestarea dreptăţii nu este autoritate, ci ipocrizie şi laşitate. (Cruzimea nu poate fi niciodată limita bunătăţii din moment ce ura şi răzbunarea stau la baza ei). Fermitatea trebuie să intervină numai în urma unei aprecieri corecte a situaţiei în care batjocura e absolut necesar să fie retezată sau oprită din faşă. Avem şi exemplul Mântuitorului care este obligat de batjocoritorii şi profanatorii templului din Ierusalim să efectueze de două ori curăţirea acestuia. Nu este vorba despre cruzime, ci despre aceeaşi severitate dată pe faţă chiar de Elisei. Fără manifestarea severităţii batjocura ar continua la nesfârşit din partea celor ce se află sub blestemul lui Dumnezeu. 

Părinţii înţelepţi şi oamenii lui Dumnezeu, adevăraţii ucenici ai lui Hristos, vor da dovadă de severitate sau fermitate ori de câte ori situaţia o cere, asemenea Mântuitorului sau lui Elisei. "Fermitatea, hotărârea şi cerinţele pozitive sunt esenţiale în fiecare familie. Părinţi, reluaţi-vă răspunderile neglijate şi educaţi-vă copiii conform planului lui Dumnezeu, aducându-I >închinare Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată<." Mărturii, vol. 5, cap. Educaţia dată de părinţi, ultimul paragraf. (Vorbim despre severitate nu ca despre o impunere la ascultare, ci ca despre limitarea batjocurii şi a derâderii. O astfel de severitate exagerată, dăunătoare sau arbitrară, prin care se caută forţarea ascultării copiilor, nu vine de la Dumnezeu).

Severitatea lui Elisei manifestată prin blestemul adresat tinerilor arăta că harul lui Dumnezeu se încheiase pentru aceşti batjocoritori. Protecţia pe care El o oferă oricărui om născut pe pământ, a fost înlăturată definitiv prin batjocură, apogeul nelegiuirilor lor. Proasta educaţie şi-a spus cuvântul. N-au murit prin lapidare, ci prin sfâşiere de către două ursoaice, mai mult decât probabil stârnite de către aceştia, fiindcă oamenii necumpătaţi şi încăpăţânaţi nu au stăpânire de sine, autocontrol. Sunt vulnerabili la propria încăpăţânare şi lipsă de autocontrol cărora le sunt sclavi. La această severitate ca fermitate se ajunge numai atunci când bunătatea şi iubirea au fost epuizate de către cei care cad sub incidenţa ei dreaptă. Este braţul dreptăţii care intră în acţiune.