Viaţa neprihănită a lui Iov şi puterea credinţei izbăvitoare

Suferinţa umană nu este de dorit pentru natura omenească, dar ea nu poate fi oprită să se manifeste atâta vreme cât păcatul există pe planeta noastră. Ea nu ocoleşte nici pe oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu. Este îndestulător să amintim numai cazul lui Hristos, pentru a înţelege că pe acest pământ nu putem fi feriţi de suferinţă. Nu putem răzbi până la capăt decât dacă trecem şi prin şcoala suferinţei. Dar, scopul principal al lui Dumnezeu cu ultima generaţie este să formeze o biserică din sfinţi neprihăniţi, fără păcat, în condiţiile manifestărilor de tot felul ale păcatului, care să aibă experienţa ascultării desăvârşite a lui Isus şi care să poată poposi pe meleagurile veşniciei, în împărăţia lui Dumnezeu, fără să guste moartea fizică, asemenea lui Enoh şi Ilie!

     "Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este aceea a unui tată faţă de copiii săi. El este îndreptăţit să pretindă de la noi o lucrare plină de credincioşie. Să privim la viaţa Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii, slujind Tatălui Său, El este un exemplu a ceea ce ar trebui să fie orice fiu. Ascultarea pe care Domnul Hristos a manifestat-o este ascultarea pe care Dumnezeu o cere astăzi de la fiecare fiinţă omenească. El a slujit Tatălui Său din iubire, de bună voie şi în deplină libertate...

     În acest fel noi trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu. Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe faţă cea mai desăvârşită ascultare. Toţi cei ce vor fi fii şi fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească a fi conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hrisos şi cu îngerii cereşti. Aceasta este proba ce stă în faţa tuturor." Parabolele Domnului Hristos, cap. A zice şi a face, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Încheierea păcatului pe acest pământ nu se poate face decât prin nişte credincioşi caracterizaţi de ascultarea desăvârşită a lui Hristos faţă de principiile Evangheliei. Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că o astfel de ascultare, proprie unei vieţi neprihănite, va atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, necazuri şi suferinţe. La unii mai evidente şi mai aspre, iar la alţii mai blânde, în funcţie de tăria credinţei fiecăruia. 

     "Toţi aceia care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în şcoala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredinţată şi cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă şi mai severă disciplinarea." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Disciplinarea prin suferinţă, par. 1.

În ce-i priveşte pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, suferinţa vine din cauză că Satana urăşte altruismul şi credinţa lor într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten! Cazul lui Iov este unul elocvent în această privinţă. A fost consemnat pentru ca noi să înţelegem că suferinţa poate fi înfrântă numai printr-o credinţă tare şi vie, care se prinde de tăria Celui atotputernic fără să simtă sau să vadă manifestarea divină pentru cel năpăstuit. Dumnezeu ar fi putut împiedica punerea la probă a lui Iov, dar procedând în acest fel Dumnezeu ar fi dat credit insinuărilor lui Satana refuzând fără justificare să permită de fapt punerea la grea încercare a propriului Său caracter în şi prin Iov! 

Satana urăşte de moarte manifestarea caracterului lui Dumnezeu pe pământ de către aceia care sunt onoraţi să-l deţină ca dar definitiv. Aşadar, unul din scopurile lui Satana când aduce suferinţa asupra copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, este acela de a-i determina să-şi piardă credinţa în Dumnezeu ca să păcătuiască, arătând apoi că oamenii ce se pretind credincioşi nu pot exprima caracterul lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit în orice împrejurare; că la greu toţi cedează, dacă sunt lăsaţi în seama lui să-i ispitească aşa cum ştie mai bine şi chiar să-i lovească cu boli necruţătoare.  

Gândurile lui Satana cu privire la imposibilitatea omului de a fi şi de a se putea păstra curat, fără păcat, într-o lume pe care el o stăpâneşte, sunt exprimate printr-unul dintre prietenii lui Iov în acest fel: "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?" Iov 4,17. Acesta era miezul luptei dat în jurul altruismului lui Iov. Dumnezeu îi spune lui Lucifer la acea reuniune din cer că Iov este fără păcat, că nu este nici unul ca el pe pământ desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual, cel puţin în momentul când a avut loc această acerbă dispută. Iar Satana insinua că ar putea fi aşa doar pentru că până la acel moment al timpului El l-a ocrotit pe Iov şi casa lui într-un fel special, că protecţia Sa l-a ferit pe Iov de orice suferinţă şi durere ce în opinia lui l-ar fi condus să-l blesteme pe Dumnezeu tocmai pentru că permite suferinţa în viaţa lui Iov. 

Altruismul care abundă în bunătate şi dragoste trebuia pus la probă pentru a se dovedi că Dumnezeu nu are intenţii meschine, planuri ticluite pentru a face dintr-un om ascultător perfecţiunea întruchipată, ca dovadă că pe pământ în mijlocul păcatului se poate trăi fără pată, curat la suflet. Un om ajunge desăvârşit pe baza ascultării fără cusur faţă de principiile Evangheliei pe care le-a înţeles cu ajutorul Duhului Sfânt. Este lucrarea interioară a Duhului Sfânt să conducă de la o treaptă a desăvârşirii la alta atunci când sufletul se predă acestei puteri formidabile, de fapt când se lasă în braţele alinătoare ale Persoanei Duhului Sfânt, singurul din tot universul care poate păzi citadela sufletului de orice întinăciune.

Cartea lui Iov ne prezintă adevărul extraordinar al biruinţei unui om desăvârşit de la începutul durerii sale şi până la izbăvirea sa de Dumnezeu, când se face dovada înaintea cerului că neprihănirea rezistă pe baza propriilor ei merite, fiindcă aşa e făcută să existe. Din păcate prea mulţi creştini consideră că Iov a păcătuit cumva la un moment dat, altfel de ce s-a pocăit? În felul acesta, ei ţin partea învăţăturii luciferice care spune că nici un om nu poate fi curat înaintea lui Dumnezeu. Ba mai mult, că Dumnezeu găseşte greşeli chiar şi la îngerii din ceruri, loiali Lui. "Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii săi, cu cât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!" Iov 4,18,19. 

Când Satana i-a prăpădit toată averea şi copiii lui Iov, acesta din urmă nu a adresat nici un blestem lui Dumnezeu aşa cum s-ar fi aşteptat Satana să facă, întrucât năpasta adusă asupra lui Iov a fost cea mai rapidă şi mai ticăloasă cu putinţă. Scopul ei fiind să-l determine pe Iov, cel curat la suflet, adică fără păcat după mărturia Scripturii, să păcătuiască prin descurajare şi pierderea credinţei. Cuvintele lui Iov ar trebui să constituie un exemplu pentru orice credincios năpăstuit, fiindcă ele exprimă chiar gândurile sale, ceea ce se afla în realitate în inima sa: ">Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie numele Lui.< În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva Domnului." Iov 1,21.22.

Unii credincioşi care trec prin necazuri mult mai uşoare exprimă vorbe care de fapt nu-şi au corespondentul în adevăratele gânduri ale inimii. Ei zic mai departe că au încredere în Dumnezeu deşi nu înţeleg de ce El a permis ca ei să treacă prin suferinţa respectivă. Dar, când acea suferinţă se accentuează, atunci se vor da pe faţă adevăratele sentimente ale inimii; o lipsă de încredere în Acela despre care presupune că i-a pus la încercare credinţa ca să se vadă cât de credincios este. 

În primul rând, Dumnezeu nu pune la grea încercare pe nimeni ca să vadă cât de credincios este, fiindcă El oricum este atotştiutor şi nu are nevoie de nici o demonstraţie în acest sens, întrucât ştie tot ce se află în mintea acelei persoane. El nu trimite necazuri asupra nimănui fiindcă nu-i stă în caracter. Dar, permite încercarea caracterului Său în toţi aceia care sunt cu adevărat credincioşi cu scopul de a-i aduce mai aproape de Sine, ca să-şi vadă slăbiciunile şi totodată tăria puterii Lui. Numai în aceste condiţii suferinţa devine binecuvântare.

     "Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări şi lupte, şi-au păstrat credinţa şi loialitatea lor. Deseori, slujitori Evangheliei îşi fac lucrarea în mijlocul furtunilor şi prigoanei, al cruntei împotriviri şi al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-şi amintească de faptul că experienţa câştigată în cuptorul încins al încercărilor şi necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor şi puterea Lui. Dumnezeu îi învaţă să se sprijine pe El. Astfel, îi pregăteşte să întâmpine întâmplările neaşteptate, să ocupe poziţii de încredere şi să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri." Faptele apostolilor, cap. Patmos, par. 19.

Dumnezeu nu a împiedicat uneltirile diavolului nici la acele reuniuni cereşti şi nici prin aşa-zişii prieteni ai lui Iov, cei trei teologi plini de teorie, unele speculative şi demonice, aşa cum am arătat mai sus. Dumnezeu a avut încredere totală în Iov că nu va păcătui cu nimic în toată suferinţa sa nimicitoare. Şi Iov n-a păcătuit în toate zilele suferinţei sale. Prin suferinţa sa, Iov urma să se apropie de Dumnezeu şi mai mult, să câştige o amplă vedere asupra tăriei puterii Sale şi, o dată cu aceasta, o nouă experinţă în desăvârşire şi în cunoaşterea Aceluia în care a avut încredere neclintită până la sfârşit. 

Iov ştia că este plăcut lui Dumnezeu şi că trăieşte în armonie cu tot ce îi descoperise Dumnezeu până la vremea aceea. Comportamentul său era pe măsura neprihănirii sale. Nu ştia de ce suferă. Nu înţelegea de ce Dumnezeu permite o astfel de stare de lucruri cu el şi familia lui, dar ştia una şi bună, adevărată, că viaţa lui este fără cusur înaintea lui Dumnezeu, că nu poate fi dovedit că are păcat cu nici un chip. "Îmi va rămâne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat poruncile Celui sfânt... Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa... Iată-mă sunt gata să-mi apăr pricina, căci şiu că am dreptate." Iov 6,10; 9,21; 13,18. 

Credinţa vie a lui Iov nu a şovăit nici o clipă, nădejdea sa era propria sa neprihănire căpătată în dar de la Acela pe care-l iubea şi care credea că îi apără pricina în cer. "Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tău? Nădejdea ta nu-i neprihănirea ta?" Iov 4,5.6. "Chiar acum Martorul meu este în cer, Apărătorul meu este în locurile înalte." Iov 16,19. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că în această luptă titanică, Satana a căutat să aducă pe toate căile posibile zdrobirea credinţei lui Iov în Dumnezeul cerului. După ce i-a luat casa, averea şi copiii, l-a atins cu boală triplându-i apoi suferinţa pe toate planurile, mai ales psihice, prin corvoada teoriilor celor trei prieteni ai săi care au căutat să-l facă să creadă că totul i se întâmplă pentru că are vreun păcat neştiut, că suferinţa lui nu poate fi decât o plată a păcatului propriu! 

Lor le era imposibil să creadă că suferinţa poată să vină asupra celui desăvârşit fără ca ea să fie vreo plată a păcatului sau a vreunei fapte rele. Că vine numai din cauza uneltirilor perfide ale lui Satana, ce caută să distrugă dacă nu viaţa celui pe care-l năpăstuişte, cel puţin credinţa lui în Dumnezeul cel plin de dragoste, care pur şi simplu este nevoit să sufere împreună cu copilul Său plin de încredere copilărească în Apărătorul lui! "Şi la cupa sa a mai fost adăugat un element al amărăciunii. Prietenii săi, care nu vedeau în nenorocire decât o plată a păcatului, au apăsat asupra duhului său rănit şi împovărat cu acuzaţiile lor, conform cărora Iov se făcea vinovat de nelegiuire." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 9.

Lupta s-a transferat, după sosirea prietenilor lui Iov, în alt plan, cel al vieţii sale neprihănite, pe care aceşti prieteni o puneau la îndoială. Ei de fapt nu veniseră să-l mângâie în suferinţă, ci să-l acuze că suferinţa se datorează vreunei nelegiuiri ale sale, ceea ce făcea din susţinerea sa că este neprihănit doar o pretenţie în opinia lor. Prin aceşti prieteni şi teoriile pe care le avansau ei, avem dovada de netăgăduit că Satana a căutat să distrugă credinţa lui Iov în Dumnezeu determinându-l să păcătuiască, fiindcă dacă ar fi fost deja păcătos, atunci nu ar fi avut nici o noimă experienţa prin care trecea. 

Şi Iov nu a păcătuit niciodată, nici cu buzele, nici în gând, împotriva lui Dumnezeu pe toată durata desfăşurării acestei triste experienţe în suferinţă. El şi-a păstrat integritatea până la capăt. Ştia că nu are nici un păcat, că viaţa sa este una virtuoasă şi pe placul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu înţelegea de ce suferă. De altminteri, pot spune cu siguranţa ce mai deplină că lui Iov i s-a întâmplat după credinţa sa, în virtutea căreia a reuşit într-un mod strălucit să-şi apere caracterul lui şi caracterul Tatălui Său ceresc. De aceea, a fost preţuit în ochii cerului, iar Satana a fost învins prin propriile sale arme nimicitoare, acelea care îi vor aduce şi sfârşitul, de altfel. "Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul. Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea. N-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui." Iov 23,10-12.

     "Prin răbdarea sa neobosită, şi-a apărat propriul caracter şi în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 11.

Dacă este aşa, atunci de ce avem consemnată în Scripturi pocăinţa lui Iov? Dacă şi-a apărat integritatea caracterului, atunci un om fără pată de ce anume să se pocăiască? Este posibilă o astfel de pocăinţă? Cum trebuie să înţelegem pocăinţa lui Iov? În primul rând, mărturia Scripturii este de la un capăt la celălalt în favoarea caracterului neprihănit şi desăvârşit al lui Iov. Pocăinţa lui nu a venit dintr-o inimă în care s-a găsit nelegiuirea în confruntarea cu prietenii săi, nici prin cuvinte, nici prin gânduri bine disimulate. Cartea lui Iov ne spune clar că Iov era neprihănit şi curat la suflet, deci fără păcat. În acest caz, pocăinţa lui a venit doar la vederea strălucirii slavei lui Dumnezeu care a pus în contrast condiţia sa de om păcătos, căci nici un om păcătos nu poate sta vreodată înaintea lui Dumnezeu, indiferent cât de desăvârşit moral ar fi, fără să-şi vadă diformităţile trupeşti, propriile slăbiciuni ale naturii omeneşti. Ea a izvorât dintr-o inimă care a avut propriul simţământ al păcătoşeniei la vederea slavei divine din mijlocul căreia îi vorbeşte Dumnezeu.

Vorbim despre păcătoşenie ca despre ceva caracteristic corpului uman aflat în această stare. Indiferent în ce stare de desăvârşire morală şi spirituală s-ar afla cineva, propriul lui trup omenesc este păcătos, slab şi muritor. Nu acest trup ne face păcătoşi în ochii cerului, ci păcatul ca vrăjmşie interioară, care se exprimă prin neascultare încăpăţânată, de obicei, sau prin orbire spirituală crasă la alţii care se pretind creştini. Aşadar, Iov s-a pocăit prin recunoaşterea condiţiei naturii sale omeneşti înaintea Aceluia care este sfinţenie şi desăvârşire! La vederea tăriei puterii Sale, adică a slavei Sale extraordinare, Iov şi-a văzut propria nimicnicie, i-a fost silă de sine, mai ales că era carne aproape putredă şi s-a pocăit, adică a recunoscut păcătoşenia propriei naturi omeneşti. Această pocăinţă este inevitabilă când Dumnezeu ne apropie de Sine şi doreşte să ne familiarizeze mai mult cu tăria puterii Sale de care trebuie să ne împărtăşim pentru că vom sta chiar pe tronul Său.

     ">Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii< (Iov 38,1) şi i-a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine şi s-a pocăit în ţărâna şi cenuşă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelşugare şi să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viaţă." Profeţi şi regi, cap. De la Izreel la Horeb, paragraful al cincilea de la sfârşit.

Dacă pocăinţa lui Iov ar fi survenit ca urmare a vreunei fărădelegi uitate sau făcute în timpul discuţiei cu prietenii săi, atunci el ar fi trebuit să aducă o ardere de tot împreună cu prietenii săi, despre care Dumnezeu spune că păcătuiseră! Pocăinţa lui Iov nu a necesitat jertfă, fiindcă a venit pe fondul neprihănirii care a rezistat la toată suferinţa, trimiţându-l pe Iov faţă în faţă cu Acela căreia îi ceruse să îi pună la probă credinţa. Întotdeauna învingătorii îşi recunosc starea de păcătoşenie a naturii umane în care sălăşluiesc, în pofida desăvârşirii morale interioare, atunci când sunt puşi faţă în faţă numai cu o fărâmă din strălucirea slavei şi puterii divine, asemenea lui Iov. 

De altfel, Scripturile întăresc tot ceea ce am spus până acum şi ne arată la modul cel mai elocvent de ce s-a pocăit Iov: "Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă." Iov 42,5.6. Iov l-a văzut pe Dumnezeu, a văzut strălucirea slavei Sale, şi s-a pocăit având în vedere starea sa datorată bolii, a trupului său tumefiat de nemiloasa cruzime a lui Satana. Caracterul său a rămas nepătat, dar trupul său a ajuns distrus din cauza bolii. Din cauza trupului, simţământul păcătoşeniei naturii sale omeneşti a întrecut frumuseţea lăuntrică a vieţii sale spirituale, şi s-a pocăit, adică şi-a recunoscut propria slăbiciune şi urâciune a trupului său în comparaţie cu frumuseţea slavei divine, care urma să-i redea nu numai un trup sănătos, ci şi viaţa de dinainte, dublându-i bogăţiile.

Experienţa lui Iov, de păstrare a integrităţii în mijlocul unor suferinţe greu de descris, va fi experienţa celor 144.000 în timpul lipsit de har. Vorbim aici doar despre biruinţa credinţei mântuitoare, nu despre boală, întrucât cei 144.000 de sfinţi vor intra în timpul strâmtorării fără vreo slăbiciune datorată vreunei boli. Ioan Botezătorul, ca şi Iov de altfel, stă ca tip pentru cei 144.000 în sensul înaltei sale curăţii morale, dar mai ales în privinţa cumpătării, care va juca un rol decisiv în menţinerea tonusului şi a unei vigori a creierului, necesare în timp de cea mai mare presiune posibilă impusă asupra naturii omeneşti slăbite după şase mii de ani de păcătuire încontinuu. Într-un timp lipsit de har este imperios necesară sănătatea corporală, fizică. Nimeni nu poate îndeplini lucrarea celor 144.000 decât dacă va fi sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi morală!

     "Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei...
     Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul din pustie, par. 14, 17.

După cum Iov a fost încercat la maximum admis în timp de har, fără să i se ia viaţa de către Satana, tot astfel şi cei 144.000 vor fi supuşi unor presiuni la care nici o altă fiinţă umană, cu excepţia lui Hristos, nu a mai fost supusă, întrucât prin tot ceea ce au trecut oamenii şi creştinii de la căderea în păcat, au trecut ca experienţă prin timp de milă, de har; pe când cei 144.000 vor trebui să treacă printr-o experienţă unică fără să mai beneficieze de mijlocirea lui Isus şi fără harul atât de necesar naturii omeneşti în condiţiile manifestării păcatului! Ca şi Iov, biserica triumfătoare va fi lăsată cu totul în seama tuturor ispitirilor şi atacurilor lui Satana, asmuţite prin demoni şi oamenii ticăloşi, care la vremea aceea vor forma monstruoasa confederaţie a tuturor popoarelor lumii, unde biserica şi statul dau chip femeii destrăbălate pline de sânge şi a fiarei deosebit de reprezentative pentru naţiunile pământului, călărite de femeia simbolică, ce vor da pe faţă suma spiritului, procedeelor, principiilor şi caracterului tuturor imperiilor mondiale care s-au succedat rând pe rând la cârma omenirii.

Trebuie să reţinem că experienţa lui Iov, a menţinerii integrităţii şi curăţiei sufleteşti şi a biruinţei depline, se va repeta dar la altă scară. Biruinţa sa în acele condiţii mizerabile se va repeta cu cei 144.000, a căror credinţă nestrămutată în Dumnezeul cerului, pe care îl cunosc tot aşa cum Isus Hristos îl cunoaşte pe Tatăl, va demonstra că neprihănirea rezistă singură pe baza propriilor ei merite, fără ca Dumnezeu să facă ceva special pentru a o menţine deasupra ispitelor; că slujirea faţă de Dumnezeu izvorăşte dintr-o inimă plină de respect faţă de Creatorul cerului, că este de bună voie şi se face în libertatea cea mai deplină cu putinţă! Loialitatea faţă de Dumnezeu nu vine din cauza unor foloase sau a unei ocrotiri speciale, ci doar din convingere bazată pe o cunoaştere corectă a caracterului Aceluia care nu se schimbă niciodată.

Experienţa dureroasă a lui Iov s-a datorat întru totul uneltirilor infame ale lui Satana. Aceleaşi uneltiri îi va aduce pe cei 144.000 faţă în faţă cu aceeaşi experienţă dureroasă prin care a trecut Iov, în sensul că vor fi lăsaţi la îndemâna diavolului pentru a fi ispitiţi la maximum fără nici un fel de protecţie. Ştim deja că de viaţa şi de sănătatea lor diavolul nu se va putea atinge, dar mintea va fi supusă unor presiuni greu de imaginat astăzi. Totul va avea loc cu scopul aducerii lor în situaţia de a-şi pierde credinţa în Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva Lui. Dar acest lucru nu se va întâmpla, întrucât toţi cei 144.000 vor fi fost deja sigilaţi fără ca Satana şi chiar ei înşişi să ştie.

Acest sigiliu nu este o protecţie impusă de Dumnezeu, ca să-i ferească în ascuns de diavolul, ci vine ca o lucrare rezultată în urma deciziei şi a unei hotărâri pline de o convingere de nestrămutat din partea copiilor Săi credincioşi, care au ales în deplină cunoştinţă de cauză să rămână de partea adevărului chiar cu preţul propriei lor vieţi, dacă ar fi cazul. Sigiliul lui Hristos este lucrarea Lui, într-adevăr, dar vine numai ca rezultat al deciziei şi hotărârii ferme luate de mintea tuturor celor 144.000, care ajung să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl. Credinţa lor fermă de a-l urma pe Dumnezeu oriunde, indiferent de împrejurări, aduce cu sine această lucrare, pe care Hristos nu ezită să o facă.

     "Isus nu a prezentat urmaşilor Lui dobândirea gloriei şi bogăţiilor pământeşti, a trăirii unei vieţi lipsite de încercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-l urmeze pe calea lepădării de sine şi a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forţelor unite ale răului. Într-o alianţă plină de cruzime, oamenii şi îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prinţului Păcii. Fiecare cuvânt şi faptă a Sa au dat pe faţă milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă.
     La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul - spiritul care o susţine - este la fel cu acela care i-a ucis pe aleşii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.

     În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat şi i-a dat morţii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceştia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui şi omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbaţi şi femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul. 

     Prin încercări şi prigoană, gloria - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în aleşii săi. Credincioşii în Hristos, urâţi şi prigoniţi de lume, sunt educaţi şi formaţi în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curăţiţi în cuptorul durerii.

     Ei îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine şi trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învaţă, fac cunoştinţă cu blestemul păcatului şi privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, şi să spună >eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi< (Romani 8,18)." Faptele apostolilor, cap. Patmos, ultimele cinci paragrafe.