Suferinţa umană - între blestem şi binecuvântare

Deunăzi am fost întrebat de ce Dumnezeu permite ca unii oameni să sufere mai mult decât alţii? De ce în anumite împrejurări mor copii nevinovaţi de fărădelegile altora sau în cutremure de pământ, în accidente de avion, ori în alte mii şi mii de calamităţi? De ce nu suferă doar criminalii odioşi trebuind în schimb să asistăm la suferinţa şi moartea unor oameni liniştiţi, morali şi binefăcători? De ce suferă atâta chin femeile din cauza abuzurilor la care sunt supuse de soţii sau aşa-zişii lor prieteni? Într-un cuvânt, de ce Dumnezeu îngăduie suferinţa în diverse forme de manifestare?

Aş spune că sunt întrebări îndreptăţite la care ar trebui să avem un răspuns adecvat, un răspuns care să satisfacă nedumeririle noastre cu privire la un Dumnezeu care permite un astfel de fenomen dureros, neplăcut şi nedorit de natura omenească. În primul rând, trebuie să stabilim faptul că Dumnezeu nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată autorul suferinţei. De vreme ce El este Viaţa, atunci este imposibil de presupus că Viaţa care s-a pogorât de sus ca să ne salveze ar conţine suferinţă, ca un mijloc de pedepsire a păcătoşilor! Să ne fie clar: Dumnezeu nu pedepseşte niciodată păcătosul, ci păcatul. Dacă păcătosul alege definitiv să respingă toate eforturile Sale de a-l salva, atunci acel păcătos va fi nimicit împreună cu păcatul care a devenit moarte şi condamnare pentru sufletul şi viaţa sa.

Pe dealul Golgotei, Dumnezeu Tatăl a pedepsit păcatul acolo unde se afla el, iar acesta se găsea asupra Fiului Său preaiubit. El a condamnat şi pedepsit păcatul pentru totdeauna în Fiul Său, iar pentru aceasta Isus Hristos a trebuit să sufere moartea veşnică, moartea de care vor suferi toţi oamenii care au refuzat cu bună ştiinţă mântuirea plină de har a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu pedepseşte păcatul, atunci împreună cu acesta va pieri şi persoana care s-a identificat şi a devenit una cu acesta. Dacă am căuta cu tot dinadinsul să fim conştienţi şi să înţelegem ce este păcatul, atunci am folosi unicul mijloc de a scăpa de el, şi anume credinţa mântuitoare prin predarea lui asupra Aceluia care a murit din cauza lui - Isus Hristos.

Deci, dacă Dumnezeu nu este autorul păcatului, atunci în mod evident El nu are cum să fie autorul suferinţei şi a întregului cortegiu de dureri şi neplăceri ce-l aduce cu sine. Atunci, în mod logic şi real, suferinţa trebuie că este rezultatul căderii în păcat a primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Dacă păcatul nu este din Dumnezeu, pesemne că nici suferinţa nu provine din Dumnezeu. Acum, dacă Dumnezeu a acceptat manifestarea păcatului, pentru că omul a vrut să nu asculte de El în grădina Eden, atunci implicit trebuia să accepte tot ceea ce deriva din păcat, o dată cu practicarea acestuia de către oamenii păcătoşi, ajungând în acest fel realmente un mod de viaţă pe pământ!

Acceptând provocările păcatului, Dumnezeu totodată a fost nevoit să se implice în lumea noastră, cu trup şi suflet, până acolo încât s-a identificat în toate privinţele cu omul şi natura lui omenească, mai puţin cu păcatul acestuia, fiindcă altfel n-ar fi avut cum să ne salveze. El ştia că omul urma să sufere crunt de pe urma complacerii în păcat, dar cu toate acestea El nu putea să curme suferinţa omului, şi tot ce derivă din păcat, fiindcă altfel ar fi pregătit calea pentru perpetuitatea păcatului. Oamenii ar fi găsit plăcere în a trăi în păcat, fără să simtă suferinţele, durerile şi moartea pe care acesta le provoacă. Este ca şi cum un beţiv s-ar complace în băutură pentru că ştie că aceasta îi dă o euforie plăcută, fără să se îmbolnăvească niciodată, fără să îi fie afectat vreodată ficatul sau alte organe interne. O astfel de stare de lucruri este de neimaginat într-o lume plină de suferinţă. Dar, dacă s-ar putea, oamenii inventivi ar crea băuturi care să provoace o stare de euforie fără să le fie afectată sănătatea.

Dumnezeu este prea înţelept ca să nu fi lăsat păcatul să se manifeste sub toate formele. Dacă şi-ar fi luat obligaţia de a ne feri de toate consecinţele lui, în speţă de suferinţă fiindcă tot o abordăm aici, atunci păcatul ar fi fost privit ca ceva de dorit, cu toate că este tocmai opusul neprihănirii. Pentru a pricepe în toate privinţele ce este păcatul, Dumnezeu a permis manifestarea lui cu toate rezultatele lui. În primele stadii de manifestare, în cer, când Lucifer a păcătuit cel dintâi, nimeni dintre fiinţele create nu înţelegea ce este cu adevărat păcatul şi ce aduce cu sine, nici măcar Lucifer însuşi. Încercarea din partea lui Dumnezeu de a explica şi lămuri ce este păcatul unor fiinţe care nici măcar nu auziseră de termenul păcat, darmite să mai ştie cum se manifestă, ar fi fost sortită eşecului din start dacă Dumnezeu ar fi rămas doar la stadiul de explicaţie. În mod absolut necesar trebuia să urmeze şi o demonstraţie vie a neprihănirii prin care trebuia pus în contrast vădit păcatul, fiindcă păcatul nu putea fi descoperit aşa cum este şi văzut în toată puterea lui decât prin punerea lui în contrast cu caracterul lui Dumnezeu. De aceea, se poate spune totodată că păcatul este provocarea caracterului lui Dumnezeu şi susţinerea că nu se poate manifesta doar în neprihănire, potrivit cerinţelor legii morale divine, în orice circumstanţă la orice presiune şi provocare a păcatului.

Cum putea fi dezrădăcinat păcatul prin alegerea şi decizia hotărâtă, unanimă şi inteligentă a fiinţelor create din univers? Exista o singur soluţie, şi anume permiterea acestuia de a se manifesta aşa cum dorea, în afara legii lui Dumnezeu, ca un afront direct împotriva lui Dumnezeu. Dar, permiterea manifestării păcatului însemna totodată şi nevoia unui sacrificiu pe măsura caracterului sfânt şi neprihănit al lui Dumnezeu! Această permisivitate sau îngăduire a păcatului l-a costat pe Dumnezeu un sacrificiu enorm, fără de care păcatul nu ar fi putut fi eradicat prin decizia conştientă şi inteligentă a tuturor făpturilor create din univers. Asta înseamnă că prima persoană din univers care a suferit de pe urma păcatului a fost Dumnezeu. Persoana Lui este prima care a acceptat suferinţa doar pentru ca păcatul să poată fi dezrădăcinat din univers. Dar, înainte de a fi şters din universul creat trebuia mai întâi să fie dezrădăcinat din natura şi din mintea celor păcătoşi, care doreau acest lucru, iar Satana din simpatia îngerilor care rămăseseră loiali lui Dumnezeu şi trăiau prin credinţa că problema păcatului va fi înţeleasă pe deplin numai atunci când Fiul lui Dumnzeu avea să se întrupeze şi să moară din cauza păcatului nostru.

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
     Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 15, 16.

În această mare bătălie, pe care atât de puţin o înţelegem, Dumnezeu şi Satana au pornit fiecare să-şi demonstreze principiile. Dumnezeu se manifestă doar în şi prin adevăr, neprihănire şi dragoste, fără să folosească puterea creatoare în a sili, contrânge sau impune ascultarea fiinţelor păcătoase; pe când Satana se manifestă prin tot arsenalul minciunii, perfidiei, vicleniei, egoismului şi constrângerii, acolo unde este cazul, când victima sa a ajuns pradă terorii stăpânirii demonice. În ce priveşte voinţa omului, Dumnezeu a asigurat dreptul inalienabil al acesteia de a decide singură şi neconstrânsă. Satana nu are nici o putere să forţeze oamenii să-l urmeze sau să-i împiedice să treacă de partea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a interzis cu desăvârşire aşa ceva.

Un lucru trebuie să fie clar, în contextul celor afirmate mai sus, şi anume faptul că păcatul nu putea fi nimicit prin forţă, fiindcă asta ar fi însemnat perpetuarea lui şi imposibilitatea dispariţiei sale dintr-un univers populat cu fiinţe inteligente. Forţa nu era soluţia, ci sacrificiul dragostei care suferă pentru cei păcătoşi. Satana trebuia să împiedice prin orice mijloc imaginabil acest sacrificiu, fiindcă ar fi descoperit puterea şi mizeria păcatului şi l-ar fi expus privirilor inteligente ale îngerilor şi locuitorilor celorlalte planete din multele sisteme solare existente.

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5, 6.

Din moment ce Dumnezeu a oferit timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile, atunci înseamnă că El a trebuit să permită desfăşurarea păcatului şi a rezultatelor acestuia pe pământ, singurul atins de boala mortală a păcatului. Permiterea păcatului înseamnă şi permiterea suferinţei, a bolii şi a morţii. Acum, îngăduirea păcatului şi a suferinţei din partea lui Dumnezeu se află chiar în alegerea nefericită pe care omul a făcut-o în favoarea păcatului, pentru că l-a pus pe Dumnezeu în faţa deciziei de a pune în practică planul mântuirii în care era prevăzută singura soluţie pentru rezolvarea păcatului, şi anume sacrificiul unicului Fiul născut al lui Dumnezeu! Această îngăduire nu trebuie percepută şi înţeleasă ca fiind un mod de pedepsire a lui Dumnezeu pentru cei neascultători. Permisivitatea sau tolerarea suferinţei nu este actul de pedepsire a păcătosului, din partea lui Dumnezeu, pentru că acesta se încăpăţânează să asculte de El! Suferinţa nu intră în sfera de acţiune a lui Dumnezeu pe pământ, câtă vreme cârmuirea Sa este morală, iar singura putere predominantă prin care se descoperă principiile împărăţiei Sale şi a caracterului Său impecabil este adevărul şi dragostea!!

Suferinţa nu face parte din cârmuirea lui Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu Viaţa şi Lumina acestei lumi - Isus Hristos. Autorul de facto al suferinţei este diavolul, fiindcă el a introdus păcatul în cer, de unde a fost izgonit, şi apoi pe pământ. El este acela care-i determină pe oameni să creadă că Dumnezeu îi năpăstuieşte prin suferinţă şi boli, ca pedeapsă arbitrară pentru păcatele lor şi a răzvrătirii constante. "Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara de a fi privit ca un mare păcătos." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 35.

Pentru a înţelege corect suferinţa şi de ce este îngăduită, mai întâi şi de toate trebuie să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi principiile care stau la baza guvernării divine. Acestea, caracterul şi principiile neprihănirii lui Dumnezeu, sunt descoperite în Isus Hristos. Ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este numai bunătatea, deci dragostea lui Dumnezeu, nicidecum suferinţa despre care credem că este îngăduită de Dumnezeu în anumite împrejurări ca să-l determine pe păcătos să accepte harul lui Dumnezeu! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7.

Aşadar, suferinţa nu este mijlocul prin care Dumnezeu ne cheamă la ascultare şi la pocăinţă. Ea face parte din arsenalul distructiv al lui Satana şi al păcatului, fiindcă el este autorul păcatului şi al minciunii că Dumnezeu ne pedepseşte în mod arbitrar prin suferinţă. Dar, cum să înţelegem că Dumnezeu permite suferinţa în viaţa unor oameni, a unor copii sau a unor femei care pier împreună cu răufăcătorii sau singuri prin diverse calamităţi naturale sau prin voia celor rău intenţionaţi? În primul rând, El nu este implicat în vreo situaţie în care apare suferinţa. Nici nu pune la cale aşa ceva, căci nici un tată plin de iubire, asemenea Dumnezeului nostru bun, nu suferă să-şi lase copiii să simtă durerea şi nenorocirea ca să-i pedepsească intenţionat şi plănuit, asta ca să le vină mintea la cap, în cazul în care nu mor sub greutatea suferinţei respective. 

Suferinţa este consecinţa nefastă a păcatului, vorbind la modul general; este mijlocul prin care Satana, în perfidia sa, îl foloseşte pentru a arunca în seama lui Dumnezeu ceea ce El nu ar face niciodată. Caracterul lui şi modul lui de manifestare le pune pe seama lui Dumnezeu, iar oamenii au acceptat acest fapt cu privire la un Dumnezeu pe care îl aseamănă mai degrabă cu Satana decât cu imaginea reală şi obiectivă în cel mai înalt sens al cuvântului a unui Tată plin de milă şi de iubire. Realitatea este că suferinţa face parte din lumea păcatului ca ceva firesc şi atinge şi pe cei buni şi pe cei răi, fără să facă deosebire. În lumea noastră binele este amestecat cu răul, iar de cele mai multe ori răul predomină, iar urmarea nu este decât suferinţa. Să ţinem minte că Dumnezeu, în planul de mântuire, nu s-a angajat să ne scape de suferinţă şi durere, ci de păcat. Când păcatul este eliminat din natura celui pocăit, el rămâne mai departe cu un trup predispus bolilor şi suferinţelor, fiindcă este muritor. 

Noi trăim într-o lume păcătoasă, chiar dacă moral şi spiritual putem fi sfinţi, asemenea Mântuitorului. Asta nu ne absolvă de posibilitatea de a suferi şi chiar de a muri violent, înainte de vreme! Dumnezeu nu poate opri cursul gândurilor şi acţiunilor oamenilor păcătoşi, ca să-i pună la adăpost faţă de suferinţe şi dureri. El se raportează la nişte fiinţe inteligente şi doreşte ca ele să înţeleagă bunătatea Sa, numai că puţini o preţuiesc şi o vor totodată. Suferinţele lui Hristos pe Golgota vorbesc despre aşa ceva. Totuşi, Dumnezeu permite mai departe desfăşurarea păcatului şi a suferinţei pentru că noi oamenii încă nu am înţeles caracterul Lui manifestat în viaţa Domnului Hristos.

Permisivitatea suferinţei din partea lui Dumnezeu trebuie privită şi din altă perspectivă. Ea trebuie înţeleasă ca fiind mijlocul prin care omul păcătos face posibilă suferinţa prin respingerea harului divin sau ajutorului lui Dumnezeu. Îngăduirea suferinţei nu este ceva premeditat din partea lui Dumnezeu, nici gândit şi nici impus ca mijloc de pedepsire a păcătosului! Suferinţa nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu de îndreptare a păcătosului, dar, în condiţiile respingerii harului divin, omul se pune singur în situaţia de a aduce asupra lui ceea ce Dumnezeu doreşte să împiedice. În aceste condiţii, suferinţa poate fi pentru unii o cale de îndreptare şi întoarcere la Dumnezeu, chiar o binecuvântare. Dumnezeu foloseşte situaţiile şi împrejurările în care omul a ajuns prin planurile şi eforturile sale, pentru a oferi câştigul şi binecuvântarea cea mai mare sufletului care întrevede bunătatea lui Dumnezeu, prin faptul că, fie i-a fost salvată viaţă, fie sănătatea, fie soţia sau copiii, ori a tras o învăţătură sănătoasă de pe urma manifestării suferinţei care s-a abătut asupra lui şi familiei sale.

Noi nu ştim cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru protecţia noastră. Dar, un lucru trebuie să fie sigur pentru orice minte bine cumpănită, şi anume că, pe măsură ce ne apropiem de etapele care conduc la edictul duminical, cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului vor elibera tot mai mult acest frâu până când pământul va deveni o veritabilă cloacă de stricăciuni plină de suferinţe şi dureri de neînchipuit. Toate suferinţele care se abat asupra omului astăzi se datorează lui Satana, fiindcă are mult mai mult acces la mintea păcătosului care respinge toate eforturile lui Dumnezeu pentru salvarea lui decât a avut în trecut.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

     "Binele şi răul sunt amestecate, iar asupra noastră vin năpaste. Uneori oamenii trec dincolo de hotarul grijii protectoare a lui Dumnezeu, iar atunci Satana îşi exercită puterea asupra lor şi Dumnezeu nu intervine." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Aşadar, suferinţa umană este îngăduită de Dumnezeu din cauza încăpăţânării noastre de a asculta de invitaţiile harului divin. Această îngăduire trebuie înţeleasă nu ca fiind actul intenţionat al lui Dumnezeu prin care caută să îl pedepsească pe om, ci mai degrabă ca fiind respingerea milei divine din partea omului păcătos, care se aşază singur în postura celui lipsit de binecuvântata grijă ocrotitoare a lui Hristos. Retragerea milei divine înseamnă îngăduirea manifestării suferinţei. Numai astfel trebuie privită îngăduirea suferinţei din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit. Se vede acest lucru cel mai bine când Isus a fost rugat de către gadareni să nu mai vină prin ţinutul lor pentru că le provoacă pagube. Şi El aşa a făcut. Hristos respectă fiinţa umană şi libertatea acesteia în cel mai înalt grad posibil, pe măsura neprihănirii şi sfinţeniei Sale.

Acum, să nu facem niciodată greşeala să credem că suferinţa unui om se datorează în primul rând vreunui păcat ascuns din viaţa lui. Acest tip de mentalitate este absolut eronat şi devastator. Este adevărat că suferinţa este o consecinţă teribilă a păcatului, de la căderea lui Adam, dar nu este adevărat că orice suferinţă are drept cauză păcatul din viaţa cuiva, cu atât mai mult dacă acel om este neprihănit. Suferinţa vine ca urmare a încălcării legii lui Dumnezeu. Dar, acest adevăr nu trebuie răstălmăcit. Dumnezeu nu are nimic de a face cu suferinţa, nu trimite nimănui aşa ceva, pentru că pur şi simplu este în afara sfinţeniei, caracterului şi felului Său de a se raporta la oamenii păcătoşi. Autorul mizeriei morale, a suferinţei şi durerii este doar Satana. Suferinţa care nu are drept cauză păcatul personal va fi subiectul următor.

În concluzie, ceea ce doresc să înţelegem este că suferinţa este adusă asupra oamenilor, sfinţi sau păcătoşi, numai de către Satana. În cazul celor păcătoşi Dumnezeu permite suferinţa prin faptul că este silit de oamenii păcătoşi să-şi retragă mila şi protecţia divină, iar în cazul celor sfinţi, ca Iov, caz pe care-l vom dezbate în studiul următor, Dumnezeu permite suferinţa pentru că în astfel de situaţii, unice de altminteri, caracterul lui Satana este demascat cu cea mai mare putere posibilă, fără ca încrederea în Dumnezeu a sfântului năpăstuit de ea să-i fie afectată în vreun fel. Harul este pus în valoare de credinţa nestrămutată a aceluia care îl cunoaşte pe Cel Preaînalt, cunoaştere care este viaţa veşnică! De fapt, după cum vom vedea, în astfel de situaţii rare Dumnezeu suferă împreună cu acel om sfânt, fiindcă acceptă să se pună la încercare în sfântul respectiv. Propriul Său caracter este probat în acel om şi prin credinţa lui vie în Dumnezeul mântuirii, care iese în evidenţă ca neprihănire, viaţă şi lumină!! Printr-o astfel de suferinţă, şi numai în astfel de cazuri rare, cu toate că ea este adusă numai de către Satana, se poate spune pe drept cuvânt că "Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său". Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 37.

Caracterul lui Hristos este cunoscut numai de către acela care are viaţa veşnică prin experienţa naşterii din nou. Prin cunoştinţa adevărată a Evangheliei se capătă o înţelegere adecvată a suferinţei în lumea noastră precum şi motivul pentru care Dumnezeu o permite.

     "Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. >Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.< (Ioan 8,36). >Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.< (Romani 8,2).
     În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa.

     Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. >Adevărul vă va face slobozi< şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este >legea slobozeniei< (Iacov 2,12)." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 14-16.