Cele şapte trâmbiţe

Despre starea laodiceană s-ar putea scrie mult mai mult, însă nu este scopul meu de a mă ocupa strict de acest lucru. Cine doreşte să înţeleagă acest adevăr are la dispoziţie pilda celor zece fecioare, sfatul Martorului credincios şi multe alte declaraţii inspirate din mărturiile Duhului Sfânt. Eu am subliniat acele aspecte care caracterizează laodiceanismul, precum orbirea, sărăcia şi lipsa discernământului spiritual. Orice minte care studiază atent, critic, înţelept şi cu un fin spirit de observaţie, va înţelege că starea laodiceană este starea în care mediul adventist va intra nepregătit în era marii avertizări mondiale, cu excepţia celor înţelepţi, a fecioarelor înţelepte. Pilda celor zece fecioare nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă. Este un fapt, o realitate absolut certă. Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini sigur, fără echivoc.

Acum, ne vom îndrepta atenţia către cele şapte trâmbiţe şi vom încerca să înţelegem rostul acestora în derularea sulului profetic. Este adevărat că şi aici s-au făcut tot felul de interpretări şi comentarii, s-au scris volume întregi numai în ce priveşte primele patru trâmbiţe. Ca să aflăm corect adevărul privitor la aceste trâmbiţe nu este nevoie să citim aceste volume sau alte interpretări ale nu ştiu căror teologi de marcă sau mai puţin de marcă. Abordarea lor ar putea fi interesantă, însă pe noi ne interesează punctul de vedere al Scripturii, felul de gândire al Duhului Sfânt. Din momente ce Biblia este propriul ei interpret, atunci înseamnă că răspunsul corect se află în ea, fiindcă Biblia ne oferă chiar cheia înţelegerii corecte a acestor trâmbiţe. Trebuie înţeles, fără doar şi poate, principiul care a condus la necesitatea acestor trâmbiţe în planul profetic sau în profeţia biblică. În primul rând, trebuie să pricepem încă de la început că Dumnezeu nu a intenţionat, nu a plănuit niciodată necesitatea acestor trâmbiţe, ci ele sunt consecinţa apostaziei bisericii timpului respectiv.

Drumul ales de biserica apostolică, după moartea apostolilor, şi hotărârea ei încăpăţânată de a urma propria cale, mai târziu în cârdăşie cu statul, pe care ajunsese să îl domine, a condus în mod neîndoios la manifestarea judecăţii lui Dumnezeu prin intermediul trâmbiţelor! De fapt, păgânismul, manifestat prin intermediul Imperiului roman, şi mai apoi biserica apostaziată, alias Isabela rău famata, au atras după sine urmările fireşti ale modului cum au tratat adevărata biserică a lui Dumnezeu, sfinţii care nu au dorit decât să rămână cu şi lângă Hristos şi Evanghelia Sa. Deciziile statului păgân şi ale biserici apostaziate faţă de adevăraţii credincioşi, copiii lui Dumnezeu, au atras după sine şi consecinţe pe măsură. Orice acţiune îşi are reacţiunea ei. Batjocorirea harului şi bunătăţii divine, alungă în cele din urmă prezenţa lui Dumnezeu de la aceia care îl resping cu bună ştiinţă!

Dumnezeu îşi retrage ocrotirea divină de la aceia care, cu hotărâre, preferă păcatul şi nelegiuirea, decât lumina şi neprihănirea lui Dumnezeu. Principul acesta extraordinar este enunţat de unul dintre profeţii mici, Obadia. "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15. Sub simbolul trâmbiţelor ne este descoperit cum faptele cele rele ale prigonitorilor şi mai ales ale bisericii apostaziate se întorc chiar asupra capului lor. Acesta este cursul firesc al oricăror acţiuni de felul acesta. Aşadar, trâmbiţele sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu ce cad asupra celor apostaziaţi, care au pretins că sunt adevărata biserică, singura prin care Dumnezeu avea dreptul să vorbească şi să înfăptuiască, pedepsind pe oricine, inclusiv regi, care nu i se supuneau!!! Ivirea acestor judecăţi a devenit o necesitate nedorită de Dumnezeu, însă prin retragerea harului divin doar astfel de lucruri pot avea loc. Habar nu avem cât de mult, cât de enorm de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru mila pe care ne-o arată zi de zi, indiferent că-l cunoaştem sau nu. Dar, într-o bună zi, această milă va fi epuizată de păcatul omenirii împotriva Duhului Sfânt, manifestat prin făurirea icoanei fiarei şi concretizat definitiv, ca o pecete, prin decretul morţii.

Simbolul trâmbiţei a fost ales de către Dumnezeu pentru că ea reprezintă o judecată care cade sau se abate asupra celor ce sunt lipsiţi de ocrotirea Lui. În alte contexte, desigur, trâmbiţa poate însemna şi altceva. Pe noi ne interesează doar evenimentele care sunt ascunse sub simbolul celor şapte trâmbiţe, iar aici vorbim despre judecata lui Dumnezeu asupra celor care au năpăstuit poporul lui Dumnezeu. Îngerii care sună din trâmbiţă vestesc practic nişte evenimente care urmează să aibă loc pe pământ şi de care au parte doar aceia dintre oameni care nu au sigiliul lui Dumnezeu, mai precis sigiliul Duhului Sfânt!! Iată şi contexte în care trâmbiţa veşteşte o lucrare de judecată, ca în Yom Kippur, sau o năpastă venită asupra celor lipsiţi de harul lui Hristos: "În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră." Levitic 25,9. "Ghedeon şi cei o sută de oameni care erau cu el au ajuns la capătul taberei la începutul străjii de la mijlocul nopţii, îndată după ce puseseră pe păzitori. Au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele pe care le aveau în mână. Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele; au apucat făcliile cu mâna stângă, şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune şi au strigat: >Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!<" Judecători 7,19.20 ">Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape!<" Ioel 2,1.

Aceste judecăţi vor fi mai bine înţelese dacă avem în minte că se desfăşoară în cadrul marelui război dintre Mihail şi îngerii Săi, şi Lucifer şi demonii săi, numit şi războiul Armaghedon. Vom înţelege mai bine, în episodul următor, asemănările izbitoare dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi. Cert este că, războiul Armaghedon se sfârşeşte prin secarea marelui râu Eufrat, ultimele şapte plăgi fiind de asemenea judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului cel mare, asupra creştinismului apostaziat, asupra prigonitorilor poporului lui Dumnezeu. Numai că această acţiune se desfăşoară într-un timp lipsit cu totul de harul lui Dumnezeu, doar asupra acelora care au semnul fiarei şi numărul numelui ei, pe când judecăţile aduse prin trâmbiţe se desfăşoară într-un timp plin de har, dar numai asupra celor care nu au sigiliul lui Dumnezeu; într-un fel putem spune doar asupra acelora care nu mai beneficiază, în dreptul lor, ca persoane, de mila, de harul lui Dumnezeu!! Vezi Apocalipsa 9,4.5.

După cum una dintre plăgi vizează Eufratul, secarea lui ducând definitiv la distrugerea Babilonului cel mare şi la sfârşitul razboiului Armaghedon, tot astfel, una dintre trâmbiţe are de-a face cu Eufratul, care, deşi nu seacă, nu mai beneficiază de protecţia specială a lui Dumnezeu! Vom aloca spaţiu suficient acestei trâmbiţe a şasea pentru a putea înţelege în mod corect dezlegarea celor patru îngeri.

Acum, se iveşte pe bună dreptate următoarea întrebare: Ce anume a făcut necesară abaterea acestor judecăţi asupra bisericii imperiale, a cezarilor, şi asupra bisericii Evului Mediu, papalitatea, de fapt asupra creştinismului apostaziat? Această necesitate, după cum spuneam, nu a venit ca o parte a planului lui Dumnezeu, întrucât El nu foloseşte constrângerea, nici forţa şi nici alte mijloace pentru pedepsirea păcătoşilor, ci a venit ca urmare a acţiunilor şi deciziilor Romei imperiale şi a celei eclesiastice împotriva poporului credincios al lui Dumnezeu, pe care l-a persecutat sute de ani, acţiuni şi decizii ce au îndepărtat opreliştea harului divin, tocmai protecţia de care oamenii au atâta nevoie! Mai întâi, aceste judecăţi se abat asupra Romei cezarilor, fiindcă este imperiul care a lansat prigoana asupra creştinilor bisericii apostolice, prin Nero, Traian şi sfârşind cu Diocleţian. Apoi, judecăţile trâmbiţelor se abat asupra creştinismului apostaziat, în speţă biserica papală.

Ei bine, aceste trâmbiţe sunt pur şi simplu răspunsul lui Dumnezeu la strigătul simbolic al tuturor martirilor prigoniţi şi omorâţi de Babilonul apostaziat potrivit peceţii a cincea!!! "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: >Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?<" Apocalipsa 6,9.10. Cum este posibilă, totuşi, o astfel de legătură? Ar fi în conformitate cu gândul lui Dumnezeu? Dacă urmărim cu maximă atenţie şi cu un spirit fin de observaţie, atunci vom sesiza că aceste trâmbiţe, ce aduc judecăţile lui Dumnezeu, sunt chiar răspunsul Lui la strigătul martirilor. Dar, după ce anume ne dăm seama că aşa stau lucrurile? Este foarte simplu, şi va deveni şi mai clar când voi arăta similitudinile clare între cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi, că, de vreme ce Dumnezeu, prin îngerul apelor, ne spune într-o manieră fără echivoc că plăgile din viitor sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra Babilonului cel mare, pentru că acesta a "vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor", Apocalipsa 16,6, cetatea cea mare fiind chiar aceea în care "a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ", Apocalipsa 18,24, atunci trebuie că exact în acelaşi fel trâmbiţele sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra Babilonului decăzut, din timpul respectiv, fiindcă acesta a vărsat sângele tuturor "celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră". Apocalipsa 6,9.

Aşadar, ambele categorii de judecăţi cad, fiecare la timpul lor, asupra Babilonului apostaziat şi decăzut, recunoscută fiind setea sa pentru sângele celor ce, prin viaţa lor, au arătat că Hristos este Domnul şi Mântuitorul lor!! Devine clar ca lumina zilei că sângele martirilor trebuie răzbunat. Pentru martirii care au murit înainte de începerea lucrării lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului de sus, Dumnezeu a răspuns prin intermediul primelor şase trâmbiţe, iar pentru martirii care se vor adăuga la numărul acestora, ici şi colo, înainte de promulgarea decretului morţii, Dumnezeu va răspunde prin ultimele şapte plăgi! Aşadar, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, trâmbiţele reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului timpului aceluia, întrucât sângele martirilor din acel timp trebuia răzbunat.

Să luăm seama acum la felul cum se desfăşoară activitatea în sanctuarul ceresc, chiar înainte şi în timpul când se fac auzite trâmbiţele, care aduc cu ele lucruri teribile pentru cei ce nu au avut sigiliul lui Dumnezeu. Tăcerea din cer, ca urmare a ruperii celui de al şaptelea sigiliu, semnifică spiritul solemn ce caracterizează Cerul datorită lucrării ce este pe cale să fie săvârşită de cei şapte îngeri. Este semn că ceva deosebit de grav urmează să se întâmple pe pământ. Toată acţiunea se desfăşoară în prima încăpere a sanctuarului ceresc, fiindcă se are în vedere timpul de dinaintea lui 1844, când Hristos îşi îndeplinea conştiincios lucrarea Sa de mijlocire în sfânta sanctuarului ceresc. Tablou înfăţişat profetului în versetele 2-5 nu este în sine realitatea obiectivă, palpabilă a Cerului, ci el este menit doar să ne vorbească într-un limbaj simbolic despre ceea ce se întâmplă în cer. Este evident că în cer nu are ce să caute tămâie sau fum de tămâie, ori un altar al tămâierii şi cădelniţa specifică lucrării preotului.

Înainte de a se face auzit sunetul trâmbiţelor, rând pe rând, este introdus tabloul unei lucrări speciale, care, la vremea respectivă, avea loc în sfânta, ce corespundea întocmai cu lucrarea ispăşirii zilnice înfăptuită de preoţi zi de zi în sanctuarul pământesc. Acest fapt ne arată, fără putinţă de tăgadă, că lucrarea pe care Hristos o săvârşea în cer, în numele omului şi înaintea Tatălui din cer, este acea lucrare specifică ispăşirii zilnice, corepunzătoare lucrării pe care preoţii o făceau în prima încăpere a sanctuarului pământesc. Cu alte cuvinte, după înălţarea Sa, Isus şi-a început lucrarea de ispăşire, în virtutea sângelui Său curăţitor, pentru toţi aceia care doreau beneficiile ei. Această realitate extraordinară este descoperită prin ruperea sigiliului al şaptelea, ultimul al cărţii sigilate, chiar de către Mielul lui Dumnezeu. "Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas." Apocalipsa 8,1.

Este deschisă astfel, sub nişte imagini simbolice, panorama lucrării care se desfăşura în cer înaintea Tatălui. Asta înseamnă că trâmbiţele şi evenimentele despre care vorbesc ele au loc într-o perioadă de timp înainte de anul 1844! De ce astfel? Pentru că îngerii cu trâmbiţe sunt localizaţi în sfânta, iar această lucrare nu s-a încheiat mai devreme de anul 1844! Din acest motiv, vorbim despre nişte evenimente care, deşi sunt judecăţile lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui martirilor, se întâmplă într-un timp de har, în intervalul cuprins între căderea bisericii apostolice şi vestirea solemnă a primului înger din Apocalipsa 14. Acum trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce i se arată profetului în viziune. El ne spune: "Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe". Apocalipsa 8,2. La o primă vedere nu pare un text deosebit de important, care să ne atragă atenţia. Dar, el devine foarte profund atunci când îl punem alături de următorul verset: "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie". Apocalipsa 8,2.

Avem de-a face cu prezenţa unor îngeri, dintre care şapte primesc nişte trâmbiţe, iar un altul, care nu este din numărul celor şapte, se opreşte înaintea altarului, ia cădelniţa şi începe să facă lucrarea de mijlocire ce, în realitate, este specifică numai lui Hristos, fiindcă El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, la urma urmei. Din acest motiv, foarte mulţi comentatori văd în acest înger cu cădelniţa chiar pe Isus Hristos. Dacă vom da dovadă de ascuţime a minţii şi de o legătură strânsă cu Dumnezeu, atunci ar trebui să sesizăm nişte nuanţe inerente cel puţin acestor două texte sau versete biblice. Despre cei şapte îngeri se spune că stau înaintea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că acela este locul destinat lor; este poziţia pe care ei de drept o deţin în urma calificării speciale căpătate în acest sens!! Potrivit acestei raţiuni, trebuie că aceşti îngeri deosebiţi nu sunt îngeri creaţi, necăzuţi în păcat, ci oameni răscumpăraţi, salvaţi din păcat! În realitate, cartea Apocalipsei ne dezvăluie locul şi lucrarea în sanctuar a tuturor oamenilor răscumpăraţi, sub simbolul îngerilor, mai puţin a îngerului din Apocalipsa 10, căci El este chiar Hristos!

Acest adevăr capătă sens numai dacă înţelegem lucrarea pe care ei o pot săvârşi în numele lui Hristos şi doar prin meritele Sale, ale sângelui Lui ispăşitor, când avem strict în vedere îngerul cu cădelniţa. Observaţi, vă rog, că Mielul, adică Isus, rupe a şaptea pecete; urmează apoi o tăcere solemnă, după care în scenă sunt introduşi nişte îngeri. Dacă Inspiraţia divină ar fi vrut să ni-l descopere pe Isus ca Mijlocitor, în acest tablou din debutul capitolului opt pe care-l dezbatem, atunci de ce lui Ioan nu îl înfăţişează chiar pe Mielul care rupe pecetea a şaptea ca Acela care ia cădelniţa şi mijloceşte pentru sfinţi? De ce, totuşi, el vede cum un alt înger în afara celor şapte, vine şi ia cădelniţa, făcând o lucrare asemănătoare Domnului mântuirii? Dacă este un alt înger, atunci în mod cert nu poate fi Mielul!!

Tabloul simplu şi clar este acesta: Ioan vede cum Isus rupe ultimul sigiliu, iar apoi vede şapte îngeri şi un altul care face o lucrare specifică Omului Isus Hristos. Acest lucru înseamnă că îngerul cu cădelniţa nu este Isus Hristos. Faptul că el poate săvârşi o lucrare asemănătoare Marelui Preot, Isus Hristos, aruncă o lumină nemaipomenită cu privire la identitatea celor şapte îngeri care au şapte trâmbiţe. Adică, toţi aceşti îngeri sunt îngeri, ca să folosesc termenul biblic, din categoria oamenilor răscumpăraţi! Da, întocmai acesta este adevărul. Ei sunt împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul lor, înaintea căruia slujesc zi şi noapte, calificaţi fiind să facă lucrarea Marelui Preot!!! Aşa ne spune cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă în Apocalipsa 8,1-6, nu este decât continuarea tabloului descris în Apocalipsa 4 şi 5.

Acolo, Ioan este "răpit în Duhul", adică este luat în viziune, şi este dus în sfânta sanctuarului ceresc, unde vede scaunul de domnie al Tatălui, pe cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii, simbolul oamenilor răscumpăraţi şi înălţaţi la cer prin sângele ispăşirii; bătrânii sunt simbolul tuturor copiilor lui Dumnezeu, a martirilor în speţă, de la Adam până la Ioan Botezătorul, care au fost înviaţi în dimineaţa învierii lui Isus, iar făpturile vii sunt cei patru mari profeţi, Moise, Enoh, Ilie şi Ioan Botezătorul, care au făcut câte o lucrare absolut specială în urma căreia s-au calificat să ocupe poziţia lui Lucifer şi a celorlalţi trei heruvimi ocrotitori dezertori. Tot aici vede şi cartea sigilată cu şapte peceţi şi Mielul care este singurul îndrituit să o desfacă. Dar, mai este un amănunt foarte important, despre care am scris cu mult timp în urmă, acela că aceşti oameni răscumpăraţi deosebiţi, cele patru făpturi vii şi bătrânii, rostesc şi recunosc un adevăr de care nici o minte onestă nu trebuie să se îndoiască. Acest adevăr este următorul: "Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. K.J.V. Bible.

Aceştia sunt nu numai răscumpăraţi din toate popoarele, ci, pe deasupra, mai sunt şi calificaţi ca preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeu!!! Ei nu sunt preoţi cu numele, ci chiar sunt preoţi în adevăratul sens al cuvântului, putând să efectueze în numele lui Hristos şi doar în virtutea sângelui Său ispăşitor lucrarea de mijlocire în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ! Un alt amănunt care izbeşte privirea, în legătură cu aceşti oameni răscumpăraţi, tocmai pentru a sublinia calitatea lor de preoţi, este acela că sunt văzuţi ca având în mâini potire pline cu rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ, indiciul cel sigur că ei au dreptul să facă mijlocire. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 5,8.

Pentru a întări această idee şi pentru a evidenţia realitatea ce o cuprinde, în Apocalipsa 8 se reia imaginea îngerului-preot ce poate efectua o lucrare de mijlocire pentru poporul lui Dumnezeu, în numele lui Hristos!! Observaţi, vă rog, că singurii care pot sluji ca mijlocitori, în numele lui Hristos, sunt doar oamenii răscumpăraţi, fiindcă aceasta ni se spune clar în Apocalipsa 5. Aici se află dovada acestui fapt incontestabil. Pe baza acestui principiu, că numai oamenii răscumpăraţi pot fi preoţi în cer şi pot desfăşura realmente o lucrare de mijlocire, putem afirma cu tărie şi fără echivoc că îngerul cu cădelniţa este un om răscumpărat! Prin urmare, nu Hristos, Mielul care rupe pecetea a şaptea, este îngerul care se opreşte înaintea altarului din sfânta sanctuarului ceresc, ci chiar un om răscumpărat, preot şi împărat pentru Dumnezeul lui. (De altminteri, acest înger este reprezentativ şi pentru cei şapte îngeri, care şi ei la rândul lor pot efectua aceeaşi lucrare, numai că aici sunt scoşi în evidenţă ca purtători ai judecăţii sau mâniei lui Dumnezeu, acesta fiind un alt rol pe care îl deţin oamenii răscumpăraţi înălţaţi la cer, în calitate de preoţi şi împăraţi. Această calitate de purtători ai mâniei divine se face din perspectiva rolului şi calificării lor ca împăraţi ai neprihănirii!!)

     "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 8,3.4.

Este demn de observat faptul că acestui înger i se dă, şi nu ia, multă tămâie!!! În Scripturi, tămâia este simbolul meritelor lui Isus, a sângelui Lui ispăşitor. "Dimineaţa şi seara universul ceresc priveşte fiecare cămin care se roagă, iar îngerul cu tămâia, ce reprezintă sângele ispăşirii, găseşte acces la Dumnezeu." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 971. Rugăciunile sfinţilor, în amestec cu tămâia, meritele caracterului lui Hristos, produc fumul frumos mirositor, datorită sângelui ispăşirii, care se înalţă la tronul lui Dumnezeu în chip desăvârşit, fiind astfel primite ca o mireasmă plăcută de către Tatăl din cer!! Acest înger-preot are dreptul câştigat şi totodată calificarea, prin răscumpărare, de a aduce înaintea Tatălui din cer rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu, dar numai în amestec sau asezonate cu tămâia! Totodată, fumul nu poate fi produs decât de foc, şi cum pe altarul tămâierii din sfânta cortului întâlnirii trebuia să ardă continuu, zi şi noapte, focul sacru, simbolul caracterului lui Dumnezeu, tot astfel şi în acest tablou fumul este produs prin "arderea" tămâii frumos mirositoare. În acest fel, sunt scoase în relief suferinţele lui Hristos prin care se face primirea rugăciunilor copiilor adevăraţi ai lui Hristos. Focul sacru nu este focul nimicitor şi nu a fost niciodată, din moment ce este simbolul caracterului lui Dumnezeu, mai precis a iubirii, bunătăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu!

În cădelniţa sa de aur, rugăciunile sfinţilor amestecate cu tămâia devin desăvârşite, şi astfel sunt primite cu mult drag de Tatăl ceresc. Ceea ce Isus, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec poate să facă, tot astfel pot să facă şi ceilalţi fii ai Săi, preoţi şi împăraţi după aceeaşi rânduială, dar numai în baza meritelor neprihănite ale Sale. Ei nu pot face lucrarea de mijlocire prin ei înşişi, cu de la sine putere, fiindcă acest lucru este o imposibilitate. Ar însemna să fie mântuitori ce au murit pentru păcatele omenirii. Doar Hristos singur poate face mijlocire prin autoritatea Sa de Dumnezeu deplin, Creator şi Mântuitor. Toţi ceilalţi fii ai Săi, înălţaţi la cer, oameni răscumpăraţi şi calificaţi ca preoţi şi împăraţi, pot face lucrarea de mijlocire doar pentru că au dreptul câştigat de a li se da "tămâie multă". Această tămâie simbolică nu este a lor, ci este sângele ispăşirii.

După ce îngerul răscumpărat prezintă rugăciunile copiilor lui Dumnezeu înaintea Tatălui, este înfăţişat apoi în celălalt rol al său, de mesager purtător al mâniei lui Dumnezeu, aceeaşi calitate pe care o au şi cei şapte îngeri cu trâmbiţe. "Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ." Apocalipsa 8,5. Ceea ce trebuie să înţelegem este că, mai întâi, Duhul Sfânt ne introduce în atmosfera lucrării de mijlocire în favoarea poporului lui Dumnezeu de pe pământ, prin fraţii lor din cer, bătrânii şi cele patru făpturi vii, reprezentaţi foarte bine prin îngerul din Apocalipsa 8, adică faptul că pe pământ, la vremea când au loc evenimentele descrise prin trâmbiţe, poporul lui Dumnezeu adevărat are asigurat harul lui Dumnezeu, sigiliul Duhului Sfânt. Dar nu este numai atât. Duhul Sfânt ne atrage atenţia şi asupra faptului că pământul întreg nu este lipsit cu totul de harul lui Hristos, câtă vreme mijlocirea continuă pe o bază sigură în sanctuarul ceresc. Nu uităm că totul se desfăşoară în sfânta sanctuarului ceresc. Harul se va isprăvi numai atunci când încep cele şapte plăgi, adică în viitor. Pământul nu a fost, până astăzi, lipsit în totalitate de harul lui Hristos.

În al doilea rând, Duhul Sfânt doreşte să surprindă şi ce anume se petrece atunci când dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă, se abate asupra, doar asupra acelora care au ales definitiv să rămână lipsiţi de sigiliul Duhului Sfânt, chiar de harul lui Dumnezeu. (Acest sigiliu nu trebuie confundat cu sigiliul lui Hristos. Singura biserică ce se va bucura de plinătatea ambelor sigilii, când încă este în viaţă, fără să sufere în vreun fel moartea, va fi doar biserica celor 144.000. Credincioşii care au rămas cu Hristos şi în Hristos, în ciuda tuturor ostilităţilor, în timpul zugrăvit prin cele şapte trâmbiţe, au beneficiat de primul sigiliu, sau sigiliul Duhului Sfânt, care era de ajuns să le asigure mântuirea şi veşnicia). Să luăm seama cu mare atenţie la ce face îngerul cu cădelniţa. Dacă focul de pe altar arde tămâia producând în mod simbolic fumul plăcut mirositor înaintea lui Dumnezeu, de astă dată acelaşi foc este vărsat pe pământ. Îngerul umple cădelniţa cu acest foc, dar fără ca în ea să se găsească tămâia! Acesta este punctul cel mai important.

Focul sacru lipsit de tămâie, în cădelniţă, nu asigura în veci protecţia preotului, în situaţia în care acesta ar fi îndrăznit să se abată de la această regulă obligatorie!!! Focul împreună cu tămâia asigura din belşug harul protector al lui Dumnezeu, şi observăm că el este asigurat doar sfinţilor de pe pământ, pe când focul lipsit de tămâie simbolizează dreptatea lui Dumnezeu dezbrăcată de milă de către păcătosul rămas nepocăit, care a ales să respingă iubirea, bunătatea şi mila lui Dumnezeu prin persecutarea copiilor Lui dragi!! Acest foc, această dreptate divină se manifestă totdeauna prin retragerea protecţiei divine. Iar tabloul aruncării acestui foc pe pământ vorbeşte de la sine. "Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ." Apocalipsa 8,5. Mânia lui Dumnezeu urma să se manifeste asupra prigonitorilor sfinţilor lui Dumnezeu, ca răspuns cert la strigătul tuturor martirilor omorâţi de fiii împărăţiei întunericului. Focul sacru este sfinţenie şi neprihănire pentru sfinţii care ştiu să îşi trimită rugăciunile în sanctuar, dar este mânie pentru cei ce îşi bat joc de bunătatea lui Dumnezeu!

Retragerea ocrotirii divine aduce cu sine judecăţi la care prigonitorul prea puţin se gândeşte. Această acţiune este urmarea alegerii şi hotărârii înverşunate a păcătosului, care-l sileşte astfel pe Dumnezeu să-şi retragă mila protectoare de deasupra capului lui. Judecata lui Dumnezeu manifestată asupra Ierusalimului rămas nepocăit, ne descoperă felul cum s-a manifestat aceeaşi judecată şi faţă de prigonitorii sfinţilor lui Dumnezeu, în timpul pe care îl are în vedere trâmbiţele.

     "Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui.
     Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul I s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 44, 45.

Ceea ce trebuie să reţinem este că felul în care s-a manifestat judecata sau mânia lui Dumnezeu, prin retragerea protecţiei divine, în timpul primelor şase trâmbiţe, va fi exact acelaşi fel cum va proceda Dumnezeu în timpul celor şapte plăgi, cu deosebirea că, la vremea aceea, tot pământul va fi lipsit de harul lui Dumnezeu, cu excepţia celor 144.000. Cele şase trâmbiţe stau ca mărturie pentru ceea ce se va întâmpla în timpul lipsit de har, asupra Babilonului cel mare!