De la aur la lut

Istoria omenirii reprezintă o carte deschisă pentru ochiul cercetător al studentului profeţiilor, şi am în vedere, desigur, o istorie corectă aşa cum este ea consemnată în Sfintele Scripturi. Întrucât Tatăl nostru ceresc a cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii noastre cerbicia poporului evreu precum şi eşecul de a împlini voia lui Dumnezeu pe pământ, pentru că a ştiut că nici biserica creştină nu va fi în stare să pună capăt manifestărilor păcatului în sânul ei, ne-a dezvăluit istoria umanităţii din timpul împăratului Nebucadneţar şi până la întemeierea definitivă a împărăţiei lui Dumnezeu pe un pământ refăcut, adus la starea lui de odinioară, înainte de a intra păcatul în lumea oamenilor. Printr-o singură imagine, aceea a unei statui, Dumnezeu ne oferă panorama istoriei lumii noastre, care a trebuit să se desfăşoare potrivit cu chipul sau statuia din visul lui Nebucadneţar, din pricina păcatului şi a neascultării de cuvintele lui Dumnezeu a celor aleşi.

Chipul din acel vis este alcătuit din mai multe metale, începând cu cel mai preţios, aurul, şi sfârşind cu fierul în amestec cu lut. Niciodată statuile făurite de iscusiţi meşteri sculptori nu sunt gândite a fi alcătuite din mai multe metale, cu atât mai mult din fier amestecat cu lut, o compoziţie stranie care nu are nici un fel de utilitate practică, cu atât mai mult dacă aceasta ar defini structura picioarelor (propriu-zis a labelor) şi a degetelor acestora - locul care conferă stabilitate oricărei statui. Cu toate acestea, Dumnezeu ne înfăţişează istoria noastră planetară din perspectivă divină, căci El nu gândeşte aşa cum gândim noi. 

Acel chip, acea statuie, cu toate că are înfăţişare de om, reprezintă cel mai fidel regresul sau degradarea omenirii de la aur la lut. Asta înseamnă că omenirea nu a evoluat în adevăratul sens al cuvântului, ci s-a degradat continuu în ce priveşte gloria dar şi din punct de vedere religios şi mai ales moral. Treapta cea mai de sus a strălucirii omeneşti a fost atinsă în timpul Imperiului Babilonian; nici un alt imperiu şi nici o altă ţară de pe glob nu au mai atins vreodată o aşa măreţie. Şi noi vorbim aici de lumea antică. Discrepanţa dintre aur şi lut este evidentă şi în acelaşi timp uluitoare. Lutul este practic ceva fără valoare, nu preţuieşte mare lucru şi nu se poate ridica niciodată la valoarea aurului. Nu are strălucire deloc şi este inferior din toate punctele de vedere.

     "Imaginea descoperită lui Nebucadneţar, în timp ce reprezintă deteriorarea împărăţiilor pământului în putere şi glorie, de asemenea reprezintă în mod potrivit deteriorarea religiei şi moralităţii popoarelor acestor împărăţii. Pe măsură ce naţiunile uită de Dumnezeu, în aceeaşi proporţie devin slabe din punct de vedere moral." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168, par. 4.

Ei bine, fierul în amestec cu lutul denotă lipsă de valoare şi o degradare a strălucirii lumii noastre până la treapta cea mai de jos posibilă. Acest amestec ciudat reprezintă prea bine lumea contemporană şi are de-a face cu timpul prezent. 

Cele patru metale care alcătuiesc statuia până la labele acesteia, adică aurul, argintul, arama şi fierul, sunt simboluri pentru cele patru mari imperii mondiale care s-au perindat pe scena lumii noastre exact în măsura în care biserica iudaică a dat dovadă de neascultare faţă de Dumnezeu, neîmplinind făgăduinţele Lui ca popor favorizat în cel mai înalt grad. Aceste imperii sunt: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma păgână. Cu toate că imperiul cel vast roman a dăinuit cel mai mult în timp, se ştie că a fost şi cel mai decăzut moraliceşte. Prăbuşirea lui s-a datorat îndeobşte idolatriei excesive, a depravării şi deci a degradării morale din cale afară. Până la Imperiul Roman degradarea morală nu a atins cotele cele mai de jos. Acest imperiu este reprezentat în altă viziune profetică, de astă dată a profetului Ioan de pe insula Patmos, în forma unei fiare absolut dubioase, întocmai după cum chipul din visul lui Nebucadneţar iese din tiparele cunoscute de oameni, din sfera naturalului, a acelor legi după care se sculptează propriu-zis statuile. "Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu." Apocalipsa 13,2.

Prin această imagine, a unei fiare curioase, Dumnezeu ne descoperă de fapt cum Roma antică a asimilat tot ce aparţinea imperiilor anterioare, de dinaintea ei, întrucât leopardul este un simbol al Imperiului Macedonean, ursul, o reprezentare fidelă a Imperiului Medo-Persan, iar leul, o înfăţişare a opulentului Imperiu Babilonian. Aşa sunt reprezentate aceste imperii în altă parte a cărţii lui Daniel. Vezi Daniel 7,1-7.

Prin urmare, deteriorarea unui imperiu sau a unei naţiuni, ori a popoarelor lumii, vine atunci când acestea asimilează prin cucerire sau politică şi diplomaţie tot ce a fost rău, în plan religios şi moral, de la înaintaşii lor. Când în cultură şi în educaţie se copiază şi se însuşesc lucruri fără valoare, lucruri ce subliniază filozofia unei vieţi lipsite de credinţa în Dumnezeul cerului, în calitatea Lui de Creator şi Răscumpărător, atunci naţiunea care a făcut acest lucru se va degrada religios şi moral, îndepărtându-se şi mai mult de Dumnezeu. În acest caz, legile după care se guvernează vor fi pe măsura lipsei Divinităţii în mijlocul acelei societăţi.

Mesajul lui Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar, prin acea statuie deosebită ce iese din sfera naturalului, având în vederea amestecul metalelor din care părea că este făurită, este acela că, cu cât un imperiu sau o naţie se îndepărtează de Dumnezeu, cu atât ajunge inferior sau inferioară pe scara valorilor religioase şi morale. Aşadar, se pierde nu numai măreţia şi puterea, ci şi principiile morale ce ar trebui să caracterizeze o societate sau un stat sănătos şi liber. 

Acum, dacă cele patru mari imperii mondiale au apus, dacă aurul, argintul, arama şi fierul sunt de domeniul trecutului, înseamnă că compoziţia de fier şi lut trebuie să caracterizeze lumea noastră modernă. Vom vedea că tocmai acesta este adevărul. Trebuie să ajungem să cunoaştem că nu suntem sus, în pofida tehnologiei şi a ştiinţei, a inventicii, a tuturor înlesnirilor care ne fac viaţa mai uşoară, ci pe scara valorii morale ne aflăm pe treapta cea mai de jos, ultima; că din punct de vedere religios, în pofida faptului că ne declarăm creştini sau credincioşi, suntem neloiali lui Dumnezeu, mult prea departe de Dumnezeu. Suntem pur şi simplu călcătorii legii Sale, idolatrii în adâncul inimii noastre, şi asta pentru că iubim mai mult lumea şi nu pe Dumnezeu. Într-o împrejurare, Mântuitorul a făcut cunoscut ucenicilor Săi, printr-o întrebare retorică, starea spirituală, deci religioasă, şi morală a generaţiei din urmă, adică a noastră, a tuturor celor care pretindem cu emfază că credem în Dumnezeu, că suntem creştini. "Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Luca 18,8.

Observăm că vorbeşte despre timpul revenirii Sale, ceea ce înseamnă că face referire la o generaţie de oameni care trăiesc în preajma celei de a doua veniri a Mântuitorului pe norii cerului. Rămâne adevărat atunci că fierul amestecat cu lutul simbolizează tocmai această generaţie de oameni, despre care Isus a lăsat să se înţeleagă în mod convingător că nu îl cunoaşte, fiindcă nu are credinţa mântuitoare. Este de-a dreptul uimitoare deteriorarea popoarelor, deci a oamenilor, în ce priveşte puterea morală, gloria şi credinţa în Dumnezeu! 

Apariţia celor patru mari imperii mondiale a fost doar o consecinţă firească a necredinţei poporului iudeu; iar fierul amestecat cu lutul trebuie să fie tot o consecinţă firească dar de astă dată a apostaziei bisericii creştine protestante de la Legea morală a lui Dumnezeu! Vedem deci cum istoria trecutului se repetă şi se confirmă în timpul nostru, din pricina apostaziei bisericii lui Dumnezeu. Niciodată nu s-ar fi ajuns la fier amestecat cu lut dacă biserica apostolică ar fi încheiat lucrarea lui Dumnezeu în biruinţă. Dar, pentru că a fost îngenuncheată de Satana, timpul venirii lui Isus s-a amânat cu două mii de ani, răstimp în care forţele satanice au pus bazele pentru cea mai nenorocită şi blestemată combinaţie posibilă - fier amestecat cu lut. 

Noi putem să vedem în această combinaţie malefică foarte bine formarea papalităţii, nimeni alta decât biserica apostolică plină de idolatrie şi necredinţă din cauza pierderii Evangheliei şi a Duhului Sfânt. Papalitatea este un amestec între puterea cezarilor, adică a puterii împărăteşti deţinute de imperiile timpului, şi puterea decăzută şi idolatră a unei biserici căreia îi mai rămăsese numele de biserică creştină. Acest amestec a făcută să se numească pe deasupra şi universală sau catolică. Cu toate acestea, partea statuii din visul lui Nebucadneţar, care înfăţişează fierul în amestec cu lutul din care sunt formate labele picioarelor şi degetele acestora, reprezintă simbolul perfect al lumii din timpul prezent, întrucât profeţia aceasta extraordinară a avut ca scop urmărit de Dumnezeu să scoată în evidenţă, în mod sumar, deci succint, doar acele puteri care au dus degradarea omului până la treapta cea mai de jos posibilă, loc unde lucrarea mântuirii să fie aproape cu neputinţă de realizat.

Cele patru mari imperii ale timpului lor au fost o adevărată calamitate pentru Israelul apostaziat. Filozofia existentă în interiorul acestora, mai cu seamă cea a Babilonului antic, unde cei mai mulţi evrei şi-au făcut reşedinţa lor permanentă, deci casa lor, a fost asimilată de către învăţaţii evrei devenind astfel înţelepciunea evreiască. Aceasta a stat la baza educării poporului iudeu în respingerea lui Mesia şi îndepărtarea lui de la toate privilegiile pe care Dumnezeu i le dăduse. Astfel, dacă scopul urmărit de către Satana a fost distrugerea naţiei evreieşti prin îndepărtarea lor de Dumnezeu, răpindu-le toate privilegiile spirituale, atunci, în acelaşi fel, putem spune că prin amestecul dintre fier şi lut scopul lui este acela de a aduce o mare amăgire şi distrugerea lumii noastre. Înseamnă că în cultura şi în sistemul de educaţie din prezent trebuie să se regăsească aceeaşi filozofie deşartă şi aceleaşi principii care conduc pe oameni departe de Dumnezeu. Altfel ce ar fi putut pune bazele pentru cea mai dubioasă şi totodată spectaculoasă combinaţie posibilă, aceea între fier şi lut? 

Amestecul dintre fier şi lut este o încercare şi un plan diabolic, drăcesc ce are în vedere supunerea lumii noastre, prin obţinerea închinării de către Satana. Călcarea în picioare a tuturor libertăţilor fundamentale, dintre care cele mai măreţe sunt libertatea conştiinţei şi libertatea sufletului în care locuieşte Hristos, va fi opera nimicitoare a fierului amestecat cu lutul. Papalitatea a fost experimentul reuşit al lui Satana în punerea bazelor pentru fier în amestec cu lutul! Ne aşteaptă, aşadar, ceva mai groaznic decât ceea ce au trăit cei din Evul Mediu. Cuvântul lui Dumnezeu nu are cum să mintă deoarece stă scris în această privinţă: "căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta." Daniel 12,1.

Doresc să accentuez un lucru deosebit de important în legătură cu profeţia referitoare la chipul înfăţişat în visul lui Nebucadneţar. Scopul lui Dumnezeu cu acest vis a fost acela de a descoperi principalele puteri împărăteşti ale lumii, principalele puteri politice care din cauza spiritului, filozofiei şi caracterului lor au lăsat în urma lor o puternică influenţă asupra lumii, dar mai ales asupra poporului lui Dumnezeu, îndeosebi poporul iudeu. Ele au fost mijloacele lui Satana pentru făurirea unei împărăţii în care să nu existe Dumnezeu şi, dacă s-ar fi putut, nici prezenţa fizică a bisericii Sale. Ele au apărut pe scena lumii noastre din cauza apostaziei poporului evreu. Influenţa lor a modelat societatea, cultura, educaţia şi, deci, modul de gândire al omului în aşa fel, încât Dumnezeu să nu-şi aibă locul Lui cuvenit în conştiinţa şi sufletele oamenilor. Principiul călăuzitor al acestor imperii a fost doar sabia, adică guvernarea şi rezolvarea tuturor problemelor pe calea sabiei. Unde este prezentă calea sabiei, niciodată nu putem vorbi despre prezenţa căii lui Dumnezeu, care este Evanghelia sau Isus Hristos. 

Dumnezeu a dorit să-i transmită în felul acesta, prin acel vis, lui Nebucadneţar, că toată puterea şi gloria lumii nu durează în timp, că nici un imperiu nu poate dăinui fără cunoaşterea lui Dumnezeu şi că El este acela care deţine controlul asupra tuturor evenimentelor care au loc pe acest pământ, indiferent ce alegeri fac oamenii. Toată puterea lumii va avea un final definitiv până la urmă, totul sfârşindu-se printr-o încercare eşuată şi perimată între fier şi lut. Doar atât a mai rămas din gloria şi puterea acestei lumii, pe care Satana a ţinut cu toată încăpăţânarea să o facă propria lui împărăţie. Aurul se va perima o dată cu trecerea timpului şi va ajunge doar fier amestecat cu lut.

Mai mult, Dumnezeu a urmărit de asemenea să-i înfăţişeze marelui împărat doar acele puteri politice, împărăteşti care au avut un cuvânt greu de spus în pregătirea lumii noastre pentru dezastrul final. Trebuie să observăm că visul este dat unui împărat idolatru care adora puterea de a guverna supuşii săi. De aceea, în visul său îi sunt prezentate cele patru mari imperii, de la Babilon până la Roma păgână, iar sub amestecul de fier şi lut o altă putere care trebuie să fie prezentă în mod deosebit în vremea sfârşitului, în apropierea revenirii lui Hristos. Dumnezeu nu a avut neapărat în vedere perioada Evului Mediu unde papalitatea a domnit ca un despot. Pur şi simplu sare peste această perioadă.

De ce trebuie să înţelegem în acest fel mesajul lui Dumnezeu? În primul rând, visul este dat unui monarh păgân, idolatru, care nu îl cunoştea pe Dumnezeu. Visul lui măreţ, ţelul lui suprem în viaţă au fost acelea de a face din Babilon o împărăţie nemuritoare. Vedem aceasta în porunca pe care ulterior a dat-o pentru făurirea unei statui în întregime de aur. Prin aceasta a arătat că nu este dispus să accepte realitatea pe care Creatorul cerului a avut bunăvoinţa de a i-o înfăţişa în vis. A ţinut morţiş, exercitându-şi toată autoritatea împărătească, de a-şi impune propria variantă a felului cum trebuie să arate viitorul pentru totdeauna. A cerut închinare, deci supunere necondiţionată, tuturor celor prezenţi pe câmpia Dura, a reprezentanţilor tuturor teritoriilor ocupate de Babilon. 

Interesul monarhului a fost partea politică, partea care viza puterea împărătească asupra lumii. El considera că această putere i-a fost dată pentru totdeauna de către zeii reprezentaţi prin chipurile cioplite înaintea cărora se închina. El nu îl cunoştea pe Dumnezeul cerului, ca atare nu era un credincios, un ucenic al lui Hristos. De aceea, visul trebuia să cuprindă acele puteri care vor urma în succesiune după Imperiul Babilonian, puteri ce aveau să conducă lumea exact prin aceeaşi metodă - sabia. Interesul lui Dumnezeu cu Nebucadneţar a fost să-l facă să înţeleagă ce se va alege de lume în plan politic, în ce priveşte autoritatea împărătească prin care se guvernează supuşii. Nu a căutat să-i înfăţişeze ce se va întâmpla cu biserica Sa pe pământ. Acest lucru îl face doar cu Daniel, cu ucenicul credincios al lui Dumnezeu, căruia îi înfăţişează în viziune nu numai puterile politice ale lumii, ci inclusiv manifestarea tainei fărădelegii în biserica Sa de-a lungul timpului, între căderea bisericii apostolice şi perioada laodiceană. 

Aşadar, în statuia din visul marelui împărat sunt cuprinse doar acele puteri politice ale căror glorie şi putere ajung până la nivelul de fier amestecat cu lut. Asta înseamnă că amestecul dintre fier şi lut vizează doar epoca modernă, lumea contemporană, sau lumea care are de-a face cu generaţia vremii sfârşitului. Când întinsa profeţie a celor două mii trei sute de zile profetice avea să fie dezlegată, puţin mai înainte de anul 1844, partea referitoare la acest amestec trebuia să iasă în evidenţă ca singura care a mai rămas să se împlinească. 

Nu este nici o greşeală dacă cineva asemuieşte cele zece degete ale labelor statuii cu cele zece regate în care a fost împărţit Imperiul Roman de Apus; de asemenea, nu este o problemă dacă vedem în amestecul fier-lut papalitatea, fiindcă până la urmă chiar aşa a fost în Evul Mediu. Ceea ce vreau să spun este că această magnifică profeţie are în vedere lucruri mult mai înalte, pe potriva minţii Celui preaînalt, fiindcă ea, profeţia, este Evanghelia despre istoria lumii noastre în plan politic prezentată în formă de vis unui monarh păgân. Voi dovedi cum Duhul Sfânt ne oferă adevărata interpretare a amestecului dintre fier şi lut. Nu va fi deloc interpretarea mea. Nu doresc să fiu original; nu mă interesează să aduc ceva nou în interpretarea profeţiei, ci am căutat şi caut să înţeleg felul de gândire al Duhului Sfânt peste tot în profeţia biblică. Mă interesează pur şi simplu să înţeleg Evanghelia în profeţie, dar numai din perspectivă divină. Extraordinara şi unica solie a îngerului al treilea conţine singura interpretare adevărată a tuturor profeţiilor biblice, mai cu seamă a acelora care îşi găsesc împlinirea în timpul prezent, chiar sub ochii noştri. 

Deci, papalitatea ca putere religioasă, ca biserică ce pretinde că este biserica lui Dumnezeu pe pământ, infailibilă ca şi capul ei - papa, nu este cuprinsă în acel vis. Ea este descoperită în toate celelalte profeţii biblice doar profeţilor lui Dumnezeu, nu păgânilor, care trebuiau făcuţi să înţeleagă cum se manifestă taina fărădelegii. Prin profeţii Săi credincioşi, Dumnezeu a căutat să-i ajute pe toţi cei credincioşi să priceapă ce se întâmplă până la urmă cu poporul Său, sau care va fi soarta bisericii sale, şi cum a fost asuprită în modul cel mai înfiorător de o putere care îşi aroga o autoritate asupra sufletelor lor, susţinând că a fost îmbrăcată cu această putere de Dumnezeu şi că acţionează doar în numele lui Dumnezeu. 

Nebucadneţar nu trebuia să înţeleagă cine va asupri cel mai rău poporul lui Dumnezeu pe pământ, sau care va fi soarta bisericii Sale, întrucât el nu avea astfel de preocupări. Singura lui preocupare, după cum am spus deja, era puterea lumească, stăpânirea lumii în mod permanent, căci el chiar credea că Babilonul nu va trece niciodată. Cuvintele profeţiei sunt cât se poate de elocvente în aceste sens. "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7.

Babilonul din prezent clădeşte pe exact acelaşi principiu de viaţă, întrucât cuvintele de mai sus au de-a face cu Babilonul cel mare. Dar ele nu sunt decât ecoul de peste timp al Babilonului antic, care credea că este nemuritor. "Tu ziceai: >În veci voi fi împărăteasă!<, şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească." Isaia 47,7. 

Aşadar, Dumnezeu prezintă marelui monarh principalele împărăţii politice care au lăsat urme adânci în cultura, educaţia şi conştiinţa oamenilor, şi a căror influenţă nefastă s-a răsfrânt şi asupra bisericii lui Dumnezeu de-a lungul timpului, impregnând-o cu necredinţă, cu o lipsă de încredere în Dumnezeul cerului, ceea ce a condus în cele din urmă la apostazie. După Roma antică, în vis Dumnezeu sare direct la epoca modernă, întrucât ea va fi o repetare a istoriei trecutului. Rămâne ceva din fierul sau tăria Romei antice, care va fi amestecat cu lut, un simbol perfect al apostaziei bisericii creştine, în speţă al protestantismului apostaziat. Ca să iasă în evidenţă şi să existe, lutul are nevoie de ceva tare care să-l susţină. Iar spiritul rezultat în urma acestui amestec nelegiuit va fi spiritul acelor puteri pământeşti care au căutat să distrugă pe copiii lui Dumnezeu. Dar amestecul dintre fier şi lut va fi dezbătut în studiul următor. 

Ispitirea lui Hristos în pustie

La botezul lui Hristos, o voce din cer s-a făcut auzită, zicând: "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea".  Matei 3,17. Imediat după aceasta, Hristos a intrat în pustia ispitei și și-a început postul îndelungat, iar, în slăbiciunea Sa, Satana a venit la El și L-a ispitit.

De ce la începutul slujirii Sale publice, Hristos a fost condus în pustie pentru a fi ispitit? Duhul L-a condus către locul acela, iar El s-a dus, nu în numele Său, ci în numele nostru, să biruiască pentru noi. Nu a existat nicio constrângere. El a fost condus de Duhul, omenescul Său trebuind să fie pus la probă, ca unul care se angajase să stea în fruntea neamului omenesc căzut.

Hristos fusese și era și atunci în perfectă armonie cu Tatăl. El urma să fie încercat și pus la probă ca reprezentant al neamului omenesc. El a fost condus de Duhul în pustie spre a se întâlni cu dușmanul în luptă personală, ca să-l înfrângă pe acela care pretindea că este conducătorul împărățiilor lumii.

În timp ce se afla în pustie, Hristos a postit, dar El nu a simțit foamea. Angajat într-o rugăciune constantă către Tatăl Său în vederea pregătirii de a rezista adversarului, Hristos nu a simțit chinurile foamei. El și-a petrecut timpul rugându-se cu seriozitate, fiind ascuns în Dumnezeu. Era ca și cum se afla în prezența Tatălui Său. El căuta tărie în vederea întâlnirii cu dușmanul, pentru asigurarea că va primi har ca să aducă  la îndeplinire tot ceea ce El urma să facă pentru oameni. Gândul la războiul dinaintea Lui l-a făcut să uite orice altceva, iar sufletul Lui a fost hrănit cu pâinea vieții, la fel cum astăzi vor fi hrănite acele suflete ispitite care merg la Dumnezeu pentru ajutor. El s-a ospătat din adevărul pe care trebuia să-l dea oamenilor și care avea putere de a-i elibera de ispitele lui Satana. El a văzut sfărâmarea puterii lui Satana asupra celor căzuți și ispitiți. El s-a văzut pe Sine vindecând bolnavii, mângâindu-i pe cei fără speranță, înveselind pe cei deznădăjduiți și propovăduind Evanghelia celor săraci - făcând lucrarea pe care Dumnezeu i-a stabilit-o; și El nu și-a dat seama de vreun simțământ al foamei până nu s-au încheiat cele patruzeci de zile ale postului Său.

Viziunea a trecut și, apoi, cu o dorință puternică, natura umană a lui Hristos a cerut hrană. Acum a fost ocazia lui Satana de a trece la atac. El se hotărî să apară ca unul dintre îngerii de lumină care i se arătaseră lui Hristos în viziunea Sa.

Hristos se afla în pustie, fiarele sălbatice fiind singurii Săi tovarăși și tot ceea ce îl înconjoară tindea să-L facă să-și dea seama de omenescul Său. Deodată apare un înger în fața Lui, aparent unul dintre îngerii pe care i-a văzut nu demult, și i se adresează în cuvintele: "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini". Matei 4,3.

"Dacă ești Fiul lui Dumnezeu." Iată insinuarea neîncrederii. Cuvintele îi răsună cu amărăciune în minte. În tonurile vocii sale este o expresie a neîncrederii totale. El a ridiculizat ideea cu privire la Hristos, Majestatea cerului, care a fost lăsat în pustie pentru a suferi de foame. Ar trata Dumnezeu în felul acesta pe propriul Său Fiu? L-ar lăsa El în pustie împreună cu fiarele sălbatice, fără mâncare, fără tovarăși, fără mângâiere? El insinuează că Dumnezeu nu a vrut niciodată ca Fiul Său să să afle într-o asemenea stare ca aceasta. "Dacă ești Fiul lui Dumnezeu", spune el, "arată-ți puterea Ta, scutindu-te de această foame apăsătoare. Poruncește pietrei acesteia să se facă pâine."

Cuvintele din cer, "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea", răsunau încă în urechile lui Satana. Dar era hotărât să-l facă pe Hristos să nu creadă această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu era asigurarea lui Hristos în ce privește misiunea Sa divină. El venise să trăiască ca un om printre oameni și cuvântul era cel care a declarat legătura Sa cu cerul. Scopul lui Satana era să-l facă să se îndoiască de acest cuvânt. Dacă încrederea lui Hristos în Dumnezeu ar putea fi zdruncinată, atunci Satana știa că victoria din întregul conflict urma să fie a lui. El l-ar putea birui pe Iisus. El spera că sub forța descurajării și a foamei extreme, Hristos își va pierde credința în Tatăl Său și va face o minune în numele Său. Dacă ar fi făcut acest lucru, planul mântuirii ar fi fost distrus.

Și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răspunzând, a spus: "Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu". Hristos fusese avertizat să nu se certe cu Satana. Și, deși l-a recunoscut de la început, El nu a fost provocat să intre în controversă cu el. Întărit cu amintirea glasului din cer, El s-a odihnit în dragostea Tatălui Său. El nu avea să discute cu ispita.

Satana l-a ispitit pe primul Adam în Eden, iar Adam a discutat cu inamicul, oferindu-i astfel avantajul. Satana și-a exercitat puterea sa hipnotică asupra lui Adam și Evei, iar această putere s-a străduit să o exercite și asupra lui Hristos. Dar după ce cuvântul Scripturii a fost citat, Satana a știut că nu are nici o șansă de a triumfa.

Satana a venit la Hristos sperând să obțină victoria. El a crezut că are toate avantajele asupra Lui. Dar a fost învins prin blândețea și smerenia Mântuitorului și prin încrederea Sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Blând și smerit, și aparent neputincios, Hristos era mai puternic decât omul puternic înarmat. O, cât s-a străduit Satana să-L facă să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu! Dar toate eforturile sale nu au reușit să-l facă pe Hristos să se abată de la credința Sa.

Mântuitorul nostru putea primi revelația cerească fără să devină înfumurat. Să căutăm smerenia Lui. Vrăjmașul este subtil și foarte îndrăzneț, însă nu este invincibil. El este un om puternic înarmat, dar dacă ne ținem aproape de Căpitanul mântuirii noastre, folosind arma pe care El ne-a dat-o, vom fi victorioși. Satana este înarmat cu sofisme și declarații înșelătoare. Este o greșeală să-i cităm cuvintele și apoi să încercăm să le respingem. Acest lucru îi oferă întotdeauna un avantaj. Țineți-vă aproape de Hristos. Nu spuneți tot ce știți, gândindu-vă astfel să încurcați vrăjmașul. Permițându-vă să-l contraziceți, îi dați ocazia să vă deruteze prin raționamentul său subtil.

Nu putem fi biruiți atâta vreme cât punem întreaga noastră dependență asupra lui Dumnezeu și stăm fermi în puterea Lui. Când suntem ispitiți, trebuie să ne smerim. Trebuie să păstrăm pentru noi cuvintele de ceartă, de dispută cu care credem că am putea încurca vrășmașul. Ceea ce dorim să spunem ar putea fi perfect adevărat, dar Dumnezeu nu dorește ca poporul Său să contrazică sugestiile lui Satana. Lăsați-le să ia poziție pe platforma adevărului etern și lăsați singura lor armă să fie cuvântul "Stă scris". Acest lucru îi va aduce mai multă confuzie decât orice acuzație pe care noi înșine am putea-o aduce împotriva sa. El a folosit cuvântul lui Dumnezeu frecvent la adunările cerești. Cuvintele lui Dumnezeu stau ferm pentru totdeauna. Nu pot fi schimbate.

Din experiența lui Hristos în pustia ispitirii, putem să învățăm  că nu există nicio biruință fără luptă. Amintiți-vă că această ispită a venit la Hristos imediat după ce cerurile au fost deschise și Duhul lui Dumnezeu, ca un porumbel de aur șlefuit, s-a așezat asupra Lui. În pustie, El ținuse o strânsă comuniune cu Dumnezeu. Apoi furtuna ispitei a căzut asupra Lui.

Nu este tot așa și cu noi? După ce Domnul ne-a acordat cele mai bogate binecuvântări, nu vin unele încercări dureroase pentru a ne întuneca sufletele și a ne face să ne îndoim de bunătatea lui Dumnezeu? Să ne amintim, în astfel de momente, că Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem ispitiți și noi, și că, prin puterea Lui, putem birui. Să ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciune și post.

După ce ne-a fost acordată o mare cinste, atunci este timpul să umblăm în umilință cu Dumnezeu. După ce Pavel fusese primit în al treilea cer, a fost lovit de o nenorocire. Domnul își pregătește poporul pentru ispită. Înaintea unei mari încercări, El le oferă o descoperire mai clară decât de obicei a prezenței, a compasiunii și iubirii Sale.

A dat mărturie Duhul Sfânt cu privire la înfierea noastră? Ni s-a dat o însărcinare pentru a face o lucrare specială? Și asta nu ne aduce aproape întotdeauna o zi de încercare? Dar ne este dată suficientă putere pentru încercare. Dumnezeu va răspunde cu siguranță la rugăciunile celor care lucrează cu smerenie și credință. Asigurarea binecuvântării lui Dumnezeu nu trebuie să ne înalțe în ochii noștri. Ci ar trebui să ne conducă la înălțarea lui Dumnezeu. Dacă vom păstra spiritualitatea credinței noastre și vom umbla smeriți cu Dumnezeu, vom fi înzestrați cu arma: "Stă scris". Prin Hristos vom fi capabili să răspundem cu înțelepciune și fermitate și nu vom fi biruiți și conduși în ispită. Hristos a biruit pentru noi și, dacă urmăm exemplul Său, cuvintele noastre vor fi puține, adevărate și curate.

Hristos nu a trebuit să postească patruzeci de zile din cauza stricăciunii interioare sau pentru a-și supune eul. El era lipsit de păcat. El a postit din cauza noastră. El fusese înălțat de Dumnezeu, dar s-a smerit pe Sine însuși și, când ar fi putut profita de circumstanțe pentru a se favoriza pe Sine, El nu a făcut acest lucru.

S-ar putea să fim nevoiți să ținem regim pentru luptă, asemenea atleților care sunt moderați în toate lucrurile. Cei care iau parte la concursuri lumești de tărie fizică se pregătesc prin antrenament atent. Pavel spune: "Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări," și adaugă: "Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji". 1Corinteni 9,25.

În timpul postului Său, Hristos a păstrat comuniune cu cerul. Iar postul pe care am putea fi chemați să-l suportăm va fi înțeles de Cel care știe. El a luat asupra Lui infirmitățile noastre naturale, pentru ca El să știe cum să ne ajute. În fiecare ispită El ne pregătește o cale de scăpare.

Satana a venit la Adam și Eva cu sugestia că, interzicându-le să mănânce fructul pomului cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu îi lipsea de binecuvântări bogate, de onoare și înălțare care de drept le aparțineau. L-au ascultat, i-au acceptat sugestiile și au căzut. Astăzi, Satana duce mai departe cu zel lucrarea sa de ispitire și va obține multe biruințe asupra celor care nu veghează la rugăciune.

Hristos a fost ispitit în toate lucrurile, așa cum suntem ispitiți și noi. Fie ca cei care sunt îngenuncheați de încercare și ispită și care simt că prietenii lor i-au părăsit, să se gândească la Hristos, despre care Dumnezeu a spus: "Acesta este Fiul Meu preaiubit", singur în pustie, întâmpinând ispite mai severe decât oricare alte ispite cu care ei se confruntă. Să nu renunțe cu disperare, ci să întindă o mână tremurândă a credinței pentru a apuca mâna care este întinsă pentru a mântui. Fie ca ei să-și îndrepte sufletele neputincioase spre Isus, care, pentru că El a trecut prin această experiență, știe cum să-i elibereze pe cei ispitiți. - Letter 159, 1903. (Manuscript Releases, vol. 21.)

Pierdut pentru veşnicie sau o pierdere veşnică?

Titlul acestui studiu nu are în vedere sufletul omului, adică salvarea lui, ci mai degrabă o situaţie în care Isus Hristos s-ar fi putut afla, dacă ar fi dat greş în împlinirea planului mântuirii. Aşadar, titlul face referire doar la persoana Mântuitorului, mai exact la probabilitatea reală de a fi fost învins de către Satana.

Potrivit concepţiei adventiste, aşa cum a prins ea rădăcină în interiorul adventismului din România, se crede cu toată convingerea că Isus Hristos ar fi putut să piară pe vecie, dacă ar fi eşuat în îndeplinirea planului mântuirii, dând credit fie şi unui singur principiu rău în gândire, vorbire, manifestare şi guvernare, ce caracterizează împărăţia întunericului. Am specificat adventismul din România, întrucât nu ştiu cum stau lucrurile în alte părţi, cu excepţia adventismului anglofon. O să clarific acest lucru un pic mai târziu. 

Aşadar, se crede chiar cu convingere că Mântuitorul ar fi fost pierdut pentru veşnicie dacă nu ar fi reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu întru totul, fără greşeală, în ce priveşte salvarea omului păcătos. Există cel puţin două paragrafe care fac referire la această problemă, iar ele se găsesc în cartea Hristos Lumina Lumii. Ele au fost traduse în felul următor: 

     "În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, penultimul paragraf.

     "Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie." Hristos Lumina Lumii, cap. Biruinţa, ultimul paragraf.

După cum putem observa, ambele paragrafe vorbesc despre un risc real pentru Hristos, acela de a fi înfrânt şi pierdut pentru veşnicie. Cu alte cuvinte, înfrângerea lui Hristos de către Satana, ar fi adus pierzania definitivă a Mântuitorului şi, deci, inexistenţa Sa în interiorul Dumnezeirii. Aceasta este înţelegerea celor mai mulţi, dacă nu chiar aproape a tuturor credincioşilor adventişti de limbă română. De ce de limbă română? Din simplul motiv că aşa sună traducerea celor două paragrafe din cartea menţionată mai sus. Nu doresc să fac vreo referire la motivele de care a fost călăuzit traducătorul, întrucât nu le cunosc, şi nici măcar nu este important acest lucru. Este adevărat, se pot face greşeli de traducere fără intenţie, fără rea-voinţă, iar eu cred că traducătorul (traducătorii) a făcut această lucrare de traducere într-un mod cu totul sincer. Personal, ştiu ce implică munca de traducere, precum şi unele primejdii ce stau la pândă atunci când nu este pătruns sensul cuvintelor care dau o anumită putere, în anumite contexte, mai ales scrierilor inspirate.

Când omul inspirat de Dumnezeu este impresionat cu anumite gânduri despre un anumit aspect al misiunii Mântuitorului, sau oricare alt aspect privitor la marile adevăruri ale Evangheliei, el foloseşte tocmai acele cuvinte care au menirea de a exprima cel mai bine gândul sau ideea cu care a fost impresionat de către Duhul Sfânt. Cuvintele nu sunt induse cu forţa minţii lui prin acţiunea puterii Duhului Sfânt, ci scriitorul aflat sub inspiraţie divină alege din repertoriul vocabularului însuşit în şcoala vieţii, a propriului său vocabular,  mai ales dacă a citit mult şi bine, acele cuvinte sau expresii care dau o notă aparte ideii pe care caută să o exprime cel mai limpede posibil, astfel încât, pe cât cu putință, să nu dea ocazia chiţibuşarilor de a ajunge la interpretări eronate ale gândului respectiv, distorsionând adevărul lui Dumnezeu, îmbrăcat cu putere de sus. 

Este extraordinar de important felul cum este aşternut în cuvinte omeneşti, slabe aşa cum sunt ele, un adevăr divin de o importanţă colosală. Am observat, de-a lungul anilor, că toţi scriitori inspiraţi au scris cât se poate de îngrijit, simplu şi clar, fiind foarte atenţi în redarea cât mai exactă a gândurilor inclusiv viziunilor pe care le-au avut în minte. Scrisul şi exprimarea aparţin în exclusivitate omului, Inspiraţia divină având de-a face în schimb cu gândurile care se formează în mintea omului lui Dumnezeu. Oamenii inspiraţi, sau care se află într-o bună şi permanentă legătură cu Dumnezeu, deci care nu au neapărat viziuni, sunt făcuţi să înţeleagă, treptat ce-i drept, marile adevăruri ale Evangheliei numai prin puterea de iluminare a Duhului Sfânt asupra minţii, fiind aduşi în situaţia de a pricepe sensul lor exact la momentul oportun, adică atunci când deja au ajuns, pe calea sfinţirii, la o educare a minţii ce a fost făcută capabilă să interacţioneze şi să cunoască mintea lui Dumnezeu. Astfel, adevărurile Evangheliei veşnice se înlănţuiesc unul de altul în mintea ucenicului lui Hristos, formând tezaurul lui Dumnezeu încredinţat omului spre mântuire. 

Trebuie să existe o potrivire cât mai precisă între gândul înţeles, atât cât a putut fi înţeles de scribul lui Dumnezeu, cu care a fost impresionată mintea lui, şi cuvintele în care a fost aşternut. Numai pe calea aceasta, în scris, lăsând la o parte întruparea, se putea descoperi Dumnezeu oamenilor; nu exista altă posibilitate întrucât singurul mijloc de abordare a omului era limba în care vorbea acesta, o limbă alcătuită din cuvinte şi expresii care sunt prea sărace să redea întreaga slavă a cunoştinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a reuşit să ajungă la noi, mai înainte de întruparea Mântuitorului, pe calea limbii omeneşti, într-un fel în care să se facă accesibil tuturor, pe limba fiecăruia.

Întorcându-mă la gândul de mai sus, unde am subliniat că o să clarific de ce face excepţie adventismul anglofon, şi având în vedere cele menţionate deja, cu privire la limbajul uman şi scrierea sau redarea gândului divin în cuvinte omeneşti, doresc să scot în evidenţă cum sună totuşi adevărul, referitor la riscul la care a fost supus Isus prin ispitirea naturii Sale umane, slabe şi păcătoase, cu posibilitatea de a da greş, în limba originală în care a fost scris întâiaşi dată. Vom descoperi ce a dorit să surprindă Duhul lui Dumnezeu, prin profetul Său, şi ce a ieşit în urma traducerii în limba română. Textul original, şi mă refer la ambele paragrafe, scris în limba engleză, este după cum urmează:

     "He permitted Him to meet life's peril in common with every human soul, to fight the battle as every child of humanity must fight it, at the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. Unto You a Saviour (Vi s-a născut un Mântuitor), penultimul paragraf.

     "Then as the glories of the eternal home burst upon our enraptured senses we shall remember that Jesus left all this for us, that He not only became an exile from the heavenly courts, but for us took the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.

Partea care ne interesează în ambele fragmente este cea subliniată cu litere italice, aplecate. Un adevăr de felul celui care a fost scris în limba profetului trebuie să fie luminos şi precis în acelaşi timp, căci atunci când se are în vedere riscul la care s-a supus Hristos prin întruparea Sa, trebuie să pricepem că posibilitatea de a da greş este musai să fie însoţită de a anume consecinţă pe care noi suntem chemaţi să o înţelegem cum se cuvine, adică potrivit minţii lui Dumnezeu. Urmarea care ar fi putut avea loc, din cauza eşecului lui Isus de a împlini planul mântuirii, trebuie să fie o descoperire divină şi nu o presupunere sau o ipoteză care îşi găseşte izvorul în mintea omului. Nu ne este lăsat nouă să decidem care ar fi putut fi această consecinţă teribilă, dacă Isus ar fi eşuat în misiunea salvării noastre. Ci Dumnezeu, Tatăl nostru, a avut grijă să ne înveţe, prin descoperire divină, care ar fi fost în mod precis această consecinţă îngrozitoare.

Mesajul îngerului al treilea, potrivit Apocalipsei 14, conţine absolut tot ce este necesar pentru mântuirea oricărui suflet omenesc de pe planeta Terra; orice adevăr care face obiectul unei cunoaşteri lămuritoare cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la întruparea lui Hristos - adică taina lui Dumnezeu -, la principiile de guvernare divină, ş.a.m.d. Este cea mai luminoasă descoperire, cea mai amplă, lămuritoare şi exactă explicaţie, deopotrivă, a Vechiului şi Noului Testament. Unele mari adevăruri ale Bibliei, necunoscute niciodată până la timpul sfârşitului, timp care marchează sfârşitul domniei papalităţii şi începutul vestirii celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, sunt toate conţinute şi presărate peste tot în Spiritul profeţiei, adică în toate aceste trei solii îngereşti menţionate. Printre aceste adevăruri fabuloase amintesc doar pe cele legate de identitatea celor patru făpturi vii, a cărţii sigilate cu şapte peceţi, identitatea lui Melhisedec, preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi lucrarea desăvârşirii, descoperirea lămurită, într-un mod unic, a persoanei divine a Duhului Sfânt, păcatul ca natură spirituală prezentă în natura omenească, caracterul lui Dumnezeu manifestat doar potrivit principiilor neprihănirii şi ale guvernării divine, sigiliul Duhului Sfânt şi sigiliul Marelui nostru Preot, etc.  

Prin urmare, având un asemenea Tată, ar fi fost nefiresc să fim lăsaţi noi să dăm cu presupusul în anumite lucruri care vizau persoana şi misiunea Mântuitorului, sau oricare alte adevăruri care sunt Evanghelia veşnică. Aşadar, ce consecinţă ar fi avut loc dacă Isus ar fi fost învins de Satana? Potrivit traducerii româneşti, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, lucru ce nu poate fi înţeles decât într-un singur fel, şi anume pierderea vieţii veşnice, deci inexistenţa. Veşnicia este eternitate doar dacă este în sine viaţă veşnică, un ceva continuu plin de prezenţa lui Dumnezeu şi mai ales a lui Isus Hristos, în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Putem conchide că ar fi fost imposibil să mai vorbim despre trei persoane ale Dumnezeirii, din moment ce s-ar fi isprăvit cu persoana Mântuitorului. Dar, ce poate să însemne Cerul fără a doua Persoană a Dumnezeirii! Cum ar fi Cerul fără prezenţa Fiului lui Dumnezeu, dacă definiţia, singura de altminteri, a Cerului este prezenţa continuă a Fiului lui Dumnezeu cu această calitate excepţională, fără de care ar fi imposibilă existenţa? Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi fost înfrânt de Satana şi El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, atunci în ce fel se mai poate vorbi despre Cer, ori despre alimentarea cu viaţă şi continuitatea existenţei celor creaţi, de vreme ce tot ce este creat depinde de viaţa care vine de la Dumnezeu prin Isus Hristos?

Ce ne spune Duhul lui Dumnezeu, care face lumină deplină în această privinţă? Că "El (Dumnezeu Tatăl) i-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii ca orice copil omenesc, cu riscul eşecului şi al pierderii veşnice". Deci, potrivit minţii lui Dumnezeu, care ştie cel mai bine care ar fi fost această consecinţă îngrozitoare, Fiul lui Dumnezeu - Isus Hristos - risca eşecul şi o pierdere veşnică, eternă, permanentă. A fi pierdut pentru veşnicie nu-i totuna cu a suferi o pierdere veşnică. Nu au acelaşi înţeles, ba dimpotrivă sunt tot atât de opuse cum sunt lumina cu întunericul. 

În ambele paragrafe, aşa cum au fost ele scrise în limba engleză, este folosită expresia "eternal loss", care se traduce doar cu "pierdere veşnică" şi nimic mai mult. Ca atare, una este să fii pierdut pentru totdeauna şi cu totul altceva este să suferi un eşec şi o pierdere veşnică. Bunăoară, putem spune despre cineva îndurerat profund, căruia i-a murit cea mai dragă fiinţă într-un accident provocat chiar de către el, că a suferit un eşec grozav şi o pierdere definitivă a fiinţei dragi. Neatenţia la volan a costat viaţa soţiei sale. Însă, cu totul altceva este să spunem că un expert în echilibristica mersului pe cablu, întins deasupra cascadei Niagara, înţelegând riscul la care se expune, este totuşi înfrânt şi pierdut pentru totdeauna prin faptul că face un singur pas greşit, la care nu se aştepta deloc, alunecându-i piciorul şi dezechilibrându-se, căzând astfel în gol în apele învolburate de dedesubt şi murind într-o manieră neaşteptată. 

Deci, dacă Isus ar fi cedat în lupta vieţii pentru mântuirea noastră, El ar fi eşuat şi ar fi suferit o pierdere veşnică. Acum, la ce anume raportăm această pierdere veşnică? Răspunsul este unul singur: la omenire şi la Universul creat de Dumnezeu fiindcă planul mântuirii nu ar fi fost îndeplinit prin moartea ispăşitoare a Mielului lui Dumnezeu. Hristos ar fi pierdut prin incapacitatea de a salva omenirea şi de asemenea ar fi pierdut stăpânirea asupra împărăţiei cereşti cu tot ce conţine ea. Planul mântuirii prevedea edificarea minţilor îngerilor şi a locuitorilor celorlalte lumi în ce priveşte principiile întunericului, propuse de către Satana ca mijloc de desfăşurare a vieţii fără legea lui Dumnezeu; salvarea omului prin lucrarea de ispăşire, prin sângele Mântuitorului, de la dispariţie veşnică, şi, drept consecinţă, se oferea stabilitate definitivă, pe vecie, Universului şi existenţei creaţiei, fără posibilitatea de a mai răsări vreodată păcatul.

Realitatea existenţei posibilităţii eşecului, ce plana asupra misiunii Mântuitorului, nu este ascunsă de Dumnezeu, ci descoperită, şi ne spune limpede ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc acest eşec. Planul mântuirii ar fi fost distrus, Hristos ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, în care se preciza, prin angajament, că Isus, pe pământ, nu se va folosi niciodată de puterea divinităţii Sale să scape de ispitele lui Satana sau dintr-o împrejurare dureroasă ori deosebit de primejdioasă, aşa cum au fost cele trei ispite din pustie, iar toate acestea ar fi demonstrat că pretenţiile lui Satana sunt juste, au fundament, că principiile propuse de el sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu şi că el merită locul pe care-l solicitase, acela de a fi ca Dumnezeu.

     "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.

Pierderea suferită de Isus, în cazul eşecului numai într-una din multele sale lupte ale vieţii, care erau aidoma luptelor noastre, cu deosebirea că erau mult mai accentuate ca intensitate datorită curăţiei Sale sufleteşti, ar fi avut ca urmare înfrângerea Dumnezeirii în încercarea de a salva omul şi Universul de prezenţa păcatului. S-ar fi demonstrat că principiile neprihănirii şi ale guvernării lui Dumnezeu nu ţin la proba păcatului, că, încercate fiind de păcat, nu fac faţă prin manifestarea iubirii, milei şi bunătăţii divine, că nu au putere înaintea puterii păcatului şi că, deci, păcatul este mai tare decât neprihănirea. În condiţiile păcatului, manifestarea bunătăţii, milei şi iubirii divine ţine o vreme după care continuă în spiritul principiilor satanice, subliniate de frică, cruzime, violenţă şi constrângere. 

Noi trebuie să înţelegem bine ce a implicat şi implică marea luptă dintre Hristos şi Satana. Dacă, fie şi cât de infim, s-ar fi creat aparenţa că păcatul poate fi înfrânt prin vreunul din mijloacele care aparţin împărăţiei lui Satana, atunci Dumnezeu ar fi fost biruit definitiv. Hristos trebuia să fie descoperirea integrală, veşnică şi supremă a principiilor neprihănirii, care rezistă la orice test al păcatului. Modul Său de manifestare trebuia să fie în contrast vădit şi permanent, clipă de clipă, cu pretenţiile nejustificate ale lui Satana, care susţine şi astăzi că se poate trăi fără legea lui Dumnezeu. În viaţa Mântuitorului nu trebuia să-şi găsească locul nici cea mai infimă formă de manifestare, prin gândire, vorbire sau comportament, a principiilor satanice, care stau la temelia lumii noastre păcătoase. Dacă Isus ar fi căzut în capcana unui singur gând păcătos, ar fi fost înfrânt; însă El nu s-a supus ispitei nici măcar printr-un singur gând, atât de eficace a fost credinţa şi educaţia Sa, din copilărie până la maturitate.

     ">Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus, >el n-are nimic în Mine<. Ioan 14,30. În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi la natura Lui dumnezeiască." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, penultimul paragraf. 

Miza luptei celei mari era una cu consecinţe uriaşe, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Satana, prinţul răutăţii şi cruzimii. Era deci suficient ca Satana să-l poată determina pe Isus să cadă sub ispitele sale fie numai şi printr-un gând, şi atunci speranţa neamului omenesc s-ar fi evaporat, ar fi pierit pe vecie. Atât de trainică şi exactă trebuia să fie cunoaşterea Scripturilor, exercitarea credinţei în Dumnezeul cerului ca Tatăl cel iubitor şi atât de profundă trebuia să fie educaţia lui Isus în domeniul religios, încât toate acestea să-l ajute în lupta cu Satana. El a unit puterea divină cu natura lui omenească, slabă şi păcătoasă. Trăia doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, respira putere şi viaţă din Cuvânt, vorbea permanent ca Unul care avea putere de a trezi interes numaidecât în ce priveşte marile adevăruri ale Evangheliei. Isus era un adevărat balsam vindecător pentru umanitate. 

Să lăsăm în continuare ca Duhul lui Dumnezeu să facă mai multă lumină cu privire la situaţia reală ca Isus să cedeze în faţa ispitei sau să-şi folosească puterea Sa creatoare, divină, pentru a se salva dintr-o împrejurare nedorită ori surprinzătoare pentru natura Lui umană. Existau deci două mari posibilităţi ca Isus să fie înfrânt: una, să cedeze la vreuna dintre ispitele lui Satana şi să-şi folosească puterea divină pentru a ieşi din criză, ori pentru a face o minune, cum i s-a cerut să facă în pustia ispitirii, prin prefacerea pietrelor în pâine, şi a doua, să păcătuiască, asemenea lui Adam, dând credit ispitei, şi să ajungă sub puterea lui Satana. Cea de-a treia ispită din pustie ne descoperă acest aspect al ispitei, când Lucifer i-a propus lui Isus un târg, şi anume să îi recunoască supremaţia închinându-se înaintea lui. Dacă Isus ar fi făcut aceasta, ar fi păcătuit şi ar fi trecut sub controlul direct al lui Satana. 

Acum, care ar fi fost consecinţele în aceste două situaţii, dacă Isus ar fi fost înfrânt de diavolul, pe o cale sau pe alta? Mai precis, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului? Să permitem Duhului Sfânt să ne lumineze mintea potrivit gândului care era şi în Hristos Isus, căci pe noi ne interesează doar răspunsul lui Dumnezeu la această problemă cu care s-ar fi putut confrunta în mod real Isus, Fiul Său preaiubit. Astfel, dacă Isus ar fi fost înşelat de ispitele perfide ale lui Satana de a-şi folosi puterea divină, făcând o minune pentru sine, ca să se salveze dintr-o situaţie anume, atunci Isus nu ar mai fi putut împlini planul mântuirii şi nu avea cum să mai fie reprezentantul omului şi nici înlocuitorul acestuia. În atare situaţie, Dumnezeu ar fi fost înfrânt şi Universul scăpat de sub controlul Său. Mântuitorul s-ar fi întors în Cer înfrânt, căci în planul mântuirii clauza, care constituia temelia lui pentru aducerea l-a îndeplinire şi biruinţă, era ca Fiul lui Dumnezeu întrupat să nu-şi folosească în nici o împrejurare şi nici o clipă puterea divinităţii Sale pentru a face vreo minune în folosul Său, şi asta pentru că omul, pe care îşi propusese să-l salveze, în condiţiile prezenţei păcatului, nu deţine nici o putere miraculoasă care să-l facă în stare să se apere în faţa lui Satana şi nici să se salveze.

Fiul lui Dumnezeu trebuia să accepte limitele naturii omeneşti cu absolut tot ce implică ea, mai puţin păcătoşenia acesteia. În acest sens stă scris: "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.

     "A fost o misiune dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul făcut pentru salvarea omului, prin îmbrăcarea divinităţii Sale în omenesc. El primise slavă în curţile cereşti şi era familiarizat cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului cum este dificil pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor decăzute şi să fie părtaşi ai naturii divine. Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, pentru a se salva singur şi a triumfa asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii omeneşti pe care Hristos a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 2.

     "Biruinţa şi ascultarea lui Hristos sunt acelea ale unei adevărate fiinţe omeneşti." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Ascultarea lui Hristos nu a fost dinspre Dumnezeu spre Dumnezeu, ci dinspre omul Isus spre Dumnezeu, par. 1.

Trebuie să fim foarte atenţi la modul cum ne comunică Duhul Sfânt aceste mari adevăruri. El ne spune că Isus ar fi putut uza de puterea divinităţii Sale pentru a se salva dintr-o situaţie şi a triumfa astfel asupra puterilor întunericului. Acest lucru nu l-ar fi adus în situaţia de a deveni păcătos, asemenea lui Adam, care pierduse neprihănirea ce-i fusese dată de Isus. Cu alte cuvinte, Isus se putea folosi de autoritatea Sa de Dumnezeu, ce-i aparţine veşnic de drept, pentru a-l alunga pe diavolul şi a scăpa din strânsoarea ispitelor demonilor, triumfând asupra lor. Acesta era un drept divin pe care ar fi putut să-l folosească; numai că, procedând în felul acesta, ar fi încălcat legământul cu Tatăl şi nu mai putea fi deloc un reprezentant al omului, fiindcă pur şi simplu nu ne putea reprezenta folosindu-şi puterea creatoare, puterea divinităţii Sale, ca să se salveze din pustia ispitirii, de exemplu. 

Deci, nu era nevoie ca Isus să devină păcătos, pentru a putea fi înfrânt, ci era suficient să fie determinat cumva de diavolul să apeleze la propria-i putere divină pentru a-l alunga pe el şi demonii lui, ca să iasă din lupta cu ei fără suferinţă. Prin urmare, dacă Isus ar fi dat greş în a ne reprezenta în mod deplin, el nu ar fi devenit un păcătos, asemenea lui Adam, dar ar fi fost înfrânt de diavolul, iar planul mântuirii ar fi fost zădărnicit pentru totdeauna, Satana şi demonii s-ar fi salvat. Însă, influenţa acestei înfrângeri s-ar fi răsfrânt definitiv asupra împărăţiei lui Dumnezeu şi asupra celor trei persoane ale Dumnezeirii. Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, s-ar fi întors în cer, dar numai ca înfrânt.

Acum, să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne edifice în privinţa situaţiei în care Hristos ar fi devenit păcătos în natura lui omenească, asemenea lui Adam. Nu voi face nici cea mai mică încercare să presupun ceva sau să arunc vreo ipoteză personală în această problemă deosebit de interesantă, căci rezolvarea ei este demnă de numele lui Dumnezeu şi poartă direct amprenta Tatălui din cer. Cred că a sosit timpul să înţelegem că solia îngerului al treilea conţine tot adevărul descoperit pentru mântuirea omului. Nu lipseşte absolut nimic din cadrul acestei solii; ba mai mult, adevăruri revelatoare, proaspete şi curate vor ieşi la iveală, fiind încărcate cu toată puterea Dumnezeirii, căci ele vor fi slava îngerului al patrulea prin care va fi luminat întregul pământ.

Aşadar, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului dacă ar fi cedat vreunei ispite, căzând sub puterea lui Satana? Ar fi pierit ca persoană cu înfăţişare umană sau ar fi putut să-şi reia locul în cer, dar bineînţeles ca un înfrânt, purtând ruşinea înfrângerii pe vecie, asemenea unui stigmat? Stă scris:

     "Dacă Satana l-ar fi făcut pe Hristos să păcătuiască în cel mai mic amănunt, el ar fi strivit capul Mântuitorului. Dar el n-a putut decât să-i rănească călcâiul. Dacă ar fi strivit capul lui Hristos, ar fi pierit speranţa neamului omenesc. Mânia divină ar fi venit asupra Lui, aşa cum a venit asupra lui Adam. Hristos şi biserica ar fi rămas fără speranţă." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. În privinţa caracterului Său omenesc, Hristos a fost fără păcat, par. 1.

În situaţia în care Fiul omului ar fi păcătuit, chiar şi în cel mai mic detaliu, atunci El şi biserica ar fi rămas fără speranţă, mânia lui Dumnezeu căzând asupra lor. Mânia lui Dumnezeu căzută asupra lui Adam a însemnat despărţirea de Dumnezeu, dar nu şi imposibilitatea ca el şi urmaşii lui să poată fi mântuiţi prin pocăinţă şi credinţă. În urma acestui adevăr, putem trage concluzia, fără să greşim, că atât Hristos, cât şi biserica ar fi ajuns în starea de despărţire de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu. Acum, nu ar însemna acest lucru că persoana Mântuitorului ar fi fost pierdută pentru eternitate? Trebuie să fim foarte atenţi la răspuns, căci se aseamănă foarte bine cu rătăcirea că a doua Persoană a Dumnezeirii, Isus Hristos, dacă ar fi dat greş în misiunea Sa de salvare a omului, indiferent cum, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, adică ar fi murit şi ar fi dispărut din rândul celor trei persoane ale Dumnezeirii. 

Traducerea în limba română către aşa ceva trimite mintea cititorului, şi asta pentru că nu a respectat, din neatenţie, intenţia profetului şi nici gândul lui Dumnezeu. Ca să răspundem potrivit minţii lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem în vedere persoana Mântuitorului, în calitatea Sa unică de Dumnezeu-om. Întruparea Fiului lui Dumnezeu presupunea realitatea îmbrăcării sau învelirii propriei naturi personale dumnezeieşti cu natura omului degradată de păcat. În pântecele Mariei, a avut loc îmbinarea sau unirea celor două naturi, divină şi umană, în mod cu totul tainic, rezultatul fiind Dumnezeu cu înfăţişare de om, cu individualitate distinctă, în urma unirii celor două naturi, şi cu personalitate omenească, nicidecum divină. 

Fiecare natură care, prin unire, forma Omul Isus Hristos, era distinctă şi au fost păstrate distincte tot timpul, deşi unite una cu cealaltă. În această situaţie, Fiul lui Dumnezeu era pregătit să se manifeste în mod deplin ca om, asemenea oamenilor, în toate privinţele, cu excepţia păcatului acestuia, căci Isus nu s-a născut cu păcătoşenia omului. 

     "În Hristos au fost unite divinitatea şi umanitatea, Creatorul şi creatura. Natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, şi natura lui Adam, călcătorul ei, se întâlnesc în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 926.

     "Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu.

     În El, divinitatea şi umanitatea au fost îmbinate şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Când Hristos a venit pe pământ, El nu a schimbat divinitatea cu umanitatea, ci a unit natura umană cu natura Sa divină, par. 1.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu. Omenescul nu a loc locul divinităţii şi nici divinitatea locul omenescului. Aceasta este taina evlaviei. Omenescul şi divinitatea au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129.

Un lucru care trebuie ştiut de toţi creştinii este acela că Dumnezeu nu poate fi afectat niciodată de ispite şi de păcat, adică nu poate păcătui sub nici o formă orice s-ar întâmpla. Stă scris: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: >Sunt ispitit de Dumnezeu<. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Potrivit acestui adevăr indestructibil şi clar, atunci înseamnă că, Isus în natura lui divină, care este proprietatea Sa de drept din veşnicie, pe care a îmbrăcat-o cu o natură umană predispusă păcătuirii, nu putea fi ispitit de Satana şi nici nu putea fi făcut să păcătuiască vreodată în nici un timp şi în nici o împrejurare. Deci, nu putem vorbi niciodată de faptul că Isus ar fi păcătuit în natura lui de Dumnezeu, deci ca Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil. De aceea se spune limpede că cele două naturi ale Sale erau distincte, deşi unite, una fiind indestructibilă şi cu neputinţă de ispitit, aceasta fiind natura Lui divină, iar cealaltă, natura omenească, slabă, decăzută şi păcătoasă, plină de infirmităţile care ne sunt prea bine cunoscute, care putea fi şi a fost asaltată de ispitele lui Satana. 

Aşa că, dacă Isus ar fi cedat în faţa vreunei ispite a lui Satana, şi ar fi devenit astfel păcătos, ar fi făcut-o omul Isus în natura Lui omenească, prin mintea şi voinţa Sa omeneşti. Numai natura umană putea fi mânjită de păcat, niciodată natura divină. Toate alegerile şi deciziile lui Isus au fost făcute potrivit minţii Lui omeneşti specifică unei naturi omeneşti slabe şi păcătoase, aşa cum preluase El din Maria această natură. El se obligase, prin legământ, să trăiască asemenea omului, să gândească, să simtă şi să se manifeste asemenea unui om, cu tot ce implică noţiunea de om, cu excepţia păcătoşeniei acestuia. 

     "El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu...

     Ca membru al familiei omeneşti, a fost muritor, dar ca Dumnezeu, El era Izvorul vieţii pentru lume." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca om, par. 2, 3.

Aşadar, putem spune cu certitudine că, dacă Mântuitorul ar fi păcătuit, cedând ispitelor lui Satana, El ar fi făcut-o doar în natura Lui omenească, nicidecum în cea divină. Numai în acest sens trebuie să înţelegem că Isus şi biserica ar fi rămas fără speranţă. Persoana lui Isus din Nazaret, vreau să spun omul Isus, ar fi trebuit să sufere mânia şi judecata lui Dumnezeu, ca orice om care nu beneficiază de sângele ispăşirii. Păcătuirea lui Hristos ar fi făcut să nu poată exista sânge ispăşitor, Mântuitor, iertare şi reabilitarea omului. Biserica, adică toţi credincioşii de pe pământ, împreună cu păcătoşii, ar fi rămas fără speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice. 

Fiindcă Duhul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre două naturi distincte, unite în Isus din Nazaret, ca Fiu al omului, atunci devine limpede că rezultatul păcătuirii lui Hristos ar fi condus la pierderea dumnezeirii Sale. Această pierdere nu înseamnă anihilare sau pieire, căci natura divină este indestructibilă şi nemuritoare. Asta înseamnă că divinitatea din omul Isus Hristos s-a fi întors din nou în ceruri, pe aceeaşi cale cum a fost adusă pe pământ, adică prin intermediul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Câtă vreme Isus rămânea credincios Tatălui şi planului de mântuire, tot atâta vreme îşi putea păstra dumnezeirea Sa. Să luăm aminte la aceste cuvinte inspirate, pline de putere: "Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El rămânea credincios şi drept loialităţii Sale." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Cele două naturi au fost una, strânse şi inseparabile, deşi fiecare are o individualitate distinctă, par. 1. 

Putem conchide, pe baza tuturor celor afirmate, că păcătuirea lui Isus însemna realmente pieirea omului Isus din Nazaret, ca orice om păcătos, lipsit de sânge ispăşitor, fapt care aducea cu sine şi pierderea divinităţii Sale. În cer, Fiul lui Dumnezeu, dezbrăcat de omenescul Său înfrânt, şi-ar fi recăpătat chipul de odinioară, de înger, dar era obligat să accepte ruşinea unei înfrângeri veşnice, ceea ce înseamnă o pierdere veşnică a tot ce ţine de împărăţia lui Dumnezeu, inclusiv scaunul Său de domnie. Înfrângerea Sa ar fi dat credit deplin insinuărilor lui Satana, principiile sale trebuind să devină un mod de viaţă pentru locuitorii Cerului şi ai întregului Univers. Înfrângerea Fiului lui Dumnezeu ar fi îndreptăţit pe vecie caracterul lui Satana şi comportamentul propus de el, şi anume un comportament fără legea vieţii, legea celor zece porunci, unde constrângerea, cruzimea şi violenţa sunt la ele acasă. 

Duhul Sfânt ne invită la o înţelegere mai înaltă a riscului pe care şi l-a asumat Isus; de asemenea doreşte să înţelegem că Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om, se putea dezbrăca oricând de natura Lui omenească, fie prin voinţă divină, fie prin cedarea în faţa ispitelor lui Satana, deci în situaţia când păcătuia ca om. Fiul lui Dumnezeu, păcătuind ca om presupunea ca un fapt real obligativitatea dezbrăcării naturii Lui divine de natura omenească, de-acum supusă puterii păcatului, şi întoarcerea în Cer ca înfrânt. Este aşa fiindcă divinitatea nu poate muri, nu poate păcătui şi nici măcar nu poate fi ispitită. Isus din Nazaret nu putea păcătuia niciodată în natura Lui divină. Aşa ceva era de-a dreptul imposibil. Fiul lui Dumnezeu putea ceda ispitei şi putea păcătui doar în natura Lui omenească, aceasta fiind distinctă de natura Lui divină. Dumnezeirea nu poate fi pângărită de nici o formă de manifestare a existenţei păcatului. 

În concluzie, când citim că Hristos a riscat eşecul, înfrângerea şi pierderea veşnică, acest fapt înseamnă exact ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne-a descoperit mai sus. În ambele cazuri divinitatea lui Isus ar fi trebuit să accepte înfrângerea survenită prin intermediul naturii omeneşti. Dacă ar fi încălcat legământul cu Tatăl, folosindu-şi puterea pentru a scăpa de ispite sau pentru a ieşi dintr-o situaţie neplăcută, triumfând prin ea asupra lui Satana şi demonilor, atunci Fiul lui Dumnezeu, cu înfăţişarea de om, aşa cum s-a născut pe pământ, se putea întoarce în cer înfrânt şi plin de ruşine, fără ca omul să poată fi mântuit şi fără drept la puterea supremă, pe care trebuia să o împartă cu Satana, dacă ar fi fost cu putinţă aşa ceva. De asemenea, dacă ar fi fost făcut să păcătuiască, indiferent cum, de către diavolul, atunci omul Isus din Nazaret ar fi pierdut divinitatea sa sau natura lui divină, urmând, în singura calitate ce îi mai rămânea, aceea de simplu om, să sufere mânia lui Dumnezeu, fără iertare, căci sânge ispăşitor nu cursese, fiindcă a fost înfrânt definitiv de diavolul. Divinitatea s-ar fi întors la tronul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, reluându-şi chipul de odinioară, acela de înger, dar în calitate de Dumnezeu înfrânt ca om. O ruşine veşnică ar fi urmat să înfrunte şi să sufere Dumnezeirea, din cauza eşecului şi al pierderii suferite de Fiul Său. 

Aşa că, mântuirea noastră a comportat un risc îngrozitor, teribil şi neînchipuit de îngrozitor, pe care a hotărât să şi-l asume singur şi neconstrâns Fiul minunat al lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor. Ce putem spune, ce cuvinte să folosim pentru a-i mulţumi că a biruit în numele omului, că a fost reprezentantul nostru într-un mod desăvârşit şi că mijloceşte pentru noi, sus în sanctuarul ceresc, în dorinţa Lui nestinsă să ne ştie mântuiţi! E o minune că trăim, dar e dincolo de putinţa de a înţelege vreodată dragostea infinită a lui Dumnezeu, care s-a supus la un asemenea risc de dragul omului păcătos şi neascultător. Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

     "Apoi, pe măsură ce gloriile căminului cel veşnic izbucnesc asupra simţurilor noastre extaziate, ne vom aminti că Isus a lăsat toate acestea pentru noi, că El nu numai că a devenit un exilat din curţile cereşti, ci şi-a asumat riscul eşecului şi al pierderii veşnice." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.

Porunci divine ce implică nimicirea

      "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile<." 1Samuel 15,2.3.

Cum pot fi înţelese corect, în lumina Evangheliei, astfel de porunci divine? De ce dragostea divină, căci Dumnezeu este dragoste, se descoperă prin acest gen de porunci? Aceste porunci atestă o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu pedepseşte păcatul, mai ales atunci când s-a trecut peste limita răbdării divine. Este evident şi nu avem de ce să ne îndoim. Dacă, bunăoară, Dumnezeu nu ar fi avut o măsură potrivit căreia să poată pedepsi păcatul, atunci nu am fi putut vorbi niciodată de un plan al mântuirii. Întrucât planul acesta, al mântuirii, prevede salvarea tuturor păcătoşilor care renunţă la păcat, atunci, ca un lucru evident, trebuie să existe şi o soluţie pentru distrugerea păcatului şi a celor păcătoşi. 

Mântuirea omului se face doar pe singura cale stabilită de Dumnezeu, şi anume prin jertfa lui Hristos. Pedepsirea păcătosului în timpul vieţii acesteia, de aici de pe pământ, aşa trecătoare şi muritoare cum este ea, mai înainte de moartea sa, se face prin despărţirea sufletului de Dumnezeu şi retragerea harului lui Dumnezeu, a puterii Sale de ocrotire de la omul vinovat, care singur a ales să rămână fără Mântuitor. Distrugerea păcatului în om se face prin puterea Duhului Sfânt, când acesta este înlocuit cu totul de viaţa lui Dumnezeu, iar distrugerea definitivă a păcatului, fără posibilitatea apariţiei sale din nou, la sfârşitul mileniului dintre a doua venire şi instalarea definitivă a cetăţii lui Dumnezeu pe pământul nostru, va fi în exclusivitate o lucrarea a focului distrugerii de sine a acestuia după ce va fi mistuit definitiv sufletele şi trupurile celor care au fost încărcaţi cu el sau au ales să rămână cu el.

Este scris că "Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine", Hristos Lumina Lumii, cap. În curtea de afară, par. 11, şi, potrivit acestei legi, păcatul va fi distrus prin separarea veşnică a sufletelor celor păcătoşi de Izvorul vieţii. Această separare este alegerea lor permanentă şi conştientă. Slava lui Dumnezeu, care este dragoste şi viaţă pură, este asemenea unui foc mistuitor pentru conştiinţa stăpânită de păcat şi despărţită de Dumnezeu. Această slavă va trezi în ei dorinţa de nestăpânit de a dori să nu mai existe, căci fără Dumnezeu îşi dau seama că există doar neantul, uitarea veşnică, acele lucruri pentru care şi-au clădit caracterul şi şi-au ţesut viaţa pierdută şi necorespunzătoare pentru fericirea şi bucuria eternă a Cerului.

Când pornim să înţelegem de ce a dat Dumnezeu astfel de porunci, am face bine să avem în vedere totdeauna principiile guvernării lui Dumnezeu, pe care este musai să le cunoaştem. Fără această cunoaştere orice încercare de a pricepe aceste porunci va fi sortită eşecului încă din start. Apoi, este recomandat să lăsăm Biblia şi Spiritul profeţiei să ne fie călăuzele cele sigure, după cum şi sunt, în înţelegerea acestei probleme deosebit de importante. Răspunsul corect, va fi corect şi vom înţelege că este aşa, doar dacă este în armonie deplină cu principiile guvernării divine şi cu caracterul Său neschimbător. 

Mai întâi, deci, trebuie să ştim cine este Dumnezeu; să cunoaştem la perfecţie Persoana Sa aşa cum este descoperită prin Isus Hristos. Isus Hristos este Lumina lui Dumnezeu cu privire la Sine însuşi; este întipărirea Fiinţei Sale, singurul în măsură să îl descopere pe Dumnezeu aşa cum este, fără greşeală. În acest scop, stă scris că "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. Astfel, poruncile divine care implică distrugeri de vieţi omeneşti şi/sau animale trebuie să le privim doar din această perspectivă referitoare la persoana lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu care nu se schimbă. Vom vedea că nu există nici o deosebire câtuşi de puţin între Dumnezeul care ne spune că ne iubeşte, fiindcă este iubire, şi Dumnezeul care porunceşte nimicirea, Acelaşi care spune că nu doreşte moartea păcătosului!

Dispoziţia minţii lui Dumnezeu nu este schimbătoare ca a omului; astăzi este într-un fel, dacă ascultăm de El, mâine poate fi altfel, dacă îl luăm în râs. Nu privim lucrurile din această perspectivă dăunătoare, căci Dumnezeu nu este un om. De asemenea, am învăţat că El este statornic şi, ca atare, principiile Sale de guvernare sunt totdeauna aceleaşi, fără să sufere vreo alterare sau vreo schimbare, astfel încât să poată fi adaptate la nişte împrejurări care cer distrugerea celui păcătos. Ceea ce înseamnă că autoritatea lui Dumnezeu este în permanenţă morală, iar puterea predominantă manifestată în orice împrejurări posibile este adevărul şi iubirea. 

     "Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Mergând mai departe, în sensul celor de mai sus, devine evident că Dumnezeu nu poate folosi în nici o împrejurare puterea sau forţa constrângătoare în pedepsirea omului, fie ca să asculte, fie ca să-l distrugă. "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3. 

În virtutea acestor principii neschimbătoare, putem afirma că manifestarea lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în contrast cu caracterul lui Satana. "Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 9. 

Atunci, cum poate Dumnezeu să dea porunci de felul celei menţionate în debutul studiului de faţă, de vreme ce este neschimbător, iar principiile neprihănirii, ale guvernării Sale, sunt cu totul contrare celor prezentate de Satana? Este ca şi cum ar încerca să nu-şi mânjească mâinile sau să-şi păteze caracterul cu sângele victimelor păcătoase, folosindu-se de mâna altor oameni să aducă lucrarea de nimicire a celor păcătoşi. În primul rând, dacă Dumnezeu este atotputernic, după cum singur susţine că este, atunci nu avea nevoie să se folosească de Saul ca să şteargă de pe faţa pământului pe amaleciţi, căci o putea face şi singur, având în vedere puterea Sa colosală. Trebuie că rostul acestor porunci au altă menire, ca pentru învăţătura noastră şi spre folosul nostru în înţelegerea corectă a faptului că Dumnezeu este acelaşi în orice timp şi că nu-şi încalcă niciodată principiile Sale şi modul cum se raportează la oameni.

Vom vedea că poruncile de acest caracter, de nimicire, au în vedere strict nişte împrejurări care nu au de-a face cu planul iniţial al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi, prin urmare, este nevoit să respecte deciziile pe care le-a luat omul, fără să îl consulte pe Dumnezeu, şi să acţioneze conform noilor împrejurări formate ca rezultat al alegerii greşite a omului. Astfel de porunci vizează o stare de lucruri ce intră în sfera unei jurisdicţii strict omeneşti, unde principiile divine de guvernare sunt lepădate. Atunci când autoritatea lui Dumnezeu este lepădată, poporul va fi îndrumat de Dumnezeu doar prin porunci care trebuie să corespundă noii jurisdicţii, unde Dumnezeu este înlăturat de la cârmă, de la conducere. Aşadar, poruncile respective trebuie să fie o reflectare mai degrabă a formei de guvernare, a jurisdicţiei care are caracter omenesc, nu divin; ele trebuie să corespundă principiului sabiei, căci jurisdicţia omenească se întemeiază totdeauna pe acest principiu al sabiei. Ea este menţinută doar prin sabie, prin folosirea constrângerii, a violenţei şi a cruzimii.

Aşadar, să purcedem la aflarea răspunsului lui Dumnezeu la această problemă deosebită, în ce priveşte poruncile divine care au ca scop secerarea şi anihilarea multor vieţi, numai şi numai din această perspectivă. Trebuie să ne întoarcem în timp să aflăm ce este cu aceşti amaleciţi, apoi să vedem dacă iudeii au păstrat forma de guvernare divină, cea a teocraţiei, căci numai Dumnezeu era singurul care dădea legi, conducătorii evreilor fiind doar cei care le aplicau, iar poporul trebuia să le transpună în practică. "Conducerea lui Israel se făcea în numele şi prin autoritatea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a mai marilor şi judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau puterea de a da legi naţiunii. Aceasta a fost şi a rămas condiţia existenţei lui Israel, ca naţiune." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 1.

Cu privire la amaleciţi, aflăm că acest popor a fost primul cu care Israel a dat prima lui luptă din istoria sa multimilenară. Evenimentul acestei lupte este surprins în Exod 17,8-16. Amaleciţii sunt cei care i-au atacat pe evrei la Refidim. Tot aici este consemnat şi faptul că pomenirea poporului crud şi violent amalecit trebuia ştearsă de sub soare, adică făcuţi să dispară cu desăvârşire de pe pământ, la un anumit timp, în viitor. "Domnul a zis lui Moise: >Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri<... El a zis: >Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!<" Exod 17,14.16. Deci, motivul pentru care acest popor fusese însemnat şi condamnat la dispariţie totală este acela că "şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului". 

Acest popor deosebit de crud îşi făcuse un cult aparte în ce priveşte închinarea la idoli, în sensul că educaţia şi cultura lor se învârteau în jurul acestui cult, fapt pentru care trăiau doar prin cruzimea lor faţă de alţii, perfecţionându-se de la o generaţie la alta în atrocităţi neegalate în istorie poate decât de antediluvieni. Singura lor raţiune de a exista era uciderea prin violenţă şi sălbăticie greu de descris. În istoria biblică bună parte din timpul existenţei lor au purtat război cu izraeliţii, ca semn al răzvrătirii lor faţă de Dumnezeul cerului. Până la momentul când Dumnezeu dă lui Saul, prin Samuel, porunca de stârpire a acestui popor, se scurseseră patru sute de ani, timp în care aceştia nu au dat nici un semn de îndreptare a comportamentului lor faţă de semenii altor popoare. Au călcat în picioare tot ce înseamnă demnitatea şi respectul uman, şi mai ales teama de Dumnezeul creator. Nici un alt popor de pe faţa pământului nu a întrecut în cruzime şi închinare idolatră acest neam de oameni. Despre ei, Balaam a rostit în cuvinte profetice destinul lor: "Amalec este cel dintâi dintre neamuri, dar într-o zi va fi nimicit". Numeri 24,20. Dacă acest popor ar fi fost lăsat să trăiască şi să se înmulţească nespus, atunci consecinţa ar fi fost că ar fi şters de pe pământ pe poporul lui Dumnezeu, Israel, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Aşa că acele cuvinte profetice spuse de Dumnezeu lui Moise, cu privire la destinul acestui popor, se justifică având în vedere caracterul şi spiritul lor deosebit de violent şi de nociv. Nu exista nici o cale de îndreptare pentru ei şi generaţiile lor următoare.

     "Amaleciţii fuseseră primii care s-au împotrivit izraeliţilor în pustie, întâmpinându-i cu război şi, din cauza acestor păcate, cum şi din cauza împotrivirii lor faţă de Dumnezeu şi a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspiraţie dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor faţă de Israel, împreună cu porunca: >să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta< (Deuteronom 25,19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar amaleciţii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul ştia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar şterge de pe pământ atât poporul Său, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinţa aceasta amânată atât de mult." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 3.

Partea care trebuie să ne intereseze mai mult, în acest episod cu amaleciţii care se angajaseră în luptă cu izraeliţii, este cea referitoare la arsenalul de luptă evreu. De unde aveau ei arme de luptă, din moment ce abia ieşiseră din Egipt? Sclavii nu au arme niciodată, iar stăpânii lor le interzic nu numai purtarea lor, ci şi făurirea acestora. Aşa că egiptenii nu aveau cum să-i înarmeze pe sclavii lor evrei, iar evreii nu aveau cum să fure de la egipteni aşa ceva, căci ieşirea lor din Egipt trebuia să se facă doar sub auspiciile puterii divine, adică fără luptă, fără arme. Astfel, învăţătura pentru ei, pentru iudei, era că sub guvernare divină nu se foloseşte constrângerea sau armele de luptă, deoarece jurisdicţia lui Dumnezeu este lipsită de aşa ceva. Că salvarea lor se face totdeauna fără lupte şi vărsare de sânge, partea lor ca naţiune fiind doar o ascultare strictă de voinţa lui Dumnezeu. 

Principiile neprihănirii sunt în acelaşi timp mijloace ale harului divin, manifestat prin bunătate, milă şi iubire. Sabia şi principiul care stă la baza existenţei ei nu fac parte din guvernarea sau jurisdicţia lui Dumnezeu, iar din acest motiv poruncile lui Dumnezeu nu au nimic de a face cu violenţa semănată prin sabie. Poruncile care au de-a face cu jurisdicţia divină sunt totdeauna salvare, prin mijloacele neprihănirii, şi nu prin intermediul constrângerii şi al violenţei, specifice jurisdicţiei omeneşti sau a sabiei. Acest adevăr descoperit trebuie să ni-l însuşim pentru totdeauna. Aceasta este Evanghelia Mântuitorului în felul cum trebuie privite şi înţelese poruncile lui Dumnezeu; ele fie au specificul neprihănirii, al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, fie au specificul căilor omeneşti de rezolvare a problemelor, căci nu fac parte din planul lui Dumnezeu şi nici nu descoperă caracterul Său.

Așadar, de unde aveau izraeliții arme de luptă în confruntarea cu amaleciții, la Refidim? Cel mai bun răspuns, şi singurul de altminteri, este că le aveau de la egiptenii morţi prin violenţa apelor Mării Roşii, ce s-au rostogolit peste ei cu putere colosală, fapt care a făcut ca cea mai mare parte din corpurile lor îmbrăcate ca pentru luptă să fie aruncate pe malurile Mării Roşii, mai ales pe partea pe care se afla poporul iudeu. "În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării." Exod 14,30. Evreii nu s-au ales doar cu văzutul trupurilor egiptenilor morţi, ci le-au luat toate acele arme care nu fuseseră îngropate în adâncurile Mării Roşii. 

Trebuie să fim de acord că în decurs de doar câteva săptămâni, până au ajuns ei la Refidim, nu aveau cum să-şi făurească singuri arme de război, întrucât pustiul respectiv nu permitea găsirea minereului necesar pentru aşa ceva. Aşa că, Inspiraţia divină, ne-a lăsat versetul de mai sus, referitor la egiptenii morţi şi aruncaţi pe ţărmurile mării, în mod special pentru a putea face legătura cu prima luptă pe care evreii au dat-o în viaţa lor, ca naţiune aparţinătoare lui Dumnezeu, ca popor care se născuse în robia Egiptului antic. Egiptenii ieşiseră la luptă înarmaţi pentru aşa ceva; să nu ne închipuim că se duseseră în grabă doar cu carele de luptă, fără săbii, fără suliţe, fără arcuri şi fără platoşe ori scuturi. Faraon nu le-a poruncit să iasă în grabă ca să facă lupte libere cu iudeii, foştii lor sclavi. La război se pleacă totdeauna cu tot arsenalul, indiferent de inamic, ce nu trebuie subestimat niciodată, cu atât mai mult, cu cât poporul evreu ieşise din Egiptul politeist cu ajutorul unui Dumnezeu atotputernic, invincibil, realitate cu care egiptenii se confruntaseră, confruntare de pe urma căreia s-au ales cu zece plăgi.

Partea cea mai interesantă în acest tablou, însă, o constituie noua ordine de lucruri introdusă în guvernarea divină a lui Israel. Dumnezeu era Conducătorul lor suprem; ieşiseră din robia Egiptului prin puterea lui Dumnezeu, prin autoritatea Lui în care prezenţa sabiei nu-şi are loc, căci altfel nu avem cum să vorbim vreodată de autoritatea iubirii. Dumnezeu voia să-şi înveţe poporul să se sprijine doar pe atotputernicia Lui, numai prin credinţa în tot ce le spunea reprezentantul Lui vizibil, Moise. Ca un fapt ce trebuie acceptat prin credinţă şi ca o realitate a planului lui Dumnezeu pentru oamenii ascultători, Moise a fost singurul care nu a mai purtat sabie şi nici o altă armă de luptă. El renunţase la arme încă de la fuga lui din Egipt în Madian, unde timp de patruzeci de ani a învăţat să se sprijine doar pe Dumnezeu. El a înţeles că în sistemul de guvernare divin, sabia, ca simbol al constrângerii, al violenţei şi al cruzimii, un simbol reprezentativ pentru căile prin care omul îşi rezolvă problemele cu sau fără Dumnezeu, această armă nu are ce căuta, fiind cu totul străină de principiile neprihănirii. 

Noi suntem chemaţi să învăţăm mai mult decât numai faptul că poporul iudeu s-a înarmat fără sfatul lui Dumnezeu. O dată acceptată sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu, s-a instituit jurisdicţia acesteia, o jurisdicţie reprezentativă pentru dorinţa omului de a se conduce singur şi de a-şi rezolva problemele cu ajutorul sabiei, adică a constrângerii şi violenţei. Momentul însuşirii sabiei, la ţărmurile mării, adică a înarmării, fără ca ei să fi cerut sfatul lui Dumnezeu în acest sens, reprezintă momentul instituirii jurisdicţiei sau guvernării omului în interiorul jurisdicţiei divine. Acesta a fost primul pas pentru viitoare lepădare a lui Dumnezeu, ce a constat în alegerea unui rege. Instituirea jurisdicției sabiei nu a însemnat lepădarea definitivă a lui Dumnezeu. Dar, din momentul apariţiei acestei forme de conducere omenească în interiorul jurisdicţiei lui Dumnezeu, a teocraţiei, Dumnezeu a trebuit să ţină seama de dorinţa naţiunii, fără doar şi poate.

De-acum, multe din poruncile divine trebuiau să ţină seama şi de guvernarea pe care omul o instituise în mijlocul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Astfel, avea să rezulte o formă de guvernare de tipul teocraţiei, în interiorul căreia se afla şi guvernarea omului ce se sprijinea pe sabie pentru rezolvarea problemelor. Acesta nu a fost planul iniţial al lui Dumnezeu. Popoarele canaanite trebuiau eliminate de acum doar prin sabie, şi nicidecum aşa cum le promisese Dumnezeu izraeliţilor că o va face, adică fără ajutor omenesc, fără sabie, ci prin puterea Sa cea mare, în speţă prin retragerea ocrotirii Sale de la aceia care îl dispreţuiau pe faţă. 

     "Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi, şi-i voi nimici... Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării." Exod 23,20-23.27-30.

     

     "Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc. Să nimiceşti toate popoarele pe care ţi le va da în mână Domnul Dumnezeul tău; să n-arunci nicio privire de milă spre ele şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine. Poate că vei zice în inima ta: >Neamurile acestea sunt mai mari la număr decât mine; cum voi putea să le izgonesc?< Să nu te temi de ele. Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul Dumnezeul tău lui faraon şi întregului Egipt; adu-ţi aminte de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna tare şi de braţul întins cu care te-a scos Domnul Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul Dumnezeul tău tuturor popoarelor de care te temi. Domnul Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespii bondăreşti împotriva lor până la deplina nimicire a celor ce vor scăpa şi se vor ascunde de tine. Să nu te înspăimânţi de ei; căci Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare şi înfricoşat. Şi Domnul Dumnezeul tău va izgoni încetul cu încetul aceste neamuri dinaintea ta: nu le vei putea nimici îndată, ca să nu se înmulţească fiarele câmpului împotriva ta. Dar Domnul Dumnezeul tău le va da în mâna ta; şi le va pune cu totul pe fugă, până vor fi nimicite." Deuteronom 7,15-23. 

Observăm în pasajele biblice de mai sus, că Dumnezeu se angajează să facă pentru Israel ceea ce ei nu au fost chemaţi să facă, adică să nimicească popoarele idolatre care ocupau Canaanul pământesc, precum şi pe cele înconjurătoare, dar nu prin sabie, ci prin elementele naturii, cum puteau fi viespile bondăreşti, sau alte fenomene naturale ca rezultat al retragerii milei şi ocrotirii divine. Dacă poporul avea să întrebe cum să stârpească acele popoare, răspunsul lui Dumnezeu a fost acela ca ei să-şi amintească de modul minunat şi supranatural cum au ieşit din Egipt; deci fără arme de constrângere, fără sabie, fără nimic caracteristic metodelor omului de rezolvare a problemelor personale. Aşa ar fi trebuit să aibă loc alungarea popoarelor canaanite; numai că planul lui Dumnezeu nu s-a împlinit în această manieră, ci prin sabie, specifică jurisdicţiei pe care iudeii necredincioşi o instituiseră în interiorul guvernării lui Dumnezeu. 

Fiindcă izraeliţii au ales o guvernare sprijinită pe sabie, Dumnezeu a fost nevoit să dea îndrumări şi porunci care în mod neapărat trebuiau să ţină seama de aceasta. Astfel, a rezultat printre altele şi legea talionului, sau altfel spus ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cu alte cuvinte, să nu provoci mai mult rău, prin răzbunare, vrăjmaşului tău. În felul acesta, se punea o limită evidentă răzbunării crude ce caracterizează în mod general inima omenească. Mai simplu spus, Dumnezeu îi învăţa pe evrei cum şi cât să folosească sabia. Chiar dacă poate părea prea mult pentru unii, totuşi întocmai aceasta este realitatea.

Dumnezeu a acceptat instituirea sabiei în Israel, doar pentru că ei au dorit acest lucru. N-au înţeles, ca popor, niciodată că ieşirea lor miraculoasă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, din Egipt, reprezintă în realitate lecţia pe care ar fi trebuit să o înveţe în fiecare generaţie la rând cu privire la faptul că doar Dumnezeu este sprijinul nostru în orice nevoi şi niciodată sabia. Această atitudine a lui Isus, care se sprijinea doar pe Tatăl Său din ceruri, referitor la acceptarea jurisdicţiei sabiei, avea să o exprime peste alte veacuri şi faţă de ucenicii Săi, care au ţinut morţiş ca Iuda Iscariotul să facă parte din cercul lor intim. Ţinem minte că Dumnezeu nu se impune niciodată, este un Dumnezeu şi Tată plin de bun simţ divin, şi nu încalcă niciodată libertatea omului de a alege ce crede el de cuviinţă, în pofida învăţăturii lui Dumnezeu şi a luminii cu privire la ce ar trebui să facă pentru a-i fi bine. Dumnezeu este dispus să meargă mila a doua a bunăvoinţei, chiar dacă omului nu-i va fi bine. Şi de ce? Pentru ca atunci când va da de greu, să se poată întoarce la Dumnezeul milei; să înţeleagă că a te sprijini pe braţul de carne al omului este înfrângere totdeauna şi ruşine, pe când a te sprijini pe atotputernicia divină înseamnă biruinţă mereu, aşa cum viaţa lui Isus o demonstrează din plin. Putem vedea şi singuri că rezultatul dorinţei poporului evreu de a purta sabie şi a dorinţei ucenicilor de a avea în mijlocul lor chiar pe trădătorul Mântuitorului, a adus cu sine rezultate înfiorătoare. Faptul că Dumnezeu a acceptat dorinţa lor, nu face parte din planul lui Dumnezeu, ci este doar arătată bunătatea lui Dumnezeu care merge mila a doua împreună cu omul care se împovărează cu lucruri de care Dumnezeu doreşte să îl scape sau să le evite, şi dacă s-ar putea nici să nu ştie de ele.

Dumnezeu prevăzuse că poporul iudeu va fi necredincios şi că, nu numai că îşi va institui singur o guvernare a sabiei prin sabie, ci, mai rău decât atât, avea să facă pasul următor, logic în astfel de situaţii, şi anume avea să ceară un rege care să domnească peste ei. Este cât se poate de simplu de înţeles că acolo unde este prezentă sabia, este musai să fie prezent şi capul conducător uman, în persoana unui monarh. Şi astfel, evreii au făcut acest pas în timpul lui Samuel. Prin acest act au statornicit şi instaurat definitiv jurisdicţia sabiei, la care aveau să adauge alt păcat mare, acela de a avea rege ca popoarele înconjurătoare. Dumnezeu şi conducerea Sa minunat de paşnică a fost lepădat. 

Singurul rezultat posibil şi îngrozitor al acestor lucruri, dacă privim peste veacuri, este acela că poporul evreu, stăpânit de principul sabiei şi de conducerea unui rege, sub care singuri s-au băgat, avea să-l răstignească pe însuşi Mesia! Aceasta a fost singura consecinţă logică în desfăşurarea lucrurilor şi a împrejurărilor formate prin alegerea sabiei şi a regelui. Hristos a formulat principiul după care ştim ce se întâmplă cu aceia care se sprijină pe sabie. "Atunci Isus i-a zis: >Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri<." Matei 26,52. Poporul evreu a trăit din plin împlinirea acestei legi fireşti. Din acest motiv, mântuirea nu se face prin sabie, ci prin credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, din care lipsesc cu desăvârşire metodele omeneşti de raportare la oameni şi de rezolvare a problemelor omeneşti. "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie." Apocalipsa 13,10.

În urma tuturor celor descoperite, să punem în adevărata ei lumină întrebarea aceasta: De ce Dumnezeu a poruncit lui Saul să treacă prin ascuţişul sabiei tot neamul amaleciţilor? Având în vedere că evreii deţineau şi se foloseau de sabie de aproximativ patru sute de ani, şi având în vedere că ceruseră un rege, ca să fie exact ca popoarele vecine, neînţelegând că astfel puteau ajunge răi şi sălbatici ca şi amaleciţii, fără ajutor divin, Dumnezeu nu putea să le dea altfel de porunci, conforme doar cu principiile neprihănirii. Cadrul legal al jurisdicţiei Sale fusese restrâns, dacă nu chiar aproape eliminat prin nesăbuita cerere a poporului iudeu de a avea un rege. Să ascultăm cuvintele lui Dumnezeu: "Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: >Dă-ne un împărat ca să ne judece<. Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul a zis lui Samuel: >Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei<."  1Samuel 8,6.7.

Este evident pentru oricine, din cuvintele Domnului, că cererea izraeliţilor însemna de fapt lepădarea lui Dumnezeu şi, o dată cu aceasta, şi lepădarea conducerii Sale. Adică, evreii se lipseau de jurisdicţia lui Dumnezeu. În acest caz, porunca lui Dumnezeu trebuia să ţină seama strict de jurisdicţia sabiei, la care se adăugase şi dreptul regelui, ce trebuia musai respectat de către Dumnezeu. Dreptul regelui este dreptul de a conduce un popor, drept ce trebuie respectat de către poporul respectiv. În acest drept nu intră principiile neprihănirii, ci numai acelea ale sabiei, căci monarhia şi oricare altă formă de conducere omenească se sprijină doar pe sabie! Din acest motiv, porunca lui Dumnezeu de a aduce nimicire totală amaleciţilor trebuia să ţină seama de aceste lucruri, căci aceasta era conducerea pe care o aleseseră aproape definitiv poporul evreu. Dumnezeu nu mai putea proceda ca la ieşirea din Egipt, nu-şi mai putea exercita puterea Sa în favoarea evreilor, în aşa fel încât să nu fie implicată nici o armă omenească, nici o metodă şi nici un principiu omenesc de salvare sau de scăpare a vieţii. 

Dacă evreii ar fi ascultat de cuvintele lui Samuel şi s-ar fi dat înapoi de la alegerea unui rege, atunci, de bună seamă, Dumnezeu ar fi procedat conform principiilor neprihănirii în legătură cu distrugerea amaleciţilor, cu condiţia, singura de altminteri, ca poporul iudeu să asculte întru totul de Dumnezeu, fără să folosească sabia, exact aşa cum avea să se întâmple peste timp, când regele Iosafat, deşi avea războinici bine pregătiţi, şi cetăţi foarte greu de dărâmat şi de cucerit, a renunţat la folosirea sabiei, s-a dus înaintea Domnului şi l-a rugat să-i ajute. Rezultatul? Au ieşit la luptă cântând, fără să folosească sabia. Inamicii fuseseră distruşi, omorându-se unii pe alţii. ">Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!<" 2Cronici 20,17.

Porunca lui Dumnezeu a fost dată conform cererii izraeliţilor necredincioşi, căci chiar ei spuseseră lui Samuel şi lui Dumnezeu următoarele: "Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel. >Nu!<, au zis ei, >ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre<." 1Samuel 8,19.20. Ei au spus răspicat, cu hotărâre că vor să fie conduşi în războaiele lor de rege, iar acest lucru înseamnă folosirea sabiei, a violenţei şi a cruzimii. Dumnezeu nu mai avea loc în calitatea Lui de Conducător suprem şi, prin urmare, nu avea cum să dea porunci specifice împărăţiei luminii, a neprihănirii, unde sabia nu există, ci trebuia să dea porunci potrivite jurisdicţiei sabiei, având caracteristicile acesteia. Asta înseamnă că Dumnezeu acceptă şi grosolănia ca poporul Său să aibă rege, dar acest lucru în sine limita manifestarea principiilor neprihănirii în mod drastic. 

Întrucât autoritatea lui Dumnezeu fusese respinsă, atunci este de la sine înţeles că singura formă de ajutor divin pentru evrei era limitată la porunci ce trebuiau să aibă legătură cu sau caracterul jurisdicţiei sabiei şi a dreptului împăratului. "Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acţionează împotriva voinţei Lui descoperite, El le satisface dorinţele pentru ca, prin experienţa amară care urmează, să-i facă să-şi dea seama de nebunia lor. Tot ce doreşte inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult necaz decât o bucurie." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

Respectarea dorinţei omului păcătos de către Dumnezeu, nu înseamnă niciodată că acela este planul lui Dumnezeu. Darea unei porunci divine în acest context, când lui Dumnezeu i se refuză autoritatea şi conducerea Sa plină de iubire, este doar o reflectare a dorinţei omului de a-şi împlini planurile prin sabie, iar Dumnezeu permite acest lucru, ca să fie învăţătură că dorinţele noastre, pe care dorim să le strecurăm în planul lui Dumnezeu, nu aduc nimic bun, ci numai necaz. Aşadar, porunci de felul celei dezbătute în studiul nostru, trebuie raportate la împrejurarea în care au fost date şi mai ales la jurisdicţia sabiei. Dacă sunt implicate pierderi masive de vieţi omeneşti prin sabie, atunci trebuie să înţelegem că porunca divină a ţinut seama de jurisdicţia pe care evreii au ales-o şi au dorit s-o folosească pe calea lor, cea a sabiei. Dumnezeu dă astfel de porunci mai degrabă pentru a sublinia limita folosirii sabiei, spunând exact ce să facă poporul iudeu. Nu erau chemaţi să înfăptuiască mai mult decât li se cerea prin porunca respectivă. 

Bunăoară, leviţilor li se ceruse de către Dumnezeu să se încingă cu sabia şi să omoare pe toţi cei apropiaţi ai lor, fie rude, fie prieteni, sau pe străini, care se răsculaseră împotriva lui Dumnezeu la Sinai, în timp ce Dumnezeu scria legea Sa măreaţă pe cele două lespezi de piatră. Ei trebuiau să se limiteze doar la omorârea răsculaţilor, nu şi a celor care participaseră la răzmeriţă, dar care le păruse rău că făcuseră aşa ceva, şi nici pe aceia pe care i-ar fi putut bănui ei că sunt neascultători şi răzvrătiţi în inima lor. Porunca divină, deci, are ca scop o limitare a folosirii sabiei la cât spune Dumnezeu, şi nu mai mult. 

Ceea ce vreau să subliniez prin acest lucru este că Dumnezeu, marele nostru Dumnezeu plin de iubire, prin acceptarea dorinţelor nesănătoase ale poporului evreu, se angajase de fapt să îi ajute să folosească sabia cu limită, atât cât trebuia, spre binele lor, şi, de asemenea, în limitele dreptului regelui, ce nu trebuia încălcat. Însă acceptarea acestei situaţii, nu corespunde planului iniţial divin, căci acesta are la bază doar principiile neprihănirii. Când lui Dumnezeu i se refuză dreptul de a conduce, atunci singurul mod de a ne ajuta este acela că trebuie să ţină seama de jurisdicţia sabiei, deoarece noi suntem preocupaţi de a rezolva problemele personale pe căi omeneşti, şi mergem chiar până acolo că dorim să împlinim planul lui Dumnezeu pe astfel de căi contrare neprihănirii. "Dumnezeu dorea ca poporul Său să privească la El ca fiind unicul Legiuitor şi unicul Izvor de putere. Simţind dependenţa lor de Dumnezeu, ei aveau să fie continuu atraşi tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi, înnobilaţi şi făcuţi corespunzători pentru înaltul destin la care El îi chemase ca popor ales al Său. Dar, prin aşezarea unui om pe tron, gândurile lor erau îndepărtate de Dumnezeu. În cazul acesta, îşi puneau nădejdea mai mult în om şi mai puţin în puterea dumnezeiască, iar greşelile împăratului aveau să-i ducă la păcat şi să îndepărteze naţiunea de Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

De ce trebuiau nimiciţi cu desăvârşire amaleciţii? Pentru că influenţa şi viaţa lor ar fi fost o mare nenorocire pentru umanitate, exact aşa cum Cain, căruia Dumnezeu i-a permis să trăiască, şi asta doar ca noi să tragem învăţămintele necesare din acest fapt, a molipsit cu influenţa sa nenorocită, cu răutatea şi violenţa sa toate generaţiile care au urmat până la potop, iar drept consecinţă aproape toată suflarea omenească, cu excepţia a opt suflete, a trebuit nimicită prin potop. Să luăm aminte la cuvintele Inspiraţiei:

     "Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o are faţă de cei răi îi face pe oameni şi mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai puţin hotărâtă şi nici mai puţin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme...Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de degenerare deplină şi de o pierzare veşnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuia să-i nimicească pe cei împietriţi în păcate." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 4.

Aşadar, Dumnezeu dă unele porunci divine în care este implicată nimicirea doar în contextul în care este obligat să ţină seama de jurisdicţia sabiei sub care acţionează omul, precum şi în cazul în care trebuie să respecte dreptul regelui. Alegerea greşită şi neascultarea omului, în pofida revelaţiei divine, îl limitează pe Dumnezeu în a da ajutor doar potrivit cu principiile după care omul se conduce, în speranţa că, atunci când va da de necaz, omul va dori să se întoarcă sub autoritatea iubirii divine părăsind sabia, calea omului de a-şi rezolva problemele singur. Dumnezeu nu se schimbă, iar principiile neprihănirii, ale guvernării divine, urmate, aduc numai bucurie, sănătate şi fericire.