"Hristos este sfârşitul Legii"

Legea lui Dumnezeu a fost şi este în continuare mărul discordiei pentru Lucifer, întrucât el este prima fiinţă care a denunţat-o ca fiind un jug al robiei, ţinta sa supremă fiind distrugerea ei. Astfel, la rădăcina războiului Armaghedon se află chiar disputa legată de legea lui Dumnezeu. "Lucifer... căuta să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu. El susţinea că fiinţele necăzute ale cerului sfânt nu au nevoie de Lege, ci sunt capabile să se conducă singure şi să-şi păstreze o integritate nepătată." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Lui Lucifer i-a fost dat timp ca să-şi dezvolte principiile, par. 5. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer." Apocalipsa 12,7.8. "Atunci când lupta era foarte aproape de încheiere în ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptăţească. Când s-a anunţat că el, împreună cu toţi simpatizanţii lui trebuie expulzaţi din locaşurile fericirii, conducătorul răzvrătit a mărturisit cu neruşinare dispreţul faţă de Legea Creatorului. El a repetat susţinerea lui, cum că îngerii nu au nevoie de control, ci trebuie lăsaţi să-şi urmeze propria lor voinţă, care îi va călăuzi întotdeauna bine. El a denunţat rânduielile divine ca fiind o restricţie a libertăţii lor şi a declarat că planul lui era de a desfiinţa Legea; că, eliberaţi de restricţiile acesteia, oştirile cereşti puteau pătrunde într-o stare existenţială mai înaltă, mai glorioasă." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Îngerii apar înaintea Tatălui, par. 2

Toată această stare de spirit şi împotrivire făţişă şi neruşinată faţă de legea iubirii divine, au devenit marca acestui pământ. De fapt, această lege înseamnă în sens real şi absolut libertate; libertate faţă de necazuri, suferinţă, boală, libertate faţă de nefericire, tristeţe şi, în cele din urmă, faţă de moarte. Nici una dintre fiinţele create care nu au pierdut neprihănirea, deci care nu au căzut în păcat, nu au ieşit din sfera libertăţii şi armoniei cu Dumnezeu. Principiile legii lui Dumnezeu îşi găsesc izvorul şi sunt totodată esenţa naturii lui Dumnezeu, ele fiind o transcriere exactă a caracterului Său sublim. Din acest motiv, posibilitatea şi potenţiala apariţie a unor fiinţe inteligente, toate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traduse în practică prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, trebuiau să conţină în sine şi existenţa unei măsuri care să facă de dorit vieţuirea pentru respectivele fiinţe inteligente, astfel încât existenţa în sine, puterea de a trăi să fie ceva plăcut, de dorit şi o bucurie fără margini, adică acel ceva pe care îl simte în mod continuu chiar Dumnezeu.

Această măsură presupunea nişte principii morale înalte, frumos alcătuite care trebuiau să caracterizeze în mod permanent mintea fiinţelor inteligente. Modul lor de gândire trebuia să reflecte slava Creatorului şi tot ceea ce cuprinde dragostea, adevărul, bunătatea, mila, dreptatea, cinstea, adică, într-un cuvânt, toate roadele Duhului Sfânt. Aceste principii alcătuiau însăşi legea vieţii, care înseamnă să îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău, cu toată inima ta, şi să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi. În aceste două mari principii se cuprinde chiar esenţa caracterului lui Dumnezeu sau slava divină. Fără aceste principii viaţa nu mai poate fi viaţă, adică o oglindă a modului de a fi şi de a trăi al lui Dumnezeu.

Ceea ce am căutat să subliniez este faptul că legea lui Dumnezeu este o descoperire a principiului existenţei în sine, a felului cum trebuie să se manifeste orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu există o lege scrisă în cer şi nici sub scaunul de domnie al lui Dumnezeu, întrucât de legea scrisă şi adaptată la nevoile lor au trebuinţă doar fiinţele păcătoase, adică noi, pământenii. Legea lui Dumnezeu este chiar legea vieţii, şi este întipărită în sufletul şi în mintea tuturor fiinţelor create necăzute în păcat. În termeni practici legea lui Dumnezeu este susţinătorul vieţii; ea nu dă viaţă, ci doar o întreţine. Viaţa, ca energie divină sub formă de puls continuu, vine doar de la Dumnezeu. Pentru ca să ne putem bucura de viaţă din plin, atunci ea trebuie să aibă ca temelie pentru modul ei de desfăşurare o lege. Fiecare dintre toate făpturile inteligente nepăcătoase a personalizat, ca să zic aşa, şi şi-a pus amprenta asupra capsulei vieţii proprii în felul caracteristic tuturor talentelor şi capacităţilor cu care a fost dotată de Creator. Însă, modul de manifestare a vieţii, conform personalităţii fiecăruia, se face doar în parametrii subliniaţi de legea lui Dumnezeu, care-i stă la bază. Asta face ca existenţa în sine să devină permanentă, veşnică, infinită, iar dezvoltarea caracterului de asemenea.

Când Lucifer a nutrit în mod nesăbuit poziţia şi puterea Fiului lui Dumnezeu, atunci este scris că a început în el un proces ireversibil de corupţie, de stricăciune a înţelepciunii şi frumuseţii lăuntrice acumulate până la momentul acela. Asta se traduce cu pervertirea propriei libertăţi şi cu o dezordine în propriul fel de a gândi şi imagina. Altfel spus, el a încălcat principiile legii lui Dumnezeu, care făceau din viaţa lui un frumos şi un tot armonios numite chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Frumosul începea să devină urât, iar armonia cu Dumnezeu să se frângă, din cauza propriei imaginaţii pervertite. "Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe... Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,12.17.

Prin călcarea legii divine mintea devine un univers stricat, cu un uriaş potenţial îndreptat spre orice formă de rău imaginată şi gândită, fără prezenţa duioasă a Duhului Sfânt. A pierde mintea lui Dumnezeu, felul de gândire al lui Dumnezeu şi implicit slava Sa - caracterul Său, subliniat frumos şi viu de legea dragostei sau legea libertăţii, înseamnă a pierde sensul vieţii veşnice, armonia şi bucuria de a trăi şi a fi ca Dumnezeu din punct de vedere moral şi spiritual, înseamnă practic a pierde totul, inclusiv viaţa. Înseamnă să accepţi din cauza unei încăpăţânări hotărâte şi vehemente o stare de tulburare interioară permanentă, un veritabil război prin care mintea este continuu hărţuită de gânduri negre, incontrolabile. Imaginaţia devine bolnavă, iar prejudecăţile şi insinuările un mediu natural al minţii slăbite de păcat. Toţi devin dintr-o dată o ameninţare pentru tine. Cu toate acestea, aroganţa te face să crezi că totul îţi poate aparţine, că poţi avea stofă de stăpân suprem. Exact aceasta i s-a întâmplat lui Lucifer, şi exact această stare de spirit a cărat-o pe pământ impregnând mintea omului, când acesta a acceptat sugestiile sale meschine şi viclene. A ajuns, din nefericire, felul caracteristic al naturii omeneşti corupte de păcat.

Nici un om nu se naşte cu mintea lui Hristos, deci cu caracterul Său. Toţi ne naştem vinovaţi, sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Pentru a pune în evidenţă hidoşenia păcatului, Dumnezeu a găsit cu cale să aştearnă în scris principiile legii divine sub forma a zece precepte sau porunci morale, care ating absolut toate aspectele vieţii, şi interioare şi exterioare. Astfel, legea care stă la temelia tronului lui Dumnezeu şi care este principiul motor al existenţei oricărei fiinţe inteligente necăzute în păcat, a ajuns să fie dată în formă scrisă, pe două table de piatră, cu scopul de a deveni, pe un pământ ros de păcat, norma neschimbătoare a adevărului şi dreptăţii la care să se raporteze toţi oamenii şi prin care să îşi măsoare toate faptele. Păcatul şi neascultarea continuă a omului a făcut necesară existenţa legii lui Dumnezeu şi în formă scrisă. Ea a venit practic ca o adăugare "din pricina călcărilor de lege", Galateni 3,19. Adică ea a devenit o necesitate, fiind adaptată pentru condiţia omului păcătos prin introducerea unor precepte pentru a întâmpina toate nevoile omului căzut în păcat. Aşa a apărut legea celor zece precepte sau porunci, aşa cum este ea consemnată şi cunoscută în Exod 20.

     "Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova...
     Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus şi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui căzută." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 1, 2.

Sunt câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştim în legătură cu legea scrisă, care în principiile ei este imuabilă şi veşnică. Această lege subliniază mai degrabă neprihănirea sau o stare sufletească ireproşabilă pe care ar trebui să o deţină orice muritor, dar pe care în realitate nu o are, fiindcă nu se naşte cu ea. Prin ea, Dumnezeu ne descoperă cum ar trebui să fim noi din punct de vedere moral, ea fiind oglinda sau întruchiparea caracterului Celui sfânt. Nenorocirea cea mare este că nici un om nu poate fi aşa cum cere această lege. Acest fapt în sine, totuşi, nu este deloc rău după cum vom vedea. Menirea ei este să descopere toată urâţenia păcatelor în care ne complacem fie cu plăcere, fie cu neplăcere.

Ea pur şi simplu ne condamnă în absolut toate privinţele. Nu ne putem disculpa sub nici o formă în faţa acestei legi. Nici o faptă bună, ca străduinţă pentru răscumpărarea vreunui păcat, nu poate ajunge la nivelul sau standardul perfecţiunii cerut de această lege. Ea nu poate fi împlinită făcând fapte bune, căci cum ar putea săvârşi omul păcătos fapte bune, câtă vreme inima lui este mânjită şi plină de păcat şi stricăciune? Dumnezeu nu ne-a dat această lege scrisă pentru ca noi să întreprindem ceva la un moment dat, astfel încât să o putem împlini sau respecta în toate privinţele şi cerinţele ei. Ceva care este întruchiparea sfinţeniei Lui, pentru omul păcătos, nu poate fi cu nici un chip respectat sau păzit de el. Scopul existenţei sale în formă scrisă nu este acesta şi nu a fost niciodată. De la această lege nu putem căpăta nimic, nici măcar aplauze pentru eforturile noastre de a fi pe placul ei, ca să nu mai vorbim de iertare.

O lege scrisă demonstrează şi este dovada vie a prezenţei răului ori a unui viitor potenţial rău. Acolo unde nu există fărădelege, nu pot exista reglementări în formă scrisă, deci legi, căci nimeni nu se gândeşte să facă răul. Acest fapt este adevărat în ce priveşte lumea de sus, a îngerilor sau a inteligenţelor care populează nenumăratele planete din alte sisteme solare şi galaxii. Deci, prezenţa legii lui Dumnezeu în formă scrisă aici pe pământ, aşa cum a fost dată la Sinai de către Dumnezeu, fiind scrisă chiar cu degetul Său, are menirea de a numi fărădelegea sau păcatul cu numele lui adevărat şi totodată de a fi un scut pentru cei ce nu vor să înfăptuiască răul. Întrucât în om nu se mai află neprihănirea sau slava lui Dumnezeu, ci păcatul sau vrăjmăşia ce nu poate fi supusă nici măcar de Dumnezeu, atunci este evident că nici principiile legii divine nu se mai află în el. Ceea ce înseamnă că omul nu mai poate înfăptui binele sub nici o formă, dacă nu este ajutat de o putere din afara lui care să-l facă în stare să redevină bun şi sfânt.

Aşa că Dumnezeu a aşezat un reper, o lege morală neschimbătoare, la care omul păcătos să se raporteze spre a realiza în ce stare se află. Problema este că această lege, deşi este un dreptar al adevărului şi dreptăţii, condamnă omul în starea lui. Îl declară vinovat încă de la naşterea sa. Asta înseamnă că toţi ne aflăm într-o sclavie morală şi spirituală, chiar în temniţa păcatului, căci până la urmă chiar aşa ceva este pământul nostru. Orice condamnat şi ulterior întemniţat este condamnat şi întemniţat fiindcă a încălcat o lege. Dreptatea cere ca omul respectiv să fie privat de libertate un anumit timp sau pur şi simplu cere viaţa lui. Tot aşa este şi cu oamenii care se nasc pe acest pământ; se nasc în sclavia păcatului, iar legea cea mare a lui Dumnezeu îi condamnă la moarte veşnică. Nimeni nu se naşte liber; toţi gândim şi înfăptuim toate acele lucruri interzise de legea lui Dumnezeu, adică închinarea falsă, lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi de semeni, minciuna, omorul, adulterul, hoţia, etc. Tocmai aceste rele sunt mediul în care trăim.

Din acest simplu motiv, se poate spune cu siguranţă deplină că omul păcătos se află sub robia legii lui Dumnezeu sau sub blestemul ei. Robia acestei legi constă în faptul că ea ne spune ce să nu facem şi cum să fim, iar noi nu putem nici să nu facem şi nici să fim cum cere ea. Nu putem scăpa de sub condamnarea ei spre a deveni liberi, asemenea lui Dumnezeu. În concluzie, este cert a spune că legea scrisă pe două table de piatră cu degetul lui Dumnezeu sau în Scripturile adevărului este anume concepută numai pentru cei păcătoşi, nu pentru cei sfinţi şi neprihăniţi. Niciodată nu se poate spune unei fiinţe care nu a cunoscut păcatul, sau care a fost scoasă de sub puterea păcatului: "Să nu ucizi" sau "Să nu furi", întrucât aceste lucruri sunt străine de natura îngerului sau a omului transformat prin harul lui Dumnezeu. Prin urmare, legile scrise au de-a face doar cu oamenii corupţi.

Aşadar, legea morală a lui Dumnezeu, cele zece precepte, vizează doar oamenii păcătoşi, niciodată îngerii sau oamenii născuţi din nou. Dumnezeu nu a urmărit ca această lege magnifică scrisă să-i aibă în vizor pe oamenii născuţi din nou, întrucât ea nu are de-a face cu ei. Aşa declară Scripturile. "Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie." 1Timotei 1,8-11.

     "Pavel, în epistola sa către Timotei, îi descrie chiar pe oamenii care se află sub robia legii. Ei sunt călcătorii legii." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077.

Acum, chiar dacă legea lui Dumnezeu "nu este făcută pentru cel neprihănit", asta nu înseamnă deloc că cerinţele ei sau principiile ei înalt morale şi spirituale, pe măsura sfinţeniei lui Dumnezeu, nu mai au de-a face cu el, că nu i se mai adresează. Dimpotrivă; chiar aceste principiile nobile şi desăvârşite şi-au găsit locul în mintea lui transformată, întrucât el se bucură literalmente de gândul care era şi în Hristos Isus sau de mintea lui Hristos. Conchidem, deci, că de sub robia acestei legi scrise se iese doar prin credinţa în jertfa Mântuitorului, care s-a făcut blestem pentru noi. Soluţia pentru ieşirea din temniţa păcatului este acceptarea darului lui Dumnezeu pentru noi, prin credinţă, adică jertfa lui Isus Hristos. Când Hristos a devenit literalmente Mântuitorul sufletului meu, nu un Mântuitor istoric sau unul care este departe în cer şi îşi vede de ale Lui, atunci am fost trecut din robia păcatului, am fost scos de sub condamnarea şi blestemul legii lui Dumnezeu, şi adus şi primit în împărăţia harului ca ucenic şi frate al lui Dumnezeu. Legea scrisă pe două table de piatră care mă condamna, a devenit dintr-o dată în mine legea Duhului de viaţă sau legea Duhului Sfânt. De acum înainte sunt pregătit pentru toate faptele bune păstrate de Dumnezeu pentru mine.

Sunt toate acele fapte care sunt în armonie deplină cu toate cerinţele legii scrise pe cele două table de piatră. Acum, prin puterea lui Dumnezeu şi prin Isus Hristos, am devenit un împlinitor al legii lui Dumnezeu, lege care mi-a fost un îndrumător spre Isus Hristos. "Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi >sămânţa< lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă." Galateni 3,22-29.

Când omul păcătos căit, iertat şi smuls din păcat a fost scos, prin sângele împăcării, de sub blestemul legii, devenind ucenicul lui Hristos, acesta nu se mai poate afla sub îndrumătorul acesta, adică sub legea scrisă, întrucât această lege nu îl mai condamnă deoarece el este declarat de Dumnezeu neprihănit, adică sfânt, asemenea lui Dumnezeu. Legea scrisă pe cele două table de piatră care-l condamna a devenit în el legea Duhului de viaţă, un principiu viu şi activ ce caracterizează toate sufletele lipsite de păcat. Numai Isus Hristos a făcut posibilă această supremă realizare numită mântuire sau salvare din păcat. În calitatea Sa de Dumnezeu, a acceptat să se întrupeze în temniţa păcatului, adică pe pământul nostru blestemat de păcat, punându-se singur sub blestemul legii scrise, pentru ca, o dată ce urma să ia pe umerii Săi toate păcatele omenirii, El însuşi să devină un condamnat şi să fie făcut astfel blestem pentru noi.

Prin blestem trebuie să înţelegem faptul că Hristos a acceptat toată condamnarea legii scrise cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt îngrozitor. El pur şi simplu s-a făcut de bună voie blestem pentru noi, pentru ca noi să putem fi smulşi din păcat prin credinţa în jertfa Sa extraordinară şi nemaipomenită. "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi - fiindcă este scris: >Blestemat e oricine este atârnat pe lemn<". Galateni 3,13. Aşadar, preţul răscumpărării noastre presupunea ca un fapt real moartea Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Pentru ca cerinţele legii scrise să poată fi satisfăcute în numele omului şi pentru om, Dumnezeu a găsit cu cale să vină în lumea noastră păcătoasă ca om, să se pună singur prin Fiul Său preaiubit sub condamnarea legii, să ia asupra Lui toate păcatele noastre şi, în ultimă instanţă, să plătească preţul răscumpărării, adică preţul cerut de legea sfântă a libertăţii, scrisă pe cele două table de piatră, prin jertfirea vieţii Sale, prin sângele Său sfânt, pe care legea îl cerea omului păcătos.

Deci, fără intervenţia lui Isus, omul păcătos nu avea cum să scape cu nici un chip de sub condamnarea legii, orice ar fi făcut. Ea pur şi simplu cere sângele şi implicit viaţa veşnică a acestuia. Nu este vorba doar despre o viaţă ca o scânteie pe care o avem noi, prin care ne bate inima zi de zi timp de şaptezeci-optzeci de ani, ci este vorba chiar despre viaţa veşnică, pentru care omul a fost destinat de Dumnezeu. Sfinţenia şi desăvârşirea legii scrise cere sfinţenie şi desăvârşire din partea omului. Dar, Isus a luat locul meu şi al tău, de fapt al tuturor oamenilor care au trăit, care trăiesc şi care vor mai trăi pe pământ, şi de bună voie a ales să moară în locul meu şi al tău, plătind prin sângele Său preţul răscumpărării. Legea a solicitat desăvârşire, iar Hristos a oferit-o; ea a solicitat sfinţenie, iar Isus a dat-o, legea a cerut neprihănire, iar Hristos nu a ezitat să o ofere; dar toate acestea cu preţul propriei Sale vieţi. Legea scrisă cere realmente chiar viaţa, pe care omul nu o putea dărui decât printr-o moarte veşnică.

Hristos nu putea consimţi să renunţe la legea Sa, lucru chiar solicitat de diavolul. În schimb, ştia că trebuie să ajungă pentru totdeauna sfârşitul legii scrise pe cele două table de piatră, pentru ca s-o poată face vie şi frumoasă în inima omului, pentru omul care acceptă preţul răscumpărării. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7. "Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea." Romani 10,4.

Cele mai multe traduceri ale Bibliei, în ce priveşte acest sublim verset, sunt foarte corecte atunci când subliniază că Hristos este sfârşitul legii. Da, Hristos este literalmente sfârşitul legii scrise a celor zece porunci. Dar nu este suficient să spunem doar atât. El este sfârşitul legii doar pentru cei neprihăniţi care nu se mai află sub condamnarea sau blestemul legii scrise. Cu alte cuvinte, Hristos a pus capăt definitiv condamnării prevăzute de această lege ale cărei principii sunt veşnice, astfel încât El a devenit împlinitorul cerinţelor ei pentru toţi oamenii care acceptă preţul răscumpărării plătit de Mântuitorul pentru ei. Bunăoară, eu am acceptat să fiu scos de sub condamnarea legii, prin credinţa lui Hristos, ca să fiu trecut în împărăţia harului care are la bază tot principiile acestei legi sublime, dar nescrise pe două table de piatră, ci în inima mea. Căci în împărăţia harului nu este nimic scris pe piatră sau pe hârtie ori electronic, ci totul este scris în inimă, în minte. Astfel, principiile legii care mă condamna au devenit în mine, prin spălarea naşterii din nou, un nou mod de viaţă sau caracterul lui Dumnezeu. În aceasta constă slava lucrării supranaturale a naşterii din nou.

Scripturile ne învaţă la modul cel mai clar că toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu de pe pământ, toţi cei care se bucură în mod real de experienţa naşterii din nou, nu se mai află sub legea scrisă a lui Dumnezeu, care era şi este doar un îndrumător spre Isus Hristos. Pentru toţi aceşti ucenici ai lui Dumnezeu, Isus Hristos este sfârşitul legii celor zece porunci, căci dacă nu ar fi aşa, atunci ei ar rămâne mai departe sub condamnarea ei. Cine pretinde că se mai află şi după naşterea din nou sub această lege, atestă prin aceasta că nu îl cunoaşte deloc pe Răscumpărătorul şi declară fără echivoc că este vinovat şi condamnat de această lege. A te afla sub condamnarea legii morale sau sub blestemul ei înseamnă a nu avea principiile ei în suflet. Numai oamenii păcătoşi nu au principiile ei în minte, după cum declară Scripturile.

De aceea, Pavel declară sub inspiraţie divină că "Hristos este sfârşitul Legii", "După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta." şi "că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase". Legea scrisă a lui Dumnezeu sub forma celor zece porunci are în vizor doar domeniul păcatului, oamenii păcătoşi, ea nu are nimic de-a face cu împărăţia harului în forma ei de condamnare sau blestem, căci acolo toţi sunt neprihăniţi şi sfinţi, fără păcat, fără vrăjmăşia pe care tocmai legea divină scrisă o condamnă la moarte veşnică, şi împreună cu ea pe toţi cei ce nu vor renunţa la ea.

În împărăţia harului, însă, principiile ei se află în interiorul minţii, pe când în împărăţia păcatului, în temniţa păcatului principiile ei sunt doar pe două table de piatră sau pe hârtia Sfintelor Scripturi, deci în afara inimii. Ideea este că Hristos a făcut tot posibilul să devină sfârşitul legii scrise ale cărei principii se află doar în afara inimii şi sufletului omului păcătos, pentru ca astfel toţi cei ce primesc sângele ispăşirii sau preţul de răscumpărare să primească totodată şi întipărirea acestor principii în mintea şi în sufletul lor. Numai astfel putea fi anulată condamnarea, iar pentru asta Hristos s-a decis să devină literalmente sfârşitul legii pentru toţi cei pocăiţi intraţi deja în împărăţia harului sau în biserica celor întâi născuţi ori în staulul lui Hristos. Din legea osânditoare Hristos a făcut, pentru cine doreşte, legea Duhului de viaţă, prin credinţă. În aceasta a constat una dintre lucrările Sale pe pământ, potrivit planului mântuirii.

De asemenea, a te afla în continuare sub condamnarea legii, înseamnă a nu fi în stare niciodată şi în nici o împrejurare să respecţi preceptele ei; nici măcar unul singur. Cine zice că este născut din nou, dar că se mai află în continuare sub acest îndrumător, că ar mai fi valabil în calitatea lui de îndrumător sau blestem, este un om blestemat care nu poate respecta nici o poruncă, şi mai ales Sabatul poruncii a patra. Tot la fel, a susţine că îndrumătorul sau legea despre care vorbeşte Pavel nu ar fi de fapt legea celor zece porunci, înseamnă a te afla în situaţia îngrozitoare de a nu cunoaşte Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Noi toţi suntem chemaţi să înţelegem în ce constă şi ce înseamnă legea celor zece porunci scrisă pe două table de piatră.

Trebuie să înţelegem că principiile pe care le dezvoltă ea sau care sunt conţinute în ea sunt veşnice, dar o dată scrise ele sunt dovada unui fapt, că nu se află în inima omului, că sunt cu totul în afara lui, nu în el aşa cum ar trebui. Ce este scris, este în afară pe orice material. Ce nu este scris, deci la vedere şi nici pipăibil, se află înăuntru, în minte. Împărăţia harului e putere, lumină, dragoste, slavă şi pace; iar acestea toate sunt un rezultat al trăirii permanente a principiilor legii lui Dumnezeu, lege care este caracterul imuabil şi veşnic al lui Dumnezeu. Aici, pe acest tărâm al neprihănirii şi prieteniei, legea lui Dumnezeu este frumosul şi armonia cu Dumnezeu. Pe pământ, în schimb, legea lui Dumnezeu, aceleaşi principii cereşti, dar adaptate la nevoile specifice ale omului păcătos, sunt dreptate şi adevăr, dar în afara omului, întrucât pe tărâmul păcatului ele sunt ceva străin de natura omului păcătos. Sunt aceleaşi principii dar pe două tărâmuri diferite, care au deci efecte diferite. În acest scop, spun că legea lui Dumnezeu este şi rămâne veşnică, neschimbătoare şi de dorit, doar că în împărăţia harului se intră prin credinţă, nu prin faptele legii.

     "Ascultarea de fiecare principiu al legii este făcută posibilă prin credinţa în Hristos." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077. (Vezi şi Manuscript 122, 1901).

Cunoştinţa care înalţă sau distruge

     "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi." 2Petru 3,3-7.

Iată un principiu al Evangheliei bine enunţat de către Petru, prin care ni se dezvăluie faptul că trecutul se va repeta la apropierea venirii lui Hristos, în aceste zile din urmă. Spiritul care i-a mânat pe oamenii care au trăit înainte de potop, va fi acelaşi spirit care îi va stăpâni pe cei ce vor aduce sfârşitul existenţei umane pe acest pământ. În timp ce primii, antediluvienii, au realizat un precedent şi au atins performanţa uluitoare de a se deda doar la activităţi rele fără deosebire, din cauza faptului că "toate întocmirile gândurilor din inima (lor) erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău", Geneza 6,5, cei din urmă, oamenii care vor aduce sfârşitul pământului, merg chiar mai departe, formând o coaliţie mondială, stabilită prin legi politico-ecleziastice, cu scopul vădit de a întrona o închinare care de fapt stă la baza războiului împotriva lui Isus Hristos. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.

Rara şi unica performanţă îngrozitoare a antediluvienilor este că au reuşit într-un timp foarte scurt, de aproximativ o mie şase sute de ani, să aducă asupra lor un cataclism fără egal în istoria umanităţii, un cataclism care nu poate fi practic comparat cu nici un alt dezastru major cunoscut, şi care a afectat nu numai pământul, ci întregul sistem solar. Acest unic dezastru nu poate fi explicat decât prin intermediul Scripturilor, ele confirmând existenţa acestuia la proporţii nemaiîntâlnite vreodată. Istoria umanităţii prezentată în Sfintele Scripturi este singura demnă de crezare cu privire la originea omului, la nimicirea definitivă a pământului, care va rămâne pentru o mie de ani un pustiu, fără nimic în viaţă, precum şi la refacerea acestuia şi reluarea existenţei prin oamenii salvaţi, care l-au crezut mai mult pe Dumnezeu şi nu pe oameni.

Pentru producerea sfârşitului lumii vor fi necesare mult mai multe milenii. Aşadar, se vede că este o mare diferenţă între perioada de timp care a condus în cele din urmă la venirea potopului, cauzat de ticăloşia antediluvienilor, şi perioada de timp care se va scurge până la sfârşitul existenţei umane, în acest scop fiind necesare mai multe milenii după cum am subliniat. Acest fapt se datorează diferenţei majore dintre felul cum arătau antediluvienii şi felul cum urmau să arate oamenii după potop. Ceea ce face şi mai evidentă această prăpastie între generaţiile de dinainte şi de după potop sunt uriaşele cunoştinţe din domeniul artei şi mai ales al ştiinţei pe care le deţineau din belşug uriaşii antediluvieni.

Vom vedea că ceea ce a condus la declanşarea potopului şi ceea ce va conduce la sfârşitul omenirii este pur şi simplu cunoştinţa sau dacă vreţi cunoştinţele deţinute de om! Astfel, refuzul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul adevărului descoperit, înseamnă refuzul cu bună ştiinţă de a primi cunoştinţa care vine de sus, de la Dumnezeu. În acest fel, cunoştinţa mântuirii sau calea cunoşterii mântuirii nu face parte din patrimoniul minţii şi nu o caracterizează spre binele celorlalţi. Fără această cunoştinţă sau cunoaştere, care este o ştiinţă profundă, nu poţi fi chipul şi asemănarea Celui veşnic. În schimb, cunoştinţele din diversele ramuri şi domenii de activitate, precum arta şi ştiinţa, mai ales inventica, pot conduce la gâdilarea şi umflarea mândriei omului, până acolo încât să nege definitiv existenţa lui Dumnezeu. Aceste cunoştinţe, totuşi, nu-şi găsesc ca izvor mintea umană, ci vin tot de la Dumnezeu, spre bucuria, binele şi folosul omului. Originea lor se află în Isus Hristos.

     "Prin Hristos, fusese transmisă orice rază de lumină divină care a ajuns vreodată până în lumea noastră căzută. El a fost Acela care vorbise prin toţi aceia care, de-a lungul veacurilor, rostise pentru om cuvintele lui Dumnezeu. De la El s-au reflectat toate calităţile desăvârşite, care s-au manifestat la cele mai mari şi mai nobile suflete ale pământului. Puritatea şi bunătatea lui Iosif, credinţa, blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Moise, statornicia lui Elisei, fermitatea şi integritatea plină de nobleţe a caracterului lui Daniel, ardoarea şi jertfirea de sine a lui Pavel, puterea mintală şi spirituală, manifestată în toţi aceşti oameni şi în toţi ceilalţi care au trăit vreodată pe pământ, nu au fost decât reflecţii ale strălucirii slavei Sale. Idealul a fost găsit în El." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de la Dumnezeu, par. 3.

Aşadar, sunt două categorii de cunoştinţe care ambele vin de la Dumnezeu: cunoştinţa mântuirii, aşa cum este descoperită în Scripturi, care are de-a face cu latura morală şi spirituală, deci cu caracterul omului, şi cunoştinţele care privesc activităţile cotidiene şi care au de-a face cu marile realizări omeneşti. Prin urmare, trebuie să înţelegem că orice rază de lumină divină, indiferent de domeniu, vine doar de la Dumnezeu prin bunăvoinţa şi plăcerea lui Isus Hristos.

Acum, în baza acestei realităţi, putem conchide fără să greşim că declanşarea potopului, după doar o mie şase sute de ani de la căderea omului în păcat, se datorează faptului că oamenii acelui timp şi-au folosit mintea în direcţia răului pentru că toate cunoştinţele lor au fost puse doar în slujba răului şi mai ales în slăvirea de sine, în glorificarea minţii, mândriei şi a marilor realizări omeneşti, care pun în umbră cu mult tot ceea ce a realizat omul după potop! Fiind foarte înalţi şi bine proporţionaţi, fuseseră dotaţi cu un creier pe măsură. Nimic din ce au oamenii astăzi ca şi capacităţi intelectuale şi putere de a gândi şi realiza nu se compară cu ceea ce deţineau antediluvienii în acest sens. Suntem puşi în urmbră la toate capitolele.

     "Primii oameni de pe pământ au primit instrucţiuni de la Dumnezeul infinit care a creat lumea. Aceia care au primit cunoştinţele direct de la înţelepciunea divină, nu erau deficitari în cunoaştere.
     Sunt mai multe invenţii, înlesniri şi maşini de economisire a forţei de muncă astăzi decât au avut oamenii din vechime, dar ei nu au avut nevoie de ele..." Conflict and Courage, cap. 27, par. 1, 2.

De la revoluţia industrială încoace toţi ne bucurăm de marile invenţii în toate domeniile cunoscute, invenţii care ne-au adus mari şi minunate înlesniri în viaţa de toate zilele. Se spune că ne bucurăm de mai multe avantaje în acest sens decât antediluvienii, dar asta doar pentru că nevoile noastre sunt mai mari, iar puterile noastre sunt de douăzeci de ori mai mici comparativ cu vitalitatea cu care a fost înzestrat Adam, şi împreună cu el toţi oamenii dinainte de potop. Nevoile lor nu au fost deloc nevoile noastre. Ei pur şi simplu nu ar fi avut nevoie de biciclete, de maşini auto sau de alte invenţii de genul celor pe care le avem noi, nici măcar telefoanele inteligente nu le-ar fi fost de folos, sau oricare alte asemenea înlesniri, inclusiv avioane. De ce?

Motivul este unul foarte practic şi simplu: lumea de atunci era total diferită de lumea de după potop sau de ceea ce înţelegem noi prin lume astăzi. Ei nu duceau lipsă de absolut nimic; în acea lume nu se puteau naşte nevoi care să conducă la împlinirea lor prin nişte invenţii pe măsura nevoilor respective. Cu cât omul s-a pipernicit, pierzând din vitalitate şi implicit din durata vieţii, care s-a micşorat grozav de mult, de la multe secole la doar şaptezeci-optzeci de ani ori chiar mai puţin, cu atât mai mult au crescut nevoile omului pentru care erau necesare de acum cunoştinţe ce trebuiau să le acopere, să le satisfacă.

Bunăoară, ca să ne facem măcar o idee doar asupra unui domeniu, medicina, oamenii de dinainte de potop nu cunoşteau boala, şi ca atare nu se puteau naşte fără o jumătate de mână sau cu debilităţi mintale. Nu aveau nici un fel de diformitate, pentru că pur şi simplu energia vitală stocată în creier nu permitea apariţia bolii. Trupurile lor, din punct de vedere biologic, încă erau exact aşa cum le-a gândit Dumnezeu să fie după orice naştere, adică sănătoase, robuste, pline de energie. În asemenea condiţii, devine evident faptul că nu se pot naşte nevoi care să conducă la invenţii sau medicamente care să acopere acele nevoi stringente. Minţile lor nu puteau avea asemenea preocupări din lipsa unor nevoi care oricum nu aveau cum să se ivească. De aceea, ei nu ar fi avut nevoie de nimic din ceea ce avem noi astăzi. Orice invenţie trebuie să corespundă unor nevoi specifice şi unor vremuri specifice.

Asta mai înseamnă că antediluvienii trebuie să fi deţinut, ca pe o comoară, vaste cunoştinţe în domenii care nouă ne sunt străine astăzi, la care lumea de după potop, până la a doua venire a lui Hristos, nu mai are acces, din milă dumnezeiască aş spune. Chiar aceasta trebuie că este realitatea. Să ne gândim un pic: ei nu duceau lipsă de nimic întrucât nu existau nici una dintre manifestările grozave ale naturii cu care noi suntem deja familiarizaţi. Aşadar, pământul nu era biciuit de nici o plagă, nici de secetă, nici de arşiţă, nici de viscol sau furtună, nici de inundaţii sau cutremure, nici de tsunami sau incendii, nici măcar de ploaie, fiindcă Scripturile dau mărturie că "În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului". Geneza 2,5.6.

Apoi, nu existau şapte continente, căci uscatul alcătuia un singur tot presărat ici-colo cu râuri şi mări. Nu existau nici munţii cei înalţi, întrucât aceştia, ca şi oceanele, sunt rezultatul potopului. Potopul a rupt scoarţa terestră formându-se marile continente, iar în golurile create au fost depozitate apele acestuia, iar altă parte însemnată a acesteia la cei doi poli. "Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oştile cereşti priveau scena cu încântare şi se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 2.

Într-un aşa mediu ambiant, este lesne de priceput că mintea antediluvienilor trebuia să fie bine integrată în lumea lor. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în mintea şi în trupul acelor oameni muritori. Se bucurau de multe secole de viaţă. După cum am spus nu le lipsea nimic, până şi aurul, argintul şi pietrele preţioase se găseau din abundenţă pe pământ, fără să fie nevoie a fi scose din adâncuri.

     "Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat şi frumos din pricina darurilor providenţei divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug.
     Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generaţii trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieţii, care era făcut să prelungească viaţa; iar existenţa omului încă se măsura cu secolele." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1, 2.

Într-un astfel de mediu pregătit de Dumnezeu pentru om şi înmulţirea acestuia, o adevărată capodoperă a unei arhitecturii vii, atunci trebuie să pricepem că şi cunoştinţele trebuie să fi fost pe măsură. Dacă Adam măsura aproximativ 5 metri înălţime, atunci cum trebuie să fi valorificat o minte ca a lui cunoştinţa căpătată direct de la Dumnezeu, dat fiind faptul că trebuie să fi avut un creier ce ar fi putut cântări poate chiar mai bine de 10 kg? Nu ne putem imagina acest lucru, şi chiar dacă am face-o nu am reuşi totuşi să prindem măcar ceva din realitatea aceasta. Să reţinem deci că antediluvienii nu aveau nici un deficit în ce priveşte cunoştinţele. Ele acopereau absolut toate domeniile, iar unele probabil necunoscute nouă. În ce priveşte abilităţile, erau de-a dreptul neîntrecuţi, mai ales uriaşii despre care Scripturile fac vorbire în Geneza capitolul al şaselea. În artă şi ştiinţă excelau, şi tocmai aceste două domenii importante le-au adus pieirea. "Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 2.

Sunt multe lucrări minunate descoperite şi care au de-a face cu timpuri străvechi, dar nici una dintre ele nu se poate compara cu lucrările din domeniul artei antediluviene şi nici cu ştiinţa pe care ei o stăpâneau atât de bine. Poate că omenirea se mai minunează încă de teoria relativităţii sau de legile termodinamicii, dar cine ştie câte alte cunoştinţe neştiute de noi astăzi au deţinut antediluvienii! Un lucru este cert, şi anume că odată cu distrugerea lor prin potop, împreună cu ei a dispărut pentru totdeauna marile lor invenţii, cât şi dibăcia prin care le transpuneau în realitate. "Au dispărut prin potop invenţii în domeniul artei şi al dibăciei umane mai mult decât cunoaşte lumea astăzi. Artele distruse au fost mai multe decât artele lăudate de astăzi." Conflict and Courage, cap. 28, par. 1.

Nu numai că aceste mari realizări ale lor au dispărut, dar odată cu ele au dispărut şi cunoştinţele pe baza cărora acestea au putut prinde viaţă. Dumnezeu, având în vedere pervertirea rapidă a gândurilor şi a deprinderilor antediluvienilor, a văzut că va fi mai bine pentru oamenii ce urmau să se nască după potop să nu mai beneficieze de ele, reţinându-le din milă. Satana nu mai putea face un avantaj din ele spre folosul său. Dar, în locul lor, Dumnezeu a binecuvântat omenirea cu alte idei valoroase, astfel încât oamenii să se bucure de facilităţi pe măsura nevoilor apărute după potop. Oamenii aveau să se confrunte după potop cu tot felul de provocări ale naturii, din cauza neascultării, cu boala şi alte asemenea lucruri care solicitau nişte binecuvântări pe măsură, cu măsură, din partea lui Dumnezeu. 

     "Privind asupra lumii, Dumnezeu a văzut că intelectul pe care El l-a dat omului a fost pervertit, că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Dumnezeu dăduse acestor oameni cunoştinţe. Le dăduse idei valoroase pentru ca ei să poată realiza planul Său. Dar Domnul a văzut că aceia pe care El i-a plănuit să aibă înţelepciune, tact şi judecată îşi foloseau fiecare facultate a minţii pentru glorificarea de sine. El a şters de pe faţa pământului acest neam de oameni cu viaţă lungă, iar împreună cu ei au dispărut şi cunoştinţele pe care ei le folosiseră doar pentru ticăloşii. Când pământ a fost repopulat, Domnul a dăruit din înţelepciunea Sa mai puţin oamenilor, dându-le doar acele talente de care ei aveau nevoie în îndeplinirea planului Său." Conflict and Courage, cap. 28, par. 2.

Remarcăm, aşadar, bogăţia de lumină sub forma unui tezaur de idei valoroase dăruite cu mână largă de către Dumnezeu, unor oameni care ar fi trebuit să folosească toată această cunoştinţă şi priceperea lor spre slava Lui. Acele idei, toate, erau pe potriva capacităţilor lor intelectuale. Cu toate acestea, deşi excelau în ştiinţă şi artă, erau înceţi în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Ba mai mult, au ajuns din cauza preamăririi ştiinţei şi a tuturor realizărilor lor la negarea existenţei lui Dumnezeu. Tot ceea ce înfăptuiau, era îndreptat zi de zi numai spre rău. Ticăloşia cea mare care a stat la baza stricăciunii lor a fost amestecul dintre urmaşii lui Set, cunoscuţi sub numele de fiii lui Dumnezeu, şi urmaşii lui Cain, numiţi fiii oamenilor. Necumpătarea şi poligamia împreună cu folosirea forţei brute împotriva altora, cărora le erau răpite soţiile şi bunurile, au condus foarte rapid la deteriorarea minţii, a înţelepciunii, gândită de Dumnezeu să fie o reflectare fidelă a caracterului Lui.

     "Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe şi bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înşişi şi le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că şi-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite.
     Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite...
     Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: >Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei< (Psalm 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul firii pământeşti, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. >Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie< (Geneza 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3, 4, 6.

Refuzul de a-l cunoşte pe Dumnezeu degradează în timp scurt fiecare facultate şi sensibilitate a minţii, mai ales în plan moral şi spiritual, în pofida tuturor realizărilor umane. Pentru antediluvieni au fost necesari doar 1656 de ani de la căderea lui Adam în păcat. Orice idee valoroasă din orice domeniu care prinde viaţă devenind o mare realizare omenească, nu compensează sub nici o formă lipsa cunoaşterii ştiinţei mântuirii, aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cu toată că astăzi trăim într-un secol al supertehnologiilor, cunoştinţe pe care le datorăm întru totul numai lui Hristos Isus, totuşi acest lucru nu face omenirea mai luminată în domeniul moral şi spiritual. Dimpotrivă, în pofida prezenţei Sfintelor Scripturi peste tot, în orice colţ al lumii şi pe orice tărâm, lumea refuză cunoaşterea lui Dumnezeu, iar aceia care zic că îl cunosc, majoritatea creştinilor, nu ştiu ce înseamnă în realitate a fi ucenicul lui Hristos, a avea o legătură de prietenie permanentă cu Acela care nu trădează niciodată. Nu este suficient a deţine informaţii din Scripturi despre persoana Mântuitorului, căci acest lucru se va dovedi în cele din urmă o mare pagubă, incalculabilă pentru suflet. Puţini sunt aceia care ştiu ce înseamnă să lase lumina pe care o au să lumineze. Puţini sunt aceia care ştiu să împartă cu putere Cuvântul vieţii.

Observăm că Hristos şi-a concentrat tot interesul, când era întrupat pe pământ, doar asupra descoperirii caracterului Tatălui Său. El ar fi putut să ofere cunoştinţe şi idei absolut noi în orice domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, literaturii, ş.a.m.d., dar nu a făcut-o. Nu era necesar acest lucru, întrucât omul are nevoie de mântuire mai mult decât toate cunoştinţele pe care oamenii se fălesc că le au măcar că nu le aparţin, izvorul lor fiind Dumnezeu. Din acest motiv, Hristos a spus: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra". Matei 6,33. Aceasta este prioritatea absolută pentru toţi oamenii, dacă vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu, prin credinţă.

Cunoştinţa mântuirii înalţă, în schimb cunoştinţele minunate care au condus la edificarea omenirii şi la marile realizări omeneşti, neînsoţite de cunoaşterea ştiinţei mântuirii, sunt temelie pentru distrugerea omenirii. Acest fapt este o certitudine, întrucât ele amplifică mândria omenească, întărind egoismul inimii până acolo, încât mintea va exclude existenţa lui Dumnezeu. Noi ne fălim cu ceea ce avem astăzi, dar tot ce avem se datorează lui Dumnezeu, însă modul în care toate aceste realizări sunt folosite descoperă doar mândria inimii omeneşti. Antediluvienii probabil ajunseseră la un apogeu al ştiinţei, care le-a adus sfârşitul prin potop. Oamenii din prezent au ajuns şi ei la un apogeu al cunoaşterii în domeniul ştiinţei, şi nu numai, dar acest fapt, subliniat de lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu, va conduce rapid la sfârşitul lumii, după cum ne spune apostolul Petru. Tehnologia de vârf de astăzi este doar unul din semnele sfârşitului lumii, căci "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

De asemenea, nu trebuie să uităm că Hristos însuşi ne avertizează asupra unei realităţi care se petrece chiar sub ochii noştri, întărind încă o dată faptul adevărat că trecutul se va repeta cu cea mai mare tărie chiar înainte de venirea Sa pe norii cerului. El ne învaţă astfel: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului". Matei 24,37-39.

Necumpătarea, sodomia, nepăsarea, dispreţul faţă de tot ce este drept, călcarea în picioare a principiilor dreptăţii în sălile de judecată, şi ale drepturilor fundamentale, inerente şi inalienabile ale omului, vor spori gradul vinovăţiei umane, în pofida marilor invenţii şi marilor cunoştinţe pe care le avem în acest secol, până acolo încât pământul va deveni literalmente o cloacă de stricăciuni. Prelaţii religioşi împreună cu cea mai mare parte a enoriaşilor lor se vor uni cu oamenii de stat în cea mai mare confederaţie care a existat vreodată pe acest pământ. Scopul final al acestei alianţe este detronarea Dumnezeului Scripturilor din minţile celor credincioşi. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor." Apocalipsa 17,13.14.

Nu este greşit să ne bucurăm de tot ce avem bun în artă, ştiinţă, inventică, literatură, etc. Nu este greşit că avem şi ne bucurăm de marile realizări omeneşti. Este greşit, în schimb, să ne atribuim nouă gloria lor, când de fapt îndemânarea de a le aduce la existenţă este darul lui Dumnezeu. Scopul multor realizări este deturnat într-unul greşit. Pericolul major este că, din cauza mândriei, omul de astăzi, ca şi cel de dinainte de potop, a devenit corupt, stricat în inima sa şi în imaginaţia sa, tocmai pentru că Dumnezeu este lăsat la o parte şi uitat, cu rezultatul dezastruos care decurge din acest fapt, şi anume răul, fărădelegea.

     "Când oamenii se despart de Dumnezeu, se pun singuri sub controlul lui Satana. Oamenilor le-au fost dăruite talente ca să poată fi folosite în serviciul lui Dumnezeu... Există o singură cale sigură pentru om, iar aceasta este calea ascultării de un >Aşa zice Domnul<." Conflict and Courage, cap. 28, ultimul paragraf.

Cunoştinţele din orice domeniu, fără Dumnezeu, fără recunoaşterea faptului că ele ne sunt date din dragoste şi bunătate de Dumnezeu şi fără atingerea idealului prevăzut de Dumnezeu cu ajutorul lor, ne vor face totodeauna înţelepţi să facem ceea ce Dumnezeu niciodată nu ne-a spus să facem, înţelepţi să facem răul şi orice ticăloşie imaginată de o minte coruptă care s-a aşezat singură sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana.

Înţelepciunea divină în reproducerea umană

Apariţia păcatului a constituit un adevărat flagel pentru liniştea şi armonia cerească. Acest intrus a provocat o mare discordie printre îngeri. Pentru prima oară o minte inteligentă ajungea la o modalitate de gândire ciudată prin invocarea unor motive pur imaginare în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Imaginaţia devenise ca o realitate în mintea lui Lucifer, cu toate că nu avea corespondent în realitatea practică, aceea din care el făcea parte şi pe care Dumnezeu a adus-o la existenţă. Era o manieră stranie prin care mintea lui ajunsese să perceapă caracterul lui Dumnezeu prin prisma unor trăiri interioare exagerate şi alterate, din cauza unor simţăminte de frustrare că nu era la fel de privilegiat ca însuşi Fiul lui Dumnezeu.

În orice caz, un fapt care este o certitudine absolută e că apariţia păcatului nu are temei, nici un motiv pentru justificarea existenţei sale. Într-un cadru al perfecţiunii, naşterea păcatului nu are cum să aibă cauză, deci temei; dar acest lucru nu exclude totuşi apariţia acestuia!

     "Originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie, pentru multe minţi, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.

     Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului, pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el >este călcarea Legii<; este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, par. 1, 2.

Deci, păcatul nu are absolut nici o cauză pentru existenţa lui, şi cu toate acestea există! Asta demonstrează frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu care a fost obligat de împrejurări să îl tolereze, până când va fi extirpat din întregul Univers, şi mai cu seamă din minţile oamenilor. De ce a fost obligat Dumnezeu să îl tolereze, să îi permită totuşi existenţa şi, mai ales, urmările lui nimicitoare printre îngeri şi oameni? Ei bine, tocmai această întrebare provoacă şi astăzi multă nedumerire.

Şi totuşi, permiterea păcatului şi a manifestărilor sale au de-a face cu taina lui Dumnezeu, întrucât singura alternativă viabilă pentru îndepărtarea lui din tot Universul era tocmai tolerarea acestuia. Nimeni, nici măcar Lucifer nu ştiau şi nu înţelegeau ce presupune discordia prin încălcarea legii lui Dumnezeu. Pervertirea libertăţii date de Dumnezeu înseamnă păcat în esenţă, înseamnă să gândeşti şi să înfăptuieşti, fără nici un pic de sprijin divin, fărădelegi care conduc rapid la autodistrugere certă. O dată cu apariţia înşelătoare a păcatului, mintea fiinţelor inteligente trebuia să înţeleagă noţiunea de rău distructiv, care mai înainte era cu desăvârşire străin de comportamentul şi modul de gândire al tuturor inteligenţelor cereşti.

În condiţiile existenţei păcatului, a căuta să îndepărtezi păcatul prin violenţă înseamnă a conduce la perpetuarea lui şi, deci, la imposibilitatea dezrădăcinării lui din mintea inteligentă, care este o capodoperă a inventivităţii divine, întrucât este acel lucru care, în afara aspectului nostru fizic, ne face să fim după asemănarea Creatorului şi din punct de vedere moral. Deci, căutarea anihilării păcatului prin violenţă, fără explicaţii, este o alternativă sortită eşecului, întrucât este imposibil astfel să aduci convingere unei minţi, folosind violenţa, că răul este rău; şi asta pentru că se face uz exact de un mijloc care defineşte răul, adică violenţa! Păcatul nu poate fi făcut să dispară printr-un mijloc care aparţine păcatului.

Prin urmare, Dumnezeu avea la dispoziţie o singură alternativă care, de altminteri, îl defineşte ca persoană şi ca Tată, şi anume jertfa Fiului Său preaiubit. De ce o jertfă? Deoarece este singurul mijloc care trezeşte mintea la realitate şi o face în stare să înţeleagă ce este păcatul şi ce produce el dacă este tolerat şi îndrăgit de mintea inteligentă. Jertfa în sine înglobează singura armă disponibilă pe care Dumnezeu o are la dispoziţie în vederea distrugerii păcatului, iar această armă este puterea adevărului şi iubirii divine frumos ilustrate în şi prin viaţa Mântuitorului. Aceasta era arma secretă a lui Dumnezeu în cazul ivirii păcatului. Dar, înainte ca să se ajungă la jertfă, Dumnezeu a creat omul! Întrebarea firească este aceasta: De ce l-a creat pe om taman când s-a ivit păcatul? Ce aducea nou crearea omului în atare condiţii, în care îngerii încă nu erau în stare să dicearnă în mod real subtilităţile răului şi ce implică el cu adevărat pentru mintea şi fiinţa care ar putea sau nu să aibă de-a face cu el?

În peisajul creaţiei universale a lui Dumnezeu, a unui Univers presărat cu miliarde de planete locuite de alte fiinţe inteligente, care sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca fiinţă era o noutate absolută. Noutatea respectivă consta în facilitatea omului de a se putea reproduce sau de a se înmulţi. Capacitatea de înmulţire a omului este un dar minunat divin, însă, dincolo de acest aspect, este răspunsul lui Dumnezeu la provocările păcatului! Da, chiar aşa ceva este, iar în acest aspect Dumnezeu îşi demonstrează măiestria cu privire la modul cum trebuie rezolvată definitiv şi pentru totdeauna problema îngrozitoare a păcatului. Aproape că nu ne gândim deloc că Dumnezeu a găsit răspunsul la problema păcatului creând omul, înainte de a se aduce pe Sine jertfă, dar chiar aşa stau lucrurile.

Să aprofundăm această problematică în lumina extraordinară a Evangheliei descoperite. Când Lucifer a decis pentru totdeauna să rămână un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a mai reuşit şi performanţa ciudată de a convinge o treime din îngerului Cerului să îl urmeze, făgăduindu-le o viaţă fără frontierele legii lui Dumnezeu. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat cu ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer... În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,7.8.3.4. Când toţi aceşti îngeri puternici au plecat, în Cer s-a produs un mare gol, ceea ce înseamnă că responsabilităţile celor care au dezertat trebuiau preluate de îngerii loiali rămaşi lângă Dumnezeu.

     "Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.

Dumnezeu avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să creeze un număr egal de alţi îngeri care să umple acel gol, fie să creeze doar două fiinţe care să fie dotate cu puterea reproducerii şi, deci, cu posibilitatea perpetuării neamului respectiv până când se va fi ajuns la numărul care să umple locurile cereşti rămase goale. Prima variantă însemna un mare risc. Dacă parte dintre acei îngeri sau toţi laolaltă ar fi căzut în păcat, atunci Dumnezeu ar fi fost nevoit să creeze alţi îngeri, şi tot aşa, până când ar fi reuşit, dacă ar fi reuşit, să umple acel gol. Asta ar fi însemnat că păcatul îşi putea continua existenţa câtă vreme nici îngerii cu experienţă nu scăpaseră de influenţa filozofiei satanice, căci şi ei mai aveau multe semne de întrebare cu privire la situaţia rezultată în urma apariţiei păcatului. Nu reuşeau să discearnă caracterul lui Satana şi nici natura răzvrătirii lui.

     "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 3.

Acum, ce se câştiga prin intermediul creării omului? Se câştiga marea bătălie dintre rău şi bine, dintre Lucifer şi Dumnezeu! Doresc să precizez că omul nu a fost creat pe post de cobai sau ca experiment pentru înlăturarea păcatului. Caracterul lui Dumnezeu nu-i permite să facă experimente, din moment ce a ales din veşnicie să îl dea pe unicul Său Fiu pentru salvarea omului păcătos. Dragostea divină nu-şi permite să negocieze preţul pentru rezolvarea unei situaţii, care să implice experimente pe şi cu nişte fiinţe create. Atunci, în ce mod Dumnezeu este raţional şi inteligent?

Omul reprezenta unica posibilitate ca Dumnezeu să-şi descopere taina Sa veşnică, în condiţiile care obligau la aşa ceva prin apariţia păcatului. În primul rând, atacul lui Lucifer se îndreptase în mod direct asupra Fiului lui Dumnezeu. El începuse să râvnească poziţia şi puterea lui Isus, aşa cum avea să se numească Fiul lui Dumnezeu după întruparea Sa pe pământ. Dumnezeu Tatăl a trebuit să explice înaintea tuturor îngerilor care este poziţia lui Hristos, precum şi faptul că singurul care are acces în nimbul de slavă ce-l înconjoară pe Tatăl, sau altfel spus care are acces în sfatul Dumnezeirii, este doar Fiul Său. În felul acesta, Dumnezeu făcea explicit faptul că Isus este egal cu Dumnezeu, fiind chiar Creatorul a tot ce este viu.

     "Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea închinarea şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.

Lucifer nu a acceptat această realitate, întrucât nu reuşea să priceapă cum cineva cu înfăţişarea de înger poate fi Dumnezeu. De ce nu ar putea fi şi el? Din acest motiv, Dumnezeu a trecut la cea mai amplă demonstraţie din istoria Universului, prin intermediul celui preaiubit, omul, ca să explice în fapt taina lui Dumnezeu legată de poziţia lui Isus Hristos în Cer. El a ales această modalitate pentru a se asigura că toate inteligenţele cereşti vor fi în stare singure, neforţate şi fără nici un fel de vicleşug din partea lui Dumnezeu, să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui Satana precum şi natura răzvrătirii sale împotriva Aceluia care l-a făcut, Isus Hristos. Dumnezeu a căutat să vină în ajutorul minţii inteligente pe această cale, spre a o edifica în raport cu lucrările nimicitoare ale păcatului. Caracterul lui Satana nu putea fi văzut aşa cum este, în lumina lui adevărată, decât dacă i se permitea să se manifeste. Violenţa conduce mintea inteligentă totdeauna la răzvrătire, motiv pentru care păcatul ar fi fost mai departe perpetuat. Păcatul ar fi fost un izvor continuu de nemulţumire şi răzvrătire din partea tuturor.

Calea violenţei este calea păcatului, dar calea demonstraţiei inteligente, unde dragostea se descoperă prin jertfă, prin care se explică principiile şi caracterul lui Satana, este calea care conduce la edificarea deplină cu privire la boala păcatului. Crearea omului avea ca obiectiv să dezvăluie şi să lumineze înţelegerea îngerilor cu privire la taina lui Dumnezeu în legătură cu poziţia Fiului lui Dumnezeu şi mai ales în legătură cu modul cum El era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi înger! De asemenea, prin dotarea cu capacitatea de înmulţire a neamului omenesc, Dumnezeu se asigura că, în cazul păcătuirii, nu ar mai fi fost necesară crearea altor fiinţe spre a umple golul din Cer. Noutatea reproducerii umane acest obiectiv avea în vedere, să poată perpetua neamul omenesc şi să faciliteze totodată demonstraţia cea mare: întruparea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul celor păcătoşi pentru a dovedi că se poate trăi victorios asupra oricărui păcat mărturisit şi asupra oricărei ispite printr-o vie şi permanentă legătură cu Dumnezeu.

Prin întruparea Sa pe pământ, Dumnezeu arăta prin demonstraţie cum a ajuns Fiul lui Dumnezeu în Cer să aibă înfăţişare de înger, să fie înger adevărat. După cum a fost Om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin în ce priveşte păcatul, tot astfel El a fost Îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului în Cer. Dacă Dumnezeu nu ar fi oferit omului puterea reproducerii, pe nici o altă cale posibilă Dumnezeu nu ar fi avut cum să demonstreze pe viu ce implica poziţia şi puterea lui Isus în Cer, din simplul şi logicul motiv că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut cum să se întrupeze, adică să intre în lumea celor păcătoşi cu înfăţişarea acestora, pe care să o păstreze mai apoi pe vecie!

Eradicarea păcatului, potrivit tainei lui Dumnezeu, însemna ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în mijlocul acelor fiinţe păcătoase, ca astfel să ofere compensaţia cerută de legea cea mare a iubirii divine, adică ascultare desăvârşită, perfecţiune. Dacă Dumnezeu ar fi creat alte făpturi cu care să umple golul ceresc prin dezertarea lui Lucifer şi acoliţilor săi, iar acestea ar fi fost ademenite la păcat, atunci taina lui Dumnezeu nu avea cum să mai fie descoperită în veci. Întruparea presupunea timp îndelungat, mai ales din cauza posibilei, dar realei neascultări din partea celor păcătoşi. Crearea omului a rezolvat cu desăvârşire problema legată de timp, de întrupare şi eventuala cădere în păcat, care nu mai făcea necesară mereu din partea lui Dumnezeu crearea altor fiinţe care să umple golul din Cer.

Ideea este că eradicarea păcatului se face într-un singur mod: printr-o jertfă care să explice şi să lumineze înţelegerea fiinţelor păcătoase dar şi cereşti caracterul păcatului, al lui Satana, precum şi natura răzvrătirii sale. Păcatul nu poate fi eradicat complet, fără să mai apară vreodată, decât dacă mintea inteligentă este făcută în stare să renunţe singură, prin decizie categorică, definitivă şi veşnică, la tot ce înseamnă şi produce păcatul. Când convingerea ajunge deplină, abia atunci se poate spune pe drept că păcatul nu mai are cum să se perpetueze fiindcă îi este înţeleasă pe deplin puterea, influenţa şi mârşăvia. Forţarea minţii sau violenţa nu ar conduce niciodată la aşa ceva, şi din acest motiv Dumnezeu a permis ca păcatul să se desfăşoare timp de aproape şase mii de ani.

     "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-i poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

   

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5, 6.

Taina lui Dumnezeu descoperită în şi prin om era singura soluţie a iubirii divine împotriva bolii păcatului pentru restabilirea armoniei cereşti. Numai prin descoperirea ei Dumnezeu arăta că respectă inteligenţa ca dar divin şi libertatea minţii de a decide în cunoştinţă de cauză dacă vrea nemurirea sau moartea veşnică. Prin asigurarea reproducerii omului, Dumnezeu asigura totodată posibilitatea demonstrării iubirii care nu se schimbă şi care e capabilă să se jertfească pentru păcătos de dragul salvării veşnice a acestuia. Înţelepciunea divină nu are egal în ce priveşte modul cum a gândit rezolvarea problemei păcatului fără violenţă, fără stresul forţării minţii de a decide tremurând, din cauza unor pedepse divine, de partea binelui. Violenţa naşte violenţă, în schimb manifestarea iubirii naşte iubire şi încredere.

Ceea ce vedem în filme şi în societate este doar modul cum prin violenţă binele are câştig de cauză. Răufăcătorii sau personajele negative întruchipate de către actori consacraţi, în filme, sunt anihilaţi de către personajele pozitive prin exact aceleaşi metode pe care răufăcătorii le folosesc, cu singura deosebire că acestea sunt legale, întrucât personajul pozitiv sau principal are de partea sa, zice-se, legea. Aşa se perpetuează violenţa în societate, prin acest gen de filme.

De asemenea, prin distrugerea căsătoriei se are în vedere înlăturarea adevărului cu privire la taina descoperită a lui Dumnezeu. Reproducerea în plan uman a fost gândită de Dumnezeu să aibă loc doar prin căsătorie, iar căsătoria implică totdeauna doar o parte bărbătească şi o parte femeiască. Pe nici o altă cale nu ar fi posibilă reproducerea umană. Însoţirea unui bărbat cu un alt bărbat sau a unei femei cu alte femei în ideea de a întemeia o familie, nu se numeşte căsătorie întrucât în ideea de căsătorie sau unire pentru a deveni una este inclusă însăşi reproducerea. Sexualitatea aparţine doar omului, nu are corespondent nicăieri în tot ce a creat Dumnezeu. Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci golul ceresc ar fi fost umplut de oameni în decursul timpului, şi nu s-ar mai fi vorbit niciodată de vreo planetă cu fiinţe păcătoase, iar Lucifer şi demonii ar fi fost condamnaţi la pieire rapidă.

Dar, fiindcă omul a păcătuit, atunci Dumnezeu a pus la cale marea demonstraţie şi desfăşurare a tainei lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu întrupat prin naştere ca Hristos Isus, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Lui nu ar fi putut avea loc nicicum dacă neamul omenesc nu ar fi fost dotat cu capacitatea reproducerii. Numai astfel putea să ajungă unul dintre noi, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care să simtă cu noi şi să ne înţeleagă. De aceea deţine El puterea iertării, căci ştie ce înseamnă păcatul şi ispitirea.

Aş dori să mai reţinem un aspect important al acestei problematici abordate, şi anume faptul că taina lui Dumnezeu ar fi rămas pe vecie neştiută decât de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi ivit păcatul. Ceea ce înseamnă că naşterea lui Hristos ca Înger ar fi fost suficientă să asigure fericirea şi armonia Universului. Nu ar fi fost nevoie ca îngerii să ştie cum deţine Fiul lui Dumnezeu puterea de autoritate şi de ce este Dumnezeu adevărat, cu toate că la înfăţişare şi în toate privinţele arăta exact ca un înger, cu singura deosebire că era puţin mai înalt decât orice alt înger creat, asta fiindcă nimeni nu ar fi pus la îndoială autoritatea şi poziţia Sa, cum a făcut Lucifer. După cum am mai afirmat, existenţa fiinţelor inteligente şi continuitatea lor este asigurată prin intrarea celei de a doua persoane a Dumnezeirii în lumea celor creaţi, ceea ce presupune din start că trebuie să poarte chipul acestora. La această "întrupare" sau naştere nu au participat decât Tatăl şi Duhul Sfânt, naşterea lui Fiului lui Dumnezeu ca înger fiind opera Tatălui. Asta datorită faptului că încă nu era creată nici o formă de viaţă. Apariţia ulterioară a fiinţelor inteligente se datorează întru totul faptului că Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie să intre în lumea lor. Numai astfel putea fi posibilă apariţia făpturilor inteligente fără riscul distrugerii lor de către slava nemaipomenită ce radiază permanent din Dumnezeu Tatăl. Proverbe capitolul al optulea face lumină în această privinţă şi ne edifică în legătură cu prima naştere a Mântuitorului nostru drag.

Dar, fiindcă s-a ivit păcatul, acest lucru făcea necesară întruparea Fiului lui Dumnezeu în lumea celor păcătoşi, în cazul nostru a fost tocmai omul, pentru asigurarea mântuirii, fapt care conducea implicit la dezvăluirea tainei lui Dumnezeu, adică la faptul că a doua Persoană a Dumnezeirii a ales din veşnicie să fie Piesă de legătură între cei creaţi şi Creator pentru a face posibilă continuitatea existenţei, a vieţii. Prin această a doua Sa naştere, prin care a devenit om adevărat, Dumnezeu demonstra Universului inteligent că Hristos, deşi om, rămâne mai departe Dumnezeu fără să-şi piardă sau să-şi modifice dumnezeirea câtuşi de puţin prin naşterea Sa, că în spatele înfăţişării Sale de om se ascunde însuşi Dumnezeul Creator.

În virtutea acestui fapt, demonstra că El dintotdeauna a fost şi va rămâne Dumnezeu, chiar dacă o lungă perioadă a purtat chip de înger printre îngeri, iar mai apoi, pentru veşnicie, a fost nevoit din cauza păcatului să poartă chip de om aici pe pământ şi după înălţarea Sa în Cer. Numai crearea omului a deschis această posibilitate a dezvăluirii sau descoperirii tainei lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, precum şi rezolvarea pe calea jertfei, adică a nefolosirii forţei, a problemei spinoase a păcatului. Prin urmare, Dumnezeu este demn de iubit şi apreciat pentru modul inteligent şi iscusit prin care a găsit cea mai profundă modalitate de a scăpa de păcat întregul Univers. Omul este mijlocul prin care s-a descoperit pe Sine în mod deplin. Omul, bărbatul şi femeia, rămâne pentru eternitate capodopera creaţiei lui Dumnezeu. El însumează frumosul iubirii şi bunătăţii divine.

Declarații trinitariene ale lui Ellen White: ce a scris ea în realitate?

Acesta este un material deosebit de instructiv și de obiectiv, care scoate în evidență corectitudinea morală a autorului lui, Tim Poirier, în legătură cu autenticitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White care afirmă persoana Duhului Sfânt. Este o traducere personală, și este însoțit și de fotocopiile din manuscrisele originale ce poartă aprobarea deplină a autorului lor, Ellen White. Materialul poate fi descărcat integral de la adresa: https://independent.academia.edu/MariusDan1. Aici mai pot fi găsite alte două materiale care acoperă acest subiect într-o manieră foarte echilibrată și bine documentată. 

DECLARAŢII TRINITARIENE ALE LUI ELLEN WHITE: CE A SCRIS EA ÎN REALITATE?

  

De Tim Poirier

Ellen G. White Estate, Inc.

  

Introducere

             Anumiţi oponenţi ai celui de al doilea punct fundamental de credinţă al bisericii ("Trinitatea") susţin cu tărie că declaraţiile lui Ellen White ce vin în sprijinul acestuia, nu pot fi demne de încredere întrucât nu reflectă ceea ce a scris şi învăţat ea. Aceste persoane pretind că acceptă scrierile profetice ale lui Ellen White, însă pun la îndoială autenticitatea declaraţiilor ei care scot în evidenţă credinţa bisericii în trei persoane diferite, coegale şi întru totul divine ale Dumnezeirii – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu vom face nici un fel de încercare în prezentarea de faţă pentru a lămuri pe deplin conceptul lui Ellen White despre Dumnezeire şi nici nu vom lua în discuţie întrebarea dacă a existat vreo schimbare sau o evoluţie în vederile ei în această privinţă. Interesul nostru va fi concentrat asupra autenticităţii declaraţiilor cheie ale lui Ellen White, în lumina documentelor sursă disponibile. Vom arăta în mod clar că punctul fundamental de credinţă referitor la Trinitate nu se bazează pe scrierile lui Ellen White, ci pe înţelegerea acestuia pe baza adevărului biblic.  

"A treia persoană a Dumnezeirii"

Pentru cei mai mulţi adventişti, declaraţiile publicate ale lui Ellen White, ca învăţătură a sa cu privire la această problemă, sunt convingătoare. În Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 32, ea scrie că: "Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti". Aşa sună acest text de când a fost publicat întâiaşi dată în 1898. Prin urmare, cum au scăpat oponenţii de interpretarea firească a acestuia, prin care se arată clar că există trei persoane diferite în cadrul Dumnezeirii?  

Mai întâi, sugerând că expresia s-a strecurat în cartea Hristos Lumina Lumii cu ajutorul asistenţilor lui Ellen White şi/sau a lui Herbet Lacey ori W.W. Prescott¹. Apoi, indicând că expresia "a treia persoană" nu este scrisă cu majuscule în prima ediţie originală, publicată în 1898, ceea ce înseamnă că, pentru ei, cuvântul "persoană" este folosit mai ales cu "sens general"2. Şi-n ultimă instanţă, sugerând că, în timp ce în realitate sunt doar două persoane ale Dumnezeirii, "rezultatul concret pentru noi este că există trei fiinţe divine", pe când Duhul Sfânt este numit "un alt Mângâietor". În astă privinţă, Duhul Sfânt este "Spiritul (prezenţa) Tatălui şi/sau a Fiului" şi, deci, nu este în realitate a treia persoană divină diferită³.

Nu vom avea în vedere a treia interpretare decât mai târziu, când vom arunca o privire asupra declaraţiei lui Ellen White în care vorbeşte despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca "trei puteri diferite" ce lucrează împreună în favoarea omenirii. Însă primele două observaţii care vizează autenticitatea textului ne interesează în mod deosebit în prezentarea noastră.

Poate acest fragment din Hristos Lumina Lumii să fie demn de încredere, în sensul că reprezintă exact ce a scris Ellen White? În acest caz, ce spune manuscrisul original?

Patrimoniul Ellen White primeşte mai mereu acest gen de întrebări din partea unor persoane care pun la îndoială varianta textului sau învăţătura unei declaraţii publicate. Unii sunt surprinşi când le spunem că Ellen White nu şi-a scris capitolele prin scrierea obişnuită, cursivă, aşa cum se întâmplă în cărţi precum Calea către Hristos sau în cele din seria Conflictul veacurilor. Ea este într-adevăr autorul textului, însă cele mai multe capitole cuprinse în material, aşa cum le avem, au fost compilate sau strânse din multele ei scrieri timpurii, incluzând predici, scrisori şi articole⁴. Pentru a găsi manuscrisul original pentru orice fragment dintr-o carte precum Hristos Lumina Lumii, trebuie mai întâi să determinăm documentul sursă şi dacă există o ciornă a scrierii de mână a acelui document.

 Deci, care este sursa acestei fraze, mai sus citate, din Hristos Lumina Lumii? Sursa se găseşte într-o scrisoare adresată de Ellen White "Fraţilor mei din America", având data de 6 februarie 1896. Ea scria astfel: "Răul se acumulase timp de secole şi nu putea fi oprit şi înfrânt decât prin puterea cea mare a Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Dumnezeirii, care avea să vină nu cu putere schimbată, ci cu plinătatea puterii divine". Această scrisoare a fost copiată şi trimisă din Australia către conducătorii bisericii din Battle Creek, fiind publicată de către preşedintele Conferinţei Generale, O.A. Olsen, un an mai târziu sub formă de broşură, care a circulat printre conducătorii şi pastorii bisericii. (Special Testimonies, nr. 10, pag. 25-33). Această publicaţie contemporană ne furnizează o altă dovadă – în afară de data dreptului de autor vizibilă – şi anume că acest fragment din Hristos Lumina Lumii glăsuie exact aşa cum a fost scris când a fost publicat de prima dată în 1898.

Proba materială nr. 1 este o scanare a primei pagini a acestei scrisori şi ne arată propoziţia cheie din paragraful al doilea. Scepticul va întreba cum de ştim noi că această scrisoare a provenit în realitate de la Ellen White. Ce spune cu adevărat originalul scris de mână? Din păcate, pentru noi care trăim în 2006, Ellen White rareori a păstrat ciornele originale ale scrisorilor ei din momentul în care au fost transcrise, dar transcrierile au primit aprobarea ei. Vom vedea că, în anumite cazuri, chiar suntem norocoşi că avem ciornele ei originale, dar în cazul de faţă nu ştim să existe scrisoarea originală scrisă de mână. Însă deţinem alte dovezi cu privire la autenticitatea ei. Paginile 5, 6 şi 7 conţin inserări scrise de mâna lui Ellen White pe care le adăuga adesea după citirea unui document. Proba materială nr. 2 este o scanare a paginii 6 în care apar aceste inserări şi ne oferă dovada că această scrisoare a fost într-adevăr revizuită de însăşi Ellen White. Aşa că ne aflăm pe un teren sigur când tragem concluzia că această propoziţie cheie din Hristos Lumina Lumii nu a scăpat ochiului atent al lui Ellen White, în trecut, în manuscrisul cărţii şi nici asistenţilor ei sau altor conducători ai biserici.

             Dar ce avem de zis în legătură cu cel de al doilea argument referitor la cuvintele "a treia persoană" care în primele ediţii tipărite nu sunt scrise cu majuscule? Aşa după cum am văzut potrivit probei materiale nr. 1 cuvintele respective nu au fost scrise cu majuscule în scrisoarea originală. O altă comparaţie între scrisorile lui Ellen White şi articolele şi cărţile ei publicate arată că stilul editorial, nu intenţia teologică, era determinant în astfel de probleme pentru a stabili dacă pronumele referitor la Dumnezeire trebuia scris cu majuscule. Dacă argumentul privind folosirea minusculelor în cazul cuvintelor "a treia persoană" ar arăta că Ellen White nu atribuie statutul de divinitate sau dumnezeire Duhului Sfânt, atunci ar trebui să ni se explice de ce în aceleaşi prime ediţii tipărite, pronumele personal "El" (referitor la Duhul Sfânt) este scris cu majuscule de două ori în paragraful imediat următor şi altundeva în acelaşi capitol "Să nu vi se tulbure inima" din Hristos Lumina Lumii (în original).

"Trei persoane vii"

            Vom arunca o privire acum asupra unei declaraţii importante publicată în cartea Evanghelizare. Această carte este o compilaţie publicată în 1946, cu un deceniu înainte de dialogurile dintre adventişti şi evanghelici ce aveau să compună cartea Questions on Doctrine (Întrebări despre doctrină). Totuşi, nebuloasa ce a planat asupra acestei perioade i-a determinat pe unii să arunce o umbră de scepticism asupra următoarei declaraţii clare trinitariene:

"Sunt trei persoane vii în triada cerească; în numele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi aceia care-l primesc pe Hristos, prin credinţă, iar aceste puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului, în efortul lor de a trăi viaţa cea nouă în Hristos."

            Reprezintă această declaraţie în mod exact ceea ce a scris Ellen White?

            Proba materială nr. 3 este o scanare a paginii ce conţine titlul sursei citatului din cartea Evanghelizare, şi anume Special Testimonies, seria B, nr. 7. Ceea ce prezintă interes pentru noi este nota de la subsolul paginii, "Publish for the Author" (Publicat de autor). Proba materială nr. 4 este o scanare a paginii ce conţine declaraţia cheie. Indiferent de aşa-numitele "conspiraţii" care au condus la modul de exprimare apărut în Evanghelizare, ele nu au nimic de a face cu fraţii din anii 1940. Pasajul a apărut tipărit în 1906 şi a fost publicat de autor – Ellen White.

            Având în vedere sursa acestui material descoperim că el provine din Manuscrisul 21 din 1906, scris în noiembrie 1905 şi având data transcrierii 9 ianuarie 1906. Proba materială nr. 5 este o scanare a paginii 4 pe care apare această declaraţie cheie. Fraza este identică cu cea publicată în seria B din Special Testimonies, cu excepţia faptului că în versiunea tipărită virgula, ce apare după expresia "triada cerească" a fost înlocuită cu punct şi virgulă. Proba materială nr. 6 este o scanare a primei pagini a acestui manuscris şi ne arată inserările scrise de mână ale lui Ellen White – dovada clară că ea revizuise în mod personal dactilografierea. Înseamnă deci că ceea ce s-a publicat în Evanghelizare reeditează cu exactitate ceea ce a fost publicat în Special Testimonies, seria B care, la rându-i, reproduce cu acurateţe manuscrisul lui Ellen White, aşa cum a fost revizuit de ea.

            Putem merge mai departe în această privinţă. Proba materială nr. 7 este o scanare a unei pagini dintr-unul din jurnalele lui Ellen White unde găsim ciorna originală, dar nedatată, scrisă de mâna pentru ceea ce avea să devină Manuscrisul 21 din 1906. Este ceea ce a fost transcris de către secretarele lui Ellen White. Fragmentul cheie, aşa cum a fost scris la origine de Ellen White, sună astfel: "Sunt trei personalităţi vii ale triadei cereşti în care orice suflet care, pocăindu-se de păcatele sale, îl primeşte pe Hristos prin credinţă vie, este botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt..."

            Acum dăm peste o întrebare interesantă. Lăsând la o parte îmbunătăţirile gramaticale de rutină ale asistenţilor lui Ellen White care au fost instruiţi să le facă când au transcris primele ciorne ale manuscrisului, ce trebuie să facem noi cu privire la schimbarea expresiei "trei persoane" în expresia "trei personalităţi"? Aici este dovada, după cum susţin cu tărie promotorii nontrinitarianismului, că Ellen White căuta să facă o deosebire între "personalităţi" şi "persoane", aşa cum se poate citi în ultimă instanţă fraza din manuscrisul transcris.

            Ar trebui să vedem ceva esenţial în această schimbare din "persoane" în "personalităţi"? Un studiu cuprinzător al modului cum foloseşte Ellen White aceşti termeni este în afara interesului nostru în această prezentare, însă e suficient să spunem că dicţionarul Webster defineşte, ca primă definiţie, termenul "personalitate" drept "calitatea sau statutul de fiinţă a unei persoane"; iar în sens teologic "calitatea sau statutul de persoane diferite, vorbind despre Dumnezeire"⁷.  Studiul meu personal despre modul cum Ellen White foloseşte termenii mi-a arătat că ea a folosit cei doi termeni alternativ, ceea ce demonstrează fără îndoială de ce a fost ea foarte mulţumită când a făcut ultima citire a manuscrisului, aşa după cum am văzut în probele materiale nr. 5 şi 6.

            Mai mult, dacă prin folosirea expresiei "trei personalităţi" Ellen White a vrut să spună că nu face referire în mod clar la trei persoane ale Dumnezeirii, atunci suntem obligaţi să explicăm de ce a scris ea într-un mod clar expresia "trei persoane" într-un document mai timpuriu, Manuscrisul 57 din 1900, publicat în SDA Bible Commentary: "O lucrare se află înaintea oricărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit primitor al legământului din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt"⁸.

            Proba materială nr. 8 este o scanare a acestui manuscris şi, ca şi în exemplul anterior, ne bucurăm că avem ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White. După cum putem observa în proba materială nr. 9 nu există nici o îndoială că Ellen White a scris "din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt".

            Modul cum foloseşte Ellen White expresiile "a treia persoană" şi "trei persoane în triada cerească" descoperă credinţa ei că în cadrul Dumnezeirii nu sunt numai trei fiinţe, ci şi trei "persoane", pe lângă faptul că sunt fiinţe. O altă declaraţie publicată în Evanghelizare glăsuieşte în termeni fără echivoc: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu"⁹.

            Suntem întrebaţi iară: Ce a scris cu adevărat condeiul lui Ellen White? Proba materială nr. 10 este o scanare a sursei citate în Evanghelizare – Manuscrisul 20, pag. 9, 1906. Nu numai că acest manuscris poartă aprobarea lui Ellen White, aflată în capul primei pagini – "L-am citit cu atenţie şi-l aprob" (Proba materială nr.11), ci mai avem şi ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de către secretarii ei. Proba materială nr. 12 este o scanare a frazei cheie: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru…"

            Dar, zic promotorii nontrinitarianismului, Tatăl şi Fiul sunt persoane. "Citatul nu spune: >Duhul Sfânt este o persoană separată şi diferită de Dumnezeu Tatăl<"¹⁰ 

            Nu, acest citat nu spune aşa ceva. Însă Ellen White spune mai mult cu privire la acest subiect altundeva. Manuscrisul 93 din 1893 declară: "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. Îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate diferită"¹¹.

            Proba materială nr. 13 este o scanare a ciornei originale scrise de mână, întărită fiind de transcriere. Manuscrisul 27a din 1900 adaugă această descriere: "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, îi primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu"¹².

           Observaţi cum sunt aplicate atributele dumnezeirii fiecărei persoane. Aceasta este urmată de declaraţia: "Trei puteri diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti"¹³.

           Ciorna originală scrisă de mână pentru acest manuscris nu mai există, dar transcrierea nu numai că poartă semnătura lui Ellen White, ci cuprinde peste tot şi inserările ei, după cum se poate vedea în probele materiale nr. 14 şi 15.

Este Duhul Sfânt "reprezentantul lui Hristos" sau este Hristos "însuşi"?

            Având în minte declaraţiile lipsite de ambiguitate ale lui Ellen White despre "triada cerească", să examinăm acum un alt pasaj privitor la natura Duhului Sfânt, pe care promotorii nontrinitarianismului îl folosesc ca spirjin. Se află în Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26: "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc (personalitate umană, în original, n.tr.) şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu s-ar fi înălţat".

            Centrul atenţiei acestei pagini este dat de prezenţa lui Hristos prin reprezentantul Său – Duhul Sfânt. Deosebire de persoană dintre Hristos şi Duhul Sfânt este exprimată atent în acest text, însă promotorii nontrinitarianismului apelează la manuscrisul sursă pentru acest pasaj. Îl găsim într-o scrisoare adresată lui Edson White şi soţiei sale, şi este datat 18 februarie 1895¹⁴.

Ce citim în scrisoarea originală?

"Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Duhul Sfânt este el însuşi lipsit de personalitate omenească şi totodată independent de aceasta. El se va reprezenta pe sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt, ca Cel omniscient."¹⁵

            Ceea ce este semnificativ în mod deosebit pentru nontrinitarieni e faptul că, dacă în Hristos Lumina Lumii citim "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos", în scrisoarea originală, în schimb, găsim scris: "Duhul Sfânt este el însuşi".

            Originalul scris de mână nu ştim să existe, însă scrisoarea, aşa cum a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White, poartă semnătura ei şi de asemenea alte inserări, ceea ce înseamnă că ea a aprobat scrisoarea. Observaţi proba materială nr. 16.

            Putem stabili oare că, prin modul de exprimare din scrisoarea originală, Ellen White credea că Duhul Sfânt şi Hristos nu sunt persoane diferite­­?

            Am văzut deja că unele din declaraţiile lui Ellen White afirmă că sunt "trei persoane" în cadrul Dumnezeirii şi că Duhul Sfânt este o "personalitate diferită". Deoarece aceste declaraţii din punct de vedere cronologic preced şi urmează scrierii acestei scrisori, consecvenţa ne va conduce să credem că ea nu a strecurat o nouă înţelegere a Spiritului Profetic în acest pasaj. Într-adevăr găsim acelaşi limbaj, referitor la termenul "reprezentare", folosit în această scrisoare, aşa cum îl găsim şi în Hristos Lumina Lumii. Paragraful din scrisoare, unde apare această proproziţie, începe cu declaraţia: "Deşi Domnul nostru s-a înălţat de pe pământ la cer, Duhul Sfânt a fost desemnat ca reprezentant al Său printre oameni".

            Ellen White explică mai departe înţelesul cuvintelor ei "Duhul Sfânt este el însuşi", prin faptul că adaugă: "Hristos se va reprezenta pe Sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt".

            În cadrul unirii tainice care există între membrii Dumnezeirii, prezenţa Duhului Sfânt este sinonimă cu prezenţa personală a lui Hristos, cu toate că identităţile lor diferite se păstrează.

            Aceeaşi idee o găsim şi în alte pasaje ale lui Ellen White, ca de pildă următoarea:

            "Când vei ajunge să-l primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal, atunci se va petrece în tine o schimbare evidentă, vei fi convertit, iar Domnul Isus, prin Duhul Său Sfânt, va sta lângă tine."¹⁶ 

            Sau în următoarea:

            "Declar fraţilor şi surorilor mele că biserica lui Hristos, aşa slabă şi cu defecte, este singurul lucru de pe pământ căruia îi acordă toată grija Sa. În vreme ce El oferă întregii lumi invitaţia Sa de a veni la El ca să fie mântuită,… El vine în mod personal, prin Duhul Său Sfânt în mijlocul bisericii Sale."¹⁷ 

            Cum explicăm schimbarea care a avut loc în exprimarea din Hristos Lumina Lumii? Avem doar scrisoarea din 1895, nu şi ciorna de lucru a capitolului de încheiere, ceea ce ne conduce la concluzia că ceea ce s-a publicat în 1898, reprezintă corectura editată aprobată de către autor¹⁸. Limbajul adoptat de Ellen White în Hristos Lumina Lumii îl ajută pe cititor să evite o interpretare greşită care apare când fraza, aşa cum a fost de prima dată formulată, este izolată de întregul paragraf  în contextul lui original.

Concluzie

            În concluzie, nu putem aborda subiectul Dumnezeirii fără a recunoaşte limitele limbajului şi gândirii omeneşti. Una este să examinăm ce a scris un autor inspirat şi alta este să spunem că noi l-am înţeles pe deplin.

            Interesul nostru în această prezentare nu a fost privitor la taina Dumnezeirii, ci la autenticitatea sau veridicitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White. Am descoperit că manuscrisele originale scrise de mână, transcrierile aprobate de ea şi/sau primele ediţii ale lucrărilor ei publicate, vin în sprijinul expresiilor trinitariene pe care le găsim astăzi în scrierile ei.