Pe lângă pleiada de adevăruri strălucitoare ale soliei îngerului al treilea mai există unul de o frumuseţe aparte. Aparţine de preoţia lui Melhisedec şi este adevăr prezent. Prin intermediul acestei preoţii de o excelenţă pe potriva desăvârşirii lui Dumnezeu, luând fiinţă doar prin aplicarea planului mântuirii, toţi oamenii păcătoşi care primesc prin credinţă viaţa lui Dumnezeu în dar sunt făcuţi desăvârşiţi. Doresc să accentuez acest fapt, anume că preoţia după rânduiala lui Melhisedec a luat naştere şi a devenit realitate prezentă cerească doar prin planul mântuirii, care este taina lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului şi pentru stabilitatea universului creat de Dumnezeu.
Această preoţie minunată este un sistem sau un aranjament înţelept statornicit de Dumnezeire pentru efectuarea unei slujiri aparte, din partea tuturor oamenilor răscumpăraţi, la un nivel care nu fusese posibil nicidecum înainte de apariţia păcatului. Din acest sistem nu pot face parte decât oameni răscumpăraţi, deci fiinţe care au cunoscut experienţa păcatului, deoarece numai aceasta din urmă i-a putut pregăti, prin pocăinţă, naştere din nou şi sfinţire, pentru o asemenea slujire de anvergură, egală cu slujirea pe care Mântuitorul o face în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. De altminteri, preoţia după rânduiala lui Melhisedec a fost creată de Dumnezeu pentru ca apariţia din nou a păcatului să fie permanent înlăturată, să rămână, dacă vreţi, o imposibilitate pe vecie. Şi chiar acest lucru îl îndeplineşte preoţia cu pricina şi încă mult mai mult.
Când Dumnezeu a creat tot ce se vede prin energia Sa creatoare, într-o ordine şi o armonie perfectă, planul mântuirii a existat doar în mintea Dumnezeirii, ca taină a lui Dumnezeu, şi totodată o măsură eficientă în eventualitatea reală a ivirii păcatului. Nu a fost descoperit niciodată nici unei fiinţe inteligente create decât după căderea omului în păcat. Nu era necesar; şi, la fel, nu era necesar ca vreun înger să păcătuiască. În esenţa sa, acest plan al mântuirii prevedea ca unicul Fiu al lui Dumnezeu să devină om adevărat, să experimenteze puterea ispitelor lui Satana şi ale oamenilor răi, să trăiască în sărăcie, ca astfel să poată cunoaşte prin experienţă profundă neajunsurile, durerile, suferinţele, necazurile, batjocurile şi chiar moartea noastră. El s-a identificat cu omul în absolut toate privinţele, dar mai puţin cu păcatul lui, căci Hristos a fost fără păcat.
Ceea ce este foarte interesant şi unic în modul cum Dumnezeu a gândit planul de răscumpărare este că în acest plan era prevăzut un element care era răspunsul Dumnezeirii la încercarea lui Lucifer de a şedea pe tronul lui Dumnezeu, de a avea chiar poziţia Fiului lui Dumnezeu în cer. Din această ispită imposibilă s-au născut păcatul şi rebeliunea lui Lucifer. Era o realitate din care Lucifer dorea să facă parte, dar prin forţă, prin mijloace coercitive şi necinstite, adică pe o cale imposibilă. Cu toată dorinţa lui, nu putea fi calificat, deci pregătit să intre în această realitate specifică numai Dumnezeirii, şi nu pentru că Dumnezeu nu ar fi vrut, ci fiindcă era de-a dreptul imposibil. Pentru ca să deţină o poziţie egală cu a Fiului lui Dumnezeu trebuia să deţină în acelaşi timp şi natura divină specifică lui Dumnezeu sau ceea ce îl face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Adică Lucifer trebuia să deţină două vieţi şi, deci, două naturi, viaţa creaturii şi viaţa nemuritoare a lui Dumnezeu, natura angelică şi natura indestructibilă a Dumnezeirii. Pe primele toţi îngerii le deţineau, dar nu se bucurau şi de natura proprie lui Dumnezeu.
Fericirea la care Dumnezeu a destinat şi pentru care a creat toate fiinţele inteligente este mai mult decât îndestulătoare să împlinească absolut toate nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor, fără să simtă vreodată fie şi cea mai minusculă lipsă sau neîmplinire în orice plan de dezvoltare ar fi. Aspiraţia lui Lucifer, din acest motiv, nu avea temei şi nu corespundea planului pentru care îngerii au fost creaţi. Cu toate acestea, Iubirea a făcut totuşi posibilă atingerea acestei aspiraţii care, în mod incredibil, devine idealul lui Dumnezeu doar pentru fiinţele căzute în păcat dar care acceptă preţul răscumpărării, adică omul. De ce astfel? Deoarece acceptarea planului mântuirii în viaţa sa de către omul păcătos pocăit presupune ca un fapt real împărtăşirea cu viaţa şi deci cu natura divină nemuritoare a lui Dumnezeu! Această natură divină este caracterul lui Dumnezeu reflectat în legea celor zece porunci. Doar pe această cale pot oamenii deveni şi sunt făcuţi "dumnezei", după cum stă scris: "Eu am zis: >Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt<." Psalm 82,6.
"Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. >Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.< Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de Mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.
Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate lucrurile, Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El s-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viaţa omului; cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: >Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu< (2Corinteni 6,16)." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 45-47.
Deci, apariţia păcatului putem spune că a deschis calea, fără ca vreuna dintre fiinţele aduse la existenţă să gândească sau măcar să intuiască aşa ceva, pentru împlinirea idealului cuprins în taina lui Dumnezeu - planul mântuirii. Iar acest ideal este acela de a şedea pe scaunul de domnie al Fiului, tot aşa cum El şade pe scaunul de domnie al Tatălui Său. "Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21.
Alt fapt interesant în interiorul planului de mântuire este acela că idealul lui Dumnezeu era circumscris unei preoţii, adică a unui aranjament specific unei lucruri care viza mijlocirea permanentă şi ispăşirea pentru om, până la istoria încheierii păcatului pe acest pământ, precum şi mijlocirea pentru toate fiinţele inteligente necăzute în păcat, astfel încât să fie ferite permanent şi veşnic să cadă în ticăloşia mizeră a păcatului. Prin acest mijloc, prin această măsură pe potriva geniului iubirii şi inteligenţei Dumnezeirii se crea definitiv şi pentru totdeauna siguranţa sau certitudinea de a nu se mai ivi păcatul. Astfel că tot universul creat, toate fiinţele inteligente sunt ferite de apariţia păcatului pe vecie. Păcatul nu-şi va mai face apariţia a doua oară, fiindcă stă scris: "Nenorocirea nu va veni de două ori." Naum 1,9.
Acum, partea cea mai interesantă şi profundă a acestei preoţii este că ea este un aranjament făcut pentru oamenii răscumpăraţi şi doar din oameni mântuiţi. Nu poate include alte fiinţe inteligente. Acest lucru se datorează tainei evlaviei, adică a unirii dintre natura omului căzut şi păcătos cu natura divină a lui Dumnezeu - caracterul ţesut de Mântuitorul în războiul împotriva ispitelor de pe pământ printr-o viaţă trăită fără păcat, de biruitor permanent asupra ispitelor prin lupta cea bună a credinţei. În acest fel, omul deţine două vieţi datorită celor două naturi combinate sau unite ale sale, şi anume viaţa umană care i-a fost suflată în nări la început, de către Duhul Sfânt, şi viaţa lui Dumnezeu, aşa cum Hristos a trăit-o pe pământ şi care este obţinută prin acceptarea preţului răscumpărării. Şi acum urmează apogeul frumuseţii acestei preoţii, şi anume că ea trebuia să fie după rânduiala lui Melhisedec. Apogeul sublim al acestei preoţii, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu, chiar de către Fiul lui Dumnezeu, este că El însuşi trebuia să fie pregătit, deci calificat ca să poată deveni un membru cu drepturi depline al acestei preoţii. Nu numai un membru oarecare, ci chiar Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Asta înseamnă în mod precis că Fiul lui Dumnezeu, înainte cât şi după apariţia păcatului, până la întruparea Sa pe pământ, nu a fost niciodată şi nu a deţinut calitatea de Mare Preot, fiindcă pur şi simplu aşa ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem acest adevăr prezent al soliei îngerului al treilea. Să ne gândim un pic. Dacă preoţia lui Melhisedec era parte integrantă şi, deci, cuprinsă în planul mântuirii înainte de apariţia păcatului, întrebarea care rezidă în chiar acest fapt este aceasta: Cum putea fi Fiul lui Dumnezeu Mare Preot înainte de apariţia păcatului, din moment ce această preoţie exista doar în forma planului de mântuire, un plan care avea de-a face doar cu nişte fiinţe ce urmau să cadă în păcat? Şi apoi, cum ar fi putut săvârşi El o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, fiindcă aşa ceva presupune realmente preoţia lui Melhisedec, pentru nişte fiinţe care încă nu fuseseră create, darmite să mai şi păcătuiască? Să fie limpede pentru toţi cei oneşti: preoţia lui Melhisedec nu a existat înainte de apariţia păcatului şi, neexistând, ea nu avea nici un membru; ea a apărut pe scena istoriei ca realitate obiectivă şi indispensabilă pentru tot universul doar atunci când păcatul şi-a semnalat prezenţa în lumea desăvârşirii şi a fericirii Cerului. Ea a existat doar în mintea lui Dumnezeu, ca un viitor mijloc sau aranjament şi răspuns la problema deosebit de gravă a apariţiei păcatului împreună cu toate manifestările acestuia. Prin urmare, dacă păcatul nu s-ar fi ivit, atunci nici preoţia lui Melhisedec împreună cu planul mântuirii nu ar fi fost puse în practică şi deci nu s-ar fi derulat ca răspuns la nevoia de a nimici şi eradica definitiv păcatul de pe pământ. Ea ar fi rămas doar la nivelul de taină în mintea lui Dumnezeu.
Să sondăm mai adânc această taină despre preoţia lui Melhisedec în legătură cu Mântuitorul. Pentru ca El să facă parte şi să devină practic membru al acestei preoţii, era necesar să se folosească de singura modalitate ce-i stătea la-ndemână, şi anume să devină om adevărat în condiţiile în care acesta se afla după patru mii de ani de păcătuire. De aceea, planul mântuirii prevedea întruparea sau naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ din fecioară. Or, asta presupune o calificare, deci o pregătire specială, mai înainte să poată deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. El nu putea, nu avea cum, căci îi era imposibil ca Dumnezeu, să devină membru al acestei preoţii altfel decât prin luarea asupra Sa a naturii umane decăzute, slabe şi păcătoase. Planul mântuirii a fost făcut pentru om, prin urmare preoţia lui Melhisedec era exclusiv rezervată salvării şi înălţării omului păcătos pocăit şi mântuit pe poziţia pe care o ocupă Mântuitorul, inclusiv pe scaunul Lui de domnie. Ţinem minte că acesta este idealul lui Dumnezeu prin preoţia lui Melhisedec pentru om. Dar, şi acum urmează şocul pe care ni-l provoacă Iubirea plină de abnegaţie, ca să se poată califica pentru poziţia de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, Mântuitorul întrupat a avut nevoie de alt om răscumpărat să vină în ajutorul Său! Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!
Melhisedec nu este numele Mântuitorului, deşi face referire la calitatea Sa de Mare Preot, cât şi la calitatea experienţei celor mântuiţi, ci este numele cel nou, generic şi reprezentativ al lui Enoh, cel care a fost pregătit iniţial de Isus, printr-o viaţă fără cusur şi mai apoi prin luarea la cer fără să treacă prin mormânt, pentru o slujire asemănătoare cu a Sa, cu singura diferenţă că Enoh-Melhisedec era cu adevărat preot şi împărat al neprihănirii (după înţelesul numelui Melhisedec) în urma calificării obţinute pe pământ ca om care a cunoscut experienţa ispitirilor, a necazurilor şi batjocurilor la care fusese expus de către contemporanii săi necredincioşi. Aşadar, Enoh este primul Melhisedec calificat pentru preoţia respectivă şi totodată primul ei membru dintre oamenii răscumpăraţi, chiar înaintea Mântuitorului. Când Isus se afla pe pământ ca să salveze omul, El, prin chiar acest fapt, se califica să devină "un Mare Preot, care", avea să aibă "milă de slăbiciunile noastre;... Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat". Evrei 4,15.
Aşadar, este necesară o calificare anume pentru membrii preoţiei lui Melhisedec pentru ca această preoţie să poată exista şi să devină eternă. Calificarea Fiului lui Dumnezeu nu se putea face decât prin întrupare, prin naşterea Sa ca om, prin devenirea Lui om adevărat, al doilea Adam. Deci, numai cei ce au simţit puterea ademenitoare a ispitelor, şi chiar care au căzut sub puterea lor, păcătuind, pot deveni, prin pocăinţă şi printr-o viaţă de biruinţă consecventă, membri ai acestei preoţii, adică preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec. Rânduiala aceasta înseamnă experienţa de a fi fost om muritor salvat din păcat, prin sângele Mielului lui Dumnezeu, şi pus în poziţia de preot şi împărat asemenea Marelui Preot, Isus Hristos. Calificarea pentru această preoţie înseamnă, pentru oamenii răscumpăraţi, smulgerea din păcat şi trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatelor mărturisite.
Toată această calificare, cu farmecul şi puterea ei, este descrisă în Evrei 5,1-10. Aici ni se spune limpede de către apostolul inspirat că "orice mare preot este luat din mijlocul oamenilor" în scopul de a fi "pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu". Ca atare, Fiul lui Dumnezeu nu avea cum să devină Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec decât dacă era luat din mijlocul oamenilor. Aceasta este caracteristica principală a preoţiei lui Melhisedec. De asemenea, calificarea pentru această preoţie continuă cu alte caracteristici, ce sunt proprii şi specifice doar condiţiei fiilor oamenilor. Un mare preot luat din mijlocul oamenilor trebuia să înveţe, în condiţiile prezenţei păcatului şi a manifestărilor acestuia, să fie "îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi". De ce? Pentru că "şi el este cuprins de slăbiciune". Cum ar fi putut să fie Fiul lui Dumnezeu, înainte de întruparea Sa pe pământ, îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, dacă El nu era cuprins de slăbiciune? Ca să fii cuprins de slăbiciune trebuie neapărat să fii om adevărat, să guști viața și experiența amară a omului născut pe o planetă cotropită de păcat.
O altă caracteristică este aceea că un astfel de mare preot, ca să poată ajunge după rânduiala lui Melhisedec, "trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului". Dar, a păcătuit Hristos? Nicidecum. Şi totuşi, iată ce ne învaţă Cuvântul tăriei divine: "Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, şi mi se moaie inima". Psalm 40,12. Acest psalm detaliază experienţa Mântuitorului aflat în groapa păcatului, pentru noi, când simţea greutatea vinei pentru toate păcatele noastre, aflat fiind în grădina Ghetsimani. El zice că l-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Lui. Dar El nu a săvârşit nici un păcat, de aceea acest verset sublim trebuie să-l înţelegem prin altul care ne spune că: "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El". 2Corinteni 5,21. Nelegiuirile noastre, păcatul nostru, al tuturor, au fost puse asupra Lui şi, prin urmare, s-a identificat cu păcatul şi nelegiuirile noastre, ca şi cum El le-ar fi înfăptuit. Vina acestora o suferea şi i-a smuls cuvintele menţionate în Psalmul 40,12. Jertfa Sa a acoperit toate nevoile Sale ca om curat şi, mai ales, ale întregii omeniri. Pe de altă parte, fiindcă este folosit pluralul, adică jertfe, aceasta vrea să spună că jertfele aduse de Mântuitorul înaintea lui Dumnezeu în periplul Său pământesc, nu erau mieii nevinovaţi, întrucât El era simbolizat prin ei, El era realitatea, ci "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită". Psalm 51,17.
Încă o altă caracteristică este că nimeni nu-şi poate lua cinstea de a fi preot sau Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec decât dacă "este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron". Chemarea lui Dumnezeu pentru om implică mântuirea sufletului şi acceptarea condiţiilor acesteia, iar pentru Hristos o ascultare desăvârşită de voia Tatălui, fără abateri. Aşadar, Isus nu şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, de altminteri ar fi fost imposibil aşa ceva, ci o are de la Tatăl. Este aşa, fiindcă nu o putea obţine decât prin întrupare, deci ca om, după cum era prevăzut în planul mântuirii. Stă scris: "Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Doar în felul acesta putea Isus, Fiul lui Dumnezeu, să fie făcut să asculte, trecând pe acolo pe unde trec oamenii încovoiaţi din pricina păcatului. Această ascultare l-a făcut desăvârşit putând să devină sau având calea deschisă pentru a fi Urzitorul unei mântuiri veşnice.
Acum, întrebarea firească este aceasta: De ce Isus a fost făcut Urzitorul unei mântuiri veşnice, fiind necesară o calificare în acest sens? Răspunsul este unul demn de mintea lui Dumnezeu: ca să poată fi numit sau făcut Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Să luăm aminte la Cuvântul profeţiei: "El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, s-a făcut pentru toţi cei ce-l ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot >după rânduiala lui Melhisedec<."
Deci, preoţia lui Melhisedec este capodopera lui Dumnezeu în ce priveşte intrarea Fiului Său în lumea omului păcătos şi totodată rezultatul, obţinut prin biruinţa deplină şi definitivă asupra păcatului şi a lui Satana, calificării lui Isus în calitatea de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Rânduiala lui Melhisedec înseamnă aranjamentul lui Dumnezeu ca oamenii mântuiţi să poată accede pe scaunul de domnie al Fiului Său şi totodată să ocupe poziţia pe care chiar Fiul Său o are în cer. Fiul Său este născut în sânul Dumnezeirii, pe când oamenii răscumpăraţi sunt fii prin adopţie, prin experienţa naşterii din nou. "O jertfă desăvârşită a fost făcută; pentru că >atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul Lui Fiu născut<, nu un fiu prin creaţie, aşa cum au fost îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul iertat, ci un Fiu născut după chipul persoanei Tatălui şi în toată strălucirea maiestăţii şi slavei Sale, unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi desăvârşire divină. În El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii." The Signs of the Times, 30 mai 1895.
Ceea ce nu a putut obţine Satana pe calea păcatului şi a rebeliunii, poate obţine, în schimb, omul răscumpărat prin sângele vărsat al Urzitorului unei mântuiri veşnice. Aşadar, preoţia lui Melhisedec cu toate beneficiile ei veşnice este opera punerii în scenă a jertfei Fiului lui Dumnezeu, care a trebuit să fie făcut, prin faptul că a trebuit să sufere ca om, Mare Preot potrivit şi specific acestei rânduieli. Reţinem că Isus a fost făcut Mare Preot, şi nu că El a avut această calitate dintotdeauna. A fi făcut presupune întotdeauna că înainte nu exista acel lucru care urma să fie făcut. Prin urmare, a fi făcut înseamnă că la un moment dat devii ceea ce ai fost propus să fii şi n-ai fost niciodată înainte. Acesta este adevărul. Faptul că Isus a fost făcut, nu numai numit, Mare Preot este subliniat de către Inspiraţia divină în aceste versete sublime: "De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut >Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 6,17-20.
Cuvântul "când" este un adverb de timp şi deci desemnează timpul, un timp dat sau pus deoparte anume pentru o astfel de lucrare. Or, asta înseamnă că la un anumit moment dat, la un anumit timp, Mântuitorul a fost făcut Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, ceea ce presupune ca un fapt logic că înainte de această vreme El nu a fost aşa ceva. Măreţ şi dincolo de orice farmec este planul mântuirii, care are ca pilon central o jertfă şi o preoţie pe potriva acestei jertfe extraordinare. Preoţia lui Melhisedec este manifestarea iubirii pline de abnegaţie a lui Dumnezeu într-un fel în care înainte de apariţia păcatului nu ar fi fost posibil. Prin intermediul ei, oamenii mântuiţi au acces direct în prezenţa plină de slavă a Tatălui, acolo unde îngerii nu pot intra, pentru că stă scris: "Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor". Apocalipsa 22,3.4.
Vom fi într-o poziţie mai înălţată decât cea a îngerilor, iar această poziţie este chiar locul de domnie al Fiului lui Dumnezeu. Noi suntem făcuţi moştenitori ai lui Dumnezeu, iar moştenitorii au drepturi asemănătoare Aceluia care domneşte în Sion. Adică moştenim tot ce aparţine lui Dumnezeu şi Fiului Său. "Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El." Romani 8,17. "Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl înving pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omenirii, vor ocupa în curţile cereşti o poziţie mai înălţată decât a îngerilor care nu au căzut niciodată." General Conference Bulletin, Second Quarter, 1899, 33.
">Dacă îmi slujeşte cineva<, a zis Isus, >să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.< Toţi cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit şi în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului şi spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El, atunci când rodul lucrării şi jertfei lor se vede în inima şi viaţa altora. Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, şi Tatăl îi va onora aşa cum îl onorează pe Fiul Său." Hristos Lumina Lumii, cap. În curtea de afară, par. 13.
"Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul... Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine însuşi." Evrei 8,1.2; 7,26.27.