Isus făcut Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec

Pe lângă pleiada de adevăruri strălucitoare ale soliei îngerului al treilea mai există unul de o frumuseţe aparte. Aparţine de preoţia lui Melhisedec şi este adevăr prezent. Prin intermediul acestei preoţii de o excelenţă pe potriva desăvârşirii lui Dumnezeu, luând fiinţă doar prin aplicarea planului mântuirii, toţi oamenii păcătoşi care primesc prin credinţă viaţa lui Dumnezeu în dar sunt făcuţi desăvârşiţi. Doresc să accentuez acest fapt, anume că preoţia după rânduiala lui Melhisedec a luat naştere şi a devenit realitate prezentă cerească doar prin planul mântuirii, care este taina lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului şi pentru stabilitatea universului creat de Dumnezeu. 

Această preoţie minunată este un sistem sau un aranjament înţelept statornicit de Dumnezeire pentru efectuarea unei slujiri aparte, din partea tuturor oamenilor răscumpăraţi, la un nivel care nu fusese posibil nicidecum înainte de apariţia păcatului. Din acest sistem nu pot face parte decât oameni răscumpăraţi, deci fiinţe care au cunoscut experienţa păcatului, deoarece numai aceasta din urmă i-a putut pregăti, prin pocăinţă, naştere din nou şi sfinţire, pentru o asemenea slujire de anvergură, egală cu slujirea pe care Mântuitorul o face în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. De altminteri, preoţia după rânduiala lui Melhisedec a fost creată de Dumnezeu pentru ca apariţia din nou a păcatului să fie permanent înlăturată, să rămână, dacă vreţi, o imposibilitate pe vecie. Şi chiar acest lucru îl îndeplineşte preoţia cu pricina şi încă mult mai mult.

Când Dumnezeu a creat tot ce se vede prin energia Sa creatoare, într-o ordine şi o armonie perfectă, planul mântuirii a existat doar în mintea Dumnezeirii, ca taină a lui Dumnezeu, şi totodată o măsură eficientă în eventualitatea reală a ivirii păcatului. Nu a fost descoperit niciodată nici unei fiinţe inteligente create decât după căderea omului în păcat. Nu era necesar; şi, la fel, nu era necesar ca vreun înger să păcătuiască. În esenţa sa, acest plan al mântuirii prevedea ca unicul Fiu al lui Dumnezeu să devină om adevărat, să experimenteze puterea ispitelor lui Satana şi ale oamenilor răi, să trăiască în sărăcie, ca astfel să poată cunoaşte prin experienţă profundă neajunsurile, durerile, suferinţele, necazurile, batjocurile şi chiar moartea noastră. El s-a identificat cu omul în absolut toate privinţele, dar mai puţin cu păcatul lui, căci Hristos a fost fără păcat. 

Ceea ce este foarte interesant şi unic în modul cum Dumnezeu a gândit planul de răscumpărare este că în acest plan era prevăzut un element care era răspunsul Dumnezeirii la încercarea lui Lucifer de a şedea pe tronul lui Dumnezeu, de a avea chiar poziţia Fiului lui Dumnezeu în cer. Din această ispită imposibilă s-au născut păcatul şi rebeliunea lui Lucifer. Era o realitate din care Lucifer dorea să facă parte, dar prin forţă, prin mijloace coercitive şi necinstite, adică pe o cale imposibilă. Cu toată dorinţa lui, nu putea fi calificat, deci pregătit să intre în această realitate specifică numai Dumnezeirii, şi nu pentru că Dumnezeu nu ar fi vrut, ci fiindcă era de-a dreptul imposibil. Pentru ca să deţină o poziţie egală cu a Fiului lui Dumnezeu trebuia să deţină în acelaşi timp şi natura divină specifică lui Dumnezeu sau ceea ce îl face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Adică Lucifer trebuia să deţină două vieţi şi, deci, două naturi, viaţa creaturii şi viaţa nemuritoare a lui Dumnezeu, natura angelică şi natura indestructibilă a Dumnezeirii. Pe primele toţi îngerii le deţineau, dar nu se bucurau şi de natura proprie lui Dumnezeu.

Fericirea la care Dumnezeu a destinat şi pentru care a creat toate fiinţele inteligente este mai mult decât îndestulătoare să împlinească absolut toate nevoile, dorinţele şi aspiraţiile lor, fără să simtă vreodată fie şi cea mai minusculă lipsă sau neîmplinire în orice plan de dezvoltare ar fi. Aspiraţia lui Lucifer, din acest motiv, nu avea temei şi nu corespundea planului pentru care îngerii au fost creaţi. Cu toate acestea, Iubirea a făcut totuşi posibilă atingerea acestei aspiraţii care, în mod incredibil, devine idealul lui Dumnezeu doar pentru fiinţele căzute în păcat dar care acceptă preţul răscumpărării, adică omul. De ce astfel? Deoarece acceptarea planului mântuirii în viaţa sa de către omul păcătos pocăit presupune ca un fapt real împărtăşirea cu viaţa şi deci cu natura divină nemuritoare a lui Dumnezeu! Această natură divină este caracterul lui Dumnezeu reflectat în legea celor zece porunci. Doar pe această cale pot oamenii deveni şi sunt făcuţi "dumnezei", după cum stă scris: "Eu am zis: >Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt<." Psalm 82,6.

     "Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. >Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.< Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de Mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.

     Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru vreo faptă rea. Satana jubilează când aude că aceia care se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.

     Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate lucrurile, Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El s-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viaţa omului; cu toate acestea, a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, Domnul zice: >Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu< (2Corinteni 6,16)." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 45-47.

Deci, apariţia păcatului putem spune că a deschis calea, fără ca vreuna dintre fiinţele aduse la existenţă să gândească sau măcar să intuiască aşa ceva, pentru împlinirea idealului cuprins în taina lui Dumnezeu - planul mântuirii. Iar acest ideal este acela de a şedea pe scaunul de domnie al Fiului, tot aşa cum El şade pe scaunul de domnie al Tatălui Său. "Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. 

Alt fapt interesant în interiorul planului de mântuire este acela că idealul lui Dumnezeu era circumscris unei preoţii, adică a unui aranjament specific unei lucruri care viza mijlocirea permanentă şi ispăşirea pentru om, până la istoria încheierii păcatului pe acest pământ, precum şi mijlocirea pentru toate fiinţele inteligente necăzute în păcat, astfel încât să fie ferite permanent şi veşnic să cadă în ticăloşia mizeră a păcatului. Prin acest mijloc, prin această măsură pe potriva geniului iubirii şi inteligenţei Dumnezeirii se crea definitiv şi pentru totdeauna siguranţa sau certitudinea de a nu se mai ivi păcatul. Astfel că tot universul creat, toate fiinţele inteligente sunt ferite de apariţia păcatului pe vecie. Păcatul nu-şi va mai face apariţia a doua oară, fiindcă stă scris: "Nenorocirea nu va veni de două ori." Naum 1,9. 

Acum, partea cea mai interesantă şi profundă a acestei preoţii este că ea este un aranjament făcut pentru oamenii răscumpăraţi şi doar din oameni mântuiţi. Nu poate include alte fiinţe inteligente. Acest lucru se datorează tainei evlaviei, adică a unirii dintre natura omului căzut şi păcătos cu natura divină a lui Dumnezeu - caracterul ţesut de Mântuitorul în războiul împotriva ispitelor de pe pământ printr-o viaţă trăită fără păcat, de biruitor permanent asupra ispitelor prin lupta cea bună a credinţei. În acest fel, omul deţine două vieţi datorită celor două naturi combinate sau unite ale sale, şi anume viaţa umană care i-a fost suflată în nări la început, de către Duhul Sfânt, şi viaţa lui Dumnezeu, aşa cum Hristos a trăit-o pe pământ şi care este obţinută prin acceptarea preţului răscumpărării. Şi acum urmează apogeul frumuseţii acestei preoţii, şi anume că ea trebuia să fie după rânduiala lui Melhisedec. Apogeul sublim al acestei preoţii, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu, chiar de către Fiul lui Dumnezeu, este că El însuşi trebuia să fie pregătit, deci calificat ca să poată deveni un membru cu drepturi depline al acestei preoţii. Nu numai un membru oarecare, ci chiar Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. 

Asta înseamnă în mod precis că Fiul lui Dumnezeu, înainte cât şi după apariţia păcatului, până la întruparea Sa pe pământ, nu a fost niciodată şi nu a deţinut calitatea de Mare Preot, fiindcă pur şi simplu aşa ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem acest adevăr prezent al soliei îngerului al treilea. Să ne gândim un pic. Dacă preoţia lui Melhisedec era parte integrantă şi, deci, cuprinsă în planul mântuirii înainte de apariţia păcatului, întrebarea care rezidă în chiar acest fapt este aceasta: Cum putea fi Fiul lui Dumnezeu Mare Preot înainte de apariţia păcatului, din moment ce această preoţie exista doar în forma planului de mântuire, un plan care avea de-a face doar cu nişte fiinţe ce urmau să cadă în păcat? Şi apoi, cum ar fi putut săvârşi El o lucrare de mijlocire şi de ispăşire, fiindcă aşa ceva presupune realmente preoţia lui Melhisedec, pentru nişte fiinţe care încă nu fuseseră create, darmite să mai şi păcătuiască? Să fie limpede pentru toţi cei oneşti: preoţia lui Melhisedec nu a existat înainte de apariţia păcatului şi, neexistând, ea nu avea nici un membru; ea a apărut pe scena istoriei ca realitate obiectivă şi indispensabilă pentru tot universul doar atunci când păcatul şi-a semnalat prezenţa în lumea desăvârşirii şi a fericirii Cerului. Ea a existat doar în mintea lui Dumnezeu, ca un viitor mijloc sau aranjament şi răspuns la problema deosebit de gravă a apariţiei păcatului împreună cu toate manifestările acestuia. Prin urmare, dacă păcatul nu s-ar fi ivit, atunci nici preoţia lui Melhisedec împreună cu planul mântuirii nu ar fi fost puse în practică şi deci nu s-ar fi derulat ca răspuns la nevoia de a nimici şi eradica definitiv păcatul de pe pământ. Ea ar fi rămas doar la nivelul de taină în mintea lui Dumnezeu.

Să sondăm mai adânc această taină despre preoţia lui Melhisedec în legătură cu Mântuitorul. Pentru ca El să facă parte şi să devină practic membru al acestei preoţii, era necesar să se folosească de singura modalitate ce-i stătea la-ndemână, şi anume să devină om adevărat în condiţiile în care acesta se afla după patru mii de ani de păcătuire. De aceea, planul mântuirii prevedea întruparea sau naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ din fecioară. Or, asta presupune o calificare, deci o pregătire specială, mai înainte să poată deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. El nu putea, nu avea cum, căci îi era imposibil ca Dumnezeu, să devină membru al acestei preoţii altfel decât prin luarea asupra Sa a naturii umane decăzute, slabe şi păcătoase. Planul mântuirii a fost făcut pentru om, prin urmare preoţia lui Melhisedec era exclusiv rezervată salvării şi înălţării omului păcătos pocăit şi mântuit pe poziţia pe care o ocupă Mântuitorul, inclusiv pe scaunul Lui de domnie. Ţinem minte că acesta este idealul lui Dumnezeu prin preoţia lui Melhisedec pentru om. Dar, şi acum urmează şocul pe care ni-l provoacă Iubirea plină de abnegaţie, ca să se poată califica pentru poziţia de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, Mântuitorul întrupat a avut nevoie de alt om răscumpărat să vină în ajutorul Său! Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

Melhisedec nu este numele Mântuitorului, deşi face referire la calitatea Sa de Mare Preot, cât şi la calitatea experienţei celor mântuiţi, ci este numele cel nou, generic şi reprezentativ al lui Enoh, cel care a fost pregătit iniţial de Isus, printr-o viaţă fără cusur şi mai apoi prin luarea la cer fără să treacă prin mormânt, pentru o slujire asemănătoare cu a Sa, cu singura diferenţă că Enoh-Melhisedec era cu adevărat preot şi împărat al neprihănirii (după înţelesul numelui Melhisedec) în urma calificării obţinute pe pământ ca om care a cunoscut experienţa ispitirilor, a necazurilor şi batjocurilor la care fusese expus de către contemporanii săi necredincioşi. Aşadar, Enoh este primul Melhisedec calificat pentru preoţia respectivă şi totodată primul ei membru dintre oamenii răscumpăraţi, chiar înaintea Mântuitorului. Când Isus se afla pe pământ ca să salveze omul, El, prin chiar acest fapt, se califica să devină "un Mare Preot, care", avea  să aibă "milă de slăbiciunile noastre;... Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat". Evrei 4,15.

Aşadar, este necesară o calificare anume pentru membrii preoţiei lui Melhisedec pentru ca această preoţie să poată exista şi să devină eternă. Calificarea Fiului lui Dumnezeu nu se putea face decât prin întrupare, prin naşterea Sa ca om, prin devenirea Lui om adevărat, al doilea Adam. Deci, numai cei ce au simţit puterea ademenitoare a ispitelor, şi chiar care au căzut sub puterea lor, păcătuind, pot deveni, prin pocăinţă şi printr-o viaţă de biruinţă consecventă, membri ai acestei preoţii, adică preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec. Rânduiala aceasta înseamnă experienţa de a fi fost om muritor salvat din păcat, prin sângele Mielului lui Dumnezeu, şi pus în poziţia de preot şi împărat asemenea Marelui Preot, Isus Hristos. Calificarea pentru această preoţie înseamnă, pentru oamenii răscumpăraţi, smulgerea din păcat şi trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatelor mărturisite. 

Toată această calificare, cu farmecul şi puterea ei, este descrisă în Evrei 5,1-10. Aici ni se spune limpede de către apostolul inspirat că "orice mare preot este luat din mijlocul oamenilor" în scopul de a fi "pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu". Ca atare, Fiul lui Dumnezeu nu avea cum să devină Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec decât dacă era luat din mijlocul oamenilor. Aceasta este caracteristica principală a preoţiei lui Melhisedec. De asemenea, calificarea pentru această preoţie continuă cu alte caracteristici, ce sunt proprii şi specifice doar condiţiei fiilor oamenilor. Un mare preot luat din mijlocul oamenilor trebuia să înveţe, în condiţiile prezenţei păcatului şi a manifestărilor acestuia, să fie "îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi". De ce? Pentru că "şi el este cuprins de slăbiciune". Cum ar fi putut să fie Fiul lui Dumnezeu, înainte de întruparea Sa pe pământ, îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, dacă El nu era cuprins de slăbiciune? Ca să fii cuprins de slăbiciune trebuie neapărat să fii om adevărat, să guști viața și experiența amară a omului născut pe o planetă cotropită de păcat. 

O altă caracteristică este aceea că un astfel de mare preot, ca să poată ajunge după rânduiala lui Melhisedec, "trebuie să aducă jertfe atât pentru păcatele lui, cât şi pentru ale norodului". Dar, a păcătuit Hristos? Nicidecum. Şi totuşi, iată ce ne învaţă Cuvântul tăriei divine: "Căci rele fără număr mă împresoară, m-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului meu, şi mi se moaie inima". Psalm 40,12. Acest psalm detaliază experienţa Mântuitorului aflat în groapa păcatului, pentru noi, când simţea greutatea vinei pentru toate păcatele noastre, aflat fiind în grădina Ghetsimani. El zice că l-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Lui. Dar El nu a săvârşit nici un păcat, de aceea acest verset sublim trebuie să-l înţelegem prin altul care ne spune că: "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El". 2Corinteni 5,21. Nelegiuirile noastre, păcatul nostru, al tuturor, au fost puse asupra Lui şi, prin urmare, s-a identificat cu păcatul şi nelegiuirile noastre, ca şi cum El le-ar fi înfăptuit. Vina acestora o suferea şi i-a smuls cuvintele menţionate în Psalmul 40,12. Jertfa Sa a acoperit toate nevoile Sale ca om curat şi, mai ales, ale întregii omeniri. Pe de altă parte, fiindcă este folosit pluralul, adică jertfe, aceasta vrea să spună că jertfele aduse de Mântuitorul înaintea lui Dumnezeu în periplul Său pământesc, nu erau mieii nevinovaţi, întrucât El era simbolizat prin ei, El era realitatea, ci "Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită". Psalm 51,17.

Încă o altă caracteristică este că nimeni nu-şi poate lua cinstea de a fi preot sau Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec decât dacă "este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron". Chemarea lui Dumnezeu pentru om implică mântuirea sufletului şi acceptarea condiţiilor acesteia, iar pentru Hristos o ascultare desăvârşită de voia Tatălui, fără abateri. Aşadar, Isus nu şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, de altminteri ar fi fost imposibil aşa ceva, ci o are de la Tatăl. Este aşa, fiindcă nu o putea obţine decât prin întrupare, deci ca om, după cum era prevăzut în planul mântuirii. Stă scris: "Tot aşa şi Hristos, nu şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: >Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut<. Şi, cum zice iarăşi într-alt loc: >Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Doar în felul acesta putea Isus, Fiul lui Dumnezeu, să fie făcut să asculte, trecând pe acolo pe unde trec oamenii încovoiaţi din pricina păcatului. Această ascultare l-a făcut desăvârşit putând să devină sau având calea deschisă pentru a fi Urzitorul unei mântuiri veşnice.

Acum, întrebarea firească este aceasta: De ce Isus a fost făcut Urzitorul unei mântuiri veşnice, fiind necesară o calificare în acest sens? Răspunsul este unul demn de mintea lui Dumnezeu: ca să poată fi numit sau făcut Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Să luăm aminte la Cuvântul profeţiei: "El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Şi după ce a fost făcut desăvârşit, s-a făcut pentru toţi cei ce-l ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot >după rânduiala lui Melhisedec<."

Deci, preoţia lui Melhisedec este capodopera lui Dumnezeu în ce priveşte intrarea Fiului Său în lumea omului păcătos şi totodată rezultatul, obţinut prin biruinţa deplină şi definitivă asupra păcatului şi a lui Satana, calificării lui Isus în calitatea de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Rânduiala lui Melhisedec înseamnă aranjamentul lui Dumnezeu ca oamenii mântuiţi să poată accede pe scaunul de domnie al Fiului Său şi totodată să ocupe poziţia pe care chiar Fiul Său o are în cer. Fiul Său este născut în sânul Dumnezeirii, pe când oamenii răscumpăraţi sunt fii prin adopţie, prin experienţa naşterii din nou. "O jertfă desăvârşită a fost făcută; pentru că >atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul Lui Fiu născut<, nu un fiu prin creaţie, aşa cum au fost îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul iertat, ci un Fiu născut după chipul persoanei Tatălui şi în toată strălucirea maiestăţii şi slavei Sale, unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi desăvârşire divină. În El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii." The Signs of the Times, 30 mai 1895.

Ceea ce nu a putut obţine Satana pe calea păcatului şi a rebeliunii, poate obţine, în schimb, omul răscumpărat prin sângele vărsat al Urzitorului unei mântuiri veşnice. Aşadar, preoţia lui Melhisedec cu toate beneficiile ei veşnice este opera punerii în scenă a jertfei Fiului lui Dumnezeu, care a trebuit să fie făcut, prin faptul că a trebuit să sufere ca om, Mare Preot potrivit şi specific acestei rânduieli. Reţinem că Isus a fost făcut Mare Preot, şi nu că El a avut această calitate dintotdeauna. A fi făcut presupune întotdeauna că înainte nu exista acel lucru care urma să fie făcut. Prin urmare, a fi făcut înseamnă că la un moment dat devii ceea ce ai fost propus să fii şi n-ai fost niciodată înainte. Acesta este adevărul. Faptul că Isus a fost făcut, nu numai numit, Mare Preot este subliniat de către Inspiraţia divină în aceste versete sublime: "De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut >Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec<." Evrei 6,17-20.

Cuvântul "când" este un adverb de timp şi deci desemnează timpul, un timp dat sau pus deoparte anume pentru o astfel de lucrare. Or, asta înseamnă că la un anumit moment dat, la un anumit timp, Mântuitorul a fost făcut Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, ceea ce presupune ca un fapt logic că înainte de această vreme El nu a fost aşa ceva. Măreţ şi dincolo de orice farmec este planul mântuirii, care are ca pilon central o jertfă şi o preoţie pe potriva acestei jertfe extraordinare. Preoţia lui Melhisedec este manifestarea iubirii pline de abnegaţie a lui Dumnezeu într-un fel în care înainte de apariţia păcatului nu ar fi fost posibil. Prin intermediul ei, oamenii mântuiţi au acces direct în prezenţa plină de slavă a Tatălui, acolo unde îngerii nu pot intra, pentru că stă scris: "Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor". Apocalipsa 22,3.4. 

Vom fi într-o poziţie mai înălţată decât cea a îngerilor, iar această poziţie este chiar locul de domnie al Fiului lui Dumnezeu. Noi suntem făcuţi moştenitori ai lui Dumnezeu, iar moştenitorii au drepturi asemănătoare Aceluia care domneşte în Sion. Adică moştenim tot ce aparţine lui Dumnezeu şi Fiului Său. "Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El." Romani 8,17. "Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl înving pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omenirii, vor ocupa în curţile cereşti o poziţie mai înălţată decât a îngerilor care nu au căzut niciodată." General Conference Bulletin, Second Quarter, 1899, 33.

     ">Dacă îmi slujeşte cineva<, a zis Isus, >să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti.< Toţi cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit şi în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului şi spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El, atunci când rodul lucrării şi jertfei lor se vede în inima şi viaţa altora. Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, şi Tatăl îi va onora aşa cum îl onorează pe Fiul Său." Hristos Lumina Lumii, cap. În curtea de afară, par. 13.

     "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul... Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când s-a adus jertfă pe Sine însuşi." Evrei 8,1.2; 7,26.27.

"S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare"

     "Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt." 1Petru 3,18-20.

Acesta este unul dintre cele mai curioase și totodată dezbătute texte ale Bibliei. Mărturisesc că nu mi-am bătut capul niciodată cu el, considerându-l prea greu de înțeles și oricum lipsit de importanță în ce privește mântuirea personală. Dar asta doar până aseară, când, ca o străfulgerare, în timp ce citeam niște gânduri frumoase dintr-o carte care n-are nici o legătură cu textele de mai sus, am văzut lumina soliei îngerului al treilea în toată splendoarea sa, atât cât am putut și cât pot pricepe eu, în acest pasaj biblic extraordinar de frumos. Solia îngerului al treilea este răspunsul la toate dilemele biblice, dar importante în a fi cunoscute înainte de cea de-a doua venire a Mântuitorului.

Este adevărat că pasajul biblic de mai sus nu constituie un adevăr fără de care, dacă nu l-am cunoaște, am rămâne la porțile Cerului într-o stare pierdută. Dar, cu toate acestea, lumina conținută în el îl face mai plin de slava soliei îngerului al treilea deoarece ne dezvăluie ce a făcut Isus imediat după învierea Sa. Să începem cu începutul. Apostolul Petru face o remarcă interesantă, dar și ciudată la prima vedere, cum că Mântuitorul, după ce a fost omorât în trup, a înviat prin Duhul Sfânt și, în starea aceasta de Cel înviat, "S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt". 1Petru 3,19.20.

Toți credincioșii care au îmbrățișat solia îngerului al treilea știu la modul cel mai deplin, cu încredere neclintită, că Isus a fost înviat și cu trupul, nu doar în duhul Lui. Dovada o face chiar El când le spune ucenicilor Săi buimăciți, în camera de sus, că un duh nu are nici carne, nici oase. Și toți l-au pipăit. Era chiar El în carne și oase, dar înviat, așa cum îl cunoscuseră ei înainte de moartea Sa. "Dar El le-a zis: >Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu<." Luca 24,38.39. Mai departe, este adeverit în Scripturile adevărului că cel mort "nu știe nimic" (Iov 14,21), și că "Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei morţi nu știu nimic, și nu mai au nici o răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare". Eclesiastul 9,5.6. 

Așadar, e stabilit de către Duhul adevărului că morții nu mai știu nimic când intră în mormânt și, în această stare, este imposibil să le predici Evanghelia! Ei nu mai aud, nu văd, nu simt, nu mai au nici un fel de bucurie. De ce? Fiindcă devin țărână; căci așa a declarat Dumnezeu la început, după ce omul a încălcat Legea ascultării de cuvântul rostit de El. "În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce... și amândoi adorm în ţărână, amândoi sunt mâncaţi de viermi." Geneza 3,19, Iov 21,19. În legătură cu spiritul omului sau suflarea de viață, când omul moare duhul lui se întoarce la Dumnezeu într-o stare de inconștiență, pentru că el constituie caracterul lucrat toată viața omului pe acest pământ. Acest spirit sau duh, altfel spus caracterul, este ceea ce primește înapoi omul după ce este înviat, iar duhul lui devine activ, viu întocmai cum lumina este lumină doar când curentul electric o produce cu ajutorul unui bec. Becul nu este de nici un folos fără prezența curentului în el, după cum nici curentul electric nu este de folos fără prezența unui bec pentru ca să ne putem bucura de lumină. (Întocmai așa este și cu trupul uman, care este comparativ cu becul, fără duhul de viață de la Dumnezeu este inert, exact așa cum a fost creat în starea lui inițială de Isus, dar dacă este conectat la suflarea de viață, la spiritul energiei creatoare a lui Dumnezeu, atunci omul devine un suflet viu). Vezi Eclesiastul 12,7.

Acum, să ne întoarcem la gândul de mai sus în legătură cu învierea lui Isus. Petru ține morțiș să ne spună că imediat după învierea Mântuitorului, El s-a dus să vestească Evanghelia biruinței Sale duhurilor sau spiritelor din închisoare, care fuseseră răzvrătite cândva; și în acest sens ne indică vremea aceea, și anume potopul, sau mai bine zis lumea antediluviană, acei oameni care au trăit înainte de potop. Întrebarea este cum putea Isus să se ducă într-o lume care nu mai există, ca să vestească Evanghelia către cei morți, din moment ce aceștia nu mai știu nimic și, pe deasupra, sunt țărână, nu mai există? Nici spiritelor acestor morți, spirite sau caractere care sunt păstrate în ceruri pentru judecata zilei celei mari, rezervată la sfârșitul mileniului pentru toți nelegiuiții, nu le putea comunica ceva sus în ceruri, după înălțarea Sa, deoarece așa cum dovedesc Scripturile, acestea sunt în stare inconștientă, fără conștiență de sine. Ele au nevoie de un trup ca să devină active și să-și reia viața din punctul de unde au murit. Deci, ce vrea să ne transmită Duhul Sfânt până la urmă?

Cel mai important aspect al dilemei acestor texte este legat de termenul "închisoare". Dacă definim corect acest termen, atunci Duhul Sfânt ne va lumina inimile cu slava lui Isus Hristos. Ce este, așadar, această închisoare unde Mântuitorul chiar a trebuit să se ducă pentru a săvârși un miracol? În Vechiul Testament există o serie de profeții care vorbesc despre prizonierii acestei închisori sau temnițe, și pe care Hristos trebuia să-i elibereze! Cuvântul lui Dumnezeu ne spune astfel: ">Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.<" Isaia 42,6.7. Această profeție este întărită de o alta, la fel de frumoasă și de miezoasă ca înțeles: "Aşa vorbeşte mai departe Domnul: >La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: Ieşiţi! şi celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă! Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele<." Isaia 49,8.9.

Aceste profeții ne vorbesc de fapt despre lucrarea Mântuitorului de a elibera captivii de război și pe cei aflați în întuneric. Conform legilor pământești, captivii de război, prizonierii, erau ținuți în temnițele cele mai întunecate, până când fie erau eliberați după ani lungi de suferință, fie erau executați în diferite moduri. Deci, închisoarea era locul acestora. Chiar Mântuitorul întărește aceste profeție și își definește singur lucrarea aceasta în cuvintele următoare: ">Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi 'terebinţi ai neprihănirii', 'un sad al Domnului', ca să slujească spre slava Lui.<" Isaia 61,1-3.

Prin urmare, în urma celor descoperite, lucrarea Mântuitorului a fost aceea de a vesti robilor eliberarea și prinșilor de război izbăvirea. Deci, care este temnița acestora? Ea nu este temnița sau închisoarea păcatului, fiindcă Isus nu ar putea rosti cuvintele: "Ieșiți!" celor aflați sub puterea păcatului, ci doar celor aflați sub puterea morții și a mormântului! Așadar, temnița sau închisoarea din care Isus avea să elibereze pe copiii Săi, prin puterea învierii Lui, este mormântul. Este așa, deoarece Satana deținea cheile mormântului până la învierea lui Isus și implicit era stăpânul prizonierilor aflați în mormânt. Că așa stau lucrurile este confirmat de următoarele cuvinte: "Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor." Evrei 2,14,15. "Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El și-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: >Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor<." Apocalipsa 1,17.18.

     ">Și porțile Locuinței morților (hades - mormântul) nu o vor birui<...

     Satana are puterea morții (Evrei 214). Mormântul este închisoarea lui, iar pe toți morții îi consideră prada lui legitimă, întrucât moartea a apărut din cauza păcatului. Așa că el, la fel ca >cel puternic și bine înarmat<, >își păzește curtea< (Luca 11,21) și nu dă >drumul prinșilor săi de război< (Isaia 14,17). Dar Hristos este Cel care e mai puternic decât el, care a venit peste el biruindu-l și, trecând prin închisoarea lui, i-a luat cheile și va împărți prăzile (Luca 11,22 - KJV Bible, Isaia 53,12). Sfinții lui Dumnezeu pot intra în mormânt, Satana poate stârni persecuția împotriva lor, îi poate ucide cu miile, însă porțile mormântului nu pot birui, nu pot reține nici un singur suflet care s-a fixat în Stânca cea veșnică. >Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.< (Ioan 1,25)." Lumini profetice, cap. Schimbarea la față, par. 10, 11.

Putem conchide, până acum, că închisoarea unde se aflau acele duhuri care odinioară fuseseră răzvrătite și cărora Isus trebuia să le vestească Evanghelia învierii Sale, a biruinței supreme, este mormântul, și că aceste spirite sunt de fapt o categorie anume a antediluvienilor, nu toată suflarea antediluviană, ci doar o parte din ei, și anume aceia care au fost cei mai vehemenți oponenți ai vestirii Evangheliei în timpul lor, prin Adam, Enoh și Noe. Așa declară Duhul Sfânt: "care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe". 

Asta înseamnă, mergând mai departe pe firul acestui raționament imposibil de tăgăduit, că, pentru ca Isus cel înviat să poată vesti Evanghelia învierii Sale acestei categorii anume de antediluvieni, trebuie mai întâi ca aceștia să fi fost înviați, căci altă posibilitate a propovăduirii nu ar fi fost la îndemână pentru ei! Acum întrebarea următoare este aceasta: Există vreun cuvânt profetic în Sfintele Scripturi prin care să fim înștiințați, într-un mod lămurit, fără echivoc, că a avut loc o înviere a acestora, și nu numai, după ce Isus a înviat? Desigur, fără putință tăgadă. Iată-l: "Și îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților care muriseră, au înviat. Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în Sfânta cetate, și s-au arătat multora". Matei 27,51-53.

Deci, când Isus a murit, anumite morminte s-au deschis și multe trupuri (observați cu atenție că nu zice spirite) au înviat, dar numai atunci când mai întâi a înviat Cel care deține puterea Învierii și este Viața. Textul ne spune lămurit că ei au ieșit afară din morminte "după învierea Lui". Un alt text al mărturiilor Duhului Sfânt ne spune că, atunci când Isus și-a dat duhul, unele morminte s-au deschis și trupurile celor morți au fost aruncate afară, așteptând dimineața învierii lor prin Isus cel înviat mai întâi. Să citim:

     "Niciodată până atunci pământul nu mai fusese martor la o asemenea scenă. Mulțimea stătea ca paralizată și privea la Mântuitorul cu respirația întretăiată. Din nou întunericul s-a lăsat asupra pământului și un bubuit asemenea unui trăsnet puternic a fost auzit. Un puternic cutremur a avut loc. Oamenii au fost zguduiți și trântiți la pământ. A avut loc o scenă de nemaiauzită confuzie și panică. Stânci s-au desprins din munții din împrejurimi, prăvălindu-se și sfărâmându-se jos, în câmpie. Morminte s-au deschis și morții au fost aruncați afară din locurile lor. Creațiunea părea că este pe punctul de a fi spulberată. Preoții, conducătorii, soldații, cei ce L-au omorât și gloata, muți de groază, zăceau cu fața la pământ." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, paragraful al treilea de la sfârșit.

În fața unor astfel de dovezi pline de lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu, suntem chemați să înțelegem că învierea care trebuie să fie specifică, în mod cu totul deosebit, lucrării lui Isus în vestirea Evangheliei, nu a fost doar o propovăduire în urechile celor prinși în strânsoarea păcatului și a celor trei persoane aflate în locuința morților pe care El le-a înviat mai înainte să moară pe Golgota, ci mai degrabă textul lui Petru face referire expresă la o lucrare de vestire a Evangheliei izbăvirii unei categorii aparte dintre cei înviați după învierea Mântuitorului. Aceasta este realitatea. Dar, să coborâm mai mult înspre miezul frumuseții adevărului acestui pasaj biblic deosebit de luminos. Să vedem acum din ce categorie fac parte cei ale căror corpuri au fost aruncate afară din morminte, mai înainte de a fi înviate de Mântuitorul cel înviat. 

Despre învierea lui Isus, din mormântul lui Iosif din Arimateea, învățăm următoarele: 

     "Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: >Tatăl Tău Te cheamă<, Mântuitorul ieși din mormânt prin viața care era în Sine însuși. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: >Îmi dau viața, ca iarăși s-o iau... Am putere s-o dau și am putere s-o iau iarăși<. Acum s-a împlinit profeția pe care El o rostise în fața preoților și conducătorilor: >Stricați templul acesta, și în trei zile îl voi ridica< (Ioan 10,17-18; 2,19).

     Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: >Eu sunt învierea și viața<. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voința și puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viața lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus și până la cea mai neînsemnată ființă însuflețită, toate își primesc viața de la Izvorul vieții. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: >Am puterea să-Mi dau viața, și am putere să o iau din nou<. În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morții." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 15, 16.

Cum El, Isus din Nazaret, Mântuitorul lumii, a înviat Cel dintâi, ca să fie cel dintâi rod al celor adormiți, devenea firesc că această înviere a Lui trebuia să fie însoțită de niște oameni înviați din fiecare epocă, drept mărturie a puterii Sale de a aduce la viață pe toți aleșii Săi în vederea mântuirii. Acest adevăr este declarat lămurit în următoarele cuvinte pline de lumină: 

     "Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulțime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui deschisese mormintele și, când El a înviat, ei au venit afară cu El. Aceștia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și, cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morți.

     În timpul lucrării Sale, Isus readuse morții la viață. Înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte și pe Lazăr. Dar aceștia nu erau îmbrăcați în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El, ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. >Aceştia<, a spus Hristos, >nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.<

     Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând: >Hristos a înviat din morţi, şi noi am înviat cu El<. În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: >Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!< Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: >Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi< (Isaia 26,19)." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 18-20.

Confirmarea textelor biblice consemnate în Evanghelia după Matei, referitor la învierea multora dintre trupurile sfinților, este întărită explicit de mărturiile Duhului Sfânt pe care le-am redat mai sus. Am arătat că mai întâi trebuia să învie Isus și apoi aceste trupuri de sfinți. Acum, a sosit momentul să aflăm din ce categorie de sfinți fac parte cei înviați. În fragmentul de mai sus ni se specifică din ce categorie fac parte acești sfinți ale căror trupuri au fost aruncate afară din mormântul lor, din temnița în care Satana îi ținea captivi, atunci când Mântuitorul a murit după ce a rostit cuvintele tainice, dar pline de înțeles pentru Cer: "S-a isprăvit!". Ei fac parte din categoria acelora care "fuseseră conlucrători cu Dumnezeu și, cu prețul vieții lor, mărturisiseră despre adevăr". Deci aceștia, fiecare la timpul său, în epoca sa, fuseseră martiri de dragul lui Isus. Ei sunt aceia care au mers în cetatea Ierusalimului și s-au arătat multora, zicându-le că Isus din Nazaret a înviat, după Scripturi. 

Dar, sunt aceștia totuna cu spiritele ce odinioară, în vremea lui Noe, fuseseră răzvrătite? Răspunsul nu poate fi decât un "Nu" hotărât. De ce astfel? Ce anume ne ajută să înțelegem că nu pot fi antediluvienii? Răspunsul este: Categoria din care fac parte și specificul spiritului lor, acela de răzvrătiți! Păi, este o diferență vădită și majoră între unii care au fost conlucrători sau lucrători împreună cu Hristos, și care, cu prețul vieții lor, au dat mărturie în favoarea lui Isus, și acei antediluvieni care din fire fuseseră răzvrătiți. De aceea, când Isus a înviat, împreună cu El au înviat prin Duhul Sfânt toți acești martiri pe care Isus avea să-i trimită să dea de veste în cetatea Ierusalimului cu privire la învierea Sa. Dar, Isus mai avea de efectuat o lucrare însemnată. Trebuia să le vestească Evanghelia biruinței asupra mormântului și celor însemnați, puși deoparte pentru această înviere specială, din lumea antediluviană, care mult timp fuseseră răzvrătiți, dar care se întorseseră la Dumnezeu în ultima clipă a vieții lor, chiar înainte să vină potopul.

Este demn de observat că textul biblic ne spune că ei fuseseră răzvrătiți, dar nu și că ei au rămas în această stare! E greșit să tragem o astfel de concluzie. Dacă ar fi așa, atunci învierea lor, ca să audă Evanghelia, nu ar fi avut nici un rost, căci dacă au murit răzvrătiți, spiritele lor răzvrătite nu ar fi fost mai primitoare de lumină decât în timpul antediluviului. Dimpotrivă, textul ne spune că Isus cel înviat le-a propovăduit Evanghelia unor spirite, adică unor oameni deosebit de răzvrătiți care fuseseră odinioară mult timp în această stare, dar "îndelunga răbdare a lui Dumnezeu" a dat rod "în așteptare". Înainte să vină potopul, ei aveau să primească Evanghelia despre un Mântuitor care urma să vină pe pământ și să-i elibereze. Totuși, pentru ei învierea era de departe ceva vag, ei acceptând doar prin credință ce le spusese Enoh referitor la venirea unui Răscumpărător pentru mântuirea oamenilor. Învierea, ca temei al unei credințe vii, lipsea aproape cu desăvârșire unei lumi antediluviene. Doar Enoh a avut privilegiul acestei cunoștințe.

Din acest motiv bine întemeiat, Isus s-a dus să le vestească acestor persoane care au fost contemporane cu Adam, Enoh și Noe Evanghelia învierii, ca să-i facă părtași de această mare binecuvântare și, înviindu-i, să le dea ocazia de a face parte din cel dintâi rod pentru Dumnezeu! Mai trebuie observat că, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, doar unii dintre cei înviați s-au arătat multora ca să le vestească învierea lui Isus din Nazaret. Să luăm aminte la acest adevăr: "Și unii dintre morții care au înviat o dată cu Hristos s-au arătat la mulți și au declarat că El a înviat". Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, par. 14.

Deci, cine au mers în cetate să dea de veste cu tărie despre învierea Mântuitorului? Mai întâi unii dintre toți cei înviați. De ce? Fiindcă Isus și-a rezervat puțin timp să explice celeilalte categorii, a acelora care fuseseră cândva răzvrătiți în timpul lui Enoh și Noe, rostul învierii Sale, conform Scripturilor. Același lucru avea să îl facă și cu ucenicii Săi, când li s-a alăturat în drumul spre Emaus și în camera de sus. "Atunci Isus le-a zis: >O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi să intre în slava Sa?< Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El... Apoi le-a zis: >Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.< Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: >Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim<." Luca 24,25-27, 44-47.

Profeția care declară lămurit că Isus a săvârșit lucrarea învierii pentru grupa oamenilor credincioși de dinainte de potop, dar care fuseseră mult timp într-o stare de răzvrătire fățișă, se găsește în aceste cuvinte sublime: "Aşa vorbeşte mai departe Domnul: >La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: Ieşiţi! şi celor ce sunt în întuneric: Arătaţi-vă!. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de ape<." Isaia 49,8-10.

Când cuvintele: "Ieșiți!" și "Arătați-vă!" au pornit de pe buzele lui Isus, aflat în fața mormintelor lor, toți acești copii pocăiți ai lui Dumnezeu au fost înviați, iar prima persoană pe care au văzut-o, a fost Mântuitorul în care au crezut în urma predicării lui Adam, Enoh și a lui Noe. Ei sunt acele persoane care, deși răzvrătite, au fost câștigate prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii celor doi bărbați ai credinței, așa cum Saul din Tars avea să fie întors la Dumnezeu printr-o lucrare supranaturală efectuată în drumul său spre Damasc. Aceștia, ca cei mai înverșunați oponenți ai Fiului lui Dumnezeu, stau cel mai aproape de tronului Dumnezeu, fiindcă merită prin harul salvator. De altminteri, ei sunt simbolizați în Scripturi prin cei douăzeci și patru de bătrâni care stau pe tot atâtea scaune de domnie de jur împrejurul tronului lui Dumnezeu și al Mielului. Vezi Apocalipsa 4 și 5.

     "Când Isus, atârnând pe cruce, a strigat: >S-a sfârşit!<, stâncile s-au despicat, pământul s-a zguduit, iar unele morminte s-au deschis. Când a înviat ca biruitor asupra morţii şi mormântului, în timp ce pământul se cutremura, iar slava cerului strălucea în jurul locului sacru, mulţi morţi neprihăniţi I-au ascultat chemarea şi au ieşit din morminte ca martori ai faptului că El înviase. Aceşti sfinţi favorizaţi au înviat proslăviţi. Ei au fost aleşi din fiecare veac, de la creaţiune până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce conducătorii evrei căutau să ascundă învierea lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată o grupă din mormintele lor pentru a mărturisi despre faptul că Isus înviase şi a proclama slava Lui.

     Cei înviaţi erau diferiţi unii de alţii ca statură şi înfăţişare, unii arătând mai nobili decât alţii. Am fost informată că locuitorii pământului au degenerat, pierzându-şi tăria şi frumuseţea. Cu trecerea timpului, puterea pe care o are Satana asupra bolii şi morţii s-a văzut tot mai clar, iar efectele blestemului au fost tot mai vizibile. Aceia care au trăit pe vremea lui Noe şi a lui Avraam se asemănau la statură, frumuseţe şi tărie cu îngerii. Dar fiecare generaţie care a urmat a fost mai slabă, mai supusă bolii, iar viaţa i-a fost de mai scurtă durată. Satana a învăţat cum să chinuiască şi slăbească neamul omenesc.

     Cei care au ieşit din morminte după învierea lui Isus s-au arătat multora, spunându-le că s-a adus jertfa pentru om, că Isus pe care L-au răstignit evreii a înviat din morţi; şi ca dovadă a spuselor lor declarau: >Noi am înviat cu El.< Ei aduceau mărturie că prin puterea Lui fuseseră chemaţi afară din morminte. Cu toate că circulau rapoarte mincinoase, învierea Domnului Hristos n-a putut fi ascunsă de Satana, de îngerii lui sau de preoţii cei mai de seamă, deoarece această grupă sfântă scoasă afară din mormânt a răspândit vestea minunată şi fericită. Totodată, Isus s-a arătat ucenicilor Lui întristaţi şi cu inimile zdrobite, risipindu-le temerile şi aducându-le bucurie şi încântare." Istoria mântuirii, cap. Învierea Domnului Hristos, subcap. Primele roade le mântuirii, par. 1-3.

În concluzie, pasajul biblic studiat face referire la învierea a două categorii de sfinți neprihăniți, conform Cuvântului lui Dumnezeu, și anume sfinții martiri, doar unii, anumiți, din toate veacurile, care au fost conlucrători cu Hristos prin cea mai strânsă părtășie, cu prețul vieții lor, și sfinții, alții puțini, cei mai vehemenți, care odinioară, înainte de potop, fuseseră niște spirite răzvrătite, dar care au fost mântuiți ca prin foc prin lucrarea harului conținută în Evanghelia propovăduită la vremea aceea de Adam, Enoh și Noe. Toți au fost înviați prin puterea lui Isus și prin Duhul Sfânt, unii exact în momentul când Isus a ieșit din mormânt, iar alții, cei din epoca antediluviană, prin cuvintele pomenite în profeția menționată în Isaia 49 așa cum am redat-o mai sus. Isus a dorit în acest fel să întărească cuvintele pline de credință ale lui Enoh, cum că un Răscumpărător avea să vină, și le-a oferit acest privilegiu - al venirii unui Răscumpărător, nu a doua oară, căci nu i-a lăsat să aștepte atâta, cât și al învierii Sale, nădejdea plină de temei a tuturor celor care urmau să trăiască după potop, când adevărul avea să devină mai luminos și mai măreț. 

     "Enoh era tulburat cu privire la moarte. I se părea că cel neprihănit și cel rău vor merge împreună în țărână și acela le va fi sfârșitul. El nu putea să vadă clar viața celor drepți, după mormânt. În viziune profetică el a fost învățat cu privire la Fiul lui Dumnezeu, care avea să moară ca jertfă pentru om, și i s-a arătat venirea Domnului Hristos pe norii cerului, însoțit de oastea îngerească, pentru a da viață neprihăniților morți și a-i elibera din mormintele lor. Enoh a mai văzut și starea coruptă a lumii în timpul când Hristos ar trebui să vină a doua oară. A văzut că va exista o generație lăudăroasă, obraznică și încăpățânată, aliniată în răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, tăgăduindu-L pe singurul Dumnezeu și pe Domnul nostru Isus Hristos, nesocotindu-I sângele și disprețuindu-I ispășirea. El i-a văzut pe cei neprihăniți încununați cu slavă și cinste, în timp ce nelegiuiții erau despărțiți de prezența Domnului și nimiciți de foc.

     Enoh le-a repetat oamenilor cu credincioșie tot ce îi descoperise Dumnezeu prin Spiritul profeției. Unii l-au crezut și s-au întors de la răutatea lor la frica și închinarea față de Dumnezeu." Istoria mântuirii, cap. Set și Enoh, par. 5, 6.

De reținut că ambele categorii ale celor înviați de Isus, după ce El însuși a înviat prin puterea propriei Sale divinități, provin din toate erele, de la Adam până în zilele lui Hristos. Printre aceștia se numără și Ioan Botezătorul, ce avea să ocupe locul de heruvim ocrotitor pe lângă Moise, Enoh și Ilie. 

     "Glasul care a strigat de pe cruce: >S-a isprăvit!< a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a îndemnat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos, s-au deschis câteva morminte, dar, la a doua Lui venire, toţi morţii cei scumpi vor auzi glasul Lui şi se vor arăta la viaţă plină de slavă nepieritoare. Aceeaşi putere, care L-a înviat pe Hristos din mormânt, va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care se numeşte, nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat!, ultimul paragraf.

Botezul în Numele lui Isus Hristos

     ">Pocăiţi-vă< le-a zis Petru >şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre...<" Fapte 2,38.

Într-o zi din acei ani de început, tulburi şi chinuitori ai comunismului, după multă detenţie cu prea multă suferinţă spre a putea fi descrisă vreodată de vreun condei iscusit, Richard Wurmbrand primi într-o boxă a închisorii, în sfârşit, în vizită pe fiul său, Mihai. După ce se aşeză în faţa tatălui, despărţiţi fiind de o fereastră cu zăbrele a acestei boxe speciale, Mihai îi zise părintelui său, din partea mamei lui, neobosita Sabina, soţia lui Richard, că şi dacă ar muri în închisoare, ei toţi se vor întâlni într-o bună zi în Rai. Consolat de aceste cuvinte puţine, dar încurajatoare, tatăl îl întrebă pe fiul despre ce mai face Sabina şi dacă au cumva ce să mănânce. Mihai răspunse în felul următor: "S-a făcut bine. Avem mâncare, Tatăl nostru este foarte bogat". La auzul acestor cuvinte, gardienii chicotiră fiindcă crezuseră că soţia lui Richard s-a recăsătorit. Vezi Cu Dumnezeu în subterană, Partea a patra, secţiunea 8.

Din această întâmplare reală avem de învăţat principiul simplu de interpretare a cuvintelor care poartă specificul doar al celor care sunt o familie adevărată, şi ai cărei membri se cunosc foarte bine fiecare, motiv pentru care limbajul lor, exprimat în cuvinte, îi defineşte ca fiind "pe aceeaşi undă" şi este totodată specific şi comun gândirii lor. Solia adusă de fiul a fost înţeleasă de tatăl exact aşa cum a fost exprimată în cuvinte, fiindcă amândoi ştiau cine este Tatăl cel bogat care le asigurase traiul de toate zilele. Pe când gardienii, deşi au auzit exact aceleaşi cuvinte, au presupus, interpretându-le, că ar face referire la o recăsătorire a Sabinei cu un om bogat. Şi astfel, avem aceleaşi cuvinte auzite de două părţi diferite, care dau un înţeles acestora în funcţie de cunoştinţa comună şi specifică unui mod de gândire creştin al unei familii creştine, şi de presupuneri, bazate pe o interpretare cu totul greşită a cuvintelor, din lipsa adevăratei cunoaşteri şi a unei gândiri specifice unei familii unite în acelaşi spirit, care face ca limbajul de exprimare să fie comun tuturor. 

Tot astfel se întâmplă şi cu limbajul şi formele omeneşti de exprimare biblică, pentru unii sună într-un fel şi sunt interpretate în orice chip numai cum trebuie nu, iar pentru alţii, puţini, foarte puţini la număr, ele înseamnă exact ce a intenţionat Inspiraţia divină să însemne, pentru că aceştia, puţinii oameni credincioşi născuţi din nou, fac parte în mod real din familia Cerului. Limbajul lor este comun şi poartă specificul unei cunoaşteri bazate pe încredere reciprocă, cât şi a unei cunoaşteri a Cuvântului lui Dumnezeu după înţelesul lui adevărat, prin Duhul Sfânt. Mântuitorul a spus: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi". Matei 8,31.32.

În cuvintele de mai sus, Mântuitorul trasează principiul după care toţi cei ce sunt ucenicii Lui vor cunoaşte adevărul şi vor deveni liberi. Deci, cine poate cunoaşte adevărul? Doar aceia care sunt ucenicii Lui. Şi cine sunt cu adevărat ucenicii Lui? Numai aceia care rămân în cuvântul Lui! A rămâne în Cuvântul lui Hristos înseamnă a pricepe limbajul de exprimare divin şi solia pe care acesta îl conţine, fără greşeală. Chiar dacă felul de exprimare divin poartă specificul modului de vorbire omenesc, totuşi înţelegerea acestuia, a soliei cuprinse în cuvintele exprimate, este doar caracteristica familiei cereşti şi a tuturor copiilor lui Dumnezeu de pe pământ, care au rămas şi rămân permanent în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbeşte acestor unşi ai Săi de pe pământ, ei aud de două ori, adică înţeleg la perfecţie, pentru nivelul lor de experienţă a cunoaşterii lui Dumnezeu, solia cuprinsă în cuvintele rostite de Dumnezeu. "O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că >Puterea este a lui Dumnezeu<." Psalm 62,11. Puterea care ne face să înţelegem corect solia lui Dumnezeu din cuvintele rostite de El sau de profeţi, este puterea lui Dumnezeu, a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. 

Duhul Sfânt este singura Persoană divină care ne face în stare să înţelegem corect mesajul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, indiferent despre ce subiect este vorba, fără certuri, fără dezbinări, fără vreun spirit ostil, ci prin smerenia unui cuget curat şi a unei minţi luminate de Dumnezeu, prin tăria cea mare a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu este împărţit în El însuşi, nu spune unora una, şi altora alta. Aşa ceva este străin de caracterul şi de modul de gândire divin. Dumnezeu nu poate fi dezbinat împotriva Lui însuşi. Solia lui Dumnezeu este una singură pentru absolut toţi oamenii, fie credincioşi, fie necredincioşi, fiindcă El este un Dumnezeu care nu se schimbă. "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb." Maleahi 3,6. Singura problemă majoră pentru cei nepăsători sau care caută pe calea lor adevărul, este că solia lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă în adevărata ei lumină decât de către aceia care rămân în Cuvântul lui Isus.

Prin urmare, în urma celor afirmate, stabilind principiul de înţelegere fără echivoc al mesajului lui Dumnezeu, care ne spune că doar cei ce rămân în Cuvântul lui Isus pot pricepe corect semnificaţia soliei lui Dumnezeu, trebuie să spun că cuvintele lui Petru, aşa cum le-am redat în debutul studiului de faţă, şi inspirate de Duhul Sfânt, trebuie că au o singură înţelegere corectă. Să permitem, aşadar, Duhului care le-a inspirat să facă lumină şi să scoată la suprafaţă frumuseţea plină de farmec a înţelesului lor pentru toţi. 

Problema care s-a ridicat de-a lungul timpului, şi care bântuie şi astăzi în creştinătate, este de ce formula de botez aici, şi în alte părţi ale cărţii Faptele apostolilor, este diferită de cea enunţată de Mântuitorul în Evanghelia după Matei: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Realitatea este că între cele două formule de botez nu există absolut nici o diferenţă în ce priveşte înţelesul şi, deci, mesajul divin. Ele nu au fost menite să provoace dezbateri despre câte persoane ale Dumnezeirii alcătuiesc triada sau triunitatea divină, şi nici dacă formula botezului trebuie rostită într-un fel sau altul. Între cuvintele lui Isus, exprimate în Matei, şi cuvintele lui Petru, redate în Fapte, nu există deosebiri şi nu au semnificaţii diferite. Este aceeaşi solie, fiindcă trebuie să fie acelaşi Duh care le-a inspirat. Toată diferenţa lor, în felul în care au fost rostite, constă în împrejurările în care botezul avea loc, de asemenea, trebuie să ţinem cont şi de cine erau cei care erau aduşi la pocăinţă, astfel încât să fie pronunţate într-un anumit fel cuvintele, potrivite împrejurărilor şi persoanelor botezate şi, în cele din urmă, mai trebuie să ţinem cont de timpul şi societatea din care proveneau cei botezaţi. Botezul prin scufundare este acelaşi în toate epocile, de la înfiinţarea acestuia de către Ioan Botezătorul, dar formula de botez depindea de fondul religios al celor care erau aduşi la pocăinţă, de împrejurări şi chiar de timpul când se efectua botezul, cu precădere cel în care au trăit apostolii.

Întrebarea: "De ce iudeii convertiţi, după cuvântarea lui Petru în Ziua Cincizecimii, au fost botezaţi "doar" în Numele lui Isus, şi nu aşa cum ne sfătuieşte Răscumpărătorul în Matei, adică în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt?", îşi găseşte răspunsul chiar în contextul celor descrise, şi aici am în vedere împrejurările în care se desfăşoară acţiunea, timpul când este rostită cuvântarea, precum şi fondul religios al celor convertiţi.

Ziua Cincizecimii, care cădea la cincizeci de zile după sărbătoarea Paştelui, era o sărbătoare iudaică ce prefigura primirea Duhului Sfânt în plinătatea Lui, o plinătate corespunzătoare nevoii şi împrejurărilor în care se aflau ucenicii, adică de a duce lumii Evanghelia. 

     "Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.

     În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5, 6.

În aceste împrejurări, favorabile revărsării puterii Duhului Sfânt asupra ucenicilor, la Ierusalim veniseră foarte mulţi iudei din diaspora, dar şi cretani, oaspeţi din Roma şi chiar arabi, pentru a participa la această sărbătoare. Când Duhul Sfânt le-a fost dat din belşug, în forma unor limbi de foc, toţi au început să le vorbească iudeilor din diaspora şi în limba lor natală din ţările străine în care se născuseră. Au rămas foarte miraţi de această minune autentică, imposibil de contestat. Numai că, strecuraţi printre aceşti iudei din diaspora se mai aflau preoţi şi rabini din Ierusalim care, ca să combată minunea, au spus în auzul tuturor că toţi cei ce vorbeau în limbi străine de limba aramaică sau ebraică, erau beţi de fapt, că băuseră prea mult şi o luaseră la ureche. Mai erau şi ignoranţi care au îmbrăţişat această presupunere falsă. 

În această împrejurare, toţi cei umpluţi de Duhul Sfânt vorbeau vestind Evanghelia prin mulţumiri adresate lui Isus Hristos, către o mulţime de iudei din diaspora, şi nu numai, iar aceşti iudei din diaspora "care înţelegeau diferitele limbi ce se vorbeau, dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi". Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15. Avem, aşadar, cuvintele sau solia lui Dumnezeu rostită în auzul unor iudei cetăţeni ai altor popoare, care nu numai că au mărturisit că tot ce aud este real, ci şi că au înţeles corect solia, fără presupuneri, şi preoţii, rabinii şi ignoranţii iudei din Ierusalim şi împrejurimi care au auzit aceleaşi cuvinte, dar care au încercat să explice, deci să interpreteze, pe "cale naturală, puterea uimitoare a ucenicilor", Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15, şi deci manifestarea Duhului Sfânt prin ei şi peste ei. 

Avem, aşadar, aceeaşi manifestare a puterii lui Dumnezeu, dar două interpretări, una falsă, cealaltă corectă, în de acord cu împrejurările şi cu minunea care a avut loc. La această acuză, Petru se ridică şi spune că ceea ce a avut loc nu este decât o împlinire a profeţiei lui Ioel. Apoi, el arată în cuvinte clare către moartea şi învierea lui Isus din Nazaret, care era chiar Mesia pe care poporul iudeu l-a aşteptat atâta amar de ani. Este atent să nu se refere în mod direct la învăţăturile lui Isus din Nazaret, pentru a nu stârni prejudecăţile preoţilor şi mai marilor iudei, în schimb face apel la David şi la cuvintele acestuia din profeţia cuprinsă în Psalmul 16 referitor la Mesia. El menţionează faptul că Acela despre care David spunea că "nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea", Fapte 2,27, este chiar Mesia, şi că această profeţie s-a împlinit în viaţa lui Isus din Nazaret, pe care iudeii l-au răstignit. Acest lucru a stârnit un mare interes pentru toţi iudeii din diaspora şi pentru ceilalţi străini, captivându-i cu modul cum Petru desluşea adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament, şi i-a împins să strige: "Fraţilor, ce să facem?" (Fapte 2,37)

În acest context al împrejurărilor şi al timpului în care se desfăşoară acţiunea, dar şi al contextului în felul cum este descrisă această naraţiune, Petru rosteşte aceste cuvinte adevărate: ">Pocăiţi-vă< le-a zis Petru >şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh<." Fapte 2,38. Formula de botez aici, în acest context, ne descoperă înţelepciunea Duhului în felul de a proceda cu iudeii convertiţi din diaspora, şi anume că minunea petrecută în viaţa lor, în timpul cuvântării lui Petru, este opera lui Dumnezeu, care le-a descoperit că adevăratul şi singurul Mesia, Cel aşteptat de poporul iudeu de peste o mie de ani, este descoperit în profeţiile Vechiului Testament care toate trimit la persoana lui Isus din Nazaret. Asta trebuia să cunoască ei şi orice iudeu de pe faţa pământului: că Isus din Nazaret este adevăratul Mesia şi că minunea schimbării vieţii sau a convertirii inimii lor se datorează lucrării lui Dumnezeu făcută în Numele lui Isus Hristos. 

Despre preoţi şi rabini stă scris în această privinţă: 

     "Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli copleşiţi de teamă sub mâna cea tare a prigoanei şi uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă şi plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase şi răstignit, este Prinţul vieţii, înălţat acum la dreapta lui Dumnezeu...

     Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoţii şi mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar şi de un chin sufletesc. Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 19, 22.

Despre iudeii din diaspora convertiţi, schimbaţi în inimă, şi despre iudeii din Ierusalim, stă scris, de asemenea: 

     "Puterea care însoţea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia...

     În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe faţă credinţa lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 22, 26.

Ce putem observa din acest eveniment? Că împrejurarea în care are loc manifestarea puterii lui Dumnezeu are de-a face cu iudei, nu cu neamuri. Că timpul când se împlineşte profeţia lui Ioel referitoare la revărsarea Duhului Sfânt este Ziua Cincizecimii, şi are strict de-a face cu iudeii. Că oamenii care sunt protagoniştii împlinirii acestei profeţii fabuloase sunt iudei, care au la bază un fond religios iudaic, nu păgân. Ei bine, în astfel de împrejurări, cum ar fi căzut ca formula de botez să fie în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt, câtă vreme, după cum se ştie, evreii nu-l numeau niciodată pe Dumnezeu Tată? El, Dumnezeu, fusese pentru cei mai mulţi dintre ei doar Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, dar nu al lor în mod personal, cu excepţia profeţilor şi iudeilor convertiţi cu adevărat, care-l numeau Dumnezeul meu sau Dumnezeul nostru. Despre Duhul Sfânt iudeii aveau părerea că este doar o influenţă, o putere prin care lucrează Dumnezeu printre ei; nu au ştiut niciodată şi nu ştiu nici astăzi că Duhul Sfânt este o Persoană. Nu le-a fost dat să cunoască fiindcă l-au răstignit pe Mesia. 

Dumnezeul cerului era Fiinţa supremă şi unica în concepţia religioasă iudaică, nicidecum manifestarea a trei Persoane sub un singur Nume. Doar pentru apropiaţii Săi, adică a ucenicilor, descoperă Hristos că în ceruri există trei Persoane divine care au Numele de Dumnezeu, căci sunt o familie. "În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5.

Potrivit adevărului descoperit mai sus, nu a fost intenţia lui Dumnezeu să le facă cunoscut iudeilor, în perioada vechi-testamentară, adevărul deplin despre Duhul Sfânt ca Persoană divină, veşnică, asemenea Tatălui şi Fiului. Nu acesta a fost scopul descoperirilor lui Dumnezeu în Vechiul Testament cu privire la Duhul Sfânt. Planul lui Dumnezeu a fost să statornicească în inimile fiecărui iudeu, de la Avraam şi până la Ioan Botezătorul, adevărul descoperit în simboluri în sanctuar şi în serviciile acestuia că va veni un Răscumpărător care va ridica păcatele lumii, spre mântuirea omului păcătos. Dumnezeul evreilor şi al lumii are calitatea de Răscumpărător din veşnicie, de când există Dumnezeu; că Dumnezeu se va manifesta în mijlocul lor, ca naţiune, la vremea potrivită, în chip de om, tocmai pentru ca ei să-l poată suporta, să-i poată vorbi, să-l poată îmbrăţişa, să-l poată ajuta şi încuraja pe drumul crucii. Dacă ar fi luat aminte la Evanghelia descoperită în sanctuar şi în serviciile lui, de-a lungul generaţiilor, atunci evreii ar fi cunoscut că totul avea să se împlinească şi că s-a împlinit în Isus din Nazaret, în naşterea, lucrarea, moartea şi învierea Sa. 

Dar, cu toate că ei nu au cunoscut deloc vremea cercetării lor, Dumnezeu le-a oferit un ajutor nesperat, după înălţarea lui Hristos la cer, şi anume darul Duhului Sfânt manifestat prin ucenicii Săi, ca să-i ajute să înţeleagă profeţiile care vorbeau despre Mesia, şi că toate indicau spre Isus din Nazaret. Când ei ajungeau străpunşi în inimă prin vestirea ucenicilor, atunci singurul Nume în care puteau fi botezaţi era al Aceluia care aflaseră că este Mesia, Isus din Nazaret sau Isus Hristos. Asta era suficient pentru ei, căci aceasta era singura primordială nevoie a evreului convertit, să ajungă să priceapă că Isus din Nazaret este Mesia. Acesta este de altminteri singurul Nume despre care şi în care vorbeau ucenicii iudei, precum şi singurul Nume în care trebuie să fim mântuiţi. Acesta este motivul pentru care, cu deplină înţelepciune de sus, Petru, Pavel şi alţi ucenici botezau doar în Numele lui Isus Hristos. 

Ştim că majoritatea membrilor bisericii creştine din vremea apostolilor era alcătuită din iudei convertiţi, fie din diaspora în bisericile pe care le întemeia Pavel, fie din ţara lor, în biserica din Ierusalim sau alte ţinuturi. Aşadar, nu era necesar şi nici înţelept ca ucenicii să boteze în numele celor trei persoane ale Dumnezeirii, şi asta pentru că evreii nu aveau o astfel de nevoie; ei trebuia să ştie cine a fost Isus din Nazaret, singurul care are puterea sus în ceruri şi jos pe pământ să schimbe inima omului păcătos pocăit. Cu înţelepciunea-i vestită, de om al lui Dumnezeu, schimbat dramatic în drum spre Damasc de către chiar Acela pe care-l prigonea de fapt în persoana bisericii Sale de pe pământ, Pavel procedează la fel de înţelept ca Petru când a trebuit să-i boteze pe nişte ucenici ai lui Ioan Botezătorul, care primiseră doar botezul lui Ioan, cel al pocăinţei. El i-a botezat folosind tot formula de botez pe care o folosise şi Petru, adică în Numele lui Hristos. Candidaţii la botez sunt tot iudei, care nu aflaseră că Isus din Nazaret, despre care propovăduise Ioan Botezătorul, era de fapt Mesia. Întâmplarea aceasta este redată în Fapte 19,1-7.

Ceea ce vreau să subliniez este că această formulă de botez era necesară la vremea aceea, a apostolilor, deoarece toată vestirea lor era legată de Numele lui Isus din Nazaret ca Mesia cel adevărat, Mesia Vechiului Testament. El trebuia descoperit ca Răscumpărătorul omenirii. 

     "În experienţa acestor iudei convertiţi mai este şi o altă învăţătură pentru noi. Când ei au primit botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înţeles pe deplin misiunea lui Isus ca Purtător de păcat. Ei susţineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, şi odată cu acest pas de înaintare a venit şi o schimbare în îndatoririle lor. Primind o credinţă mai curată, în viaţa lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus." Faptele apostolilor, cap. Efes, par. 12.

Aflăm, aşadar, pe baza principiului descoperit în paragraful de mai sus, că credinţa tuturor iudeilor şi a celor dintre neamuri în vremea apostolilor în Hristos, era de fapt credinţa în Hristos ca Răscumpărător al lor deoarece au fost făcuţi să înţeleagă misiunea lui Isus din Nazaret ca Purtător de păcate. Din acest motiv, botezul lor nu putea avea loc decât în Numele Celui descoperit inimii lor - Isus Hristos. De aici înainte urma să li se descopere de către Duhul Sfânt adevăruri importante despre Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt pe care-l primiseră prin punerea mâinilor. 

Acest adevăr, practicat cu înţelepciune de către apostoli, adică săvârşirea botezului doar în Numele lui Isus Hristos, şi nu în întreitul Nume al Dumnezeirii, este frumos scos în relief în solia adresată îngerului bisericii din Efes. "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit." Apocalipsa 2,2.3. Aici ne este descoperit faptul că proba pocăinţei adevărate, a convertirii şi proba apostolatului trebuia făcute doar în "Numele Meu". Acesta era testul ce trebuia făcut pentru a deveni creştin autentic. Autenticitatea pocăinţei, a convertirii adevărate şi a apostolatului era dovedită prin primirea Duhului Sfânt. Numele lui Isus din Nazaret era însoţit permanent de prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt. De aceea, botezul nu era doar în Numele lui Isus Hristos, ci şi trebuia însoţit, ca dovadă a autenticităţii lucrării lăuntrice de schimbare a inimii, de primirea Duhului Sfânt. Aşadar, descoperim că botezul în Numele lui Isus era însoţit, ca o garanţie că este lucrarea lui Dumnezeu, de primirea Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Adică botezul era atestat ca o pecete de Duhul Sfânt.

În realitate, formula botezului doar în Numele lui Isus Hristos este o descoperire a cuvintelor lui Isus către ucenicii Săi, înainte de înălţare, când le-a spus: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Numele lui Isus Hristos este mai presus de orice nume, în cer şi pe pământ, pentru că exprimă Dumnezeirea veşnică, ideea de prezenţă continuă, veşnică, neîntreruptă, permanentă. Şi pentru că Isus este întipărirea sau imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu şi totodată Fiul Său născut, singurul care poate descoperi caracterul Tatălui fără greşeală şi perfect, atunci înseamnă că Numele lui este de fapt Numele Tatălui, fiindcă pe El în reprezintă Mântuitorul, sus în cer şi pe pământ. De asemenea, Numele Lui aparţine şi Duhului Sfânt deoarece El este reprezentatul lui Hristos, în locul Său deci, pe pământ. Numele lui Isus este Numele de Dumnezeu.

     "pe când Fiului I-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi<." Evrei 1,8.9.

Numele lui Isus este moştenit prin naşterea din Tatăl sau în sânul Tatălui cu înfăţişare de Îngerul Domnului. Este moştenit în sensul că nimic din divinitatea Sa veşnică nu a pierdut a doua Persoană a Dumnezeirii prin această naştere. Numele de Dumnezeu îi aparţine la fel ca Tatălui, chiar dacă înfăţişarea Sa era de Înger adevărat. Numele nu a suferit nici o schimbare, pentru că natura dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu născut nu a suferit nici o schimbare. Schimbarea era doar în înfăţişare, nu în slavă, chiar dacă aceasta era ascunsă înapoia naturii create de înger, adoptată, şi care învelea natura Sa divină, întocmai cum pe pământ carnea şi sângele înveleau natura Lui divină. 

Mai trebuie să ştim că botezul în Numele lui Isus Hristos se face doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Fără lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt în inima celui pocăit, botezul în Numele lui Isus Hristos nu poartă pecetea divină, căci pecetea divină este chiar Duhul Sfânt. Şi fiindcă Duhul este cel care aduce un om la pocăinţă, şi fiindcă prin Duhul trebuie să se facă botezul, rezultă că Numele lui Isus Hristos este şi Numele Duhului Sfânt. Numai Dumnezeu poate produce pocăinţa şi dorinţa de a intra în familia lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeul inimi renăscute nu poate fi decât a treia Persoană a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Nimeni nu poate produce pocăinţa decât Cineva care are Numele de Dumnezeu. Lucrarea pocăinţei nu este nici a Tatălui, nici a Fiului, ci a Duhului Sfânt. 

Un lucru asupra căruia doresc să stăruiesc puţin, după cum am amintit în treacăt mai sus, în studiul de faţă, este că în dispensaţiunea Vechiului Testament, nu a fost intenţia şi planul lui Dumnezeu să facă lumină în privinţa Persoanelor divine, într-o manieră limpede. Poporul evreu trebuia să înţeleagă necesitatea lui şi a lumii după un Răscumpărător. Aşa se face că în dispensaţiunea Noului Testament, la începutul acesteia, botezul trebuia făcut doar în Numele lui Isus Hristos. Trebuia să fie ceva specific, ca pentru cunoştinţele iudeilor convertiţi, care aveau un fond bogat religios despre venirea lui Mesia. Totul trebuia să se rezume la atât pentru ei şi pentru neamuri. Cu toate acestea, Mântuitorul a deschis cartea Vechiului Testament pentru toţi ucenicii Săi de-a lungul veacurilor, aducând lumina care să corespundă unei alte nevoi decât cea a Israelului de-acum apostat. Ioan Botezătorul este primul căruia Dumnezeu îi descoperă existenţa vădită a trei Persoane ale Dumnezeirii, chiar înainte de botezul lui Isus. I se arată semnul după care va şti că a botezat pe "Cel ce botează cu Duhul Sfânt", Ioan 1,33, iar acest semn era pogorârea Duhului Sfânt în formă de porumbel. 

Astfel că, lucrarea publică a Mântuitorului începe prin aprobarea şi prezenţa Duhului Sfânt, în formă de porumbel, aceasta fiind doar forma, un ceva obişnuit pentru ochiul omenesc, prin care se semnala prezenţa Celui nevăzut, şi de asemenea prin aprobarea şi încurajarea glasului din Cer, a Tatălui, referitor la Cel ce fusese botezat. Asta înseamnă că Dumnezeu a urmărit să ne facă cunoscut în dispensaţiunea Noului Testament un adevăr care nu fusese necesar în cea a Vechiului Testament, căci nevoia omului era cu totul alta acum, după ce în Isus s-au împlinit toate serviciile de la templul iudaic, ele fiind de altminteri şi abrogate o dată cu sfâşierea perdelei dinăuntrul templului. Vezi Matei 3,13-17. Pentru că lucrarea lui Isus a început sub auspiciile prezenţei auzibile şi vizibile a Tatălui şi a Duhului Sfânt, ar trebui să fie vădit că încheierea lucrării Sale nu se putea face decât tot cu participarea acestor două persoane ale Dumnezeirii. Ştim din Spiritul profeţiei că în norul care înveşmânta crucea de pe Golgota, după ce Mântuitorul a murit, se afla prezenţa Tatălui, îndurerat la vederea acelei blestemăţii suferite de Fiul Său. Şi pentru că Isus a purtat păcatele noastre pe lemn, fiind făcut păcat pentru noi, atunci se înţelege că El a suferit spasmele morţii a doua, de care vor muri cei răi. Moartea a doua este consecinţa păcătuirii împotriva Duhului Sfânt, şi pentru că este astfel, atunci înseamnă în mod corect că prezenţa Duhului Sfânt nu a mai fost cu Isus să îl susţină pe cruce, după cum cei ce vor pieri nu beneficiază de ea. Prin urmare, este corect să afirm că în acel nor ce învăluia crucea se afla inclusiv Duhul Sfânt, căci Tatăl, prin Duhul Sfânt, îşi face nori drept veşmânt. 

De asemenea, înainte de înălţarea Sa, Mântuitorul le porunceşte ucenicilor luminaţi, care ajunseseră să înţeleagă tot ce trebuia cu privire la Isus din Nazaret, să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Observăm că, aşa cum a început lucrarea lui Isus, întocmai aşa a sfârşit-o. Acest adevăr despre botezul în întreitul Nume al Dumnezeirii ne descoperă faptul că el aparţine în fapt soliei celor trei îngeri, adică a Evangheliei veşnice. Este adevărat că ucenicii nu au avut parte de solia celor trei îngeri, dar mesajul ca atare, referitor la formula botezului, ne descoperă că, peste veacuri, după Reforma protestantă şi mai ales în sânul marii mişcări advente, Dumnezeu avea să dea lumină suplimentară cu privire la existenţa şi manifestarea a trei Persoane ale Dumnezeirii. Că acesta avea să fie un adevăr atotcuprinzător specific pentru nevoia ultimei generaţii care va încheia lucrarea. Chiar dacă în perioada de grea cumpăna a bisericii, cea din Evul Mediu, botezul s-a făcut în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, aceasta nu înseamnă că biserica asuprită avea lumina corectă cu privire la acestea. Avea doar puţină lumină, fiindcă despre biserica apostolică stă scris că: "... ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi". Apocalipsa 2,4. 

A pierde dragostea dintâi înseamnă a pierde adevărul, prezenţa Duhului Sfânt şi cunoştinţa lămurită a Evangheliei. De aceea, formula de botez poruncită de Mântuitorul avea în vedere timpuri mai bune, mai prielnice, după vremea sfârşitului când cartea lui Daniel avea să fie desigilată, iar înţelesul Apocalipsei să devină lămurit. Dacă biserica apostolică ar fi mers în pas cu toată lumina descoperită şi ar fi trăit-o, atunci pasul următor în ce priveşte botezul ar fi fost în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, fiindcă lumina ar fi crescut, şi de aceea şi înţelegerea, şi responsabilităţile. Apostolii iluminaţi de Duhul au botezat doar în Numele lui Isus Hristos, fiindcă doar aceasta corespundea cu nevoia timpului, şi anume cu descoperirea şi lămurirea celor pocăiţi, în speţă iudei, că Isus din Nazaret este Mesia. Dacă şi generaţia de după apostoli ar fi trăit Evanghelia ca apostolii, atunci Dumnezeu ar fi adăugat lumină, adevărul ar fi crescut, şi alte aspecte ale lui ar fi luminat înţelegerea şi responsabilităţile lor. Astfel, ar fi ajuns să boteze potrivit cu nevoia, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeu le-ar fi oferit lumină mai multă despre Persoanele Dumnezeirii. 

Adevărul despre triunitatea divină nu a fost ceva care să caracterizeze în mod deosebit biserica lui Hristos în antichitate, fiindcă a pierdut Evanghelia, dar nici în Evul Mediu, însă o dată cu ivirea Reformei protestante şi mai apoi, şi în mod deosebit, cu marea mişcare adventă iniţiată prin William Miller, Dumnezeu avea să descopere taina lui Dumnezeu despre întruparea lui Isus şi adevărul despre Persoana Duhului Sfânt prin Spiritul profeţiei, adică exact acele adevăruri care fuseseră descoperite în faşă apostolilor, dar pierdute o dată cu apostazia bisericii apostolice. Singura diferenţă majoră în reabilitarea acestor adevăruri este că lumina lor vine din sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc. 

Fiindcă astăzi cunoaştem mult mai mult decât au cunoscut apostolii, inclusiv despre Persoanele Dumnezeirii, atunci şi botezul se face în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Înţelepciunea lui Dumnezeu ne spune că trebuie să fie aşa, după cum aceeaşi Înţelepciune i-a învăţat pe ucenicii lui Isus să boteze în Numele lui Isus Hristos. După cum am arătat deja, Numele lui Isus este şi al Tatălui, şi al Duhului Sfânt, adică DUMNEZEU. Acesta este numele de familie al celor trei Persoane ale Dumnezeirii, şi este mai degrabă titlul pe care oamenii l-au dat Creatorului. Dumnezeu înseamnă Fiinţa supremă, care are calitatea de a crea din nimic totul şi care se manifestă în trei Persoane, fiecare având rolul ei în planul creaţiei şi al răscumpărării.

Adevărul despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii este cel mai clar exprimat în Spiritul profetic. Aici se află lumina deplină cu privire la toate aceste trei Persoane minunate. Din acest motiv, este de aşteptat ca tocmai acest adevăr să fie principala ţintă de atac a diavolului, fiindcă el este în fapt taina lui Dumnezeu descoperită ultimei generaţii. Trebuie să ne aşteptăm la pervertirea acestui adevăr într-un fel în care să se asemene aproape perfect cu adevărul Evangheliei veşnice. Trebuie să fie prezentă denaturarea naşterii celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, ca Fiul lui Dumnezeu, în sânul Tatălui, şi de asemenea trebuie să existe deja, mai înainte ca marea strigarea să se facă auzită, o denaturare a adevărului că Duhul Sfânt este o Persoană divină cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului. Aceste denaturări reprezintă cea mai reuşită capodoperă a prinţului întunericului pentru biserica laodiceană, starea laodiceană facilitând chiar prezenţa acestor învăţături denigratoare la adresa Numelui lui Dumnezeu taman în sânul bisericii adventiste. Ele sunt un adevărat flagel pentru cei creduli şi lesne de amăgit deoarece caută să afle lucruri pe alte căi decât pe singura cale sigură - Isus Hristos. Marea amăgire a acestora provine din faptul că prinţul întunericului a folosit în mod denaturat scrierile Spiritului profetic, în aşa fel încât prin propoziţii rupte din context, care vorbesc într-un anume fel despre naşterea Mântuitorului şi mai ales despre Persoana Duhului Sfânt, să formeze teorii false care doar dau aparenţa sprijinului mărturiilor Duhului Sfânt. Ele au fost sucite doar ca să vină în sprijinul unor idei false, întocmai după cum gardienii care-l păzeau pe Wurmbrand au interpretat cuvintele fiului său ca însemnând ceea ce de fapt nu însemnau. Singura diferenţă aici este că Satana o face intenţionat şi în mod perfid, pe când gardienii au făcut-o neintenţionat, dar cu o sinceritate înşelată. Deci, poţi fi sincer, dar asta nu înseamnă că vei fi ferit de mari amăgiri. Deschideţi bine ochii şi vedeţi pe ce platformă staţi, cea a adevărului sau cea a minciunii! 

     "Numai cei care gândesc şi cercetează pentru ei înşişi şi care păstrează ceea ce este bun, vor avea la sfârşit speranţa de a fi mântuiţi." Destinul unei Mişcări, Introducere, penultimul paragraf.

     "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cei trei demnitari sfinţi ai cerului, au declarat că ei îi vor întări pe oameni să biruie puterile întunericului. Toate facilităţile cerului sunt promise celor care prin jurămintele lor de botez au încheiat legământ cu Dumnezeu." (Manuscript 92, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1110, par. 8.

     "În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, omul este pus în mormântul său de apă, îngropat împreună cu Hristos prin botez, şi înviat din apă pentru a trăi viaţa cea nouă de loialitate faţă de Dumnezeu. Cele trei mari puteri din ceruri sunt martore; ele sunt nevăzute, dar prezente... Lucrarea este prezentată în faţa fiecărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit un primitor al garanţiei de la cele trei persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt." (Manuscript 57, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1074.

     "Hristos a făcut din botez intrarea în împărăţia Sa spirituală. El a pus această condiţie clară pe care trebuie să o respecte toţi cei care doresc să fie recunoscuţi ca fiind sub autoritatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt...

     Aceia care sunt botezaţi în întreitul nume al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, declară în mod public, chiar la începutul vieţii lor creştine, că au acceptat invitaţia: "Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.  Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic". 2Corinteni 6,17.18...

     Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu. Ei sunt prezenţi la fiecare botez, ca să primească pe candidaţii care au renunţat la lume şi l-au primit pe Hristos în templul sufletului. Aceşti candidaţi au intrat în familia lui Dumnezeu, iar numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului." (Manuscript 27, 1/2, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.

     "Când noi l-am acceptat pe Hristos şi, în numele Tatălui, al lui Hristos şi al Duhului Sfânt, ne-am angajat să-i slujim lui Dumnezeu: Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt - cei trei demnitari şi cele trei puteri ale cerului - ei înşişi se angajează să ne fie dată orice facilitate dacă ne îndeplinim jurămintele noastre de botez ca să ieşim "din mijlocul lor", să ne despărţim... şi să nu ne atingem "de ce este necurat". (Manuscript 85, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.

Spiritul profetic, vocea lui Dumnezeu care lămureşte Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, în mod deplin pentru generaţiile vremii sfârşitului, pentru cei care vor să ia aminte, arată fără putinţă de tăgadă că cele trei Persoane sfinte ale Dumnezeirii sunt distincte, adică fiecare cu individualitatea ei distinctă. Mai mult, ca să facă lucrurile absolut clare, fără putinţa de a putea fi interpretate tendenţios, Spiritul profeţiei declară că Duhul Sfânt este o individualitate diferită de a Tatălui şi a Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de la sine în acest sens, după cum se poate vedea mai jos.

     "Trei puteri distincte (diferite), Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti. Ei sunt uniţi în lucrarea de a face biserica de pe pământ asemenea bisericii din ceruri." Manuscript 27a, 1900, par. 22.

     "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. El îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate (personalitate) distinctă (diferită)." Manuscript 93, 1893, par. 8. Vezi şi Manuscript Releases, vol. 20, pag. 323-325.

Astăzi există o singură voce, o singură cale care ne arată adevărul, aşa cum este el în Isus Hristos. De fapt, întotdeauna a fost aşa. Sunt mulţi hristoşi mincinoşi în lume şi sunt multe învăţături stricate chiar în sânul adventismului. Toţi pretind adevărul, toţi şi toate vorbesc despre Hristos, dar sunt nişte mincinoşi; sunt antihriştii despre care vorbesc Scripturile. Există o singură cale a adevărului, iar aceasta este Isus Hristos, Mijlocitorul şi Marele nostru Preot aflat în sanctuarul ceresc. Adevărul vine doar din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, căci calea adevărului duce doar în sanctuarul de sus. Calea aceasta este sprijinită şi descoperită doar în Scripturile adevărului, întărite prin Spiritul profeţiei sau mărturiile Duhului Sfânt. Cei ce merg pe ea nu se rătăcesc niciodată. Pentru cei mai mulţi adventişti, cuvintele Bibliei şi ale Spiritului profetic sună într-un fel, în spiritul unei sincerităţi amăgite şi a unui duh de cercetare care iese din sfera Cuvântului lui Hristos, pentru alţii, cei unşi cu alifia Cerului, ele sună şi sunt înţelese potrivit Duhului, căci El este în ei, cu ei şi lucrează prin ei pentru toţi cei interesaţi să aibă lumina. Duhul Sfânt glăsuie într-un singur fel, şi o face doar pentru cei ce cred şi au credinţa care biruie lumea zi de zi. Aceasta este credinţa lui Isus.

     "Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea Sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!" Isaia 35,8-10.

     "... pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră." 1Ioan 5,4.