"Cele zece coarne... şi fiara vor urî pe curvă"

Icoana fiarei, făcută pentru papalitate de către protestantismul american apostaziat, este formată mai întâi pe teritoriul Statelor Unite. Şi, pentru că fiecare naţiune va lua exemplul acestei ţări, iar acolo unde trebuie va fi impusă pur şi simplu, icoana fiarei va prinde viaţă în absolut toate naţiunile pământului. Din cauza vinului Babilonului, va deveni posibilă o astfel de confederaţie mondială. Acest vin stricat este prezent peste tot în societate, nu numai în biserica creştină, indiferent de numele ei. "Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, ultimul paragraf.

Tot pământul se va lega, prin legi, într-o singură închinare falsă, cu excepţia adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, plini de Duhul Sfânt. Statul, corupt de biserică pentru o astfel de acţiune mondială, şi biserica vor decide în materie de conştiinţă. Forţa colosală a acestui amestec ciudat este foarte bine înfăţişată de Dumnezeu prin imaginea unei femei călare pe o fiară. Biserica are ascendent, conduce în această acţiune prin suportul statului şi al poporului pe care-l conduce. Nimeni nu se va putea opune în vreun fel acestui mecanism de o forţă irezistibilă. Gândiţi-vă numai la mijloacele de care dispune statul pentru urmărirea şi descoperirea tuturor disidenţilor! Toate mijloacele moderne de comunicare şi interceptare, toate serviciile secrete vor fi puse în slujba acestei femei desfrânate. Orice spirit de rezistenţă va fi frânt numaidecât.

Cu toate acestea, propunerea de uniformizare a închinării, mai întâi în Statele Unite iar apoi în fiecare popor din lume, se face în aşa fel încât să nu pară că lezează în vreun fel modul de închinare personal, şi nu vine ca un atac direct asupra conştiinţei oamenilor. Va veni ca ceva firesc, înşişi cei ce pun la cale un asemenea act al dramei celei mari o fac cu toată sinceritatea. Dar, prin aceasta, nu-şi dau seama ce fac. Oamenii acceptă legile duminicale, considerând că poartă binecuvântarea lui Dumnezeu. Însă, prea puţin îşi dau seama protestanţii ce fac. Din acest motiv, Dumnezeu va avertiza întreaga omenire cu privire la o asemenea închinare, pe care El nu o cere nimănui, fiindcă nu este în armonie cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei.

Când lucrarea de înălţare a primei zile a săptămânii, duminica, ajunge în stadiul de lege, duminica devenind astfel semnul închinării false, atunci se poate spune că protestanţii oferă papalităţii statutul de altădată. Fără să realizeze în mod deplin implicaţiile unui asemenea curs de acţiune, protestanţii îi pun la dispoziţie papalităţii puterea care-i lipsea pentru stăpânirea întregii lumi. "Puţin îşi dau seama protestanţii ce fac atunci când îşi propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălţare a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma ţinteşte să-şi restabilească puterea, să-şi refacă supremaţia pierdută. O dată stabilit în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt, că autoritatea bisericii şi a statului trebuie să domine conştiinţa, triumful Romei în această ţară este asigurat." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, penultimul paragraf.

În fiecare ţară se va forma icoana fiarei, iar creştinismul va ajunge Babilonul cel mare, un locaş al oricărui duh necurat. Când duminica ajunge să fie proclamată drept zi de închinare mondială, semnul caracteristic Babilonului cel mare, atunci Dumnezeu îşi va descoperi puterea prin lansarea celei mai mari vestiri a Evangheliei de care a avut lumea parte vreodată, de la înălţarea lui Isus şi până astăzi. Tot pământul trebuie să conştientizeze ce implică închinarea impusă de fiară şi icoana fiarei. Toate păcatele Babilonului vor fi date pe faţă. Fiindcă fiara şi femeia alcătuiesc ceva monstruos, atunci şi apelul adresat de Dumnezeu trebuie să întreacă în putere forţa fiarei şi a icoanei fiarei. Pentru că majoritatea copiilor lui Dumnezeu se află în Babilon, în speţă în bisericile protestante, atunci acest apel, această vestire îi vizează în mod special. "Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<." Apocalipsa 18,4.5.

Pe fondul acestei vestiri, decretul duminical va fi impus tuturor. "Grozav va fi deznodământul la care va fi adusă lumea. Puterile pământului, unindu-se să lupte împotriva poruncilor lui Dumnezeu, vor decreta ca >toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi< (Apocalipsa 13,16) să se conformeze practicilor bisericii prin păzirea sabatului neadevărat. Toţi aceia care refuză să consimtă vor primi pedepse civile şi, în cele din urmă, se va spune că merită moartea. Pe de altă parte, Legea lui Dumnezeu, bucurându-se de ziua de odihnă a Creatorului, cere ascultare şi ameninţă cu mânia pe toţi aceia care calcă preceptele ei." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 3.

Vestirea Evangheliei, ce conţine cele mai sublime adevăruri, are ca punct focal al prezentării neprihănirea lui Hristos; ceea ce va face ca toate adevărurile Evangheliei, mai ales Sabatul, să strălucească într-un fel absolut deosebit. Slava lui Dumnezeu va radia pe feţele celor mai umili oameni, căci ei vor fi în primele rânduri în vestirea Evangheliei. Această vestire va ajunge în orice colţ al lumii, urechile oricărui bărbat, oricărei femei şi oricărui copil vor auzi această mare avertizare. Lumina lui Dumnezeu va pătrunde peste tot, nici un om de pe faţa pământului, indiferent unde se va găsi, nu va fi lipsit de auzirea acestui mesaj plin de bunătatea lui Dumnezeu. Şi asta pentru că toţi, dar absolut toţi oamenii de pe planeta noastră, să aibă ocazia să audă şi să discearnă între pretenţiile icoanei fiarei şi dragostea lui Dumnezeu în Sabat, ca să poată face o alegere pe deplin conştientă, în cunoştinţă de cauză, întru totul înţeleasă în toate implicaţiile ei.

     "Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi descoperite. Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate. Pin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer. Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: >Sunt aceste lucruri aşa?<, slujitorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar, în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un >Aşa zice Domnul<, slujitorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o vestesc." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 10.

Din cauza acestei vestiri răscolitoare, pentru înăbuşirea ei, conducătorii spirituali îşi îndreaptă acum ţinta legii lor doar înspre cei ce refuză să accepte închinarea propusă de fiară. Presiunea va fi enormă, aşa cum prea puţin bănuim astăzi. Mulţi sunt amendaţi, alţii sunt închişi, în timp ce altora li se propun, fiind mituiţi astfel, funcţii de răspundere. "Pe măsură ce lupta se extinde în domenii noi şi mintea oamenilor este atrasă către Legea lui Dumnezeu, cea călcată în picioare, Satana se agită. Puterea care însoţeşte solia nu face decât să-i mânie şi mai mult pe aceia care se împotrivesc. Conducătorii spirituali vor face eforturi aproape supraomeneşti pentru a îndepărta lumina ca să nu lumineze peste turma lor. Prin toate mijloacele pe care le au la dispoziţie, vor încerca să interzică discutarea acestor probleme vitale. Biserica va face apel la braţul cel mai puternic al puterii civile şi papistaşii şi protestanţii se vor uni în această lucrare. Pe măsură ce mişcarea pentru impunerea duminicii devine mai îndrăzneaţă şi mai hotărâtă, va fi chemată în ajutor legea împotriva celor ce păzesc porunca a patra. Ei vor fi ameninţaţi cu amenzi şi închisoare, iar unora le vor fi oferite poziţii cu influenţă şi alte beneficii şi avantaje, cu condiţia să renunţe la credinţa lor. Dar răspunsul lor statornic va fi: >Arătaţi-ne din Cuvântul lui Dumnezeu rătăcirea noastră<, acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Luther în împrejurări asemănătoare. Aceia care sunt târâţi înaintea tribunalelor aduc o puternică susţinere a adevărului, iar unii care aud sunt conduşi să ia poziţie pentru păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. În felul acesta, lumina va fi adusă multor mii de suflete care altfel n-ar putea cunoaşte nimic despre aceste adevăruri." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 11.

Fiindcă presiunea creşte, aceasta mărindu-se constant până când va fi emis decretul morţii, fecioarele nechibzuite, cele care au crezut în mod sincer adevărul şi pe care l-au mai şi vestit cu entuziasm, datorită influenţei Duhului Sfânt primit de toate fecioarele înţelepte, dar care n-au căzut pe Stânca mântuirii, asemenea lui Iuda Iscarioteanul, se alătură Babilonului cel mare devenind cei mai aprigi denunţători şi calomniatori ai fraţilor lor de dinainte, ai fecioarelor înţelepte. Toate fecioarele nechibzuite, dacă ţinem seama de parabola profetică din Matei, pilda celor zece fecioare, şi dacă avem în vedere că s-au bucurat şi încă se bucură de solia îngerului al treilea, care nu se regăseşte astăzi în mediul protestant, deci înainte de marea strigare mondială, provin din mediul adventist. Este bine de reţinut acest aspect important al profeţiei. Numărul acestora din urmă, al fecioarelor înţelepte, va deveni extrem de mic. Adevărata biserică pare să piară. De asemenea, pare că Dumnezeu este surd la toate rugăciunile celor sfinţi. Credinţa fecioarelor înţelepte va fi încercată la maximum. Numai un suflet desăvârşit, nepătat, fără păcat, ca al lor, va face faţă tăvălugului presiunii de nedescris din partea autorităţilor. "Când furtuna se apropie, o mare grupă de credincioşi care au mărturisit credinţa în solia îngerului al treilea, dar care n-au fost sfinţiţi prin ascultare de adevăr îşi vor părăsi poziţia şi vor trece în rândurile împotrivitorilor. Unindu-se cu lumea şi împărtăşindu-se de spiritul ei, au ajuns să vadă lucrurile aproape în aceeaşi lumină; şi când ajung la încercare, ei sunt pregătiţi să aleagă partea uşoară, populară. Bărbaţi de talent şi cu aspect plăcut, care odinioară se bucuraseră în adevăr, îşi folosesc puterile pentru a amăgi şi a rătăci suflete. Ei devin vrăjmaşii cei mai aprigi ai fraţilor lor de mai înainte. Când păzitorii Sabatului sunt aduşi înaintea tribunalelor pentru a da socoteală de credinţa lor, aceşti apostaziaţi sunt agenţii cei mai eficienţi ai lui Satana de a-i prezenta într-o lumină falsă şi a-i acuza şi, prin declaraţii mincinoase şi bănuieli, de a-i incita pe conducători împotriva lor." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 12.

În felul acesta, fiara sau femeia desfrânată şi icoana fiarei de pe întreg pământul se luptă cu Hristos. Acesta este Armaghedonul, în ultima lui fază. "Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,14. Pentru distrugerea celor ce se împotrivesc autorităţilor, se ia decizia de a fi emis un decret prin care să se stipuleze omorârea lor, la o anumită dată. "I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei." Apocalipsa 13,15. Decretul este elaborat în timpul cât încă mai este har, dar nu este pus în practică sau aplicat decât după ce timpul de har s-a închis, fiindcă aceasta este ultima încercare prin care trebuie să treacă toate fecioarele înţelepte înainte de sigilare. Când aleg cu orice preţ să rămână doar cu Hristos, în pofida acestui decret înspăimântător, atunci fecioarele înţelepte sunt sigilate împotriva oricărei forme de ispitire din partea diavolului şi de presiune omenească, fiindcă altfel ar fi imposibil să iasă biruitoare în timpul strâmtorării lui Iacov.

Când sigilarea a avut loc, Hristos părăseşte sanctuarul ceresc şi se îndreaptă spre pământ. Biserica lui Hristos de pe pământ, cei 144.000, rămâne fără Mijlocitor, întrucât nu mai este necesară medierea Lui. Ultima treaptă a desăvârşirii, la care trebuie să ajungă cei 144.000, este asigurată prin sigiliul Marelui Preot şi prin statornicirea pe vecie în adevărul sacru, din punct de vedere intelectual şi spiritual. Ei sunt asiguraţi totodată şi împotriva morţii. Acum se intră în acele scene finale specifice timpului lipsit de har. Decretul morţii este pus în practică, şi se dă mână liberă tuturor oamenilor de pe pământ să-i omoare pe sfinţii lui Dumnezeu la data specificată în el. Încep să cadă totodată şi plăgile. Din cauza acestui decret, mulţi dintre cei 144.000 sunt siliţi să fugă în locuri retrase care să le asigure scăparea, în timp ce alţii dintre ei zac în închisorile umede şi întunecoase, iar alţii ajung chiar sclavi. Sunt lucruri greu de imaginat, dar Scripturile nu mint. Profeţiile vorbesc despre aşa ceva ca despre ceva real ce se va întâmpla cu certitudine.

     "Când decretul dat de diferiţi conducători ai creştinătăţii împotriva păzitorilor poruncii va retrage ocrotirea conducerii şi-i va lăsa la dispoziţia acelora care le doresc distrugerea, copiii lui Dumnezeu vor fugi din oraşe şi sate, se vor întovărăşi în grupe, locuind în cele mai pustii şi mai singuratice locuri. Mulţi îşi vor găsi scăparea în întăriturile munţilor. Asemenea creştinilor din văile Piemontului, ei vor face din înălţimile pământului sanctuarele lor şi vor mulţumi lui Dumnezeu pentru >întăriturile stâncilor< (Isaia 33,16). Dar mulţi din toate popoarele şi din toate clasele, de sus şi de jos, bogaţi şi săraci, negri şi albi, vor fi aruncaţi în robia cea mai nedreaptă şi mai crudă. Cei iubiţi ai lui Dumnezeu vor trece prin zile grele, legaţi în lanţuri, închişi după gratiile închisorilor, condamnaţi la moarte, iar alţii, în mod vădit, vor fi lăsaţi să moară de foame, în temniţele întunecoase şi dezgustătoare. Nici o ureche omenească nu este deschisă să audă gemetele lor; nici o mână omenească nu este gata să le dea ajutor...
     Santinelele cereşti, credincioase însărcinării lor, îşi continuă veghea. Cu toate că decretul general a stabilit data când păzitorii poruncii pot să fie daţi la moarte, vrăjmaşii lor vor anticipa în unele cazuri decretul şi, înainte de timpul stabilit, vor încerca să le ia viaţa. Dar nimeni nu poate trece peste păzitorii cei puternici, care stau aproape de fiecare suflet credincios. Unii sunt atacaţi în fuga lor din oraşe şi sate; dar săbiile ridicate împotriva lor se frâng şi cad fără putere, ca un pai. Alţii sunt apăraţi de îngeri sub formă de luptători...
     Când protecţia legilor omeneşti va fi retrasă de la aceia care cinstesc Legea lui Dumnezeu, în diferite ţări se va produce o mişcare simultană pentru nimicirea lor. Deoarece timpul stabilit în decret se apropie, oamenii vor complota să smulgă din rădăcini această sectă urâtă. Se va hotărî ca într-o noapte să se dea lovitura decisivă, care să aducă la tăcere glasul de discordie şi de mustrare.
     Poporul lui Dumnezeu - unii în celulele închisorilor, alţii ascunşi în locuri singuratice în păduri şi munţi - se roagă încă pentru ocrotire divină, în timp ce, în toate părţile, grupuri de oameni înarmaţi, mânaţi de oştile de îngeri răi, se pregătesc pentru lucrarea morţii. Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleşi ai Săi. Aşa zice Domnul: >Voi însă veţi cânta ca în noaptea când se prăznuieşte sărbătoarea, veţi fi cu inima veselă, ca cel ce merge, ca să se ducă la muntele Domnului, spre Stânca lui Israel. Şi Domnul va face să răsune glasul Lui măreţ. Îşi va arăta braţul gata să lovească în mânia Lui aprinsă, în mijlocul flăcării unui foc mistuitor, în mijlocul înecului, furtunii şi pietrelor de grindină.< (Isaia 30,29.30)." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 34, 38; cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 1, 2.

Este foarte important să înţelegem contextul împlinirii profeţiei descrise în Apocalipsa 17,16, căci vine acel moment al timpului când cele zece coarne şi fiara se vor întoarce împotriva femeii desfrânate. În termeni practici, acest verset extraordinar, care face obiectul studiului de faţă, ne descoperă un adevăr subliniat îndeosebi în altă parte a profeţiei biblice. Realitatea este aceea că întoarcerea celor zece coarne şi a fiarei împotriva femeii curve reprezintă secarea Eufratului. Ca să înţelegem că aşa stau lucrurile, Inspiraţia divină vine în ajutorul nostru. Profeţia din Apocalipsa 17 începe prin dorinţa expresă a îngerului călăuzitor de a-i prezenta lui Ioan adevărul referitor la biserica apostaziată aliată cu puterea civilă, ambele făcând tot posibilul pentru distrugerea adevăratei biserici a lui Hristos. I se vorbeşte mai întâi despre o femeie care şade pe nişte ape. Or, aceasta este exact imaginea sau tabloul înfăţişat în Apocalipsa 16,10-12. Acolo se pomeneşte despre o fiară şi stăpânirea ei, precum şi despre Eufratul simbolic. Fiara este un alt simbol prin care este prezentat elementul religios, în speţă papalitatea. Ceea ce înseamnă că sub înfăţişarea a două simboluri diferite, fiara şi femeia stricată, avem descoperit acelaşi lucru: papalitatea.

Cu alte cuvinte, noi avem prezentat în ambele profeţii tabloul Babilonului aşezat pe apele cele mari ale Eufratului. Ştim deja că femeia stricată este Babilonul cel mare, iar apele sunt Eufratul, potrivit Apocalipsei 16,12. Acum, când toţi cei nelegiuiţi complotează să distrugă pe cei 144.000, peste ei se abate plaga a cincea, marele întuneric ce acoperă întregul pământ. Ultimele trei plăgi, printre care şi acest întuneric, sunt universale, cuprind întregul pământ. Termenul "împărăţia fiarei", din Apocalipsa 16,10, desemnează teritoriul peste care stăpâneşte papalitatea, cu ajutorul protestantismului apostaziat. Cum Babilonul cel mare, adică această fiară despre care vorbim, fiindcă sunt termeni ce definesc acelaşi lucru, şade pe ape, şi pentru că apele sunt simbolul tuturor naţiunilor pământului, înseamnă la modul cel mai sigur că scaunul de domnie al fiarei reprezintă împărăţia sa, o împărăţie ce cuprinde întregul pământ.

Ei bine, peste această împărăţie se abate întunericul plăgii a cincea. Întregul pământ va fi învăluit într-un giulgiu al întunericului greu de descris. Acest întuneric vine exact atunci când cei nelegiuiţi sunt pe punctul de a-i omorî pe cei 144.000. Astfel, întunericul are menirea să-i ascundă de faţa celor răi pe cei 144.000. Fiara sau femeia curvă sau altfel spus Babilonul cel mare, toate desemnând acelaşi lucru - papalitatea, împreună cu cele zece coarne sau protestantismul decăzut şi fiara sau toate naţiunile pământului, din Apocalipsa 17, sunt năpădite de un întuneric negru ca smoala, de nepătruns.

     "Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.

Acum urmează plaga a şasea, secarea Eufratului sau întoarcerea celor zece coarne şi a fiarei împotriva femeii desfrânate, deoarece sunt practic unul şi acelaşi eveniment! Curcubeul slavei lui Dumnezeu îi opreşte din acţiunea lor de nimicire a celor sfinţi şi-i trezeşte la realitate. Secarea Eufratului încheie războiul Armaghedonului împotriva lui Hristos. Prin secarea Eufratului simbolic trebuie să înţelegem retragerea întregului sprijin financiar şi uman acordat papalităţii de către toate naţiunile pământului. "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Întreaga lume protestantă, oamenii înşelaţi de către toţi conducătorii lor spirituali, toţi oamenii pământului, care n-au fost niciodată creştini adevăraţi, semnul duminicii în actul închinării fiind mai degrabă impus de autorităţi sub diferite pedepse crunte, atâţi câţi au mai rămas după căderea primelor cinci plăgi, se trezesc, mai ales când o mână le prezintă pe firmamentul cerului tablele legii lui Dumnezeu, pe care au ţinut cu tot înadinsul să o desfiinţeze pe pământ prin legile duminicale. În acest stadiu îşi dau seama mai bine ca niciodată cine este cu adevărat vinovatul pentru starea în care au ajuns, pentru faptul că au pierdut totul, inclusiv viaţa veşnică.

     "Slava cetăţii cereşti străbate prin porţile deschise. Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: >Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă< (Psalm 50,6). Această Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor şi al focului ca o călăuză a vieţii, este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele şi se văd preceptele Decalogului, parcă scrise cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice minte şi Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor pământului." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 12.

Cine este adevăratul vinovat? Bineînţeles, toţi îşi dau seama că sunt vinovaţi, fiind iremediabil pierduţi. Dar, adevăraţii vinovaţi sunt toţi slujitorii altarelor, toţi învăţătorii religioşi, toţi conducătorii spirituali care au păscut turma lui Dumnezeu în locurile morţii. Ei toţi intră sub simbolul femeii desfrânate, fiindcă toţi s-au adăpat din vinul desfrânării acesteia. Nu are nici o importanţă că este catolic sau protestant, budist, taoist, hindus, musulman sau ateu, toţi intră în aceeaşi categorie, fiind caracterizaţi prin simbolul femeii stricate, care în Apocalipsa 16,10 este reprezentată şi prin fiară!!! Acesta este adevărul Evangheliei!!

Prin papalitate trebuie înţeles întregul sistem religios care are la bază învăţăturile specifice ei, învăţături care fac să dospească întreaga societate de atâtea rele, unele greu de descris. Aceste învăţături se găsesc într-o formă sau alta în toate formele de învăţământ, în felul de a gândi şi de a se comporta al oamenilor, chiar dacă ei nici nu au habar că sunt caracterizaţi de învăţăturile papalităţii. Inima omului este plină de aşa ceva. Aşadar, nu este nevoie să fii membrul bisericii romano-catolice ca să te îmbeţi cu învăţăturile nimicitoare ale Babilonului, pe drept numit astfel sistemul papal. Băgaţi de seamă că nu vorbesc despre credincioşii catolici sinceri în adâncul sufletului lor, ci vorbesc despre un sistem de valori, bazat pe nişte învăţături eronate, dar considerate a fi învăţăturile lui Hristos, sistem care a modelat societatea, gândirea şi comportamentul oamenilor timp de peste un mileniu şi jumătate, dacă ne referim la timpul de după formarea papalităţii!! Orice asuprire, orice element de ură, orice nedreptate, orice element al corupţiei, orice învăţătură care-i atribuie lui Dumnezeu caracterul pe care numai Satana îl are şi oamenii răi, sunt în substanţă vinul stricat al Babilonului cel mare.

Chiar dacă papalitatea a primit rana de moarte prin ateismul francez, învăţăturile, metodele, caracterul şi spiritul ei nu au pierit niciodată. Dimpotrivă, au ieşit la o nouă viaţă cu mai mută vigoare chiar prin ateismul francez, care apoi au fost duse mai departe şi cultivate prin comunism şi islamism!! Creştinismul este bolnav, aproape incurabil astăzi, din cauza acestor învăţături mortale. Nici o instituţie din lume, cu atât mai mult cele religioase, nu a scăpat de aceste învăţături. Până şi curţile de judecată sunt infuenţate de aceste învăţături, fără nici măcar să se bănuiască aşa ceva!! Să ţinem minte pentru totdeauna că "Învăţăturile ei îşi exercită influenţa în sălile legiuitoare, în biserici şi în inimile oamenilor." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, ultimul paragraf.

Ceea ce a semănat papalitatea timp de un mileniu, va avea ca rezultat sigur formarea icoanei ei chiar prin protestantismul care colcăie de învăţăturile mamei. Protestantismul face acest lucru pentru că nu s-a putut dezlipi întru totul de învăţăturile mamei. Nu a acceptat să umble în lumina crescândă, ci s-a mulţumit să rămână la acea lumină primită de marii reformatori. Orice lumină venită din partea lui Dumnezeu a fost numită întuneric. Din acest motiv, astăzi, creştinismul este un mort îmbălsămat!!

     "Vrăjmaşii Legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor şi până la ultimul dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Îşi dau seama acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va spune: >Du-te de la Mine, rob rău!<" Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 14.

Sub mantia femeii desfrânate se ascund, în principal, învăţătorii religiei, indiferent de confesiune, în afara faptului că reprezintă în întregime întregul sistem papal, iar când vorbim despre cele şapte capete ale fiarei, trebuie să vedem în această femeie toate bisericile lui Dumnezeu care au apostaziat; în timp ce cele zece coarne, atunci când dorim să înţelegem acţiunile fiarei ca a opta împărăţie, sunt simbolul întregii lumi protestante, iar fiara reprezintă toţi oamenii religioşi şi nereligioşi, precum şi orice formă de guvernare civilă de pe pământ, care au dat ascultare fie silit, fie din neştiinţă de îndrumările bisericii apostaziate. Acum, Eufratul seacă, reprezentat prin cele zece coarne şi fiara din Apocalipsa 17. Femeia rău famată rămâne singură, urmând a fi nimicită chiar de către aceia care au sprijinit-o.

Urmările acţiunii secării Eufratului sunt descrise în Apocalipsa 18. Iar cuvintele profetice următoare întăresc profeţia din Apocalipsa 18:

     ">Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei... Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zicea în inima ei: 'Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă, şi nu voi şti ce este tânguirea!' Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci... şi vor zice: 'Vai, vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!'< (Apocalipsa 18,5-10).
     >Negustorii pământului care s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.< >Vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: 'Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!'< (Apocalipsa 18,11.3.15-17).

     Aşa sunt judecăţile care cad asupra Babilonului în ziua revărsării mâniei lui Dumnezeu. Ea şi-a umplut măsura nelegiuirii; i-a venit timpul şi e coaptă pentru nimicire...

     Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta...

     >Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele!<... >Iată vă voi pedepsi din pricina răutăţii faptelor voastre.< >Gemeţi, păstori, şi strigaţi! Tăvăliţi-vă în cenuşă, povăţuitori ai turmelor! Căci au venit zilele junghierii voastre. Nu mai este nici un loc de adăpost pentru păstori! Nu mai este nici o scăpare pentru povăţuitorii turmelor< (Ieremia 23,1-2; 25,34-35). 

     Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.

     Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească  pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!< strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 1-3, 7, 9-11.

Se observă clar că obiectul urii generale îl reprezintă slujitorii religiei, păstorii necredincioşi, învăţătorii religioşi fără scrupule, care au amăgit o planetă întreagă, îndemnându-i pe oameni să nu asculte de glasul mustrător, prin vestirea marii avertizări mondiale. Pe bună dreptate, se poate spune că cele zece coarne şi fiara, adică întreaga lume protestantă reprezentată de enoriaşi, de oamenii simpli sau mai învăţaţi, împreună cu tot restul oamenilor religioşi sau nu, care s-au lăsat învăţaţi de profeţii mincinoşi ai religiei, din orice confesiune, plină de vinul Babilonului, al papalităţii, se întorc împotriva reprezentanţilor spirituali ai oricăror confesiuni, mai cu seamă catolici şi protestanţi!!!

În Apocalipsa 19,19-21, ni se descoperă sfârşitul tragic al alianţei dintre fiară, alias Babilonul cel mare, şi prorocul mincionos, simbolizat prin cele zece coarne. Eufratul este înfăţişat prin termenii "împăraţii pământului şi oştile lor". A se observa că fiara este pusă lângă împăraţii pământului, căci ei sunt sursa puterii ei. "Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor." Putem constata cu uşurinţă că semnele şi minunile care vor avea loc prin puterea spiritismului se întâmplă mai întâi pe tărâmul protestant, pentru ca balaurul cel vechi să-i facă să creadă pe protestanţi că au parte de binecuvântarea manifestării Duhului Sfânt, când de fapt este puterea lui amăgitoare.

În concluzie, aşa va sfârşi Babilonul cel mare, cele zece coarne şi fiara sau apele pe care a clădit şi şade ca împărăteasă biserica creştină apostată. Asemenea celor zece coarne (a se înţelege cele zece triburi barbare antice) care au sfâşiat şi destrămat Roma imperială, şi cele zece coarne moderne se vor întoarce împotriva Romei moderne, alias Babilonul cel mare, pe care o vor sfâşia. Adevărate sunt cuvintele care s-au împlinit mai întâi cu Roma papală, când a primit rana de moarte, şi care urmează să se împlinească şi cu Babilonul cel mare: "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie". Apocalipsa 13,10.