Apariţia
păcatului a constituit un adevărat flagel pentru liniştea şi armonia cerească.
Acest intrus a provocat o mare discordie printre îngeri. Pentru prima oară o
minte inteligentă ajungea la o modalitate de gândire ciudată prin invocarea
unor motive pur imaginare în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Imaginaţia
devenise ca o realitate în mintea lui Lucifer, cu toate că nu avea corespondent
în realitatea practică, aceea din care el făcea parte şi pe care Dumnezeu a
adus-o la existenţă. Era o manieră stranie prin care mintea lui ajunsese să
perceapă caracterul lui Dumnezeu prin prisma unor trăiri interioare exagerate
şi alterate, din cauza unor simţăminte de frustrare că nu era la fel de
privilegiat ca însuşi Fiul lui Dumnezeu.
În orice caz, un fapt care este o certitudine absolută e că
apariţia păcatului nu are temei, nici un motiv pentru justificarea existenţei
sale. Într-un cadru al perfecţiunii, naşterea păcatului nu are cum să aibă
cauză, deci temei; dar acest lucru nu exclude totuşi apariţia acestuia!
"Originea păcatului şi motivul
existenţei lui constituie, pentru multe minţi, un izvor de mare încurcătură.
Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi
se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este
nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i
găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de
adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru
mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului,
încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu
găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de
dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză
pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o
înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi
interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul
lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale
şi la modul în care El tratează păcatul.
Este cu neputinţă să explicăm originea
păcatului, pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege
suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală
a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în
toate procedeele Sale
cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a
fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o
retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să
dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui
existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l
scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză
a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem
da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el >este călcarea
Legii<; este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei,
care este temelia guvernării divine." Tragedia
veacurilor, cap. Originea răului, par. 1, 2.
Deci, păcatul nu are absolut nici o cauză pentru existenţa
lui, şi cu toate acestea există! Asta demonstrează frumuseţea desăvârşită a
caracterului lui Dumnezeu care a fost obligat de împrejurări să îl tolereze,
până când va fi extirpat din întregul Univers, şi mai cu seamă din minţile
oamenilor. De ce a fost obligat Dumnezeu să îl tolereze, să îi permită totuşi
existenţa şi, mai ales, urmările lui nimicitoare printre îngeri şi oameni? Ei
bine, tocmai această întrebare provoacă şi astăzi multă nedumerire.
Şi totuşi, permiterea păcatului şi a manifestărilor sale au
de-a face cu taina lui Dumnezeu, întrucât singura alternativă viabilă pentru
îndepărtarea lui din tot Universul era tocmai tolerarea acestuia. Nimeni, nici
măcar Lucifer nu ştiau şi nu înţelegeau ce presupune discordia prin încălcarea
legii lui Dumnezeu. Pervertirea libertăţii date de Dumnezeu înseamnă păcat în
esenţă, înseamnă să gândeşti şi să înfăptuieşti, fără nici un pic de sprijin
divin, fărădelegi care conduc rapid la autodistrugere certă. O dată cu apariţia
înşelătoare a păcatului, mintea fiinţelor inteligente trebuia să înţeleagă
noţiunea de rău distructiv, care mai înainte era cu desăvârşire străin de
comportamentul şi modul de gândire al tuturor inteligenţelor cereşti.
În condiţiile existenţei păcatului, a căuta să îndepărtezi
păcatul prin violenţă înseamnă a conduce la perpetuarea lui şi, deci, la
imposibilitatea dezrădăcinării lui din mintea inteligentă, care este o
capodoperă a inventivităţii divine, întrucât este acel lucru care, în afara
aspectului nostru fizic, ne face să fim după asemănarea Creatorului şi din
punct de vedere moral. Deci, căutarea anihilării păcatului prin violenţă, fără
explicaţii, este o alternativă sortită eşecului, întrucât este imposibil astfel
să aduci convingere unei minţi, folosind violenţa, că răul este rău; şi asta
pentru că se face uz exact de un mijloc care defineşte răul, adică violenţa!
Păcatul nu poate fi făcut să dispară printr-un mijloc care aparţine păcatului.
Prin urmare, Dumnezeu avea la dispoziţie o singură
alternativă care, de altminteri, îl defineşte ca persoană şi ca Tată, şi anume
jertfa Fiului Său preaiubit. De ce o jertfă? Deoarece este singurul mijloc care
trezeşte mintea la realitate şi o face în stare să înţeleagă ce este păcatul şi
ce produce el dacă este tolerat şi îndrăgit de mintea inteligentă. Jertfa în
sine înglobează singura armă disponibilă pe care Dumnezeu o are la dispoziţie
în vederea distrugerii păcatului, iar această armă este puterea adevărului şi
iubirii divine frumos ilustrate în şi prin viaţa Mântuitorului. Aceasta era
arma secretă a lui Dumnezeu în cazul ivirii păcatului. Dar, înainte ca să se
ajungă la jertfă, Dumnezeu a creat omul! Întrebarea firească este aceasta: De
ce l-a creat pe om taman când s-a ivit păcatul? Ce aducea nou crearea omului în
atare condiţii, în care îngerii încă nu erau în stare să dicearnă în mod real
subtilităţile răului şi ce implică el cu adevărat pentru mintea şi fiinţa care
ar putea sau nu să aibă de-a face cu el?
În peisajul creaţiei universale a lui Dumnezeu, a unui
Univers presărat cu miliarde de planete locuite de alte fiinţe inteligente,
care sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca fiinţă era o noutate
absolută. Noutatea respectivă consta în facilitatea omului de a se putea
reproduce sau de a se înmulţi. Capacitatea de înmulţire a omului este un dar
minunat divin, însă, dincolo de acest aspect, este răspunsul lui Dumnezeu la
provocările păcatului! Da, chiar aşa ceva este, iar în acest aspect Dumnezeu
îşi demonstrează măiestria cu privire la modul cum trebuie rezolvată definitiv
şi pentru totdeauna problema îngrozitoare a păcatului. Aproape că nu ne gândim
deloc că Dumnezeu a găsit răspunsul la problema păcatului creând omul, înainte
de a se aduce pe Sine jertfă, dar chiar aşa stau lucrurile.
Să aprofundăm această problematică în lumina extraordinară
a Evangheliei descoperite. Când Lucifer a decis pentru totdeauna să rămână un
răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a mai reuşit şi performanţa ciudată de a
convinge o treime din îngerului Cerului să îl urmeze, făgăduindu-le o viaţă
fără frontierele legii lui Dumnezeu. "Şi în cer s-a făcut un război.
Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au
luptat cu ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer...
În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte
capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după
el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,7.8.3.4. Când toţi
aceşti îngeri puternici au plecat, în Cer s-a produs un mare gol, ceea ce
înseamnă că responsabilităţile celor care au dezertat trebuiau preluate de
îngerii loiali rămaşi lângă Dumnezeu.
"Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.
"Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.
Dumnezeu avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să creeze un număr egal de alţi îngeri care să umple acel gol, fie să creeze doar două fiinţe care să fie dotate cu puterea reproducerii şi, deci, cu posibilitatea perpetuării neamului respectiv până când se va fi ajuns la numărul care să umple locurile cereşti rămase goale. Prima variantă însemna un mare risc. Dacă parte dintre acei îngeri sau toţi laolaltă ar fi căzut în păcat, atunci Dumnezeu ar fi fost nevoit să creeze alţi îngeri, şi tot aşa, până când ar fi reuşit, dacă ar fi reuşit, să umple acel gol. Asta ar fi însemnat că păcatul îşi putea continua existenţa câtă vreme nici îngerii cu experienţă nu scăpaseră de influenţa filozofiei satanice, căci şi ei mai aveau multe semne de întrebare cu privire la situaţia rezultată în urma apariţiei păcatului. Nu reuşeau să discearnă caracterul lui Satana şi nici natura răzvrătirii lui.
"Caracterul lui Satana n-a fost în
mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea
Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune,
încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în
mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos
Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 3.
Acum, ce se câştiga prin intermediul creării omului? Se
câştiga marea bătălie dintre rău şi bine, dintre Lucifer şi Dumnezeu! Doresc să
precizez că omul nu a fost creat pe post de cobai sau ca experiment pentru
înlăturarea păcatului. Caracterul lui Dumnezeu nu-i permite să facă
experimente, din moment ce a ales din veşnicie să îl dea pe unicul Său Fiu
pentru salvarea omului păcătos. Dragostea divină nu-şi permite să negocieze
preţul pentru rezolvarea unei situaţii, care să implice experimente pe şi cu
nişte fiinţe create. Atunci, în ce mod Dumnezeu este raţional şi inteligent?
Omul reprezenta unica posibilitate ca Dumnezeu să-şi
descopere taina Sa veşnică, în condiţiile care obligau la aşa ceva prin
apariţia păcatului. În primul rând, atacul lui Lucifer se îndreptase în mod
direct asupra Fiului lui Dumnezeu. El începuse să râvnească poziţia şi puterea
lui Isus, aşa cum avea să se numească Fiul lui Dumnezeu după întruparea Sa pe
pământ. Dumnezeu Tatăl a trebuit să explice înaintea tuturor îngerilor care
este poziţia lui Hristos, precum şi faptul că singurul care are acces în nimbul
de slavă ce-l înconjoară pe Tatăl, sau altfel spus care are acces în sfatul Dumnezeirii,
este doar Fiul Său. În felul acesta, Dumnezeu făcea explicit faptul că Isus
este egal cu Dumnezeu, fiind chiar Creatorul a tot ce este viu.
"Înaintea locuitorilor cerului
strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos,
singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire
a planurilor măreţe ale voinţei Sale .
Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor
oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea închinarea
şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la
existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va
căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va
înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi
iubire." Patriarhi şi
profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.
Lucifer nu a acceptat această realitate, întrucât nu reuşea
să priceapă cum cineva cu înfăţişarea de înger poate fi Dumnezeu. De ce nu ar
putea fi şi el? Din acest motiv, Dumnezeu a trecut la cea mai amplă
demonstraţie din istoria Universului, prin intermediul celui preaiubit, omul,
ca să explice în fapt taina lui Dumnezeu legată de poziţia lui Isus Hristos în
Cer. El a ales această modalitate pentru a se asigura că toate inteligenţele
cereşti vor fi în stare singure, neforţate şi fără nici un fel de vicleşug din
partea lui Dumnezeu, să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui
Satana precum şi natura răzvrătirii sale împotriva Aceluia care l-a făcut, Isus
Hristos. Dumnezeu a căutat să vină în ajutorul minţii inteligente pe această
cale, spre a o edifica în raport cu lucrările nimicitoare ale păcatului.
Caracterul lui Satana nu putea fi văzut aşa cum este, în lumina lui adevărată,
decât dacă i se permitea să se manifeste. Violenţa conduce mintea inteligentă
totdeauna la răzvrătire, motiv pentru care păcatul ar fi fost mai departe
perpetuat. Păcatul ar fi fost un izvor continuu de nemulţumire şi răzvrătire
din partea tuturor.
Calea violenţei este calea păcatului, dar calea
demonstraţiei inteligente, unde dragostea se descoperă prin jertfă, prin care
se explică principiile şi caracterul lui Satana, este calea care conduce la
edificarea deplină cu privire la boala păcatului. Crearea omului avea ca
obiectiv să dezvăluie şi să lumineze înţelegerea îngerilor cu privire la taina
lui Dumnezeu în legătură cu poziţia Fiului lui Dumnezeu şi mai ales în legătură
cu modul cum El era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi înger! De asemenea, prin
dotarea cu capacitatea de înmulţire a neamului omenesc, Dumnezeu se asigura că,
în cazul păcătuirii, nu ar mai fi fost necesară crearea altor fiinţe spre a
umple golul din Cer. Noutatea reproducerii umane acest obiectiv avea în vedere,
să poată perpetua neamul omenesc şi să faciliteze totodată demonstraţia cea
mare: întruparea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul celor păcătoşi pentru a dovedi
că se poate trăi victorios asupra oricărui păcat mărturisit şi asupra oricărei
ispite printr-o vie şi permanentă legătură cu Dumnezeu.
Prin întruparea Sa pe pământ, Dumnezeu arăta prin demonstraţie cum a
ajuns Fiul lui Dumnezeu în Cer să aibă înfăţişare de înger, să fie înger
adevărat. După cum a fost Om adevărat în
absolut toate privinţele, mai puţin în ce priveşte păcatul, tot astfel El a
fost Îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului în Cer. Dacă Dumnezeu nu ar
fi oferit omului puterea reproducerii, pe nici o altă cale posibilă Dumnezeu nu
ar fi avut cum să demonstreze pe viu ce implica poziţia şi puterea lui Isus în
Cer, din simplul şi logicul motiv că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut cum să se
întrupeze, adică să intre în lumea celor păcătoşi cu înfăţişarea acestora, pe
care să o păstreze mai apoi pe vecie!
Eradicarea păcatului, potrivit tainei lui Dumnezeu, însemna
ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în mijlocul acelor fiinţe păcătoase, ca
astfel să ofere compensaţia cerută de legea cea mare a iubirii divine, adică
ascultare desăvârşită, perfecţiune. Dacă Dumnezeu ar fi creat alte făpturi cu
care să umple golul ceresc prin dezertarea lui Lucifer şi acoliţilor săi, iar
acestea ar fi fost ademenite la păcat, atunci taina lui Dumnezeu nu avea cum să
mai fie descoperită în veci. Întruparea presupunea timp îndelungat, mai ales
din cauza posibilei, dar realei neascultări din partea celor păcătoşi. Crearea
omului a rezolvat cu desăvârşire problema legată de timp, de întrupare şi
eventuala cădere în păcat, care nu mai făcea necesară mereu din partea lui
Dumnezeu crearea altor fiinţe care să umple golul din Cer.
Ideea este că eradicarea păcatului se face într-un singur
mod: printr-o jertfă care să explice şi să lumineze înţelegerea fiinţelor
păcătoase dar şi cereşti caracterul păcatului, al lui Satana, precum şi natura
răzvrătirii sale. Păcatul nu poate fi eradicat complet, fără să mai apară
vreodată, decât dacă mintea inteligentă este făcută în stare să renunţe singură,
prin decizie categorică, definitivă şi veşnică, la tot ce înseamnă şi produce
păcatul. Când convingerea ajunge deplină, abia atunci se poate spune pe drept
că păcatul nu mai are cum să se perpetueze fiindcă îi este înţeleasă pe deplin
puterea, influenţa şi mârşăvia. Forţarea minţii sau violenţa nu ar conduce
niciodată la aşa ceva, şi din acest motiv Dumnezeu a permis ca păcatul să se
desfăşoare timp de aproape şase mii de ani.
"Legea iubirii fiind temelia
stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de
acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de
neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din
dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu
găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei,
pentru ca astfel ei să-i poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi
şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.
"Dumnezeu ar fi putut nimici pe
Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o
pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie
biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui
Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se
bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii
reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală,
iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
A fost planul lui Dumnezeu acela ca
lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile
din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta
principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că
acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca
principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de
universul ceresc." Hristos
Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5, 6.
Taina lui Dumnezeu descoperită în şi prin om era singura
soluţie a iubirii divine împotriva bolii păcatului pentru restabilirea armoniei
cereşti. Numai prin descoperirea ei Dumnezeu arăta că respectă inteligenţa ca
dar divin şi libertatea minţii de a decide în cunoştinţă de cauză dacă vrea
nemurirea sau moartea veşnică. Prin asigurarea reproducerii omului, Dumnezeu
asigura totodată posibilitatea demonstrării iubirii care nu se schimbă şi care e
capabilă să se jertfească pentru păcătos de dragul salvării veşnice a acestuia.
Înţelepciunea divină nu are egal în ce priveşte modul cum a gândit rezolvarea
problemei păcatului fără violenţă, fără stresul forţării minţii de a decide
tremurând, din cauza unor pedepse divine, de partea binelui. Violenţa naşte
violenţă, în schimb manifestarea iubirii naşte iubire şi încredere.
Ceea ce vedem în filme şi în societate este doar modul cum
prin violenţă binele are câştig de cauză. Răufăcătorii sau personajele negative
întruchipate de către actori consacraţi, în filme, sunt anihilaţi de către
personajele pozitive prin exact aceleaşi metode pe care răufăcătorii le
folosesc, cu singura deosebire că acestea sunt legale, întrucât personajul
pozitiv sau principal are de partea sa, zice-se, legea. Aşa se perpetuează
violenţa în societate, prin acest gen de filme.
De asemenea, prin distrugerea căsătoriei se are în vedere
înlăturarea adevărului cu privire la taina descoperită a lui Dumnezeu.
Reproducerea în plan uman a fost gândită de Dumnezeu să aibă loc doar prin
căsătorie, iar căsătoria implică totdeauna doar o parte bărbătească şi o parte
femeiască. Pe nici o altă cale nu ar fi posibilă reproducerea umană. Însoţirea
unui bărbat cu un alt bărbat sau a unei femei cu alte femei în ideea de a
întemeia o familie, nu se numeşte căsătorie întrucât în ideea de căsătorie sau
unire pentru a deveni una este inclusă însăşi reproducerea. Sexualitatea
aparţine doar omului, nu are corespondent nicăieri în tot ce a creat Dumnezeu.
Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci golul ceresc ar fi fost umplut de oameni în
decursul timpului, şi nu s-ar mai fi vorbit niciodată de vreo planetă cu fiinţe
păcătoase, iar Lucifer şi demonii ar fi fost condamnaţi la pieire rapidă.
Dar, fiindcă omul a păcătuit, atunci Dumnezeu a pus la cale
marea demonstraţie şi desfăşurare a tainei lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu
întrupat prin naştere ca Hristos Isus, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu.
Întruparea Lui nu ar fi putut avea loc nicicum dacă neamul omenesc nu ar fi
fost dotat cu capacitatea reproducerii. Numai astfel putea să ajungă unul
dintre noi, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care să simtă cu noi şi să ne
înţeleagă. De aceea deţine El puterea iertării, căci ştie ce înseamnă păcatul şi
ispitirea.
Aş dori să mai reţinem un aspect important al acestei
problematici abordate, şi anume faptul că taina lui Dumnezeu ar fi rămas pe
vecie neştiută decât de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi ivit păcatul. Ceea ce
înseamnă că naşterea lui Hristos ca Înger ar fi fost suficientă să asigure
fericirea şi armonia Universului. Nu ar fi fost nevoie ca îngerii să ştie cum
deţine Fiul lui Dumnezeu puterea de autoritate şi de ce este Dumnezeu adevărat,
cu toate că la înfăţişare şi în toate privinţele arăta exact ca un înger, cu
singura deosebire că era puţin mai înalt decât orice alt înger creat, asta
fiindcă nimeni nu ar fi pus la îndoială autoritatea şi poziţia Sa, cum a făcut
Lucifer. După cum am mai afirmat, existenţa fiinţelor inteligente şi
continuitatea lor este asigurată prin intrarea celei de a doua persoane a
Dumnezeirii în lumea celor creaţi, ceea ce presupune din start că trebuie să
poarte chipul acestora. La această "întrupare" sau naştere nu au
participat decât Tatăl şi Duhul Sfânt, naşterea lui Fiului lui Dumnezeu ca
înger fiind opera Tatălui. Asta datorită faptului că încă nu era creată nici o
formă de viaţă. Apariţia ulterioară a fiinţelor inteligente se datorează întru totul faptului că Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie să intre în lumea lor. Numai astfel putea fi posibilă apariţia făpturilor inteligente fără riscul distrugerii lor de către slava nemaipomenită ce radiază permanent din Dumnezeu Tatăl. Proverbe capitolul al optulea face lumină în
această privinţă şi ne edifică în legătură cu prima naştere a Mântuitorului
nostru drag.
Dar, fiindcă s-a ivit păcatul, acest lucru făcea necesară
întruparea Fiului lui Dumnezeu în lumea celor păcătoşi, în cazul nostru a fost
tocmai omul, pentru asigurarea mântuirii, fapt care conducea implicit la
dezvăluirea tainei lui Dumnezeu, adică la faptul că a doua Persoană a
Dumnezeirii a ales din veşnicie să fie Piesă de legătură între cei creaţi şi
Creator pentru a face posibilă continuitatea existenţei, a vieţii. Prin această
a doua Sa naştere, prin care a devenit om adevărat, Dumnezeu demonstra
Universului inteligent că Hristos, deşi om, rămâne mai departe Dumnezeu fără
să-şi piardă sau să-şi modifice dumnezeirea câtuşi de puţin prin naşterea Sa,
că în spatele înfăţişării Sale
de om se ascunde însuşi Dumnezeul Creator.
În virtutea acestui fapt, demonstra că El dintotdeauna a
fost şi va rămâne Dumnezeu, chiar dacă o lungă perioadă a purtat chip de înger
printre îngeri, iar mai apoi, pentru veşnicie, a fost nevoit din cauza
păcatului să poartă chip de om aici pe pământ şi după înălţarea Sa în Cer.
Numai crearea omului a deschis această posibilitate a dezvăluirii sau
descoperirii tainei lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, precum şi rezolvarea
pe calea jertfei, adică a nefolosirii forţei, a problemei spinoase a păcatului.
Prin urmare, Dumnezeu este demn de iubit şi apreciat pentru modul inteligent şi
iscusit prin care a găsit cea mai profundă modalitate de a scăpa de păcat
întregul Univers. Omul este mijlocul prin care s-a descoperit pe Sine în mod
deplin. Omul, bărbatul şi femeia, rămâne pentru eternitate capodopera creaţiei
lui Dumnezeu. El însumează frumosul iubirii şi bunătăţii divine.