Declarații trinitariene ale lui Ellen White: ce a scris ea în realitate?

Acesta este un material deosebit de instructiv și de obiectiv, care scoate în evidență corectitudinea morală a autorului lui, Tim Poirier, în legătură cu autenticitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White care afirmă persoana Duhului Sfânt. Este o traducere personală, și este însoțit și de fotocopiile din manuscrisele originale ce poartă aprobarea deplină a autorului lor, Ellen White. Materialul poate fi descărcat integral de la adresa: https://independent.academia.edu/MariusDan1. Aici mai pot fi găsite alte două materiale care acoperă acest subiect într-o manieră foarte echilibrată și bine documentată. 

DECLARAŢII TRINITARIENE ALE LUI ELLEN WHITE: CE A SCRIS EA ÎN REALITATE?

  

De Tim Poirier

Ellen G. White Estate, Inc.

  

Introducere

             Anumiţi oponenţi ai celui de al doilea punct fundamental de credinţă al bisericii ("Trinitatea") susţin cu tărie că declaraţiile lui Ellen White ce vin în sprijinul acestuia, nu pot fi demne de încredere întrucât nu reflectă ceea ce a scris şi învăţat ea. Aceste persoane pretind că acceptă scrierile profetice ale lui Ellen White, însă pun la îndoială autenticitatea declaraţiilor ei care scot în evidenţă credinţa bisericii în trei persoane diferite, coegale şi întru totul divine ale Dumnezeirii – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu vom face nici un fel de încercare în prezentarea de faţă pentru a lămuri pe deplin conceptul lui Ellen White despre Dumnezeire şi nici nu vom lua în discuţie întrebarea dacă a existat vreo schimbare sau o evoluţie în vederile ei în această privinţă. Interesul nostru va fi concentrat asupra autenticităţii declaraţiilor cheie ale lui Ellen White, în lumina documentelor sursă disponibile. Vom arăta în mod clar că punctul fundamental de credinţă referitor la Trinitate nu se bazează pe scrierile lui Ellen White, ci pe înţelegerea acestuia pe baza adevărului biblic.  

"A treia persoană a Dumnezeirii"

Pentru cei mai mulţi adventişti, declaraţiile publicate ale lui Ellen White, ca învăţătură a sa cu privire la această problemă, sunt convingătoare. În Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 32, ea scrie că: "Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti". Aşa sună acest text de când a fost publicat întâiaşi dată în 1898. Prin urmare, cum au scăpat oponenţii de interpretarea firească a acestuia, prin care se arată clar că există trei persoane diferite în cadrul Dumnezeirii?  

Mai întâi, sugerând că expresia s-a strecurat în cartea Hristos Lumina Lumii cu ajutorul asistenţilor lui Ellen White şi/sau a lui Herbet Lacey ori W.W. Prescott¹. Apoi, indicând că expresia "a treia persoană" nu este scrisă cu majuscule în prima ediţie originală, publicată în 1898, ceea ce înseamnă că, pentru ei, cuvântul "persoană" este folosit mai ales cu "sens general"2. Şi-n ultimă instanţă, sugerând că, în timp ce în realitate sunt doar două persoane ale Dumnezeirii, "rezultatul concret pentru noi este că există trei fiinţe divine", pe când Duhul Sfânt este numit "un alt Mângâietor". În astă privinţă, Duhul Sfânt este "Spiritul (prezenţa) Tatălui şi/sau a Fiului" şi, deci, nu este în realitate a treia persoană divină diferită³.

Nu vom avea în vedere a treia interpretare decât mai târziu, când vom arunca o privire asupra declaraţiei lui Ellen White în care vorbeşte despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca "trei puteri diferite" ce lucrează împreună în favoarea omenirii. Însă primele două observaţii care vizează autenticitatea textului ne interesează în mod deosebit în prezentarea noastră.

Poate acest fragment din Hristos Lumina Lumii să fie demn de încredere, în sensul că reprezintă exact ce a scris Ellen White? În acest caz, ce spune manuscrisul original?

Patrimoniul Ellen White primeşte mai mereu acest gen de întrebări din partea unor persoane care pun la îndoială varianta textului sau învăţătura unei declaraţii publicate. Unii sunt surprinşi când le spunem că Ellen White nu şi-a scris capitolele prin scrierea obişnuită, cursivă, aşa cum se întâmplă în cărţi precum Calea către Hristos sau în cele din seria Conflictul veacurilor. Ea este într-adevăr autorul textului, însă cele mai multe capitole cuprinse în material, aşa cum le avem, au fost compilate sau strânse din multele ei scrieri timpurii, incluzând predici, scrisori şi articole⁴. Pentru a găsi manuscrisul original pentru orice fragment dintr-o carte precum Hristos Lumina Lumii, trebuie mai întâi să determinăm documentul sursă şi dacă există o ciornă a scrierii de mână a acelui document.

 Deci, care este sursa acestei fraze, mai sus citate, din Hristos Lumina Lumii? Sursa se găseşte într-o scrisoare adresată de Ellen White "Fraţilor mei din America", având data de 6 februarie 1896. Ea scria astfel: "Răul se acumulase timp de secole şi nu putea fi oprit şi înfrânt decât prin puterea cea mare a Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Dumnezeirii, care avea să vină nu cu putere schimbată, ci cu plinătatea puterii divine". Această scrisoare a fost copiată şi trimisă din Australia către conducătorii bisericii din Battle Creek, fiind publicată de către preşedintele Conferinţei Generale, O.A. Olsen, un an mai târziu sub formă de broşură, care a circulat printre conducătorii şi pastorii bisericii. (Special Testimonies, nr. 10, pag. 25-33). Această publicaţie contemporană ne furnizează o altă dovadă – în afară de data dreptului de autor vizibilă – şi anume că acest fragment din Hristos Lumina Lumii glăsuie exact aşa cum a fost scris când a fost publicat de prima dată în 1898.

Proba materială nr. 1 este o scanare a primei pagini a acestei scrisori şi ne arată propoziţia cheie din paragraful al doilea. Scepticul va întreba cum de ştim noi că această scrisoare a provenit în realitate de la Ellen White. Ce spune cu adevărat originalul scris de mână? Din păcate, pentru noi care trăim în 2006, Ellen White rareori a păstrat ciornele originale ale scrisorilor ei din momentul în care au fost transcrise, dar transcrierile au primit aprobarea ei. Vom vedea că, în anumite cazuri, chiar suntem norocoşi că avem ciornele ei originale, dar în cazul de faţă nu ştim să existe scrisoarea originală scrisă de mână. Însă deţinem alte dovezi cu privire la autenticitatea ei. Paginile 5, 6 şi 7 conţin inserări scrise de mâna lui Ellen White pe care le adăuga adesea după citirea unui document. Proba materială nr. 2 este o scanare a paginii 6 în care apar aceste inserări şi ne oferă dovada că această scrisoare a fost într-adevăr revizuită de însăşi Ellen White. Aşa că ne aflăm pe un teren sigur când tragem concluzia că această propoziţie cheie din Hristos Lumina Lumii nu a scăpat ochiului atent al lui Ellen White, în trecut, în manuscrisul cărţii şi nici asistenţilor ei sau altor conducători ai biserici.

             Dar ce avem de zis în legătură cu cel de al doilea argument referitor la cuvintele "a treia persoană" care în primele ediţii tipărite nu sunt scrise cu majuscule? Aşa după cum am văzut potrivit probei materiale nr. 1 cuvintele respective nu au fost scrise cu majuscule în scrisoarea originală. O altă comparaţie între scrisorile lui Ellen White şi articolele şi cărţile ei publicate arată că stilul editorial, nu intenţia teologică, era determinant în astfel de probleme pentru a stabili dacă pronumele referitor la Dumnezeire trebuia scris cu majuscule. Dacă argumentul privind folosirea minusculelor în cazul cuvintelor "a treia persoană" ar arăta că Ellen White nu atribuie statutul de divinitate sau dumnezeire Duhului Sfânt, atunci ar trebui să ni se explice de ce în aceleaşi prime ediţii tipărite, pronumele personal "El" (referitor la Duhul Sfânt) este scris cu majuscule de două ori în paragraful imediat următor şi altundeva în acelaşi capitol "Să nu vi se tulbure inima" din Hristos Lumina Lumii (în original).

"Trei persoane vii"

            Vom arunca o privire acum asupra unei declaraţii importante publicată în cartea Evanghelizare. Această carte este o compilaţie publicată în 1946, cu un deceniu înainte de dialogurile dintre adventişti şi evanghelici ce aveau să compună cartea Questions on Doctrine (Întrebări despre doctrină). Totuşi, nebuloasa ce a planat asupra acestei perioade i-a determinat pe unii să arunce o umbră de scepticism asupra următoarei declaraţii clare trinitariene:

"Sunt trei persoane vii în triada cerească; în numele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi aceia care-l primesc pe Hristos, prin credinţă, iar aceste puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului, în efortul lor de a trăi viaţa cea nouă în Hristos."

            Reprezintă această declaraţie în mod exact ceea ce a scris Ellen White?

            Proba materială nr. 3 este o scanare a paginii ce conţine titlul sursei citatului din cartea Evanghelizare, şi anume Special Testimonies, seria B, nr. 7. Ceea ce prezintă interes pentru noi este nota de la subsolul paginii, "Publish for the Author" (Publicat de autor). Proba materială nr. 4 este o scanare a paginii ce conţine declaraţia cheie. Indiferent de aşa-numitele "conspiraţii" care au condus la modul de exprimare apărut în Evanghelizare, ele nu au nimic de a face cu fraţii din anii 1940. Pasajul a apărut tipărit în 1906 şi a fost publicat de autor – Ellen White.

            Având în vedere sursa acestui material descoperim că el provine din Manuscrisul 21 din 1906, scris în noiembrie 1905 şi având data transcrierii 9 ianuarie 1906. Proba materială nr. 5 este o scanare a paginii 4 pe care apare această declaraţie cheie. Fraza este identică cu cea publicată în seria B din Special Testimonies, cu excepţia faptului că în versiunea tipărită virgula, ce apare după expresia "triada cerească" a fost înlocuită cu punct şi virgulă. Proba materială nr. 6 este o scanare a primei pagini a acestui manuscris şi ne arată inserările scrise de mână ale lui Ellen White – dovada clară că ea revizuise în mod personal dactilografierea. Înseamnă deci că ceea ce s-a publicat în Evanghelizare reeditează cu exactitate ceea ce a fost publicat în Special Testimonies, seria B care, la rându-i, reproduce cu acurateţe manuscrisul lui Ellen White, aşa cum a fost revizuit de ea.

            Putem merge mai departe în această privinţă. Proba materială nr. 7 este o scanare a unei pagini dintr-unul din jurnalele lui Ellen White unde găsim ciorna originală, dar nedatată, scrisă de mâna pentru ceea ce avea să devină Manuscrisul 21 din 1906. Este ceea ce a fost transcris de către secretarele lui Ellen White. Fragmentul cheie, aşa cum a fost scris la origine de Ellen White, sună astfel: "Sunt trei personalităţi vii ale triadei cereşti în care orice suflet care, pocăindu-se de păcatele sale, îl primeşte pe Hristos prin credinţă vie, este botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt..."

            Acum dăm peste o întrebare interesantă. Lăsând la o parte îmbunătăţirile gramaticale de rutină ale asistenţilor lui Ellen White care au fost instruiţi să le facă când au transcris primele ciorne ale manuscrisului, ce trebuie să facem noi cu privire la schimbarea expresiei "trei persoane" în expresia "trei personalităţi"? Aici este dovada, după cum susţin cu tărie promotorii nontrinitarianismului, că Ellen White căuta să facă o deosebire între "personalităţi" şi "persoane", aşa cum se poate citi în ultimă instanţă fraza din manuscrisul transcris.

            Ar trebui să vedem ceva esenţial în această schimbare din "persoane" în "personalităţi"? Un studiu cuprinzător al modului cum foloseşte Ellen White aceşti termeni este în afara interesului nostru în această prezentare, însă e suficient să spunem că dicţionarul Webster defineşte, ca primă definiţie, termenul "personalitate" drept "calitatea sau statutul de fiinţă a unei persoane"; iar în sens teologic "calitatea sau statutul de persoane diferite, vorbind despre Dumnezeire"⁷.  Studiul meu personal despre modul cum Ellen White foloseşte termenii mi-a arătat că ea a folosit cei doi termeni alternativ, ceea ce demonstrează fără îndoială de ce a fost ea foarte mulţumită când a făcut ultima citire a manuscrisului, aşa după cum am văzut în probele materiale nr. 5 şi 6.

            Mai mult, dacă prin folosirea expresiei "trei personalităţi" Ellen White a vrut să spună că nu face referire în mod clar la trei persoane ale Dumnezeirii, atunci suntem obligaţi să explicăm de ce a scris ea într-un mod clar expresia "trei persoane" într-un document mai timpuriu, Manuscrisul 57 din 1900, publicat în SDA Bible Commentary: "O lucrare se află înaintea oricărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit primitor al legământului din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt"⁸.

            Proba materială nr. 8 este o scanare a acestui manuscris şi, ca şi în exemplul anterior, ne bucurăm că avem ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White. După cum putem observa în proba materială nr. 9 nu există nici o îndoială că Ellen White a scris "din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt".

            Modul cum foloseşte Ellen White expresiile "a treia persoană" şi "trei persoane în triada cerească" descoperă credinţa ei că în cadrul Dumnezeirii nu sunt numai trei fiinţe, ci şi trei "persoane", pe lângă faptul că sunt fiinţe. O altă declaraţie publicată în Evanghelizare glăsuieşte în termeni fără echivoc: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu"⁹.

            Suntem întrebaţi iară: Ce a scris cu adevărat condeiul lui Ellen White? Proba materială nr. 10 este o scanare a sursei citate în Evanghelizare – Manuscrisul 20, pag. 9, 1906. Nu numai că acest manuscris poartă aprobarea lui Ellen White, aflată în capul primei pagini – "L-am citit cu atenţie şi-l aprob" (Proba materială nr.11), ci mai avem şi ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de către secretarii ei. Proba materială nr. 12 este o scanare a frazei cheie: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru…"

            Dar, zic promotorii nontrinitarianismului, Tatăl şi Fiul sunt persoane. "Citatul nu spune: >Duhul Sfânt este o persoană separată şi diferită de Dumnezeu Tatăl<"¹⁰ 

            Nu, acest citat nu spune aşa ceva. Însă Ellen White spune mai mult cu privire la acest subiect altundeva. Manuscrisul 93 din 1893 declară: "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. Îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate diferită"¹¹.

            Proba materială nr. 13 este o scanare a ciornei originale scrise de mână, întărită fiind de transcriere. Manuscrisul 27a din 1900 adaugă această descriere: "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, îi primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu"¹².

           Observaţi cum sunt aplicate atributele dumnezeirii fiecărei persoane. Aceasta este urmată de declaraţia: "Trei puteri diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti"¹³.

           Ciorna originală scrisă de mână pentru acest manuscris nu mai există, dar transcrierea nu numai că poartă semnătura lui Ellen White, ci cuprinde peste tot şi inserările ei, după cum se poate vedea în probele materiale nr. 14 şi 15.

Este Duhul Sfânt "reprezentantul lui Hristos" sau este Hristos "însuşi"?

            Având în minte declaraţiile lipsite de ambiguitate ale lui Ellen White despre "triada cerească", să examinăm acum un alt pasaj privitor la natura Duhului Sfânt, pe care promotorii nontrinitarianismului îl folosesc ca spirjin. Se află în Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26: "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc (personalitate umană, în original, n.tr.) şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu s-ar fi înălţat".

            Centrul atenţiei acestei pagini este dat de prezenţa lui Hristos prin reprezentantul Său – Duhul Sfânt. Deosebire de persoană dintre Hristos şi Duhul Sfânt este exprimată atent în acest text, însă promotorii nontrinitarianismului apelează la manuscrisul sursă pentru acest pasaj. Îl găsim într-o scrisoare adresată lui Edson White şi soţiei sale, şi este datat 18 februarie 1895¹⁴.

Ce citim în scrisoarea originală?

"Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Duhul Sfânt este el însuşi lipsit de personalitate omenească şi totodată independent de aceasta. El se va reprezenta pe sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt, ca Cel omniscient."¹⁵

            Ceea ce este semnificativ în mod deosebit pentru nontrinitarieni e faptul că, dacă în Hristos Lumina Lumii citim "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos", în scrisoarea originală, în schimb, găsim scris: "Duhul Sfânt este el însuşi".

            Originalul scris de mână nu ştim să existe, însă scrisoarea, aşa cum a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White, poartă semnătura ei şi de asemenea alte inserări, ceea ce înseamnă că ea a aprobat scrisoarea. Observaţi proba materială nr. 16.

            Putem stabili oare că, prin modul de exprimare din scrisoarea originală, Ellen White credea că Duhul Sfânt şi Hristos nu sunt persoane diferite­­?

            Am văzut deja că unele din declaraţiile lui Ellen White afirmă că sunt "trei persoane" în cadrul Dumnezeirii şi că Duhul Sfânt este o "personalitate diferită". Deoarece aceste declaraţii din punct de vedere cronologic preced şi urmează scrierii acestei scrisori, consecvenţa ne va conduce să credem că ea nu a strecurat o nouă înţelegere a Spiritului Profetic în acest pasaj. Într-adevăr găsim acelaşi limbaj, referitor la termenul "reprezentare", folosit în această scrisoare, aşa cum îl găsim şi în Hristos Lumina Lumii. Paragraful din scrisoare, unde apare această proproziţie, începe cu declaraţia: "Deşi Domnul nostru s-a înălţat de pe pământ la cer, Duhul Sfânt a fost desemnat ca reprezentant al Său printre oameni".

            Ellen White explică mai departe înţelesul cuvintelor ei "Duhul Sfânt este el însuşi", prin faptul că adaugă: "Hristos se va reprezenta pe Sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt".

            În cadrul unirii tainice care există între membrii Dumnezeirii, prezenţa Duhului Sfânt este sinonimă cu prezenţa personală a lui Hristos, cu toate că identităţile lor diferite se păstrează.

            Aceeaşi idee o găsim şi în alte pasaje ale lui Ellen White, ca de pildă următoarea:

            "Când vei ajunge să-l primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal, atunci se va petrece în tine o schimbare evidentă, vei fi convertit, iar Domnul Isus, prin Duhul Său Sfânt, va sta lângă tine."¹⁶ 

            Sau în următoarea:

            "Declar fraţilor şi surorilor mele că biserica lui Hristos, aşa slabă şi cu defecte, este singurul lucru de pe pământ căruia îi acordă toată grija Sa. În vreme ce El oferă întregii lumi invitaţia Sa de a veni la El ca să fie mântuită,… El vine în mod personal, prin Duhul Său Sfânt în mijlocul bisericii Sale."¹⁷ 

            Cum explicăm schimbarea care a avut loc în exprimarea din Hristos Lumina Lumii? Avem doar scrisoarea din 1895, nu şi ciorna de lucru a capitolului de încheiere, ceea ce ne conduce la concluzia că ceea ce s-a publicat în 1898, reprezintă corectura editată aprobată de către autor¹⁸. Limbajul adoptat de Ellen White în Hristos Lumina Lumii îl ajută pe cititor să evite o interpretare greşită care apare când fraza, aşa cum a fost de prima dată formulată, este izolată de întregul paragraf  în contextul lui original.

Concluzie

            În concluzie, nu putem aborda subiectul Dumnezeirii fără a recunoaşte limitele limbajului şi gândirii omeneşti. Una este să examinăm ce a scris un autor inspirat şi alta este să spunem că noi l-am înţeles pe deplin.

            Interesul nostru în această prezentare nu a fost privitor la taina Dumnezeirii, ci la autenticitatea sau veridicitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White. Am descoperit că manuscrisele originale scrise de mână, transcrierile aprobate de ea şi/sau primele ediţii ale lucrărilor ei publicate, vin în sprijinul expresiilor trinitariene pe care le găsim astăzi în scrierile ei.

Lepădarea de credinţă şi taina fărădelegii

Venirea lui Hristos, a doua oară, este dorinţa de veacuri a creştinilor, din păcate nematerializată până astăzi. Toate evenimentele care o preced trebuie să se împlinească, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, care nu poate da greş, şi asta pentru că profeţiile din cartea lui Daniel sunt acum desigilate sau nepecetluite, tocmai pentru ca omul renăscut să fie în stare să priceapă, prin Duhul Sfânt, rostul vremurilor în care trăim. O pregătire corespunzătoare pentru întâmpinarea lui Hristos în slavă impune de la sine o bună cunoaştere a profeţiei şi a Spiritului Inspiraţiei. De aceea, felul de gândire a Duhului Sfânt în profeţii este o necesitate stringentă şi chiar obligatorie pentru toţi cei ce se silesc să cunoască pe Dumnezeu.

Din păcate, iarăşi zic, ar fi trebuit să fie altfel cu privire la grăbirea venirii zilei lui Hristos, numai că biserica nu a reuşit să ajungă curată şi să se păstreze în această condiţie obligatorie. A doua venire a lui Hristos este condiţionată de starea bisericii, fiindcă numai o biserică desăvârşită şi plină de slavă poate să-l aducă pe Hristos pe nori. Până nu vor exista primele roade, adică o biserică asemenea Mântuitorului în privinţa caracterului, condiţie care o face capabilă să şi facă o lucrare asemănătoare cu cea a Mântuitorului, Hristos nu va veni pe norii cerului, fiindcă nu are pe cine să ia acasă şi, mai grav, nu poate săvârşi nici învierea generală, a tuturor morţilor care au murit neprihăniţi, şi asta pentru că nu există cele dintâi roade, adică o biserică desăvârşită, fără păcat şi plină de slava Evangheliei veşnice. Solia îngerului al treilea are această menire extraordinară şi unică.

Prin urmare, scopul lui Hristos, acum în timpul sfârşitului, este acela nu de a mai opri derularea evenimentelor profetizate premergătoare celei de a doua veniri a lui Hristos, ci de a pregăti un popor care să devină primele roade, care să reflecte slava cerului pe un pământ cufundat în păcat şi plin de întuneric. A doua venire şi învierea generală nu sunt posibile cu nici un chip fără prezenţa celor dintâi roade. Acest popor măreţ, o adevărată capodoperă şi minune divină în condiţiile cele mai neprielnice cu putinţă, asemănătoare poate cumva cu cele de dinainte de potop, va deveni biserica celor 144.000. Lucrarea desăvârşirii lor în inimă şi în cuget, în deprinderi şi în caracter are ca temelie Evanghelia veşnică sau solia îngerului al treilea. Nimic în afara acesteia nu poate produce şi forma o astfel de biserică nestemată.

Formarea acestei biserici, însă, va avea loc în contextul repetării trecutului în viitorul foarte apropiat. Este musai să înţelegem că ea trebuie să facă posibilă a doua venire a lui Hristos şi învierea generală; trebuie să pună capăt păcatului pentru totdeauna, căci ea va fi dangătul de clopot pentru apusul vieţii pierdute a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a tuturor oamenilor nepocăiţi. Cei formaţi spre a deveni la vremea hotărâtă cei 144.000, căci înainte de a ajunge această biserică ilustră trebuie să treacă testul impus de fiară şi icoana fiarei, cunosc din Scripturi faptul că "ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea". 1Tesaloniceni 5,2. Ei ştiu că nu mai există nici un timp profetic în interiorul căruia să se poată calcula ziua când Hristos ar urma să vină pe norii cerului. Cu toate acestea, fiii luminii vor cunoaşte semnele care arată spre venirea certă a lui Hristos, iar ca o răsplată deosebită, în auzul urechilor lor, Dumnezeu Tatăl va rosti şi ziua şi ora când Fiul Său preaiubit se pogoară pe nori pentru a-i lua acasă. Acest lucru se va întâmpla în timpul lipsit de har, în imediata apropiere a venirii vizibile pentru orice ochi a lui Hristos a doua oară, după ce are loc plaga a şaptea.

     "Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, >un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ< (Apocalipsa 16,17.18)...
     Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, fãcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 6, 15.

Venirea zilei Domnului nu se întâmplă mai înainte de a avea loc lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii, motiv pentru care fixarea de date şi zile este inutilă în acest context larg, în interiorul căruia se vor întâmpla evenimente a căror durată nu o cunoaştem. Nu mai există nici un timp profetic, ci doar "vremea sfârşitului", vreme a cărei durată nu o ştim din cauza timpului de aţipire sau a condiţiei laodiceene, care a condus la prelungirea acestei perioade în mod inutil. De aceea se spune că Hristos va veni ca un hoţ, tocmai fiindcă vremea sfârşitul e marcată de aţipire, căci hoţul vine de obicei noaptea, când oamenii dorm şi nu ştiu nimic. "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El,... Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,1.3.4.

Aşadar, înainte de venirea lui Hristos, în lumea religioasă trebuie să aibă loc evenimente care să conducă la lepădarea de credinţă, la descoperirea omului fărădelegii şi la arătarea acelui nelegiuit, care va face prin puterea Satanei tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase. Prin urmare, trebuie să avem în atenţie permanent ce se întâmplă în lumea religioasă, mai cu seamă în mediul protestant. Acum, spuneam că această profeţie din 2Tesaloniceni 2,1-12, are o împlinire parţială şi va avea şi o împlinire completă, definitivă, căci Pavel are în vedere a doua venire a lui Hristos. Caracteristicile ambelor împliniri sunt deopotrivă lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii. De altminteri, Pavel foloseşte un limbaj de împrumut, repetând cumva cuvintele profetice ale lui Hristos, dar aplicându-le într-un context mai larg. "De aceea, când veţi vedea >urâciunea pustiirii<, despre care a vorbit prorocul Daniel, >aşezată în Locul sfânt< - cine citeşte să înţeleagă! - atunci cei ce vor fi în Iudea să fugă în munţi..." Matei 24,15.16.

Isus, la rândul Lui, foloseşte limbajul profetic specific cărţii lui Daniel, în special capitolul al nouălea, căci privea ce urma să se întâmple cu Mesia şi evenimentele de după învierea Sa, până la distrugerea Ierusalimului, şi descoperă în mod precis pe cine reprezintă sau cine este urâciunea pustiirii. "El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9,27. Urâciunea pustiirii este identificată cu Roma păgână, care în anul 70 dHr. distruge Ierusalimul şi templul, locul pe care se afla templul fiind arat. În descrierea evenimentelor de pe muntele Măslinilor, Hristos arăta ucenicilor ce urma să se întâmple Ierusalimului din cauza lepădării credinţei din partea evreilor necredincioşi, deci a soliei mântuirii adusă lor de către ucenicii lui Hristos. Când ei au persistat în lepădarea de credinţă, atunci implicit trebuia să-şi facă apariţia urâciunea pustiirii, care în cazul de faţă era Roma păgână.

Prin lepădarea de credinţă în lumea religioasă, nicidecum în lumea nereligioasă, nu trebuie să înţelegem negarea existenţei lui Dumnezeu şi nici măcar a lui Isus ca Mesia, ci mai degrabă refuzul de a primi mesajul plin de slava Cerului, pe care Dumnezeu îl trimite prin copiii Săi credincioşi, cuprins în solia îngerului al patrulea, sub forma marii avertizări mondiale. Vezi Apocalipsa 18,1-4. Respingerea adevărului în contextul celei mai mari revărsări a Duhului Sfânt din istoria omenirii, va fi echivalentul păcatului de neiertat. Lepădarea de credinţă şi persistenţa neobosită în această stare aduc cu sine orbire, răzvrătire şi păcătuirea împotriva Duhului Sfânt, exact aşa cum au procedat iudeii înainte de distrugerea Ierusalimului, distrugere care este un simbol al nimicirii întregii lumi.

În epistola Sa, a doua către tesaloniceni, Pavel reia tema din profeţiile lui Daniel, referitoare la urâciunea pustiirii, numai că foloseşte altă expresie, şi anume omul fărădelegii. Dacă Isus punctează evenimentul distrugerii Ierusalimului identificând aducătorul morţii ca fiind urâciunea pustiirii, în persoana Romei păgâne, Pavel merge mai departe, ajutat fiind de profeţiile din Daniel 12 și 7, şi punctează evenimente care sunt premergătoare începutului vremii sfârşitului, şi foarte concis evenimente premergătoare celei de a doua veniri a lui Isus. "De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile." Daniel 12,11.

De data aceasta, Pavel ne edifică asupra identităţii urâciunii pustiirii, în contextul celor o mie două sute nouăzeci de zile în sensul că extinde semnificaţia acesteia. Urâciunea pustiirii nu mai poate fi Roma păgână, ci fără îndoială Roma papală, întrucât ea e singura putere care a domnit o mie două sute nouăzeci de zile profetice, până când avea să primească rana de moarte prin ateismul francez. Acest mare interval de timp, 1290 de ani, este cuprins între anii 508 dHr., când este recunoscută jurisdicţia supremă a papei, în calitate de judecător al creştinătăţii, şi 1798 dHr., când generalul Berthier îl ia prizonier pe papă şi îl duce în exil.

Pavel trebuia să lămurească pe credincioşii tesaloniceni într-o manieră concisă că venirea lui Hristos, pe care ei o aşteptau chiar în timpul acela, va avea loc în viitorul foarte îndepărtat, căci taina fărădelegii trebuia să-şi facă lucrarea ei distrugătoare. Numai prin lepădarea de credinţă din partea bisericii apostolice se putea ajunge la făurirea omului fărădelegii sau a tainei nelegiuirii. Pavel a fost făcut în mod deosebit să înţeleagă o parte din profeţiile lui Daniel, care vizau timpul de după înălţatea lui Hristos până la a doua venire. De aceea, el foloseşte în a doua sa epistolă către tesaloniceni tema profetică despre urâciunea pustiirii în contextul celor 1290 de zile profetice, coroborată cu profeţia din capitolul al şaptelea, care descrie grozăviile cornului cel mic, şi fără a scăpa din atenţie, de asemenea, profeţia referitoare la ceea ce se urma să se întâmple cu templul din Ierusalim, profeţie pe care se întemeiază cuvintele alese ale lui Hristos, când pe muntele Măslinilor le spune ucenicilor grozava lucrare a Romei păgâne.

Dacă Roma păgână avea să se aşeze în locul sfânt, exact în aceeaşi măsura o va face Roma papală. Din acest motiv, Pavel le scrie tesalonicenilor: "Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". 2Tesaloniceni 2,3.4. De astă dată, urâciunea pustiirii devine omul fărădelegii sau fiul pierzării, taina nelegiuirii, expresii prin care Pavel identifică puterea caracterizată prin ele, şi anume papalitatea. Ea duce mai departe trena trecutului odios în care poporului lui Dumnezeu i se răpeşte templul şi închinarea adevărată, în Duh şi Adevăr. Închinarea adevărată este legată întotdeauna de templul ceresc, căci acolo este Mielul lui Dumnezeu care face ispăşire pentru păcatele omenirii.

În cuvintele de mai sus, Pavel descoperă lucrarea teribilă a papalităţii în decursul celor o mie două sute şaizeci de ani, când "va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. Pavel, prin descoperire specială divină, a înţeles corect că, după înălţarea lui Hristos, biserica apostolică nu-şi va împlini lucrarea, întrucât taina fărădelegii deja începuse să dospească în ea încă cu ceva timp înainte de scrierea celor două epistole către tesaloniceni. "Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei." 2Tesalonicei 2,7.

     "Cuvintele lui Pavel nu trebuia să fie greşit înţelese... şi el a continuat să sublinieze faptul că puterea papală, atât de clar descrisă de profetul Daniel, trebuia deci să se ridice şi să pornească război împotriva poporului lui Dumnezeu. Până când această putere nu-şi va fi săvârşit lucrarea ei de moarte, lucrarea ei nelegiuită, era în zadar ca biserica să aştepte venirea Domnului. >Nu vă aduceţi aminte<, întreba Pavel, >cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?<" Faptele apostolilor, cap. Epistolele către tesaloniceni, par. 31.
     "Apostolul Pavel a prevestit, în a doua sa epistolă către tesaloniceni, o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni >...înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu<, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu<. Şi mai departe, apostolul îi avertizeazã pe fraţii săi că: >Taina fărădelegii a şi început să lucreze<. (2Tesaloniceni 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 1.

Aşadar, prin expresia "urâciunea pustiirii", care devine mai apoi, mulţumită lui Pavel, "omul fărădelegii" şi "taina fărădelegii" (probabil deoarece cornul cel mic din profeţie are ochi şi o gură de om cu care să săvârşească blestemăţii şi fărădelegi, vezi Daniel 7,8.11.20.25; 8.23-25), sunt identificate două mari puteri: Roma păgână şi Roma papală. Prima împlinire, parţială, a acestei profeţii din epistola luată în discuţie, a avut în vedere lucrarea înspăimântătoare a papalităţii, până când avea să înceapă vremea sfârşitului, când papalitatea primeşte rana de moarte, conform profeţiei din Apocalipsa 13,3. Din cauza lepădării de credinţă avea să se arate omul fărădelegii, adică să apară papalitatea. Ea este rezultatul compromisului dintre păgânism şi creştinism. Când în biserica apostolică acest compromis a devenit piatra de temelie pentru noua credinţă, căreia i s-a dat numele tot de creştinism, biserica cu pricina a devenit un despot - papalitatea.

În timpul scrierii epistolei a doua, taina fărădelegii începuse să lucreze, dar ca să se manifeste sub chipul omului fărădelegii, deci ca despot, trebuia ca "cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei". 2Tesaloniceni 2,7. La început a lucrat ca taină, pe nesimţite, ca ceva ce era greu de dibuit, purtând în aparenţă haina creştină, mai apoi, după ce avea să invadeze minţile majorităţii credincioşilor, avea să devină omul fărădelegii, cel ce urma să stăpânească şi conştiinţele, şi sufletele, şi trupurile celor credincioşi. Până când nu s-a realizat în mod deplin compromisul, papalitatea nu avea cum să apară. Dar ce o oprea să apară încă din timpul lui Pavel?

El spune că această taină este oprită să se manifeste virulent. Ei bine, cel ce o oprea era persecuţia sângeroasă la care fusese supusă la început biserica apostolică, prin braţul bisericii iudaice şi prin mâna de fier a Romei păgâne. În momentul când persecuţia avea să înceteze, atunci omul fărădelegii avea calea liberă să se manifeste ca atare, fără oprelişti.

     "Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, >taina fărădelegii< şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.
     Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par.2, 3.

Apostolul Pavel trasează manifestarea şi lucrarea tainei fărădelegii până la a doua venire, când "Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale". 2Tesaloniceni 2,8. Asta înseamnă că istoria trecutului se va repeta, întrucât lucrarea şi faptele omului fărădelegii din trecut trebuie să se repete cu o forţă aproape irezistibilă în viitorul apropiat. Dacă urâciunea pustiirii a adus distrugerea Ierusalimului, iar taina fărădelegii a prelungit timpul revenirii lui Hristos, înseamnă că aceeaşi putere care se află în spatele acestor instrumente trebuie să procedeze la fel în viitorul apropiat. Dorinţa lui Satana de a obţine supremaţia în mintea oamenilor şi de a distruge biserica lui Hristos, va aduce cu sine şi distrugerea acestui pământ.

     "Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profeţiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari şi solemne. În faţa noastră stă o criză aşa cum nu s-a mai văzut." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, paragraful al treilea de la sfârşit.

Ceea ce a făcut urâciunea pustiirii în trecut, aidoma va face omul fărădelegii în viitor, căci "arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. În aceste zile din urmă, în care trăim, omul fărădelegii, care "se va arăta (ca) acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale", trebuie să fie manifestarea sau icoana omului fărădelegii din trecut. Trebuie să fie copia sau înfăţişarea fidelă a caracterului şi procedeelor papalităţii din trecut, din Evul Mediu. Din moment ce papalitatea a primit o rană de moarte chiar la debutul timpului sfârşitului, înseamnă că altcineva trebuie să continue această lucrare a fărădelegii, dar în acelaşi chip ca al papalităţii.

Iar acest om al fărădelegii poartă numele de icoana fiarei, căci Pavel zugrăveşte câte ceva din manifestările ei. El spune astfel: "Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. Descrierea aceasta este de acelaşi caracter cu cea din Apocalipsa 13,12-16: "Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei".

Icoana fiarei sau protestantismul apostaziat susținut de către puterea politică, legislativă și juridică a statului, va fi acompaniată în această ultimă lucrare de către papalitate, căci se spune că lucrează cu toată puterea fiarei dintâi, adică a papalității. "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,12. În Apocalipsa 17 acest tablou terifiant este mai amplu, întrucât scoate în relief o mare confederație mondială, o unire între religia apostată și statul corupt, între biserica apostaziată, bine reprezentată prin femeia desfrânată și cele zece coarne, adică papalitatea și protestantismul decăzut, și puterea civilă provenită de la popoarele lumii, simbolizate prin fiara înspăimântătoare. Trecutul redevine prezent, fiindcă va fi reînviat de către icoana papalității, acel nelegiuit pe care Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, cu puterea colosală a Duhului Sfânt, manifestată prin intermediul vestirii Evangheliei veșnice tuturor oamenilor și națiunilor pământului.

Pentru toți cei ce nu vor crede cu nici un chip că istoria trecutului se va repeta, aceste cuvinte ar trebui să-i trezească la neprihănire: "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi". 2Tesaloniceni 2,11.12.

În curând, urmează să se descopere icoana fiarei în cadrul celei mai mari crize din câte au existat în istoria omenirii, și care nu are deloc precedent. Lepădarea de credință și taina fărădelegii se însoțesc și vor contura bine această criză. Biserica are pretenția că este religioasă, dar în ea zace tocmai lepădarea de credință, ceea ce o va conduce, cu aportul statului, la făurirea celei mai mari mașinării de impunere a legilor omenești, mașinărie numită icoana papalității. Icoana fiarei este omul fărădelegii din viitor, căci va face prin puterea acestuia ceea ce a făcut papalitatea în trecut. Papalitatea își va da tot sprijinul tuturor demersurilor icoanei fiarei. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.

Grăbirea revenirii lui Hristos

În general, creştinii acceptă faptul că nu ştiu, că nu cunosc când va veni Hristos pe norii cerului, întrucât ziua respectivă nu este nicăieri descoperită în Scripturi. Cu toate acestea, ei se aşteaptă să aibă loc un sfârşit al lumii, indiferent cum va fi acela. Unii dintre aceştia, însă, cred că acest sfârşit ar putea avea loc oricând, chiar şi mâine bunăoară, dacă, numai dacă Dumnezeu doreşte, ca şi cum Dumnezeu ar trece peste Cuvântul Său, descoperit prin intermediul profeţiilor, lasând neîmplinite toate acele evenimente care cu adevărat vor introduce ziua celei de a doua veniri a lui Hristos. Nu, ziua venirii lui Hristos nu poate avea loc nici mâine, nici poimâine, ea pur şi simplu nu poate avea loc imediat, mai înainte să se întâmple toate evenimentele despre care vorbesc anumite profeţii în acest sens. Iar toate aceste evenimente nu se pot împlini într-o singură zi, nici în două zile şi nimic măcar într-o lună!

Este adevărat că ea va veni ca un hoţ, dar numai pentru cei batjocoritori, care iau în derâdere adevărul privitor la ea. Despre ei stă scris: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că toţi creştinii au fost chemaţi să grăbească venirea zilei Domnului, numai că acest lucru nu s-a petrecut niciodată, şi nici nu e chip să se petreacă, întrucât ascultarea lor nu este o ascultare în neprihănire şi adevăr, după cum nici închinarea nu le este în Duh şi în Adevăr. Dacă biserica ar fi ascultat necontenit şi ar fi rămas strâns legată de Mântuitorul omenirii, atunci un potop de lumină şi slavă cerească, de putere şi dragoste s-ar fi revărsat peste ea şi prin ea peste lume, care în acest fel ar fi fost avertizată de mult timp, fiind nevoită să adopte o poziţie hotărâtă în circumstanţele unui adevăr descoperit în toată plinătatea lui, iar Hristos ar fi pus capăt istoriei păcatului în această lume.

Însă, biserica nu a stat la postul datoriei decât foarte puţin timp, până la apostazia ei. Hristos a oferit toate condiţiile bisericii apostolice pentru pregătirea în vederea venirii Lui pe norii cerului, dar din păcate nu a rămas în lumină ca întreg corp spiritual, nici în timpul şi nici după moartea ucenicilor, în pofida marii revărsări a Duhului Sfânt peste ucenicii uniţi deja prin legăturile dragostei cereşti; apoi ultima ocazie pentru grăbirea venirii zilei Sale a fost oferită aproape în aceeaşi măsură bisericii aşteptătorilor formată în mod profetic la mijlocul sec. al XIX-lea, biserică ce la rândul ei a pierdut prezenţa şi puterea Mângâietorului. Nu doresc să descurajez pe nimeni, dar timpul pentru grăbirea venirii zilei Mântuitorului în slavă a trecut de multă vreme. Această profeţie nu îşi va găsi împlinirea niciodată aşa cum a preconizat, aşa cum a dorit din toată inima Dumnezeu. Dovada în acest sens este tocmai cartea Apocalipsa, cartea care este în sine desigilarea cărţii profetice a lui Daniel!

Care este motivul evident? Cuvântul lui Dumnezeu declară în felul următor: "Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?" 2Petru 3,10-12. Deci, grăbirea venirii zilei lui Dumnezeu se putea face, încă din timpul lui Petru şi Pavel, doar "printr-o purtare sfântă şi evlavioasă" şi nu altfel. Acesta este singurul mod prin care se putea grăbi venirea zilei lui Hristos. Petru întăreşte încă o dată acest lucru declarând sub inspiraţie divină: "De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace". 2Petru 3,14.

Da, întocmai acesta este adevărul, ziua venirii lui Hristos pe norii cerului va fi ziua când El trebuie să găsească pe pământ o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Isus nu poate prezenta înaintea Tatălui din cer decât o biserică sfântă, fără păcat şi unită, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi" (Efeseni 1,23), care a câştigat sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu mai întâi aici pe pământ, în condiţiile mizerabile ale păcatului, printr-o ascultare desăvârşită de Căpetenia mântuirii.

Aşadar, grăbirea despre care vorbeşte Petru se face doar în şi prin sfinţenie şi neprihănire, în condiţiile unui caracter desăvârşit zi de zi în şcoala sfinţirii sau a reformei. Prin urmare, motivul real pentru care nu a putut avea loc niciodată o grăbire a venirii zilei lui Hristos este lipsa ascultării permanente şi a conformării faţă de Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu şi implicit a sfinţeniei şi desăvârşirii cereşti în biserica ce a pretins că este a lui Hristos, indiferent care a fost numele ei până astăzi.

Dorinţa lui Dumnezeu de a isprăvi repede cu păcatul se vede din faptul real al sigilării cărţii profetice a lui Daniel. Dumnezeu îi prezină lui Daniel, în viziune, o avanpremieră a tuturor evenimentelor relevante care aveau să culmineze cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, iar Daniel 2, 7, 11 si 12 sunt relevante în acest sens. Dar, legat de perioada profetică cea mai mare, a celor 2300 de zile profetice, care acoperea bună parte a istoriei omenirii de la zidirea din nou a Ierusalimului şi până la timpul sfârşitului, când trebuia să înceapă judecata, Dumnezeu îi spune lui Daniel un lucru interesant, şi anume să pecetluiască, să sigileze vedenia. De ce? Deoarece "este cu privire la nişte vremuri îndepărtate". Daniel 8,26. Cu toate acestea, marile evenimente ce ulterior devin nişte repere în recunoaşterea împlinirii acestora în acest interval de timp, sunt oferite în viziune lui Daniel aproape în detaliu în capitolul a unsprezecelea al cărţii sale. Atunci în ce consta sigilarea pomenită? Omeneşte, ar fi fost normal să fie prezentate în viziune după scurgerea acestui mare interval de timp, cuprins între anii 457 îHr. şi 1843 dHr.

Pecetluirea vedeniei arăta către dorinţa expresă a lui Dumnezeu să încheie grabnic lucrarea Sa pe pământ chiar cu naţiunea iudaică, întrucât ea a fost invitată în calitate de mireasă la nunta Mielului încă de când s-au pus temeliile pentru rezidirea Ierusalimului în anul 457 îHr. Bisericii iudaice îi sunt puse deoparte sau îi sunt tăiate din această mare perioadă de timp de 2300 de seri şi dimineţi nu mai puţin de şaptezeci de săptămâni profetice, echivalentul a 490 de ani literali. În acest mare interval de timp de 490 de ani biserica iudaică fusese chemată să înceteze cu fărădelegile, să primească şi să intre în ispăşirea păcatelor, să devină părtaşă la ispăşirea nelegiuirii şi să aducă în acest fel, prin Hristos şi lucrarea Sa ispăşitoare, neprihănirea veşnică în inimile lor, a fiecărui cetăţean şi membru al bisericii, bărbaţi, femei, copii şi adolescenţi. În acest fel, întâmpinarea Mirelui la prima Lui venire ar fi trebuit să aibă loc în neprihănire, cu o mireasă sfântă, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

O astfel de biserică sfântă l-ar fi primit pe Mesia în condiţia Lui umilă, de om cu o natură păcătoasă, slabă şi muritoare ca a lor, l-ar fi sprijinit în periplul Său pământesc şi ar fi suferit împreună cu El în toate suferinţele şi chinul Său sufletesc în grădina Ghetsemani, când tot păcatul omenirii a fost pus asupra Lui, Cel nevinovat. L-ar fi încurajat să-şi ducă la capăt misiunea sau planul de mântuire. În acest fel, Isus ar fi murit doar zdrobit de povara păcatelor noastre, fără să mai treacă şi prin calvarul maltratării la care a fost supus de către autorităţile iudaice şi romane. După moartea şi învierea lui Hristos toţi evreii, întreaga biserică iudaică, ar fi devenit misionarii lumii. Lumea toată ar fi aflat adevărul despre mântuire şi ar fi adoptat o atitudine de împotrivire sau de primire, după cum alegea fiecare om, fiind pregătit terenul astfel pentru venirea zilei Mântuitorului a doua oară chiar în zilele acelea. Dumnezeu pusese la dispoziţia poporului evreu toate facilităţile pentru grăbirea venirii a doua oară a lui Hristos, prin nunta despre care vorbeşte profeţia.

Pecetluirea vedeniei celor 2300 de ani avea în vedere această nuntă precum şi răspunsul pe care evreii urmau să-l dea în legătură cu această minunată ofertă a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă poporul iudeu ar fi intrat la nuntă ascultând de Mire şi trăind doar în neprihănire, atunci nu ar mai fi avut loc niciodată evenimentele care s-au întâmplat după respingerea lui Mesia de către naţiunea iudaică! Istoria lumii ar fi fost cu totul alta. Bunăoară, n-am mai fi vorbit deloc despre taina nelegiuirii şi despre istoria modernă, icoana fiarei şi sfârşitul lumii prin şapte plăgi înspăimântătoare.

Ca să fim siguri că înţelegem corect semnificaţia intenţiei bine gândite a lui Dumnezeu, în legătură cu acest aspect al pecetluirii, Dumnezeu mai întăreşte încă o dată acest fapt, spunând de această dată în mod expres lui Daniel: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului". Daniel 12,4. În cartea lui era şi este descoperit în continuare tot viitorul omenirii, din timpul Imperiului babilonian şi până la a doua venire a lui Hristos, dar, spre binele nostru, Dumnezeu a dorit ca toate acele evenimente să nu aibă loc niciodată, dacă biserica iudaică ar fi dorit să intre la nuntă. El dorea să frângă istoria ulterioară printr-o nuntă. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O nuntă care ar fi avut ca rezultat sfinţenia, desăvârşirea şi o dată cu acestea grăbirea venirii zilei lui Hristos.

Aşadar, pecetluirea însemna o acoperire a înţelegerii acelor evenimente ce urmau să se desfăşoară dacă biserica iudaică se dovedea necredincioasă. Ea nu avea nevoie să ştie ce lanţ de evenimente urma să declanşeze dacă nu intra la nuntă, atâta vreme cât condiţiile intrării la nuntă erau în vigoare iar perioada celor 490 de ani îi era alocată în mod special pentru aşa ceva. În intervalul acesta de timp, biserica iudaică nu avea nevoie de descoperiri şi lămuriri suplimentare cu privire la pecetluire. Ea pur şi simplu nu era chemată să înţeleagă cartea lui Daniel; nu avea nevoie dacă rămânea credincioasă Mirelui ei. Este demn de remarcat faptul că pecetluirea nu viza doar perioada celor 2300 de ani, ci se extindea asupra întregii cărţi. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului... El a răspuns: >Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului<." Daniel 12,4.9.

Mai trebuie observat şi faptul că toate evenimentele sunt incluse în cartea lui Daniel într-un mod succint, în cap. 2, 7, 11 si 12, ca o dovadă că ele vor prinde viaţă numai dacă iudeii nu vor să intre la nuntă. Ele vor deveni realitate doar prin neascultare şi abatare de la planul iniţial al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne arată ce urma să se întâmple dacă nu se ia în seamă dorinţa Lui ca poporul evreu să grăbească venirea zilei lui Hristos, dar nu întâia oară, ci a doua oară, deoarece păcatele trebuiau ispăşite în sfânta sfintelor, căci numai după ce se încheie această ispăşire, în sfânta sfintelor, poate veni Hristos a doua oară. Ispăşirea despre care se face vorbire în profeţia referitoare la cele şaptezeci de săptămâni are legătură strictă cu a doua încăpere a sanctuarului, nu cu prima.

Dar, biserica iudaică nu a vrut să intre la nuntă, la răstignit pe Mântuitorul, prin mâinile romanilor, şi totodată a respins Evanghelia propovăduită de ucenici. În această situaţie, grăbirea venirii zilei Domnului nu avea cum să mai aibă loc. Pecetluirea specială a vedeniei despre cele 2300 de seri şi dimineţi profetice şi a cărţii lui Daniel nu mai putea rămâne în această stare. Motivul? Biserica apostolică era în pragul apostaziei. Ultima speranţa a lui Dumnezeu ca noua Sa biserică să intre la nuntă, în baza aceloraşi condiţii, s-a năruit, până la nişte vremuri mai prielnice. Când păgânismul s-a strecurat în biserică, chiar în prezenţa apostolilor, care s-au luptat cu toată credinţa şi puterea împotriva acestuia, devenise evident că Dumnezeu nu mai putea opri ceea ce fusese pus sub pecetluire. Evenimentele ascunse înţelegerii evreilor şi a bisericii apostolilor, mai puţin lui Pavel, Petru şi Ioan, trebuiau zugrăvite prin noi simboluri în noi vedenii prin apostolul Ioan. În acest scop, devenea imperios necesar scrierea unei cărţi speciale care să fie, să reprezinte desigilarea cărţii lui Daniel, chiar dacă adevărata cunoştinţă a ei urma să fie căpătată doar la vremea sfârşitului, şi asta din cauza tainei fărădelegii. Aşa a apărut Apocalipsa.

Viitorul sumbru nu mai putea fi oprit, căci fusese declanşat prin necredinţa bisericii iudaice şi a apostaziei ce se profila la orizont în biserica apostolică. Nunta nu mai putea avea loc; o biserică fără pată sau zbârcitură, plină de slava Cerului de asemenea nu poate exista fără să intre la nuntă şi, ca atare, nu avea cum să mai aibă loc o grăbire a venirii zilei lui Isus, căci nu avea cine să o grăbească. Nu o poate face un singur om, nici doi şi nici zece, ci o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană", Efeseni 5,27, pentru că pur şi simplu aşa declară Scripturile.

Cartea Apocalipsa devenise o necesitate într-un asemenea context nedorit şi trist din cale afară. Ea avea să fie şi este în continuare manualul cuprinzător al profeţiilor cărţii profetice a lui Daniel, dar în formă nepecetluită, nesigilată. Apocalipsa reprezintă desigilarea cărţii lui Daniel. Observăm că această carte vine cam la şaizeci de ani de la respingerea definitivă de către evrei a lui Hristos, în persoana ucenicilor Săi. Ioan este păstrat în mod providenţial în viaţă tocmai în acest scop.

Şi astfel, ceea ce Dumnezeu a dorit să se împlinească, prin sigilarea cărţii lui Daniel, biserica a risipit prin neascultare şi apostazie. Ceea ce ar fi trebuit să fie grăbirea venirii zilei lui Hristos, printr-o biserică fără pată şi slăvită, s-a transformat într-o amânare lungă şi nedorită de către Cer, în care taina nelegiuirii a înlocuit taina lui Dumnezeu, iar astăzi aţipirea sau starea laodiceană fac imposibil un asemenea eveniment, căci cum ar putea nişte fecioare aţipite să grăbească ziua venirii lui Hristos de vreme ce dorm? Cum poţi grăbi ceva când starea ta este de inconştienţă, o stare a unuia care nu ştie ce se întâmplă, care nu are cum să deosebească urgenţa timpului de faţă?

Având în vedere că perioada timpului sfârşitului deja a început de multă vreme, timp introdus prin împlinirea celei mai lungi profeţii ca durată de timp, desigilate acum, a celor 2300 de zile profetice, înseamnă în mod indubitabil că grăbirea venirii zilei lui Hristos nu mai are cum să se întâmple, de vreme ce a avut loc desigilarea la "vremea sfârşitului", aşa cum ne spun Scripturile. Asta presupune că absolut toate evenimentele cuprinse în partea de timp numită "vremea sfârşitului" trebuie să se împlinească, ceea ce face imposibilă grăbirea zilei venirii lui Isus aşa cum a plănuit Dumnezeu! Această grăbire a venirii a doua oară a lui Hristos ar fi trebuit să se petreacă doar prin curmarea evenimentelor care s-au întâmplat deja şi care mai urmează să se întâmple. Aceste evenimente fuseseră pecetluite tocmai pentru ca să nu se împlinească niciodată, cu condiţia ca biserica să dorească să ajungă fără păcat, neprihănită, sfântă şi desăvârşită în Isus Hristos, Mirele ei divin.

Acum ne aflăm în timpul sfârşitului, iar trecutul trebuie că se va repeta în mod sigur. Pavel ne înştiinţează în a sa a doua epistolă către tesaloniceni că venirea Domnului nostru Isus Hristos va avea loc pe fondul lepădării de credinţă şi a descoperirii omului fărădelegii. Aceasta era avertizarea sa către tesaloniceni din timpul când a trăit, el înţelegând prin ajutor dumnezeiesc faptul că biserica apostolică nu va putea grăbi venirea zilei lui Hristos şi că toate evenimentele descrise de Daniel în cartea sa, care în timpul scrierii epistolei erau sigilate, vor avea loc cu siguranţă deplină. Profeţia din epistola sa are o împlinire parţială şi una deplină, asupra căreia vom insista în episodul următor.

Este foarte important să înţelegem timpul în care trăim precum şi profeţiile care îl vizează. Vom vedea că deşi prin "omul fărădelegii, fiul pierzării" se înţelege în mod corect ca fiind sistemul de religie falsă al acelor vremuri, caracteristic de altminteri papalităţii, totuşi în împlinirea deplină a profeţiei lui Pavel expresia "omul fărădelegii" capătă noi sensuri, noi valenţe, care lărgesc semnificaţie acesteia, adăugând un plus de valoare deosebit. Taina fărădelegii de odinioară sau altfel spus omul fărădelegii, căci sunt unul şi acelaşi lucru, este îmbrăcată sub altă denumire în împlinirea deplină a acestei uimitoare profeţii din 2Tesaloniceni 2,1-12. Alte profeţii extraordinare ne vor ajuta să înţelegem semnificaţia corectă a acestei frumoase profeţii în împlinirea ei deplină şi definitivă.

Efectul dogmei asupra minţii şi conştiinţei

În lumina celor afirmate până acum, aşa cum am văzut în ultimul studiu, este evident faptul că sunt două lucruri care sunt numite cu acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. Unul este biserica lui Dumnezeu, a cărei temelie este Isus Hristos, şi pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată, întrucât ea nu a căzut niciodată, iar celălalt este organizaţia religioasă care poartă numele tot de biserică, având pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest ultim caz, vorbim deja despre o instituţie, nu despre trupul lui Hristos. Această realitate, privitoare la aceste două lucruri diferite, nu poate fi contestată cu nici un chip.

Cartea Apocalipsei dă mărturie cu privire la acest adevăr. În cap. 2, 3 şi 6 ne este descoperit parcursul sau istoria bisericii după înălţarea lui Isus şi până la vremea sfârşitului, care începe cu anul 1798. O biserică plină de Duhul Sfânt, biserica apostolică, ajunge într-un timp extrem de scurt o putere ecleziastică şi totodată un despot. După 1260 de ani primeşte o rană de moarte printr-o altă putere pământească, ateismul francez. Apoi, Dumnezeu formează o mişcare, a aşteptătorilor, la jumătatea sec. al XIX-lea, o mişcare profetică întrucât ia naştere ca urmare a împlinirii unor profeţii extraordinare, aşa cum atestă cartea lui Daniel, în speţă Daniel 12,4-13. Dar, ceea ce ar fi trebuit să fie un triumf, s-a transformat într-o lungă perioadă de aşteptare, numită în Scripturi Laodicea sau aţipire, potrivit parabolei celor zece fecioare. Această stare de lucruri este premergătoare şi, în cele din urmă, va conduce la formarea icoanei fiarei, a numărului 666, şi implicit la distrugerea lumii, întrucât biserica în calitate de instituţie, adică organizaţia religioasă, împreună cu cealaltă instituţie, statul, precum şi cu popoarele cărora li se vor impune prin pedepse decretele ecleziastice, vor deveni o confederaţie care va încerca să controleze libertatea sub toate aspectele, dar îndeosebi conştiinţa fiecărui individ de pe Terra.

Aceasta este problema cea mai acută în jurul căreia au gravitat toate războaiele, căci a născut lupte, războaie şi vărsare de sânge. Cel mai puternic a urmărit totdeauna să stăpânească şi să supună pe cel mai slab. Dorinţa de a stăpâni este inerentă naturii omeneşti, căci păcatul a adus această stare de lucruri dezechilibrând raţionamentul lucid şi profund al omului care a ajuns de la neprihănire la păcat. Fără prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, în minte, omul nu se poate controla, nu este stăpânul său, deci nu se poate stăpâni, şi, ca atare, caută permanent când se iveşte orice ocazie în acest sens locul cel mai de frunte, locul de unde să poată stăpâni, unde să-şi poată etala mândria şi tot ce e mai rău în natura omenească. Dorinţa de supremaţie este ţinta celor puternici. 

Trebuie să fim cu băgare de seamă, căci de la căderea bisericii apostolice şi până la făurirea icoanei fiarei Scripturile adevărului ne vorbesc doar despre biserica în calitate de instituţie omenească, de putere pământească, dar niciodată despre biserica lui Hristos ca trup al Său, slăvită şi fără pată. În această lungă perioadă nu a existat un corp de oameni undeva pe pământ despre care Scripturile să declare că sunt mireasa lui Hristos în sens real, o fecioară fără nici un păcat şi plină de toată plinătatea Dumnezeirii şi a slavei marelui nostru Salvator, Isus Hristos! Dacă ar fi existat, atunci nu aş mai fi avut cum să scriu acest studiu, fiindcă am fi fost de mult în cer. 

Totodată, Sfintele Scripturi vorbesc şi despre această biserică fabuloasă, singura din istoria omenirii care va fi oglindirea slavei lui Dumnezeu, o biserică "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor... slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Cântarea cântărilor, 6.10; Efeseni 5,27. Această biserică se va forma începând cu marea avertizare mondială, când icoana fiarei începe să prindă chip, şi va deveni cei 144.000 la judecata de cercetare a ei, atunci când aproape se încheie timpul de probă sau de har, cu puţin înainte de începerea căderii celor şapte plăgi. Despre această realitate incontestabilă ne vorbeşte Apocalipsa în paginile ei inspirate. 

Până la ivirea acestei biserici minunate, susţinută de puterea Duhului Sfânt, toţi creştini cred că biserica din care fac parte este biserica lui Hristos, altminteri nu ar avea nici un rost să fie membri ai acelei biserici şi să o mai şi frecventeze. Prin urmare, biserica înseamnă cultul religios unde te-ai născut sau ai aderat. Dacă se întâmplă să ajungi membrul altui cult sau organizaţii religioase, atunci se cheamă că eşti rătăcit, chiar un trădător. În opinia multora pe care i-ai părăsit e puţin probabil că poţi fi mântuit în altă organizaţie, întrucât orizontul cunoaşterii lor nu depăşeşte învăţătura şi dogma bisericii respective, pe care în mod incredibil o asociază cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei! 

Întrebarea este: Cum e posibil ca creştinii să se numească fraţi, şi totuşi să fie atât de despărţiţi în învăţătură, în caracter şi chiar în spirit? Este Dumnezeu împărţit? Scripturile declară fără echivoc că "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efeseni 4,5), şi asta pentru că există "un singur Duh", (Efeseni 4,4). În virtutea acestui adevăr imbatabil, atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel că, urmare a faptului că există un singur Dumnezeu, un singur Domn şi un singur Duh Sfânt, este de-a dreptul logic şi indubitabil să existe "un singur trup, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Efeseni 1,23. Cu toate acestea, realitatea de pe pământ atestă tocmai contrariul. În mod cert, problema nu este la Dumnezeu, din moment ce este neschimbător şi infailibil.

Ce stă la temelia împărţirii bisericii în atâtea culte sau organizaţii religioase? Împărţirea creştinismului în atâtea biserici religioase rezidă în înseşi învăţăturile lui. Fiecare biserică are propria ei învăţătură; pot exista asemănări multe între ele, cu toate acestea sunt diferite, întrucât linia de gândire adoptată este de neschimbat şi este proprie fiecărei organizaţii bisericeşti. Este adânc înrădăcinată în fiinţa şi în conştiinţele tuturor credincioşilor care aparţin bisericii respective. Acest fapt în sine subliniază identitatea lor, fără de care nu există raţiune de a mai exista! De pildă, numai închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă biserica ortodoxă ar renunţa în totalitate la tradiţie. Ea nu ar mai putea exista, fiindcă nu mai are fundamentul care-i oferă identitatea pe care o are, susţinută prin învăţăturile tradiţiei. Dar, ce s-a întâmpla dacă biserica catolică ar renunţa la toate învăţăturile papale? Cum ar mai fi biserica catolică o mare şi influentă instituţie fără papă şi sistemul papal? Ea pur şi simplu nu ar mai exista, deoarece nu-şi mai poate justifica existenţa; şi-ar pierde identitatea.

Din fericire, tot Scripturile ne edifică în privinţa acestui aspect deosebit de delicat, legat de dogmă. Prin definiţie, dogma înseamnă o învăţătură religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei, care nu poată fi supusă criticii şi nici îngăduit să se discute asupra ei. Aceasta este definiţia DEX. Poate că unii credincioşi nu vor fi de acord cu această definiţie, totuşi ea reflectă întocmai realitatea. Verbal, în biserică, prin vocile autoritare, lucrurile stau altfel când vine vorba despre explicaţia termenului "dogmă", dar din punct de vedere practic adevărul este întocmai cel despre care vorbeşte dicţionarul. Adevărul e că ceea ce-i leagă pe credincioşi de biserică şi biserica de ei, căci altfel ea n-ar exista şi nici n-ar avea nume şi identitate, este dogma sau învăţătura religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei!

Se crede despre dogmă că ar fi învăţătura Scripturilor, chiar învăţătura lui Hristos. Dar, la dogmă s-a ajuns doar prin căderea bisericii de la cele sfinte şi îndepărtarea ei de învăţătura sănătoasă şi de dorit a Evangheliei lui Isus Hristos cel răstignit şi înviat. Când învăţătura, de altminteri simplă şi curată, a Evangheliei a ajuns un lucru de rutină, atunci a fost adusă în biserică filozofia şi învăţăturile false păgâne. Aşa a căzut biserica apostolică, luând naştere peste timp dogma sau ceea ce se numeşte teologia Scripturilor, adică învăţătura prin interpretarea pe care părinţii bisericeşti, alţi învăţaţi şi mai apoi teologii au dat-o Scripturilor, considerând că aşa ar trebui înţelese. Să ascultăm, aşadar, ce ne spune Inspiraţia divină:

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofisticării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Amestecul dintre învăţăturile Evangheliei şi învăţăturile false a condus la diferenţe de opinie, căci nici cu are cum să fie altfel într-o astfel de conjunctură. Basmele acelea plăcute şi meşteşugit alcătuite, ca să semene cu învăţătura simplă şi clară a lui Hristos, aveau să pună bazele dogmei. Cu cât oamenii învăţaţi încercau să explice mai mult pe Dumnezeu, cu atât se îndepărtau mai mult de El. Dogma religioasă este doar o învăţătură omenească despre Dumnezeu, Isus Hristos şi Evanghelia Sa, dar nu poate fi niciodată puterea de viaţă a Duhului Sfânt şi a Evangheliei veşnice, pentru mântuirea fiecăruia care crede, căci dogma nu este putere, ci doar teorie. Este adevărat că oamenii religioşi sunt învăţaţi să devină morali şi spirituali. Morali poate că ajung, dar cum e posibil să devină spirituali câtă vreme dogmei îi lipseşte puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt? 

Ceea ce uneşte inimile credincioşilor, astfel ei ajungând un singur trup, al lui Hristos Isus, sunt doar dragostea lui Dumnezeu şi păstrarea unirii Duhului, prin legătura păcii. Vezi Efeseni 4,3. 

Dar, care este efectul mortal al dogmei, al învăţăturilor omeneşti despre Dumnezeu? Conform Inspiraţiei divine, efectul este îndoiala, nedumerirea şi, ceea ce este cel mai grav şi dăunător lucru pentru suflet, necredinţa! Scripturile adevărului numesc toate învăţăturile religioase de felul acesta drept vinul Babilonului cel mare! Babilonul cel mare este un mastodont religios, nu civil sau de altă natură. Ceea ce-l face să fie astfel sunt tocmai învăţăturile pe care se bazează şi care sunt propria lui, sau mai degrabă ei, căci este vorba despre biserica creştină în general, dogmă. Problema gravă este că din acest vin se împărtăşesc toţi locuitorii lumii şi toţi conducătorii lumii. Prin urmare, trebuie că principiile şi spiritul acestui vin se găsesc şi în politică şi în orice afacere omenească, altfel nu ar fi avut sens să se pomenească despre împăraţii pământului, căci ei sunt reprezentanţii guvernării civile, şi despre locuitorii lumii.

     "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<... Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<... El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!<" Apocalipsa 17,1.2; 14,8; 18,2.3.12-17.

Un alt efect rău al dogmei asupra minţii este că ea creează o mare şi profundă confuzie. De pildă, ucenicii lui Hristos nu reuşeau cu nici un chip să priceapă că Isus trebuia să moară, potrivit Scripturilor Vechiului Testament. Nu înţelegeau deloc natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu. Asta pentru că fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor, adică dogma sau tradiţia iudaică, interpretările pe care ei le dădeau Scripturilor, ca fiind vocea lui Dumnezeu. Erau efectiv înlănţuiţi cu aceste învăţături, care aveau o putere atât de mare asupra felului lor de a gândi şi de a pricepe, încât nu au fost în stare să conştientizeze şi să înţeleagă faptul că Isus, despre care credeau că este Mesia, trebuie să moară, ca jertfă pentru păcatele omenirii. Se considera că biserica iudaică este singura biserică adevărată a lui Dumnezeu, păgânii, bolnavii, vameşii şi prostituatele, samaritenii nu puteau fi mântuiţi, nu aveau acces în cer.

     ">Mai am să vă spun multe lucruri<, a continuat El, >dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.< Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. şi lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. >Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.<" Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par.  31.

În cadrul organizaţiei religioase, religia este o chestiune de autoritate, fiindcă tocmai dogma îi conferă o astfel de aureolă. Cărturarii sau învăţaţii, preoţii şi rabinii trebuiau crezuţi orbeşte, fără nici un pic de îndoială, în acest fel fiind încălcat dreptul omului ca om de a gândi pentru sine, mai ales în probleme religioase. Este planul lui Satana să lege mintea omului de altă minte omenească, ca să se creeze o dependenţă de om şi să se producă o mare confuzie, aşa încât la auzirea adevărului printr-un trimis al lui Dumnezeu, adevărul să nu poată fi recunoscut, nici primit. Aşa s-a întâmplat cu biserica după căderea ei şi până astăzi. În biserica iudaică, şi mai apoi în biserica ce a devenit papalitatea, dreptul de a gândi îl aveau doar clasele de sus. Doar cei care se aflau sus aveau dreptul de a gândi, de a hotărî şi de a stăpâni mulţimea enoriaşilor. Totul se făcea prin influenţă, bogăţie şi educaţie prin dogmă! Să luăm seama la cuvântul inspirat: 

     "În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 16.

De vreme ce organizaţia religioasă ajunge să emită pretenţia că este învestită cu autoritatea lui Dumnezeu, deşi este organizată în felul guvernării civile, atunci şi felul în care se comportă trebuie să fie asemănător puterilor pământeşti, care, spre deosebire de biserică, chiar au dreptul să stăpânească peste poporul care le dă credit prin vot! Biserica nu a fost chemată niciodată să stăpânească conştiinţele oamenilor şi să le prescrie prin dogme ce să creadă şi cum să se comporte. Când ea încearcă să facă lucrul acesta, atunci dreptul omului de a gândi pentru sine este încălcat. Oamenii care se supun orbeşte şi devin bigoţi, ajung neîndoios umbrele celor de care ascultă. Sunt chipul şi asemănarea omului păcătos şi îngâmfat. 

Sper ca următoarele cuvinte să vorbească pentru mintea celor oneşti în adâncul sufletului lor, căci prin ele este descoperită starea de spirit din interiorul oricărei biserici în care dogma este litera de lege.

     "Spunem cu hotărâre, că fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie legat de izvorul oricărei lumini şi puteri, că nu trebuie să umble în umbra nici unui om, deoarece trebuie să fie legat de Hristos şi nu trebuie să-şi lege inima de nici o fiinţă omenească, şi nu trebuie să lase omul să gândească pentru el. El nu-şi atinge scopul în societate sau în lume dacă acceptă pur şi simplu ceea ce a spus tatăl lui sau ceea ce a făcut tatăl lui, ori vreun om mare şi bun din generaţiile trecute, pierzându-şi identitatea în aceştia. Unii dintre cei ce cred că predică Evanghelia, predică ideile altor oameni. Într-un anumit fel, aceştia au ajuns la concluzia că nu face parte din chemarea sau datoria lucrătorului să gândească profund şi cu rugăciune. El trebuie să accepte ceea ce l-au învăţat alţii, fără să se remarce prin individualitatea lui. Doctrina aceasta, învăţată de către biserica Romei, înseamnă totală dependenţă de lideri. Conştiinţa individului nu mai este a lui însuşi. Judecata trebuie că e controlată de ideile altor oameni. Inteligenţa lui nu se dezvoltă mai mult decât a celor ce sunt conducători." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par 25.

Aşadar, când religia devine o problemă de autoritate, atunci oamenii ajung să depindă de oameni, dându-se credit învăţăturilor care înalţă acel tip de religie prin care este definit şi prin care se conferă identitate oricărui corp religios caracterizat de acest gen de religie. În schimb, adevărul Scripturilor, prin care este înălţat Hristos, primit în inimă, edifică mintea, îi conferă un maximum de echilibru, oferă libertate deplină conştiinţei şi dezvoltării unui caracter robust fundamentat pe principiile pline de viaţă ale adevărului. Noi răspundem pentru sufletul nostru numai înaintea lui Dumnezeu; între noi şi Dumnezeu nu trebuie să stea nimeni şi nimic. "Nu trebuie să existe nici o autoritate izvorâtă din minţile omeneşti care să se interpună cât de puţin între el (omul lui Dumnezeu) şi autoritatea lui Dumnezeu, pentru a conduce, a călăuzi şi a dicta." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par. 26.

     "În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a urma propriile convingeri. >Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.< Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, >fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui<. (Romani 14,12.5.) În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 20.