Zămislirea lui Hristos şi calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou

     "Îngerul i-a răspuns: >Duhul Sfânt se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<." Luca 1,35.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fără discuţie o taină insondabilă. Numai înţelepciunea divină putea produce un astfel de miracol. Cu toate acestea, Dumnezeu a descoperit destule splendori ale Evangheliei referitoare la această taină, despre care Pavel a dorit să scrie sub inspiraţie divină. "Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,1-3.

Potrivit lui Pavel, această taină poate şi trebuie să fie cunoscută de toţi credincioşii adevăraţi. De înţelegerea ei corectă depinde în mare măsură înţelegerea învăţăturii biblice despre desăvârşire. Hristosul propovăduit prin intermediul acestei taine este Hristosul Domnului, Fiul lui Dumnezeu care a venit să ne mântuiască în trup omenesc. Întruparea Sa descoperă formidabilul fapt că orice om venit în această lume poate trăi şi birui aşa cum a trăit şi a biruit Hristos. El a venit să ne dea putere să biruim orice păcat şi orice ispită, şi să arătăm slava lui Dumnezeu în trupuri muritoare, slabe, degenerate şi păcătoase. "Căci Dumnezeu, care a zis: >Să lumineze lumina din întuneric<, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi." 2Corinteni 4,6.7.

Dar, deşi aceasta este învăţătura sănătoasă a Evangheliei descoperită în taina evlaviei, totuşi doctrina care predomină în lumea creştină este că Hristos a venit cu un trup omenesc diferit de al nostru, fiindcă pe nici o altă cale posibilă El nu putea fi biruitor, căci dacă ar fi avut un trup degenerat ca al nostru, atunci ar fi trebuit să fie părtaş la păcatul acestuia.

Ideea este că, potrivit acestei învăţături omeneşti, Hristos a fost diferit de noi, indiferent cât, în ce priveşte trupul omenesc. Numai pe baza acestui fapt, se argumentează, a fost posibilă trăirea unei vieţi desăvârşite, fără păcat din partea lui Isus. Adevărul este că întruparea lui Hristos în lumea păcatului reprezintă taina lui Dumnezeu Tatăl, care a ţinut neapărat ca Fiul Său să fie Dumnezeu cu noi. Înţeleasă corect această taină, ne permite să pricepem că desăvârşirea este idealul lui Dumnezeu pentru orice om născut din nou, cu un trup păcătos şi slab, care doreşte să-l cunoască.

Hristos a deschis un drum pe care poate să meargă orice om sprijinit de puterea Duhului Sfânt şi de exercitarea unei credinţe vii în Acela care nu poate greşi niciodată. Depinde, însă, foarte mult cum înţelegem taina lui Dumnezeu. Chiar dacă este o taină, ea este una descoperită, şi cuprinde atât de multe lucruri, încât limbajul omenesc este prea slab ca să le descrie. Cu toate acestea, vom face o incursiune în această taină magnifică, până spre miezul ei. Cuvintele din versetul de debut al acestui studiu ne introduc în cea mai tainică şi profundă lucrare a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, şi ne arată ce rol a avut în zămislirea Fiului lui Dumnezeu, care, după cum vom vedea, va obţine calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens cu totul nou!

Adevărul este că de înţelegerea corectă a zămislirii şi a naşterii Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc depinde în mare măsură toate celelalte învăţături ale Evangheliei, căci întruparea este puntea care ne ajută să înţelegem mai departe viaţa şi răstignirea Mântuitorului. Mai întâi, trebuie să înţelegem că mântuirea omului păcătos era o necesitate numai prin singura alternativă care o putea aduce la stadiul de realitate obiectivă, şi anume întruparea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, adică a Fiului lui Dumnezeu. În al doilea rând, întruparea trebuia să presupună literalmente şi în mod necesar ca Fiul lui Dumnezeu să devină şi să fie integral, pentru totdeauna, Dumnezeu cu noi. Iar ca să fie Dumnezeu cu noi trebuia să fie om adevărat şi deplin cu tot ceea ce implică termenul respectiv.

Asta înseamnă că în natura Lui umană Hristos trebuia să fie deopotrivă sau identic din punct de vedere biologic, emoţional, sentimental şi psihic cu orice trup omenesc care se naşte pe acest pământ. El trebuia să intre în lumea noastră exact aşa cum intră orice copil din punct de vedere al structurii corpului omenesc şi cu tot ceea ce implică lucrarea legii eredităţii generaţie de generaţie. Cu toate acestea, El nu putea fi şi nici nu a fost doar un simplu om, ca mine şi ca tine, ci a fost Dumnezeu îmbrăcat în carnea şi sângele noastre degenerate de păcat, deci decăzute, slabe şi muritoare. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei a fost actul creator al Duhului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu nu se putea naşte niciodată prin acţiunea combinată dintre un bărbat şi o femeie, întrucât produsul zămislit în acest caz ar fi fost doar un om şi nimic mai mult.

Salvarea sau mântuirea noastră o putea face doar Dumnezeu întrupat sau îmbrăcat în carne. Ca să capete în mod deplin carnea şi sângele nostru trebuia să intre în lumea noastră pe aceeaşi cale cum intră orice copil născut, adică prin zămislire într-un uter şi, deci, printr-o naştere reală. Numai în acest fel putea deveni carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Or, pentru a ajunge embrion în uterul unei femei erau necesare, mai întâi, bunăvoinţa unei femei care să fie dispusă, deci nesilită, să poarte pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, şi apoi lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt prin care a produs o viaţă în stadiul embrionar în care trebuiau să fie combinate în mod tainic două naturi distincte, fiecare cu individualitatea ei: natura divină sau Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, proprietatea Lui veşnică, şi natura umană specifică omului păcătos, pe care a căpătat-o de la Maria, mama Lui biologică.

Natura divină a Fiului lui Dumnezeu era deci proprietatea Sa din veşnicie, căci nici una dintre Persoanele Dumnezeirii nu se poate dezbrăca de propria natură divină. Acest lucru este imposibil. Această natură divină trebuia îmbrăcată în carnea şi sângele nostru. Singura posibilitate era ca Hristos să devină embrion, căci numai pe această cale putea fi făcut părtaş naturii omeneşti şi născut în chip de om real, exact ca unul dintre noi. Cu toate acestea, Isus nu şi-a pierdut Dumnezeirea, ci doar a acceptat de bunăvoie să îi confere, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, Tovarăşul Său de lucru în toată opera creaţiei universale, o altă formă şi înfăţişare pentru totdeauna, aceea de om adevărat în absolut toate privinţele.

     "Natura omenească nu a luat locul celei divine şi nici natura divină nu a luat locul celei omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Cele două expresii "omenesc" şi "divin" erau în Hristos una în mod inseparabil şi strâns legate, şi totuşi ele aveau o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, totuşi Dumnezeirea era încă proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută câtă vreme rămânea ferm credincios loialităţii Sale." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1130.

Acum, lucrarea tainică sau "umbrirea" Duhului Sfânt, ca să folosesc expresia biblică în acest sens, nu a însemnat sub nici o formă faptul că Duhul Sfânt ar fi ferit natura umană biologică a Fiului lui Dumnezeu, cea care urma să-i îmbrace divinitatea, de consecinţele acţiunii legii eredităţii, adică de tot ceea ce primesc copiii prin linia genealogică, de la zămislire până la formarea lor ca făt şi viitori nou-născuţi. Dumnezeu nu apelează la tertipuri sau artificii pentru a-l pune pe Fiul Său într-o postură la care oamenii nu au cum să ajungă, prin naştere, niciodată. Adică, Tatăl, prin Duhul Sfânt, nu a intervenit pe nici o cale, astfel încât natura umană care urma să fie ţesută în pântecele Mariei pentru îmbrăcarea divinităţii Fiului lui Dumnezeu, să nu primească rezultatele acţiunii legii eredităţii, adică tot ceea ce implică rezultatele eredităţii în cazul naturii omeneşti pe un pământ blestemat de păcat!

Dimpotrivă, Isus s-a supus şi a acceptat tot ceea ce implica ereditatea căpătată de Maria, prin strămoşii ei. "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Este o realitate, deci, că natura omenească a lui Isus a fost identică, deopotrivă cu a noastră din toate punctele de vedere, dar mai puţin din punct de vedere spiritual. Aşa ne învaţă Scripturile. "Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul... Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,14.17.18.

El a venit la cei păcătoşi ca să-i mântuiască, ceea ce înseamnă că natura umană pe care avea să o îmbrace nu avea cum să fie diferită nicicum faţă de cea a muritorilor nevoiaşi pe care dorea atât de mult să-i salveze. Dacă Isus ar fi venit în trupul lui Adam înainte ca acesta să păcătuiască, adică într-un trup sfânt şi păcătos, atunci cum ar fi putut El să fie ispitit în toate privinţele şi în tot ceea ce a suferit, câtă vreme se ştie că Adam nu cunoştea suferinţa, ca să poată fi ispitit şi să cedeze? Un trup uman sfânt, nedegenerat sau slăbit de păcat, desăvârşit nu poate cunoaşte durerea, suferinţa şi nici măcar moartea. Mai mult decât atât, nu poate simţi tot ceea ce simte la propriu şi în mod real tot ceea ce implică încercările, ispitele şi durerile omului păcătos!

Fiul lui Dumnezeu a consimţit din veşnicie să fie una cu fiinţele păcătoase, să devină unul dintre ele în mod real, fără să abată sau să reţină în vreun fel consecinţele legii eredităţii cu tot ceea ce implică acest lucru. Demonstraţia de a trăi fără păcat şi desăvârşit, Isus trebuia să o dea doar în acelaşi trup şi în aceeaşi natură păcătoasă specifică în toate privinţele făpturilor căzute în păcat. Orice altă demonstraţie nu ar fi dovedit absolut nimic, ar fi fost doar un teatru ieftin, un circ penibil menit să inducă în eroare minţile inteligente necăzute în păcat. Ar fi fost pur şi simplu o batjocură şi o ofensă adusă Sieşi, ca Persoană divină nemuritoare! Or, Dumnezeu nu poate fi împotriva Lui însuşi şi nici nu şi-a propus să calce în picioare darul inteligenţei.

Acum, faptul că Isus a îmbrăcat un trup omenesc păcătos, adică degenerat de păcat, decăzut, slab şi muritor nu făcea din El un păcătos, fiindcă El nu a moştenit, nu a primit prin naştere sau nu a fost făcut părtaş de natura spirituală rea şi păcătoasă pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi! Natura Lui spirituală era propria Lui natură divină sau Dumnezeirea Lui. Din moment ce era proprietatea Sa şi de vreme ce pe aceasta urma să o îmbrace cu o natură umană decăzută, păcătoasă şi muritoare, atunci El nu avea cum să fie părtaş la natura spirituală pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi, şi al cărei tată este însuşi diavolul.

Unirea dintre un bărbat şi o femeie conduce la zămislirea unei făpturi omeneşti, care se va bucura de aceeaşi natură biologică asemenea ambilor părinţi, adică o natură umană decăzută, slabă, degenerată şi muritoare, pe care şi Isus a avut-o, dar şi de aceeaşi natură spirituală rea pe care toţi am primit-o de la Adam cel căzut în păcat, şi pe care Isus nu a avut-o prin naştere. Isus a fost diferit de noi doar în ce priveşte natura spirituală interioară, care locuieşte în trupul omenesc păcătos, şi nu în ce priveşte natura umană, care-i doar vasul în care poate locui binele sau răul! La rândul nostru, noi putem fi ca Hristos doar atunci când căpătăm prin naşterea din nou caracterul Lui sau natura Lui divină, lucru care nu schimbă sub nici o formă calitatea naturii noastre omeneşti, ea rămânând mai departe păcătoasă, adică degenerată din cauza păcatului, slabă, decăzută şi muritoare.

Când un copil se naşte pe calea pe care o cunoaştem, atunci el primeşte şi o natură spirituală care va sta la baza formării viitorului caracter. Această natură spirituală este însuşi eul lui Satana, spiritul lui vrăjmaş împotriva lui Dumnezeu, împreună cu toate înclinaţiile păcătoase ce ţin strict de această vrăjmăşie, aşa cum o numeşte Pavel în Romani 8,7. Prin înclinaţii păcătoase trebuie să înţelegem, preamărirea eului, extravaganţa, mândria, etc. Aceste înclinaţii mortale, ce nu pot fi stăpânite cu nici un chip de nici o minte umană, nu trebuie confundate cu înclinaţiile sau tendinţele naturale proprii naturii omeneşti slăbite tocmai din cauza acestei vrăjmăşii pe care am primit-o toţi de la Adam, desigur ereditar. Ea este o moştenire de care nu scapă nimeni, cu excepţia lui Hristos, căci Tatăl Lui spiritual era chiar Dumnezeul cerului! Înclinaţiile naturale proprii naturii omeneşti sunt reunite sub forma apetitului, afecţiunilor şi poftelor sau dorinţelor care toate trag înspre păcat, mai degrabă decât înspre neprihănire. Ele nu sunt păcătoase şi nu sunt smulse din caracterul omului prin naşterea din nou, căci altfel ne-am pierde şi individualitatea şi viaţa!

Aşadar, aceste înclinaţii naturale sau fireşti nu sunt păcătoase, ci doar trag înspre păcat, asemenea unui magnet care atrage pilitura de fier. Aceste înclinaţii pot fi şi trebuie să fie controlate de o minte renăscută, de o voinţă supusă lui Hristos. Acest lucru îl poate face doar omul născut din nou. Vrăjmăşia interioară este forţa păcatului îmbibată cu spiritul lui Satana, un spirit de neascultare ce nu se supune şi nici nu poate fi supus de Dumnezeu, prin adevăr şi iubire. Această forţă a devenit moştenirea fiecărui urmaş al lui Adam, cel căzut în păcat. "Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în fiecare experienţă umană. Există în natura omului o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor din exterior, omul nu-i poate rezista." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Neprihănirea lui Adam, reprezentată foarte bine prin haina de lumină dăruită de Isus în momentul aducerii lui la viaţă, a fost pierdută prin neascultare, astfel spiritul ascultării şi încrederii binevoitoare faţă de un Tată iubitor, a devenit prin pierdere un spirit acut de neascultare păcătoasă, încăpăţânare şi lipsă de încredere. Aşadar, singura moştenire a copiilor este fără doar şi poate păcatul, această forţă, această vrăjmăşie extraordinară care ne ţine în sclavie ca un tiran nemilos şi de care scăpăm doar printr-o moarte spirituală şi o înviere la o nouă viaţă în Isus Hristos. Moartea este spirituală fiindcă vrăjmăşia este de natură spirituală, dar este o moarte reală, asemănătoare cu cea fizică, doar că ne naştem spiritual în împărăţia lui Dumnezeu şi devenim fiii Săi prin naştere, nu numai prin creaţie.

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a separat de Dumnezeu. Isus şi-a dat viaţa pentru ca să poată reface legăturile sfărâmate cu Dumnezeu. Dacă ne raportăm la primul Adam, oamenii nu primesc de la el decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Responsabilitate pentru interese veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi sfărâmată, par. 1.

Aceasta este moştenirea noastră: păcatul care aduce vinovăţie şi condamnare la moarte încă de la naştere. Dar, ceea ce aduce vinovăţia şi moartea noastră este păcatul sub forma vrăjmăşiei, care este o natură spirituală cu care ne naştem, şi nu trupul nostru, carnea şi sângele noastre degradate şi păcătoase, sau natura noastră omenească predispusă păcatului şi foarte uşor de ispitit. Aşadar, omul are o componentă spirituală şi una fizică. Cea spirituală este o entitate prezentă în componenta fizică, adică în natura omenească reprezentată foarte bine prin trupul biologic. Aceasta este imaginea corectă şi biblică a omului păcătos. Vezi Romani 6, 7 şi 8.

Lucrarea Duhului Sfânt în zămislirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc a vizat în primul rând componenta spirituală, căci oricine se naşte din Duhul, se naşte curat din punct de vedere spiritual. De aceea, copiii lui Dumnezeu născuţi din nou sunt curaţi moral şi spiritual. A vizat şi componenta fizică în sensul unirii tainice a divinităţii Fiului lui Dumnezeu cu ovulul de natură strict umană ce i-a aparţinut Mariei şi prin care a putut căpăta astfel o natură omenească supusă întru totul legii eredităţii. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege." Galateni 4.4. "Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 1,3.4. Duhul Sfânt nu a întreprins nimic în cazul naturii umane a lui Hristos, prin care să oprească rezultatele acţiunii legii eredităţii, care a lucrat în toţi stră-stră-strămoşii lui Isus. Asta fiindcă o natură umană degenerată de păcat din cauza eredităţii, slabă, muritoare şi plină de înclinaţii naturale spre păcat, nu poate face din Fiul lui Dumnezeu un păcătos, de vreme ce el nu a moştenit vrăjmăşia, adică spiritul lui Satana, căci Tatăl spiritual al naşterii Sale în condiţia de om adevărat a fost Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii!

Cineva născut prin lucrarea miraculoasă şi atotputernică a Duhului Sfânt, fie Fiul lui Dumnezeu, fie omul păcătos, nu poate primi decât o natură spirituală pe potriva curăţiei, sfinţeniei şi desăvârşirii lui Dumnezeu, în pofida unei naturi omeneşti căpătate ereditar de la părinţi, natură în care se găsesc marile consecinţe ale acţiunii legii eredităţii manifestate prin degenerarea lucrată de păcat prin diverse infirmităţi, slăbiciuni, oboseală, foame, sete, şi diverse alte nevoi specifice naturii omeneşti. Reţinem că natura omenească păcătoasă nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, ci vrăjmăşia lăuntrică de care trebuie să scăpăm prin actul naşterii din nou. Hristos a căpătat de la Maria o natură umană specifică tuturor oamenilor, cu toate înclinaţiile naturale spre păcat, ca să poată fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, o natură care nu l-a făcut păcătos din naştere, fiindcă natura umană nu este păcatul sau vrăjmăşia, ci doar un trup slab în care se găseşte o natură spirituală.

În templul trupului Său se întâlneau deopotrivă divinitatea Sa curată, sfântă şi desăvârşită, şi natura omenească slabă, degenerată, păcătoasă, decăzută şi muritoare, cu toate tendinţele naturale, fireşti spre păcat, căci altfel cum ar fi putut Satana să-l ispitească pe Hristos? Satana ştia că în natura Lui divină, chiar în Dumnezeirea Sa, Hristos divinul nu avea cum să fie ispitit, din moment ce Scripturile declară că: "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Natura divină nu poate fi asaltată de ispite şi este mai presus de orice manifestare a păcatului, a durerii şi suferinţei. Ea nu poate fi îngenuncheată niciodată, căci este de-a dreptul o imposibilitate. Prin urmare, Satana l-a ispitit pe Isus omul în natura Lui omenească degradată prin lucrările păcatului generaţii la rând, slabă şi neputincioasă în lupta cu forţele iadului, fără credinţa şi încrederea deplină într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten veşnic şi statornic.

Deci, Isus a primit prin zămislirea Sa în pântecele Mariei propria Sa natură divină, veşnică, neîmprumutată şi nederivată, proprietatea Sa din totdeauna, prin "umbrirea" Duhului Sfânt, şi o natură omenească supusă legii eredităţii, predispusă la orice tip de păcat şi ispită, din afară şi din înăuntru, prin Maria. Isus Hristos a fost opera combinată dintre lucrarea Duhului Sfânt şi om, Maria în cazul nostru, care a primit cu mare bucurie vestea adusă de însuşi Moise-Gabriel. În natura Sa divină sau în divinitatea Sa, Hristos era desăvârşit, fără păcat, dar în natura Lui omenească Isus era slab, muritor, un om care trebuia să îşi supună pasiunile sau dorinţele, afecţiunile şi apetitul unui trup uman degradat şi păcătos printr-o ascultare permanentă, continuă faţă de Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi.

     "Natura Lui spirituală era liberă de orice întinăciune a păcatului." The Signs of the Times, 9 decembrie 1897.

Trebuie să facem o deosebire categorică între natura omenească predispusă păcatului sau cu înclinaţii spre păcat, şi păcatul ca atare, care este vrăjmăşie cu Dumnezeu, ce nu poate fi supus nici de către Tatăl din ceruri. Trupul uman păcătos nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, dar vrăjmăşia din el, adică eul lui Satana, da, ne condamnă direct la moarte veşnică. Hristos nu s-a întinat pentru că a luat asupra Sa natura umană degenerată şi păcătoasă! El era curat din punct de vedere spiritual şi a menţinut această curăţie toată viaţa Sa pământească. A gândit ca un om şi a acţionat ca un om. Nu s-a folosit de puterea Sa nemărginită, fiindcă pe aceasta o predase în grija Tatălui din cer. El a fost exemplul de om aşa cum trebuie să fie fiecare dintre noi, obţinând biruinţa asupra ispitelor şi puterii păcatului într-un trup omenesc decăzut, slab, păcătos şi muritor, exact ca al tău şi ca al meu, fără nici un fel de diferenţă din punct de vedere biologic, emoţional sau sentimental, dar diferit în ce priveşte natura spirituală, prin care era sfinţit vasul de lut, corpul uman.

Aşa cum şekina sau prezenţa reală a lui Dumnezeu locuia într-un cort făcut de mâini omeneşti, din materiale păcătoase provenite din ţara Egiptului, fără ca acea construcţie să întineze prezenţa Dumnezeirii, tot astfel a locuit divinitatea în natura umană a lui Isus, fără ca cea din urmă să o întineze. Dimpotrivă, în ambele cazuri divinitatea sfinţea cortul întâlnirii şi în aceeaşi măsură şi templul corpului omenesc, pentru care cortul acela era doar o reprezentare.

În întruparea lui Hristos mai este ceva demn de toată admiraţia şi de o profunzime fără egal. Prin întruparea Sa, Hristos a devenit într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu. Poate părea uimitor pentru unii, dar chiar aşa s-a întâmplat.

     "Domnul Hristos le-a adus oamenilor puterea de a birui. El a venit în lumea aceasta în chip omenesc pentru a trăi ca om între oameni. El a preluat slăbiciunile naturii omeneşti pentru a fi pus la încercare. În natura Sa omenească, Hristos a fost părtaş al naturii divine. Prin întruparea Sa, El a câştigat într-un sens nou titlul de Fiul lui Dumnezeu. Îngerul i-a spus Mariei: >Puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<. Luca 1,35. În timp ce era Fiul unei făpturi omeneşti, El a ajuns Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. În felul acesta, El a trăit în lumea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu, şi totuşi aliat prin naştere cu neamul omenesc." Solii alese, vol. 1, cap. Hristos, singura noastră nădejde, par. 2.

În planul mântuirii, Isus trebuia să devină prin întruparea Sa Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. Ce înseamnă acest lucru? Dacă Hristosul Domnului a ajuns prin întrupare, aici pe pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, atunci trebuie că El, în cer, trebuie să fi fost deja Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Fără a face nici un fel de speculaţii, chiar aşa stau lucrurile. Ar fi ilogic să afirmi că Isus ajunge sau devine prin întrupare Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, dacă în cer n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Un sens nou nu poate fi nou nicicum decât în raport cu un sens vechi, decât cu un alt sens care era înaintea lui. Acum, dacă Isus devine într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, şi dacă întruparea Lui presupune ca un fapt real şi istoric naşterea din fecioară, atunci înseamnă că Isus trebuie să fi fost în cer Fiul lui Dumnezeu tot prin naştere!

Scripturile afirmă cu putere faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu sau începutul creaţiei, nu ca făptură creată ci ca Fiul lui Dumnezeu. Cea mai clară referinţă, printre altele, este în Evrei: "Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut<? Şi iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu<? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: >Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu<." Evrei 1,5.6 (Al doilea verset potrivit Bibliei Ortodoxe Române)

În plan ceresc, Tatăl declară că Fiul este născut, iar în plan terestru, acelaşi Dumnezeu Tată declară că îl aduce pe Fiul Său născut deja, pentru a se naşte încă o dată! Naşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu se petrece în veşnicie chiar înainte de apariţia sau crearea primei fiinţe inteligente, Lucifer. Nu este o naştere ca Dumnezeu, căci aşa ceva este imposibil, ci o naştere în sânul Tatălui sau în sfatul Dumnezeirii ca făptură, ca înger, sau mai corect spus ca Dumnezeu întrupat ca înger. Asta înseamnă că a doua persoană a Dumnezeirii devine Fiul lui Dumnezeu prin actul creator al naşterii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura unui înger. În tot Vechiul Testament, Isus este numit Îngerul Domnului, sau Îngerul de la faţa Domnului, ori Arhanghelul, Căpetenia Domnului, etc.

Naşterea lui Hristos în cer a presupus îmbrăcarea naturii Sale divine cu o natură angelică pentru a putea fi piesă de legătură între Dumnezeu Tatăl, care nu poate fi văzut, şi făpturile inteligente. El nu a avut nevoie de un material pentru a se naşte, aşa cum a avut nevoie de un trup omenesc pe pământ ca să se nască asemenea oamenilor, fiindcă îngerii, făpturile care urmau să apară, nu se înmulţesc prin naştere şi nici măcar nu existau. Aşa că Dumnezeu Tatăl a săvârşit un act creator şi a îmbrăcat divinitatea lui Hristos cu o natură de înger, dăruindu-l pentru totdeauna creaţiei. Aşa se explică de ce despre Hristos stă scris că este începutul creaţiei sau al zidirii, după traducerea lui Cornilescu. El este începutul creaţiei nu ca făptură creată, ci ca Fiul lui Dumnezeu născut în chipul îngerilor ce urmau să fie aduşi la viaţă chiar de către Hristos în chip de înger! Astfel, naşterea lui Hristos în cer a făcut ca a doua Persoană a Dumnezeirii să ajungă sau să devină Fiul lui Dumnezeu în sensul de Îngerul Domnului! Numai aşa poate avea însemnătate şi înţeles calitatea de Fiul lui Dumnezeu pentru Hristos, în cer.

Dar, pe pământ, prin întrupare, ceea ce presupunea tot o naştere, dar dintr-o făptură umană, prin actul creator al Duhului Sfânt, Isus ajunge şi chiar câştigă calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, ca Fiu al omului. Acesta este sensul cel nou al calităţii de Fiul lui Dumnezeu pentru Isus, acela că a devenit Fiul omului, prin întrupare. Asta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, pentru a-şi păstra această calitate veşnic a trebuit să se nască de două ori, o dată în cer ca Îngerul Domnului, şi o dată pe pământ ca Fiul omului. Singura alternativă pentru ca fiinţele inteligente să îşi menţină existenţa mai departe, fără să fie nimicite de slava lui Dumnezeu, era ca Isus să rămână veşnic Fiul lui Dumnezeu, indiferent dacă vreuna dintre categoriile de făpturi inteligente avea să cadă sau nu în păcat. Hristos este Mijlocitor, astfel, permanent între Dumnezeu şi fiinţele inteligente, şi totodată strălucirea slavei şi chipul fiinţei Tatălui din cer. De la El, fluxul energiei divine primite de la Tatăl porneşte către toate fiinţele create la o intensitate care să le păstreze permanent în viaţă, pline de bucurie, fericire, sănătate, etc.

Ceea ce trebuie să observăm este că naşterea la care a fost supus de bună voie Hristos nu a adus nici o schimbare în divinitatea Sa, căci este un lucru imposibil, dar în schimb a adus un început în ce priveşte natura creată, fie ea de înger, fie omenească. Bunăoară, Hristos ca om are început, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Tot astfel în cer, Hristos ca Înger are început, de-aia se mai spune despre Hristos, repet, că este începutul creaţiei, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca înger, nu ca Dumnezeu. Naşterea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii presupunea în ambele cazuri obţinerea calităţii de Fiul lui Dumnezeu, aşa cum trebuia să fie cunoscut de către toate fiinţele inteligente, căci numai astfel se justifică şi calitatea Sa de Mijlocitor. Când a fost nevoit să se dezbrace pentru totdeauna de natura de înger pentru noi cei păcătoşi, El nu a pierdut calitatea de Fiul lui Dumnezeu, pentru că urma să se întrupeze, deci să se nască din femeie, pe pământ, obţinând şi ducând astfel mai departe calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un nou sens şi într-o altă dimensiune, cea umană sau omenească.

El a fost dintotdeauna "Dumnezeu cu noi", atât cu îngerii şi celelalte fiinţe inteligente care populează nemărginitul univers, cât şi cu omul necăzut în păcat. Însă, când omul a căzut în păcat devenise evident că Hristos trebuia să devină "Dumnezeu cu noi" într-un sens nou, adică în condiţia noastră păcătoasă, dar fără păcat. Această expresie implică foarte mult. Ea presupune ca o realitate incontestabilă faptul că Isus Hristos a devenit una cu fiinţele create în toate privinţele, în natura acestora, în chip şi în înfăţişare, deci fizic, emoţional, sentimental şi psihic. Ea mai înseamnă Hristos dăruit lumii create, fiinţelor inteligente în natura acestora, cu care şi-a îmbrăcat propria divinitate pentru veşnicie. Astfel, în cer, Hristos, chiar dacă acest nume ilustru îl capătă pe pământ prin întrupare, este Îngerul Domnului, pentru că avea înfăţişarea de înger şi era în mod real şi literal înger, iar pe pământ El devine Fiul omului fiindcă s-a născut din femeie, purtând chip de om adevărat cu tot ceea ce implică noţiunea de om. "Dumnezeu cu noi" este o realitate profundă şi demonstrează incomensurabila şi fabuloasa dragoste pe care Dumnezeu ne-o poartă deopotrivă tuturor fiinţelor inteligente din Univers, dar mai ales omului păcătos, căruia i-a promis că va sta împreună cu El pe scaunul Lui de domnie!

Această expresie mai arată către condescendenţa extraordinară a lui Dumnezeu faţă de opera creaţiei Sale - fiinţele inteligente. Ca să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, El a venit în întâmpinarea acestei mari nevoi dăruindu-l pe Isus pentru totdeauna lumii create, în natura şi chipul acesteia. Astfel, în Isus se întâlneau şi se întâlnesc mai departe Dumnezeu şi făptura creată, căci în El erau şi sunt combinate sau unite în mod tainic două naturi, fiecare cu propria ei individualitate: natura divină sau divinitatea Lui, proprietatea Lui dintotdeauna, şi natura creată, mărginită, fie de înger, fie de om păcătos, cu care a învelit sau a îmbrăcat Dumnezeirea Lui. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu manifestată în mod real, amplu şi veşnic prin condescendenţă ce nu se poate descrie în cuvinte omeneşti.

Din momentul naşterii Sale în sânul Tatălui, în veşnicia trecutului, Isus Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu şi, de asemenea, "Dumnezeu cu noi", fiinţele inteligente şi dragi Lui, în care a pus propria Sa viaţă veşnică, spre bucuria şi fericirea noastră. Când a trebuit să ne salveze din păcat, Hristos a ajuns într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, dar în dimensiunea umană. Aceasta este dragoste, infinită dragoste, dincolo de a putea fi pricepută vreodată în toată plenitudinea ei. Rezervele ei sunt inepuizabile şi nemărginite, veşnice. Ea va dura cât veşnicia, încontinuu, fără să slăbească vreodată, fără să se consume, fără să sufere vreo schimbare în atitudine şi dăruire, căci Dumnezeu este dragoste.

Conflictul care se apropie cu paşi repezi

Trăim într-un timp de mari frământări geo-politice. Ceva iminent aşteaptă să se întâmple. Lumea nu mai este cum era odinioară, este în continuă prefacere, din păcate înspre rău, un rău care va aduce sfârşitul lumii. Ei bine, toate aceste frământări au un scop. Conducătorii lumii, mânaţi de propriile interese, a căror minte se află sub influenţa aceloraşi duhuri rele, care erau gata-gata să otrăvească şi mintea lui Cirus cel Mare, înainte de a se decide să elibereze pe evrei din robia babiloniană, vor decide în tandem cu prelaţii bisericii creştine apostaziate destinul acestei planete. Ştiri îngrozitoare vedem şi auzim zi de zi la televizor, căci punctul maxim de interes în menţinerea sau mărirea ratingului este expunerea tot mai mult a răului în toate formele posibile.

Două mari forţe lucrează astăzi în lume pentru aducerea la un numitor comun a guvernelor lumii şi a bisericii în stăpânirea fără precedent a întregului pământ. Este ţelul de milenii al lui Satana să ajungă aici. Aceste două mari puteri, din păcate ambele corupte, sunt politica şi religia. În timp ce pe tărâmul politic se duc lupte strânse şi tot mai aprinse pentru încercarea de unificare şi stabilitate a Europei, de acaparare prin forţă sau prin diplomaţie a zonelor cu potenţial maxim de resurse naturale de petrol şi gaze, sau prin diverse alte tertipuri bine cunoscute de cei ce le pun la cale, pe tărâmul religios se acţionează astfel încât maselor să le fie recâştigată încrederea în biserică. În ochii cetăţenilor ea trebuie să se dea cât mai morală cu putinţă. Când aceşti doi poli ai puterii vor ajunge la maturitatea lor, atunci terenul este pregătit pentru cea mai mare confederaţie a răului din câte au existat vreodată pe pământ. Puterea politică, aflată în angrenajul guvernelor, se va uni cu puterea religioasă decăzută, aflată în angrenajul bisericii creştine apostate, pentru că cea din urmă are nevoie de puterea legislativă şi juridică a statului ca să domine, iar liantul acestei uniri nimicitoare va fi tocmai spiritismul cu puterea sa uluitoare! Religia decăzută va fi plină de puterea făcătoare de minuni a demonilor, care se duc la toţi împăraţii sau conducătorii pământului în vederea unirii împotriva lui Hristos declanşând astfel ceea ce Scripturile numesc Armaghedonul, în ultima lui etapă de desfăşurare pe acest pământ.

     "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon... Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia... În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Apocalipsa 16,13.14.16; 13,12-14, Daniel 12.1.

Temeiul aducerii la existenţă a acestei mari confederaţii monstruoase despre care vorbeşte în mod direct Cuvântul lui Dumnezeu, va fi cu toată siguranţa posibilă abolirea legii lui Dumnezeu şi eliminarea oricărui standard moral, etic şi spiritual biblic. Scârnăvia şi toate formele de nelegiuire au început de mult timp să se manifeste făţiş şi vor continua până la atingerea apogeului lor, când se va fi abolit oficial la scară mondială marea lege morală a lui Dumnezeu. Ele vor fi întărite şi ridicate prin legi omeneşti la rang de virtute, pe principiul liberei expresii, a libertăţii cuvântului, deci a dreptului oamenilor de a se exprima, (a se citi a-şi da frâu liber), aşa cum doresc, în speţă a minorităţilor sexuale.

Adevărata libertate este abuzată prin libertinism (deşănţare), sentimentalism şi diferite forme de exprimare care sunt în fapt expresia penibilă a celei mai puternice înrobiri căreia i-au căzut pradă oamenii care s-au lăsat în voia propriilor lor patimilor scârboase. Toate aceste manifestări ne vorbesc limpede despre profeţiile biblice care se vor împlini repede, chiar în acest timp. Scopul lui Satana este să reînvie vechile controvese, dar într-o lume în care nu mai există imperii, ci într-una în care predomină principiile democratice. O dată surpat bastionul neprihănirii, care ar fi trebuit să fie biserica creştină, statul devine biciul prin care se va cere supuşilor ascultare deplină de legea omenească, căreia i se va conferi un caracter religios. Evul Mediu întunecat va fi reeditat, dar la scară planetară. Aceleaşi principii care au stat la baza grozăviilor din acea epocă îndelungată se vor repeta cu mai multă putere în timpul nostru.

     "Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari şi solemne. Multe dintre profeţii sunt pe punctul de a se împlini într-o succesiune rapidă. Fiecare element al puterii este pe punctul de a fi pus la lucru. Istoria din trecut se va repeta, vechile controverse vor fi readuse la viaţă, iar pericolul va asalta poporul lui Dumnezeu din toate părţile. Încordarea pune stăpânire pe neamul omenesc. Ea pătrunde pretutindeni pe pământ." Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 2.

     ">Toţi au acelaşi gând.< Va exista o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana. >...şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.< În felul acesta, se va manifesta aceeaşi putere opresivă şi arbitrară împotriva libertăţii religioase, a libertăţii de închinare înaintea lui Dumnezeu potrivit dictatelor conştiinţei, exact aşa cum a fost manifestată de către papalitate când, în trecut, i-a persecutat pe aceia care au cutezat să refuze să se conformeze riturilor şi ceremoniilor religioase ale romanismului." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Opera satanică în făurirea acestei mari uniri mondiale va avea ca ţel stăpânirea tuturor minţilor omeneşti pentru câştigarea închinării. Acesta a fost şi este în continuare marele scop urmărit de Satana în războiul Armaghedon aşa cum s-a desfăşurat el pe pământ în toate generaţiile, de la căderea lui Adam şi Eva. Răul, pe zi de trece, devine tot mai agresiv până acolo, încât va fi reglementat ca formă de manifestare prin legi omeneşti, lipsite de fundamentul moral şi spiritual al legii lui Dumnezeu. Ceea ce vedem astăzi reprezintă o continuare a unui început în forţă o dată cu căderea cortinei de fier. Prea puţin îşi dau seama oamenii politici şi conducătorii guvernelor ce implică toate mişcările pe care le întreprind atunci când emit legi care sunt împotriva principiilor morale subliniate foarte viu şi direct în legea celor zece porunci a Creatorului universului.

Timpul este foarte aproape când se va ajunge la un numitor comun în ce priveşte încordarea care a cuprins întregul pământ. Omul va ajunge să stăpânească peste conştiinţele semenilor, iar în spatele acestei acţiuni distrugătoare stă prinţul întunericului care îşi joacă astfel ultima carte. Acţiunea şi atitudinea din antichitate a lui Nebucadneţar, pe câmpia Dura, se vor repeta la scară planetară. Din acest motiv, Satana acţionează pe două mari fronturi, aşa cum am arătat mai sus, pe cel politic şi pe cel religios. Când cele două se vor uni atunci acesta va fi semnul pentru ruinarea definitivă a pământului. Nu trebuie să ne gândim că această confederaţie va fi o mare armonie pe baza unor înţelegeri în toate privinţele, a respectului, a demnităţii, a moralităţii ş.a.m.d. Nu va exista o desăvârşită pace pe pământ, câtă vreme Isus pomeneşte despre războaie şi veşti de războaie, de sărăcie şi sclavie, etc. Va fi, în schimb, aceeaşi unitate ce a existat între farisei şi saduchei care, prin eforturile lor unite, l-au răstignit pe Mesia!

Două forţe rele, politica şi religia, îmbibate cu spiritul diavolului, se vor uni pentru nimicirea copiilor lui Dumnezeu, a poporului Său obscur şi prea puţin cunoscut bisericii apostate. Deşi se depun eforturi considerabile pentru stabilitatea şi unirea armonioasă a Europei, totuşi profeţia biblică vorbeşte fără echivoc despre faptul că această unitate nu va exista niciodată în sens real, deplin şi desăvârşit. Iar dacă, totuşi, se va ajunge prin compromisuri usturătoare pentru partea mai slabă la un numitor comun, atunci acesta va fi doar în ce priveşte încălcarea conştiinţei şi a libertăţii religioase.

Potrivit profeţiei biblice, care nu dă greş niciodată, astăzi trăim în timpul reprezentat în viziunea lui Daniel prin picioarele în care fierul este amestecat cu lutul. Vezi Daniel 2. Aici îşi găseşte fragilitatea statuia, chiar la picioare, fundamentul stabilităţii ei. Începe cu aur şi se termină cu un amestec foarte ciudat pe care nici un constructor, nici un arhitect nu l-ar sugera măcar pentru zidirea unei construcţii. Asta înseamnă că Dumnezeu a dorit să ne înfăţişeze decadenţa morală de la aur, la fier amestecat cu lut. "Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul." Daniel 2,43,

Statul, cu politicile lui, este bine reprezentat prin fier, pe când biserica şi puterea ei este înfăţişată prin lut. Dumnezeu a încercat astfel să ne prezinte unirea dintre politică, specifică statului, şi religie, specifică bisericii. Unirea nu are cum să fie deplină; practic este o imposibilitate. Căsătoria, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu, între un bărbat şi o femeie, are ca scop unirea celor doi astfel încât ei, până la urmă, să devină un singur trup, o singură entitate, deşi două fiinţe distincte şi diferite. "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup." Geneza 2,24. Pe când legăturile omeneşti de căsătorie care au ca scop unirea fierului cu lutul, nu au ca punct final alipirea şi devenirea unui singur trup a celor două, pentru că pur şi simplu fierul nu se poate uni cu lutul în ruptul capului. Sunt două lucruri imposibil de alipit. Nu poţi face una din ele nicicum, căci lutul totdeauna va crăpa despuind metalul.

Şi totuşi, diavolul va reuşi să aducă la un punct comun cele două, căci este singura lui posibilitate să obţină prin fraudă, ameninţări, impunere şi prigoană închinarea! De-a lungul timpului a încercat să o facă prin diversele puteri politice, adică prin marile imperii mondiale, înfăţişate în Scripturi prin fiare sălbatice şi violente. Prin ele s-a străduit să îngenuncheze poporul Israel şi să distrugă, dacă se putea, linia genealogică prin care urma să se nască Isus. Dar, pentru că decadenţa lor le-a adus slăbirea puterii şi mai apoi distrugerea de către alte puteri, Satana a făurit pentru prima oară în istorie o unire între stat şi religie în persoana papalităţii.

În felul acesta, a căutat să inoculeze în mintea oamenilor de rând ideea că Dumnezeu este un nimicitor, pe care niciodată nu îl mulţumeşti şi care îşi revarsă mânia asupra ta dacă nu asculţi de El. Papalitatea susţinea că este Dumnezeu pe pământ, că este imaginea perfectă a Lui între oameni. Dar, felul cum practica ceea ce numea ea religia Bibliei, modul cum dădea pe faţă caracterul său hidos, scotea în evidenţă în realitate caracterul păcatului şi al lui Satana. Aceasta a continuat aşa până când oamenii au devenit atei, căci se săturaseră de ifosele, practicile, vicleniile şi violenţa papalităţii. Aşa a primit papalitatea o rană de moarte, chiar prin ateismul care s-a născut în sânul ei, căci practicile ei au condus la naşterea unui alt monstru - ateismul.

Când această capodoperă a nimicirii a fost anihilată, Satana a început planul de făurire a altui monstru, care va fi adus la viaţă prin unirea dintre stat şi biserica decăzută, în timpul de faţă, mai precis între protestantismul apostat (bine reprezentat prin statul american şi religia lui protestantă) şi papalitate. Aşa se va repeta istoria trecutului. Din acest motiv, el lucrează concomitent pe două planuri, cel politic şi cel religios. Protestantismul asemănat cu o femeie curată în profeţie, Apocalipsa 12,1.16, va deveni în decurs de două sute de ani o fiară care va repeta politica şi principiile papalităţii din Evul Mediu. Încercarea de coabitare dintre stat şi biserică este, aşadar, prezentată în Scripturi sub forma unui amestec între fier şi lut.

     "Amestecul puterii bisericii şi a puterii statului este reprezentat prin fier şi lut. Această unire slăbeşte toată puterea bisericilor. Această învestire a bisericii cu puterea statului va aduce rezultate rele. Oamenii aproape că au trecut dincolo de hotarul răbdării lui Dumnezeu. Şi-au investit tăria lor în politică şi s-au unit cu papalitatea. Însă, va veni timpul când Dumnezeu îi va pedepsi pe aceia care au declarat nulă şi neavenită legea Lui, iar lucrarea lor ticăloasă se va întoarce împotriva lor înşişi." The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168.

Ne aşteaptă evenimente greu de descris şi de către cel mai iscusit condeier. Ideea pe care trebuie să o reţinem este că toate lucrurile, evenimentele şi manifestările de pe pământ, astăzi, converg către un singur lucru, şi anume desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Principiile ei se regăsesc, într-o formă sau alta, în toate constituţiile şi legile adiacente ale statelor lumii. Dar, atunci când se va da credit mai mult nelegiuirii, prin legi şi articole în care se stipulează clar forma în care se permite exprimarea şi manifestarea fărădelegilor şi imoralităţii, atunci omul arată că este gata pentru fărurirea marii confederaţii mondiale a răului. Când se va ajunge la acest punct, şi aceasta o trăim în timpul de faţă, atunci pasul următor va fi unirea dintre stat şi biserică, dintre politică şi religia apostată care vor impune sub diverse pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea, o singură închinare în prima zi a săptămânii, căci aceasta va fi aleasă ca semn distinctiv al respectivei închinări.

Aproape toţi se îngrijorează cu privire la noi crize financiare, la războaie, la neînţelegeri între state, la şicane, dar trebuie să înţelegem că toate acestea sunt premergătoare edictului duminical. Toate vor conduce către aşa ceva, iar mărturia Scripturii o dovedeşte fără putinţa de a fi combătută de cineva, chiar şi de cel mai iscusit teolog din lume, dacă există aşa ceva. Edictul duminical va prinde chip doar prin desfiinţarea principiilor morale ale legii divine, căci un alt obiectiv major şi capital urmărit de Satana este să anihileze marele reper moral şi spiritual al umanităţii şi al universului - legea celor zece porunci.

     "Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci >cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate< (Iacov 2,10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se spune: >El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui< (Daniel 7,25).
     Fără îndoială că oamenii vor aşeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi, vor apăsa pe semenii lor.

     Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii. 

     Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4,1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: >Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată<. >Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.< >Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.< (Ezechiel 28,6-19; Psalm 37,10; Obadia 16)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 25-28.

Blestemul lui Elisei şi moartea flăcăilor batjocoritori

     "De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 23.24.

Cum ar trebui înţeleasă severitatea în Biblie, atunci când ea este exprimată de profeţi? Având în vedere că profeţii biblici se aflau sub autoritatea lui Dumnezeu şi purtau cuvântul Domnului către persoane individuale sau mulţimi de oameni, cum trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în cazul unor întâmplări în care este scoasă în evidenţă severitatea maximă? Este severitatea o metodă de pedepsire uneori foarte aspră din partea lui Dumnezeu?

Pesemne sunt întrebări care au fost puse de mulţi dintre cei ce au ca îndeletnicire citirea sau cercetarea Bibliei. Răspunsurile trebuie că variază în funcţie de cunoştinţele fiecăruia, dar elementul lor comun este faptul că Dumnezeu are dreptul să dea dovadă de severitate, întrucât este Conducătorul universului şi face ce voieşte! Cu alte cuvinte, Dumnezeu deţine toată autoritatea şi puterea prin care poate pedepsi pe cineva, mai ales dacă este batjocoritor.

Ca să înţelegem corect principiile Evangheliei care stau la baza severităţii manifestate de unii profeţi în raport cu alţi oameni sau cu tineri responsabili pentru faptele lor, atunci ar fi bine să avem în vedere învăţătura prin care Dumnezeu ne descoperă felul cum judecă El astfel de manifestări, în condiţiile păcatului, şi cum ar trebui înţeles comportamentul Său în aceste situaţii. El ne spune astfel: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Aici, descoperim principiul fundamental prin care Dumnezeu judecă orice situaţie, întâmplare sau eveniment din Vechiul Testament. Ne spune făţiş că gândurile Lui, modul Lui de a vedea, de a judeca şi de a înţelege o situaţie, de severitate în cazul nostru, sau orice altă situaţie dificilă vechi-testamentară, nu sunt aidoma gândurilor noastre şi nici felului cum noi judecăm şi înţelegem situaţia respectivă, cu care bineînţeles Dumnezeu a avut de-a face! Lucrurile spirituale se judecă totdeauna numai din perspectivă spirituală! Ca să le judeci spiritual, atunci şi mintea trebuie să fie spirituală, potrivit învăţăturii Scripturilor: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus". Filipeni 2,5.

Deţinerea darului unei minţi spirituale este dovada incontestabilă a lucrării Duhului Sfânt, deoarece lucrurile Duhului nu pot fi primite decât de "omul duhovnicesc". 1Corinteni 2,15. Acesta este cu adevărat ucenicul lui Hristos, fiind în măsură să judece şi să priceapă lucrurile Duhului Sfânt, prin Duhul Sfânt, fiindcă deţine ca pe o comoară gândul lui Hristos. "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură<? Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.

Gândurilor lui Dumnezeu trebuie să le corespundă şi căi, procedee ori modalităţi corespunzătoare de exprimare şi de aducere la îndeplinire. Toate pe măsura sfinţeniei, neprihănirii, iubirii şi imuabilităţii Sale. Acest adevăr indubitabil stabileşte faptul că toate evenimentele pline de severitate din Vechiul Testament trebuie cercetate doar din perspectiva lui Dumnezeu şi numai de către o minte spirituală care le poate judeca şi înţelege spiritual. Principiile Evangheliei sunt de natură morală şi spirituală. Cum ar putea mintea omului firesc, netransformat prin harul Duhului Sfânt, să înţeleagă adevăruri de natură spirituală? Lucrurile Duhului Sfânt sunt adevărurile imuabile ale Evangheliei veşnice, adevăruri de natură morală şi spirituală, încărcate cu înţelepciunea Aceluia care nu poate greşi niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că manifestarea severităţii în condiţiile păcatului nu este specifică Cerului în condiţiile neprihănirii. De ce astfel? Deoarece în împărăţia lui Dumnezeu autoritatea, demnitatea şi respectul nu sunt încălcate niciodată şi în nici o împrejurare! Severitatea nu are nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi nu reprezintă modul Lui de manifestare în pedepsirea celor neascultători. Cu alte cuvinte, nu este o armă din arsenalul neprihănirii prin care Dumnezeu caută să stopeze nelegiuirea, de vreme ce singura autoritate pe care o foloseşte în tratarea păcătoşilor este autoritatea adevărului şi a iubirii. Totuşi, severitatea devine necesară în condiţiile păcatului numai atunci când autoritatea profetului învestit de Dumnezeu este lezată, fapt care conduce la lipsa de respect, încălcarea demnităţii şi implicit la batjocorirea perpetuă a celui vătămat. Ea devine, deci, o necesitate numai în condiţiile păcatului, dar nu ca armă a neprihănirii, ci ca o limitare a bunătăţii din partea păcătosului fără frâu ce abuzează de bunătatea lui Dumnezeu dăruită profetului sau oricărui alt fiu al Său de pe pământ.

Nu vorbim despre severitate izvorâtă din sentimente de ură, de ranchiună, de răzbunare, de plăcere sadică sau din orice alt păcat de felul acesta, pe care e musai să o asociem cu cruzimea. Nu vorbim despre aşa ceva în cazul profetului Elisei. Severitatea despre care discutăm va fi severitatea ca fermitate hotărâtă, ca limită a bunătăţii, fără de care autoritatea profetului nu ar putea fi menţinută cu nici un chip. Autoritatea bunătăţii divine nu poate fi încălcată fără nişte consecinţe uneori dezastruoase. Bunăoară, când Lucifer a ales să trăiască în păcat, împreună cu adepţii săi, bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de el a avut o limită, exprimată chiar prin alungarea lui din cer! Iubirea şi bunătatea nu pot accepta le nesfârşit batjocura şi dispreţul, altminteri ar fi încălcată însăşi autoritatea lor, fapt care ar conduce la perpetuarea batjocurii. Numai din acest unghi trebuie înţeles studiul de faţă.

De ce trebuie manifestată o astfel de severitate îndreptăţită, singura soluţie la batjocură? Pentru a nu se periclita autoritatea profetului, autoritate care vine direct de la Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu se lasă batjocorit de nimeni şi de nimic. Dacă bunătatea nu şi-ar avea limitele ei, atunci cum s-ar manifesta autoritatea dacă se permite să fie călcată în picioare? În condiţiile păcatului batjocura şi orice alt lucru care conduce la ştirbirea autorităţii date de Dumnezeu unui profet trebuie tratată cu severitatea dreptăţii care se cere în astfel de situaţii. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<. Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. Batjocoritorul va primi totdeauna exact ceea ce a semănat.

Manifestările perfide ale păcatului nu pot fi oprite în multe situaţii decât prin disciplina unei severităţi drepte şi absolut necesare. Manifestarea acestei severităţi se găseşte în însăşi natura situaţiei respective, care o cere dacă există şi o minte luminată de Dumnezeu, cum e profetul de pildă. Ea nu este un ceva, o putere cu care Dumnezeu îl dotează pe profet ca să se apere în astfel de situaţii, aşa cum credeau ucenicii lui Hristos când îi ceruseră lui Isus să procedeze şi ei ca Ilie, când a chemat focul asupra oamenilor împăratului Ahazia. Vezi Luca 9,54-56. Ci severitatea aceasta este măsura limitei bunătăţii peste care nu se poate trece fără consecinţe nefaste, în unele cazuri.

Situaţia şi dreptatea impun o astfel de manifestare, căci autoritatea lui Dumnezeu cu care este învestit profetul nu poate fi batjocorită. Pe de altă parte, trebuie privită şi ca fiind trecerea dincolo de limitele răbdării lui Dumnezeu, de care s-a făcut abuz printr-o viaţă de continuă neascultare şi batjocură. Ceea ce urmează să i se întâmple batjocoritorului se datorează propriilor sale alegeri şi a continuei sale vieţi de neascultare încăpăţânată. O astfel de severitate vine doar ca un răspuns la tragedia pe care păcătosul singur a adus-o asupra lui, potrivit cuvântului profeţiei, care nu are cum să mintă: "Ce seamănă omul, aceea va şi secera", Galateni 6,7, şi pe care acum trebuie să o înfrunte cu preţul propriei vieţi şi a pierderii vieţii veşnice.

În cazul lui Elisei, ca să dezbatem această situaţie de care s-au opintit atâţia oameni, care numai adevărul nu l-au aflat, severitatea sa este îndreptată asupra unor flăcăi. Acest fapt pare oripilant. În unele traduceri se foloseşte termenul copii. Realitatea este că aceşti copii nu mai erau copii, ci adolescenţi, flăcăi, potrivit termenului ebraic, adică acei tineri care abia au intrat în adolescenţă şi încep să se bucure de ea. La evrei se intra în vârsta adolescenţei la doisprezece ani când copilul era socotit tânăr responsabil pentru toate faptele sale. Aşadar, aceşti copii erau de fapt adolescenţi, flăcăi potrivit altor traduceri.

Cum grija noastră pentru copiii noştri este mare şi uneori exagerată, ne mirăm cum a putut un profet blând al lui Dumnezeu, ca Elisei, să dea dovadă de o astfel de severitate, care a mai adus şi moartea nevrednicilor. Nu trebuie să pornim de la gândul că profetul lui Dumnezeu are autoritatea de a face aşa ceva. Dumnezeu nu dă nimănui o astfel de autoritate. Singura autoritate care vine de la Dumnezeu este doar cea a adevărului şi iubirii, ce trece peste aceasta vine de la alt duh, după cum bine spunea Mântuitorul acelor ucenici care invocau dreptatea lui Ilie prin foc. Dar, trebuie să înţelegem severitatea corect manifestată de Elisei din perspectiva lui Dumnezeu, dar numai după ce mai întâi aflăm cine erau de fapt flăcăii.

Aceşti tineri fuseseră crescuţi într-un mediu în care le fusese permis să batjocorească şi să ia peste picior chiar şi pe cei mai în vârstă. Părinţii lor, chiar dacă ne cade greu să înţelegem aşa ceva, îi educaseră în această direcţie. Atitudinea lor de nepăsare şi proasta creştere sau lipsa celor şapte ani de acasă pentru aceşti adolescenţi de acum, i-a condus să-şi făurească un caracter mizerabil. "Ilie fusese luat la cer şi mantaua lui căzuse asupra lui Elisei. Atunci, tineri răi, care învăţaseră de la părinţii lor să-l dispreţuiască pe omul lui Dumnezeu, l-au urmat pe Elisei şi au strigat în batjocură: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< Insultându-I în felul acesta slujitorul, ei L-au insultat pe Dumnezeu şi şi-au întâlnit pedeapsa atunci şi acolo." Scrieri timpurii, cap. O altă ilustraţie, par. 6.

Aşadar, descoperim că ei nu fuseseră educaţi să aibă respect faţă de oamenii lui Dumnezeu. Dumnezeu dăduse o îndrumare clară pentru izraeliţi cum să-şi educe copiii. Dar dacă o familie sau un om avea un fiu neascultător şi îndărătnic, adică încăpăţânat, care ţine cu tot înadinsul să facă doar ceea ce doreşte el, chiar lacom şi beţiv, atunci, după o cercetare prealabilă din partea bătrânilor cetăţii în care familia lui locuia pentru constatarea acestor lucruri, acesta era omorât cu pietre sau lapidat. Vezi Deuteronom 21,18-21. Situaţia unor astfel de copii sau tineri era socotită fără speranţă. Nu erau de nici un folos nici pentru ei înşişi, nici pentru societate, fiind socotiţi incurabili în toate privinţele. De fapt, se poate spune cu certitudine că erau un blestem pentru ei înşişi. Influenţa unor astfel de tineri ar fi dus la perpetuarea răului, contaminând şi pe alţii. A se vedea cazul lui Cain.

     "Cuvântul lui Dumnezeu pune păcatul lăcomiei în aceeaşi grupă cu beţia. Atât de scârbos era păcatul acesta în faţa lui Dumnezeu, încât El i-a dat instrucţiuni lui Moise ca acel copil, care nu era reţinut în privinţa apetitului, ci avea să se îndoape cu orice lucru râvnit de gustul lui, să fie adus de părinţi înaintea judecătorilor lui Israel şi să fie omorât cu pietre. Situaţia celui lacom era socotită fără speranţă. El nu era de nici un folos pentru alţii, iar pentru sine era un blestem. Nu se putea avea încredere în el. Influenţa lui avea să contamineze tot mereu pe alţii şi lumea avea să fie mai bună fără un astfel de individ, pentru că defectele lui teribile aveau să fie perpetuate. Nimeni, care are simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu, nu va îngădui ca înclinaţiile senzuale să stăpânească raţiunea. Cei ce fac acest lucru nu sunt creştini, oricine ar fi ei şi oricât de înaltă ar fi mărturisirea lor. Porunca lui Hristos este: >Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit<." Mărturii, vol. 4, cap. Casele noastre de editură, par. 15.

Despre acei tineri sortiţi deja pieirii, în timpul lui Elisei, putem spune cu siguranţă că erau lipsiţi de cumpătare şi de stăpânire de sine, fără respect, trădând în realitate educaţia lor defectuoasă. În acest caz, ei se aflau sub blestemul lui Dumnezeu. Trebuia doar să se ivească ocazia pentru nimicirea lor, căci trecuseră deja de hotarul milei lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a ivit din nenorocire pentru ei chiar cu Elisei. Orice copil şi tânăr care nu respecta autoritatea părintească, în Israel, se afla sub blestemul lui Dumnezeu. În cazul acestor tineri sfâşiaţi de ursoaice, ei deja fuseseră educaţi de părinţi să dispreţuiască pe oamenii lui Dumnezeu, fapt care agrava şi mai tare situaţia lor, care devenise fără speranţă. Pesemne că părinţii lor le-au dat un exemplu prin propria lor atitudine şi influenţă faţă de profeţi sau alţi cetăţeni, dat fiind şi idolatria în care căzuseră evreii în timpul regelui Ahab.

Blestemul lui Dumnezeu, în Scripturi, nu are nimic de-a face cu blestemele rostite de vrăjitoare, ghicitoare sau de către oamenii mânaţi de ură şi resentimente. Blestemul lui Dumnezeu înseamnă descrierea unei realităţi ce urmează să se întâmple din cauza neascultării continue sau a unei vieţi păcătoase neîntrerupte. Nu este un ceva pus la cale de Dumnezeu, astfel încât păcătosul să fie făcut să sufere chinuri mari şi eventual moartea. Blestemele ghicitoarelor, vrăjitoarelor sau altor categorii de oameni îşi găsesc izvorul în mintea lui Satana şi au de-a face cu planurile puse la cale de el, dar fiind faptul că deţine controlul multor minţi omeneşti.

De pildă, atunci când Dumnezeu a rostit blestemul ce urma să cadă asupra lui Adam şi a Evei, după ce au păcătuit, însemna pur şi simplu descrierea unei realităţi ce urma să aibă loc, din cauza noilor condiţii în care ambii noştri părinţi s-au pus singuri prin decizie personală, neimpusă. E pur şi simplu o anunţare a unor evenimente dureroase care se vor abate asupra celor care le-au adus singuri asupra lor! Exact acelaşi lucru se întâmplă şi prin rostirea blestemului lui Elisei. O face sub inspiraţia Duhului Sfânt. Asta înseamnă mai mult ca sigur că Elisei trebuie că le descoperă tinerilor răutăcioşi, lipsiţi de orice speranţă de a mai trăi, că urmau să moară de o moarte violentă şi neaşteptată. Fapt care de altminteri se şi întâmplă cu repeziciune. "El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi (ursoaice) din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 2,24.

Cei patruzeci şi doi de tineri de multă vreme se aflau sub blestemul lui Dumnezeu, iar măsura deplină a fărădelegii a fost atinsă când l-au batjocorit pe Elisei. Batjocura lor nu lovea în chelia lui Elisei, ci în înălţarea lui Ilie la cer. Ei făcuseră din această realitate neîndoiasă pentru cel ce avea credinţă, un lucru de nimic; practic îl batjocoreau pe Dumnezeu. Mai mult, ei ţintiseră direct în chemarea lui Elisei ca profet. Puneau la îndoială autoritatea cu care fusese învestit de Dumnezeu, prin simbolismul aruncării hainei lui Ilie asupra lui. Într-un cuvânt, aceşti tineri depravaţi râdeau de Dumnezeu în maniera cea mai grosolană. În Israel, după cum am văzut, astfel de fapte nu treceau nepedepsite, chiar cu moartea.

Dacă bunătatea ce-l caracteriza pe Elisei nu ar fi avut ca limită severitatea, atunci el ar fi continuat să fie batjocorit nu numai de către tineri, ci şi de către alţi bădărani, punându-se astfel la îndoială chemarea sa ca profet al lui Dumnezeu. Cuvintele sale profetice, învăţăturile şi îndemnurile ar fi fost privite cu uşurinţă, cu nesocotinţă, chiar neluate în seamă. Din acest motiv, batjocurii, care pusese capac educaţiei proaste a tinerilor respectivi, trebuia să i se pună capăt în maniera cea mai impresionantă. Împrejurările în care urmau să moară aceşti destrăbălaţi erau consecinţa cursului vieţii lor păcătoase şi a alegerilor proaste care descopereau caracterul lor defectuos, alimentat fiind şi de influenţa şi conduita părinţilor lor. Astfel trebuia adusă la îndeplinire legea vechi-testamentară care prevedea lapidarea tinerilor neascultătoşi şi încăpăţânaţi de către bătrânii cetăţii, numai că de astă dată moartea a venit prin blestemul unui profet, întrucât în timpul acela Israel trăise în idolatrie, dreptatea ajungând ceva străin de acest popor despre care Dumnezeu spusese că va deveni cap şi nu coadă dacă vor asculta încontinuu de El.

Dumnezeu săvârşise o mare reformă prin Ilie, care trebuia continuată prin Elisei. Numai că Elisei se afla la începutul lucrării, iar Israel abia îşi revenise din idolatria care-i făcuse pe mulţi părinţi să piardă din vedere adevărata educaţie, în temere de Dumnezeu, ce trebuia administrată copiilor lor.

     "Elisei era un bărbat cu un spirit blând şi binevoitor, dar că putea fi şi sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri lumeşti, ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor spunând lui Elisei: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!<. La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi sub inspiraţia Celui Atotputernic a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: >Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii< (2Împăraţi 2,23.24).
     Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.
     Chiar şi bunătatea îşi are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură şi dispreţ. Aşa-numita bunătate, linguşirea şi îngăduinţa arătate faţă de tineri de către părinţii sau supraveghetori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice şi clare sunt esenţiale.

     Respectul care le lipsea tinerilor ce şi-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil trebuie să fie învăţat să dea pe faţă adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu uşurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Cu cât respect ar trebui să-l luam pe buze noi, care suntem decăzuţi şi păcătoşi!

     Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu-slujitori ai Evangheliei, învăţători şi părinţi, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat." Profeţi şi regi, cap. Un proroc al păcii, par. 2-6.

Trebuie să facem o deosebire clară în mintea noastră între cruzime şi severitate, pe care de obicei le amestecăm. Cruzimea îşi găseşte izvorul doar într-o minte plină de ură, de prejudecată şi resentimente amare, de răzbunare manifestându-se de obicei prin lipsă de raţiune şi de control sau stăpânire de sine. Obiectul către care este îndreptată trebuie să dispară ori să fie făcut să sufere mai mult decât a suferit cel care pune la cale actul cruzimii respective. Or, severitatea adevărată trebuie înţeleasă ca fiind fermitatea manifestării dreptăţii pentru susţinerea autorităţii care vine de la Dumnezeu. 

Severitatea sau fermitatea hotărâtă sunt unul şi acelaşi lucru. Ea este limita bunătăţii şi totodată rămânerea pe platforma principiilor dreptăţii. O autoritate fără manifestarea dreptăţii nu este autoritate, ci ipocrizie şi laşitate. (Cruzimea nu poate fi niciodată limita bunătăţii din moment ce ura şi răzbunarea stau la baza ei). Fermitatea trebuie să intervină numai în urma unei aprecieri corecte a situaţiei în care batjocura e absolut necesar să fie retezată sau oprită din faşă. Avem şi exemplul Mântuitorului care este obligat de batjocoritorii şi profanatorii templului din Ierusalim să efectueze de două ori curăţirea acestuia. Nu este vorba despre cruzime, ci despre aceeaşi severitate dată pe faţă chiar de Elisei. Fără manifestarea severităţii batjocura ar continua la nesfârşit din partea celor ce se află sub blestemul lui Dumnezeu. 

Părinţii înţelepţi şi oamenii lui Dumnezeu, adevăraţii ucenici ai lui Hristos, vor da dovadă de severitate sau fermitate ori de câte ori situaţia o cere, asemenea Mântuitorului sau lui Elisei. "Fermitatea, hotărârea şi cerinţele pozitive sunt esenţiale în fiecare familie. Părinţi, reluaţi-vă răspunderile neglijate şi educaţi-vă copiii conform planului lui Dumnezeu, aducându-I >închinare Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată<." Mărturii, vol. 5, cap. Educaţia dată de părinţi, ultimul paragraf. (Vorbim despre severitate nu ca despre o impunere la ascultare, ci ca despre limitarea batjocurii şi a derâderii. O astfel de severitate exagerată, dăunătoare sau arbitrară, prin care se caută forţarea ascultării copiilor, nu vine de la Dumnezeu).

Severitatea lui Elisei manifestată prin blestemul adresat tinerilor arăta că harul lui Dumnezeu se încheiase pentru aceşti batjocoritori. Protecţia pe care El o oferă oricărui om născut pe pământ, a fost înlăturată definitiv prin batjocură, apogeul nelegiuirilor lor. Proasta educaţie şi-a spus cuvântul. N-au murit prin lapidare, ci prin sfâşiere de către două ursoaice, mai mult decât probabil stârnite de către aceştia, fiindcă oamenii necumpătaţi şi încăpăţânaţi nu au stăpânire de sine, autocontrol. Sunt vulnerabili la propria încăpăţânare şi lipsă de autocontrol cărora le sunt sclavi. La această severitate ca fermitate se ajunge numai atunci când bunătatea şi iubirea au fost epuizate de către cei care cad sub incidenţa ei dreaptă. Este braţul dreptăţii care intră în acţiune.

Evanghelia bunăvoinţei - patriotismul lui Rahav

Există atâtea semne de întrebare, chiar dacă în mod sincer, cu privire la caracterul lui Dumnezeu în legătură cu multe evenimente şi întâmplări vechi-testamentare, încât pentru mulţi răspunsurile inadecvate găsite sau primite n-au făcut altceva decât să sporească şi mai mult nedumerirea şi neîncrederea într-o Persoană divină, pe care nu reuşesc să o înţeleagă din Scripturi. Cele două imagini despre Dumnezeu, una potrivit Vechiului Testament şi alta potrivit Noului Testament, aproape că nu se pot suprapune întrucât sunt de-a dreptul contrastante. Numai că acest fapt se datorează întru totul omului, nu lui Dumnezeu.

Dacă omul ar fi ascultat permanent după căderea în păcat, atunci să fim absolut convinşi că alta ar fi fost percepţia şi înţelegerea din partea noastră cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Însă, din cauza neascultării şi mai ales din pricina împotrivirii şi încăpăţânării bisericii, de-a lungul timpului, în a urma îndrumările şi poruncile divine ale Celui sfânt, manifestarea lui Dumnezeu în mijlocul bisericii şi printre oameni a avut serios de suferit. Ea nu a fost aşa cum ar fi trebuit să fie, din lipsa oamenilor calificaţi să poarte slava dumnezeiască în trupurile lor păcătoase. Bunăoară, Dumnezeu i se înfăţişează lui Moise şi i se descoperă ca fiind exact ceea ce a fost, este şi va fi în permanenţă, adică dragoste. "Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: >Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat<." Exod 34,5-7.

Numai că această imagine clară cu privire la caracterul Său, dăruită tuturor generaţiilor de către Moise, este pusă în umbră în Vechiul Testament din cauza lipsei de bunăvoinţă şi a unor străduinţe serioase din partea poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege şi a da pe faţă într-un mod corect acest caracter magnific! Din cauza neascultării au intervenit fel şi fel de situaţii, pe care Dumnezeu a fost nevoit să le permită, dar care nu ilustrează sub nici o formă modul de manifestare a lui Dumnezeu. Faptul că El a îngăduit unele lucruri, nu înseamnă că descoperă caracterul Său sau neprihănirea Sa. Ele nu au nimic de-a face cu Persoana Sa. De pildă, poligamia a început să devină obicei şi pentru unii dintre eroii credinţei, precum Avraam, David, Solomon, etc. Dar, poligamia nu descoperă idealul credinţei şi nici caracterul lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost descoperit lui Moise pe munte, în acei eroi ai credinţei! Neprihănirea Sa s-a manifestat prin ei doar în acele lucruri care sunt neprihănire, bunăoară credinţa de a asculta de Dumnezeu chiar cu riscul vieţii, sau de a păzi toate poruncile Lui sfinte, în pofida tuturor ispitelor posibile şi a poligamiei, fiindcă tot am dat-o ca exemplu.

Sau, când evreii au acceptat sabia ca rezolvator de probleme, acest fapt în sine, deşi permis de Dumnezeu, nu descoperă idealul neprihănirii şi nu are absolut nimic de-a face cu modul de manifestare a lui Dumnezeu. Când biserica s-a înarmat, trădând astfel încrederea deplină în Tatăl nostru plin de iubire, atunci sabia avea să devină simbol al viitoarelor sisteme de organizare, al căderii şi implicit al nimicirii bisericii, nu numai a celei iudaice, ci şi a tuturor organizaţiilor religioase până la sfârşitul timpului!

Acest fapt este adeverit de către Scripturi în maniera cea mai grăitoare cu putinţă, pilda celor zece fecioare fiind o dovadă în acest sens. Să nu uităm niciodată că fiara şi icoana fiarei au fost şi vor fi făurite doar de către organizaţii religioase în amestec cu puterea civilă. Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu a avut niciodată chipul fiarei, ci al unei fecioare deosebit de frumoase. Ea nu şi-a pierdut niciodată chipul de fecioară. Va deveni cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor pentru fiară şi icoana fiarei, pe care le va pulveriza pentru totdeauna. De asemenea, tabloul cel mai reprezentativ pentru puterea lui Satana pe pământ, femeia desfrânată şi fiara pe care o călăreşte, denotă unirea dintre toate organizaţiile religioase şi puterea statală, civilă şi politică. La aceste lucruri a condus şi va conduce sabia, simbolul neîncrederii în Dumnezeu, al planurilor omeneşti, al decăderii şi nimicirii veşnice, până la urmă.

Să ţinem minte pentru totdeauna că adevărata biserică nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată organizaţie religioasă, căci unde tronează Mielul este neprihănire, desăvârşire, libertate şi viaţă veşnică. Organizaţia religioasă apare numai atunci când s-au pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt. Aşadar, nu toate întâmplările din Vechiul Testament descoperă caracterul lui Dumnezeu, ci doar principiul milei a doua, adică a îngăduirii din partea lui Dumnezeu ca o stare de lucruri să se desfăşoare din cauza neascultării şi pentru că sunt unele lecţii preţioase care, dacă s-ar fi luat aminte la ele, atunci poporul lui Dumnezeu nu ar mai fi repetat niciodată greşeala respectivă. Dar, sunt unele întâmplări care ne bulversează şi efectiv nu reuşim să înţelegem de ce Dumnezeu a mai şi binecuvântat, mai degrabă decât să pedepsească după cum ne-am fi aşteptat.

O astfel de întâmplare, deşi nu este singulară ca acţiune şi nici ca răspuns, este fără doar şi poate aceea în care Rahav a fost nevoită să dea informaţii eronate sau mai bine zis să mintă pe trimişii împăratului, care aflaseră că în casa ei se ascund doi spioni evrei. După ce că minte în mod intenţionat, Dumnezeu o binecuvântează fiind adoptată în Israel şi, mai mult, devine stră-stră-străbunica lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Cum să înţelegem aşa ceva? De ce Dumnezeu oferă o mare binecuvântare într-o astfel de situaţie, care la prima vedere unui creştin i se pare bizară prin chiar răspunsul pe care Dumnezeu îl dă.

Cum să înţelegem răspunsul "ciudat" al lui Dumnezeu? Mai mult, cum putem să pricepem caracterul Său minunat în această întâmplare, mai ales că Rahav nici măcar nu era evreică! Unii vor spune că Rahav, fiind păgână, a procedat aşa cum fac toţi necredincioşii, adică mint de îngheaţă apele ca să se salveze pe ei înşişi şi, dacă permite conjunctura, şi pe alţii. De fapt, acest fel de gândire este acceptat de mulţi aşa-zişi credincioşi ai multor biserici. Ceea ce atât de puţini ştiu cu privire la Rahav şi acceptă această realitate care se va dovedi incontestabilă, este că răspunsul ei şi felul cum a procedat cu autoritatea imperiului veneau din partea unui om al lui Dumnezeu, convertit pe deplin. Ea era o fiică a lui Dumnezeu în momentul când se desfăşoară acţiunea relatată cu atâta credincioşie de către Iosua în cartea care-i poartă numele.

Dacă este aşa, şi Biblia va dovedi că aşa stau lucrurile cu privire la Rahav, atunci devine şi mai bizară "minciuna" ei bine ticluită şi intenţionată! Cum poate, deci, să mintă un om al lui Dumnezeu şi apoi să fie binecuvântat? Această întâmplare ne tulbură, dar este aşezată în mod intenţionat de Duhul Sfânt în Scripturi tocmai ca să ne pună mintea la contribuţie, pentru că în ea se ascunde principiul care a mânat-o pe Rahav să inducă în eroare autoritatea cetăţii, chiar pe rege, prin trimişii săi! În primul rând, să lăsăm Scripturile să ne lămurească în privinţa stării spirituale, sufleteşti a lui Rahav.

Se cunoaşte faptul că Rahav era prostituată, o îndeletnicire de pe urma căreia probabil îşi câştiga existenţa, de altminteri urma să devină în timp o practică şi în Israel. Aceasta este imaginea pe care fiecare creştin o are în general despre Rahav. Scripturile declară fără echivoc că ea era prostituată, curvă. Dar, nu trebuie să rămânem aici. Este foarte important să înţelegem mesajul pe care ea îl transmite celor doi spioni evrei, înainte ca aceştia să fie sfătuiţi să se ascundă trei zile în munte până vor trece înapoi trimişii regelui cetăţii, care-i căutau. Ea declară că ştia că ţara, nu numai cetatea, urma să intre în posesia poporului evreu. Asta înseamnă că ea în mod personal trebuia să-l cunoască pe Dumnezeul evreilor. Acest fapt reiese din textul următor: "Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire". Iosua 2,10.

Vestea despre minunea ieşirii din Egipt, despre secarea Mării Roşii şi despre felul cum au fost biruiţi puternicii regi ai amoriţilor ajunsese la urechile canaaniţilor. Numai că puţini au avut atitudinea acestei femei remarcabile. Ea l-a primit pe Dumnezeul cerului şi pământului ca pe adevăratul Creator. Mintea ei a acceptat adevărul că Dumnezeul lui Israel este o Persoană, comparativ cu zeii lor ciopliţi din cetate, înaintea cărora se dedaseră la cele mai infame ritualuri. Cetatea Ierihon era foarte bogată iar păcatele săvârşite acolo erau o repetare a celor săvârşite de antediluvieni. Rahav recunoaşte cine este Dumnezeul evreilor şi implicit al ei: "Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ". Iosua 2,11. Aceasta este declaraţia ei de credinţă în momentul acela. Este o recunoaştere clară a faptului că în ea avusese loc o mare transfomare; ea devenise un creştin autentic, un copil născut din nou al lui Dumnezeu.

     "Înaintarea oştilor lui Israel a dovedit că lucrările puternice ale Dumnezeului evreilor merseseră înaintea lor şi că unii dintre păgâni îşi însuşeau învăţătura că numai El era Dumnezeul cel adevărat. În Ierihonul cel nelegiuit, mărturia unei femei păgâne a fost: >Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ< (Iosua 2,11). Cunoaşterea lui Iehova, care ajunsese astfel la ea, s-a dovedit a fi salvarea ei. Prin credinţă >n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi< (Evrei 11,31). Iar convertirea ei n-a fost un caz izolat al milei lui Dumnezeu faţă de închinătorii la idoli care au recunoscut autoritatea Sa divină. În mijlocul ţării, un popor numeros - gabaoniţii - a renunţat la păgânismul lor şi s-a unit cu Israel, împărtăşindu-se de binecuvântările legământului." Profeţi şi regi, cap. Nădejde pentru neamuri, par. 7.

Slava minunată a lui Dumnezeu a lucrat neprihănirea în inima acestei prostituate, care, la momentul sosirii celor doi spioni evrei, era deja evreică în inima sa, un adevărat copil născut din nou prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt, care o pregătise pentru scoaterea din cetatea infamă şi nelegiuită pe ea şi toată casa ei! Cunoaşterea lui Dumnezeu devenise salvarea ei. Nici un om păgân care nu se bucură cu adevărat de experienţa naşterii din nou, nu poate vorbi atât de direct despre Dumnezeul cerului aşa cum a făcut această femeie extraordinară. Cuvintele lui Rahav exprimă pur şi simplu credinţa ei în adevăratul Dumnezeu ca Persoană divină. Din această pricină, prin credinţa ei vie "n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi". Evrei 11,31.

În urma tuturor celor afirmate, putem spune cu siguranţă deplină că Rahav nu mai era practicantă a prostituţiei când cei doi spioni evrei fuseseră găzduiţi la ea în casă. Această găzduire a fost una providenţială. Ştim că Iosua trimisese în ascuns aceşti doi spioni cu scopul să iscodească ţara şi cetatea, pentru a strânge cât mai multe şi exacte informaţii cu privire la organizarea şi sistemul de apărare al cetăţii. Această trimitere a lor a fost providenţială, întrucât scopul urmărit de Dumnezeu era salvarea lui Rahav şi a casei ei. Cu toate informaţiile lor exacte, cetatea Ierihon nu avea cum să fie cucerită niciodată de către evrei, deoarece nu deţineau un arsenal de luptă adecvat pentru dărâmarea zidurilor, care oricum erau enorme. Ierihonul era o cetate inexpugnabilă din punct de vedere omenesc.

Numai aşa se explică beneficiul şi marea binecuvântare a trimiterii iscoadelor evreieşti în cetatea Ierihon, dacă privim din perspectiva lui Dumnezeu. Aşadar, când aceşti spioni au găzduit la Rahav, aceasta nu mai practica prostituţia pentru că ea era un copil născut din nou al lui Dumnezeu. A fost providenţă, dar şi precauţie şi înţelepciune din partea lor că au găzduit în casa unei cunoscute femei uşoare pentru locuitorii cetăţii. În acest fel, ei nu atrăgeau atenţia la adevăratul scop al misiunii lor, mizând pe faptul că pot fi luaţi drept nişte simpli trecători care au nevoie de adăpost. Numai că lucrurile nu au stat aşa. Serviciile secrete ale contraspionajului cetăţii Ierihon i-au dibuit şi au aflat şi unde se adăpostesc.

Acum urmează ceva ce atât de puţini credincioşi înţeleg. Rahav minte de îngheaţă apele pe trimişii regelui cetăţii, dându-le informaţii false cu privire la spionii evrei. Cum poate un om născut din nou să mintă, şi încă tocmai pe trimişii regelui? Din punct de vedere omenesc, acţiunea lui Rahav se numeşte trădare, întrucât ascunde spioni periculoşi care lucrează evident împotriva cetăţii şi pe care înadins nu caută să-i deconspire! Trădarea se pedepsea întotdeauna cu moartea. Nu exista clemenţă pentru nimeni. Rahav ştia la ce se expune, şi totuşi minte cu nonşalanţă. Cum să înţelegem răspunsul ei? Oare chiar a fost privit ca minciună răspunsul ei de către Dumnezeu? Nu de alta, dar chiar o binecuvântează într-un mod deosebit pe această femeie. Asta provoacă nedumerirea multor creştini, care chiar nu înţeleg, într-un mod sincer şi deschis, fenomenul Rahav.

Această întâmplare nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectivă umană. Omeneşte, vedem doar minciuna lui Rahav, fapt care răstoarnă totul cu privire la principiile legii lui Dumnezeu, care ne spune să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Dar, din perspectivă divină lucrurile stau cu totul altfel. Cum ar putea, bunăoară, Dumnezeu să binecuvânteze mincinoşi? Dacă înţelegem că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că nu-şi încalcă în nici o împrejurare principiile legii Sale, lege care este etalonul adevărului şi expresia propriului Său caracter, atunci devine clar că binecuvântarea de care a avut parte Rahav a vizat doar un om neprihănit, după cum este şi cazul!

Principiul care ne ajută să înţelegem acest tip de întâmplări, şi vom vedea că-s trei la număr tocmai pentru a avea încă doi martori în plus la întâmplarea cu Rahav, este frumos enunţat în Noul Testament de către apostolul Petru. Enunţul său este următorul: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Pur şi simplu asta a făcut Rahav în împrejurarea respectivă: a ascultat mai mult de Dumnezeul pe care-l iubea decât de oamenii în mijlocul cărora se născuse probabil, în speţă de regele sau autoritatea cetăţii. Dar, nu este normal să ascultăm de conducătorii ţării, după cum ne învaţă Scripturile prin gura apostolului Pavel? Ba da, în toate împrejurările unde nu se impune violarea principiilor legii lui Dumnezeu şi atunci când statul nu emite legi împotriva conştiinţei şi închinării individuale!! Orice credincios adevărat va respecta constituţia şi toate legile ţării, bune sau slabe, care nu cer încălcarea legii lui Dumnezeu şi deci a conştiinţei. Trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului exact aşa cum a spus Hristos.

Rahav a acţionat după toată lumina şi înţelegerea corectă pe care le-a avut în momentul acela. Şi a făcut-o prin credinţă. Astfel, avea să se salveze pe sine şi toată casa ei. Acţiunea lui Rahav s-a numit bunăvoinţă, iar în ochii Cerului ea a dat dovadă de adevăratul patriotism creştin. Ea n-a acţionat mânată de impuls, ci a făcut-o prin credinţă. Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu care nu poate să mintă: "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. La credinţa ei a adaugat şi fapta, dovedind că chiar îl cunoaşte pe Dumnezeu, dând pe faţă o reală şi vie neprihănire care-i umplea inima!! Care a fost fapta sa? I-a găzduit pe soli şi, pe deasupra, i-a scăpat din cetate scoţându-i pe altă parte, ca să nu-i prindă contraspionajul cetăţii.

Va rog să observaţi că în toată Scriptura nu se pomeneşte absolut nimic despre minciună în dreptul acestei neprihănite! Se vorbeşte doar despre credinţa ei, despre fapta ei nemaipomenit de curajoasă şi despre bunăvoinţa ei îndrăzneaţă, prin care a scăpat cu viaţă multe persoane apropiate, pe cei doi mesageri ai lui Dumnezeu şi inclusiv pe ea. Ea a acţionat aşa cum ar trebui să acţioneze orice om născut din nou în astfel de împrejurări. Nu a simţit că este datoria ei să divulge adevărul despre cei doi trimişi evrei. Acea realitate, a prezenţei celor doi spioni evrei în casa ei, ar fi trimis-o la moarte sigură dacă ar fi acţionat potrivit spiritului legilor cetăţii, care erau omeneşti. Ea nu şi-a încălcat conştiinţa ca să vândă sânge nevinovat!!

Cetatea era oricum sortită pieirii şi nu s-ar fi câştigat nimic dacă regele ar fi omorât intruşii. Legea omenească, în acel caz, cerea moartea unor nevinovaţi, chiar dacă ei nu veniseră cu scopul să ucidă, să fure, etc., adică să încalce legea lui Dumnezeu. Ei doar adunau informaţii, deşi scopul urmărit de Dumnezeu nu era acesta cu cei doi spioni, ci să o salveze pe Rahav, copilul adevărat al lui Dumnezeu, din mijlocul cetăţii şi a păcatului de care se despărţise! Iosua îi trimisese cu un scop, însă Dumnezeu avea alt scop, pentru că oricum cetatea nu putea fi nimicită decât cu ajutor supranatural, divin! Dacă Rahav ar fi deconspirat pe cei doi trimişi ai Domnului, ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, fiindcă ar fi trimis la moarte doi oameni nevinovaţi, care mai făceau parte şi din poporul lui Dumnezeu. Scripturile ne învaţă că oricine se atinge de vreunul dintre copiii Săi, se atinge de lumina ochilor Săi! "Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui<." Zaharia 2,8.

     "Dumnezeu hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată şi că toţi trebuiau să piară, în afară de Rahav şi cei din casa ei. Aceştia trebuia să fie salvaţi datorită atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav faţă de trimişii Domnului." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Păcatul şi pedepsirea lui Acan, par. 2.

Nu suntem obligaţi niciodată să deconspirăm prezenţa trimişilor sau adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu autorităţilor care caută să le ia viaţa, mai ales când misiunea lor este una a păcii! Când legea omenească este vădit împotriva vieţii copiilor lui Dumnezeu, oricine ar fi ei, a conştiinţei şi închinării individuale, care încalcă flagrant marea lege a iubirii lui Dumnezeu, atunci ea nu trebuie respectată sub nici o formă. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie procedat, întocmai ca Rahav. Adevăratul ucenic al lui Hristos nu va uita niciodată că "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Mai avem încă doi martori în acest sens, care confirmă tot ceea ce am spus. Primul este cel al bunăvoinţei şi, deci, al patriotismului creştin arătat de moaşele egiptence, care au lăsat în viaţă pe toţi nou-născuţii de parte bărbătească ai evreilor. Ele nu au vrut să încalce legea lui Dumnezeu, luând viaţa celor nevinovaţi. Ca atare, au ascultat mai mult de Dumnezeu decât de faraon şi legea demonică prin care li se dădea liber şi chiar le obliga să îi ucidă numaidecât la naştere pe bieţii prunci.

     "Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua, şi le-a zis: >Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască<. Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască. Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: >Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?< Moaşele au răspuns lui faraon: >Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei<. Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr. Pentru că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut case." Exod 1,15-21.

Asemenea lui Rahav, moaşele egiptence au fost binecuvântate de Dumnezeu cu case. Ele s-au temut de Dumnezeu, adică au preferat să respecte legea lui Dumnezeu, prin faptul că nu au vrut să ucidă, alegând să spună cu curaj cuvinte pe care noi le catalogăm minciună, din punct de vedere omenesc. Moaşele au acţionat prin credinţă şi au reuşit să salveze vieţi nevinovate, fără să încalce legea lui Dumnezeu. Astfel de legi sau porunci omeneşti nu poartă girul divin şi nu au nimic de-a face cu adevărul. Ele nu trebuie niciodată respectate.

Ultimul martor este acela al femeii care a protejat viaţa celor doi tineri care dădeau de ştire regelui David totul cu privire la planurile fiului său, Absalom, care dorea să-i ia viaţa. Întâmplarea este consemnată în 2Samuel 17. Această femeie a ascuns pe cei doi într-o fântână şi, asemenea lui Rahav, le dă informaţii eronate, cu bună ştiinţă, slujitorilor lui Absalom, care voiau să-i prindă şi eventual săi omoare. În toate aceste trei cazuri vedem cum cei implicaţi, asemenea lui Rahav, a moaşelor sau a femeii loiale lui David, au oferit informaţii false autorităţii sau celor ce reprezentau ori aveau legătură cu autoritatea timpului, care căutau să ia viaţa unor oameni absolut nevinovaţi sau chiar a pruncilor născuţi în Egipt.

A acţiona ca Rahav sau ca moaşele egiptence, în astfel de situaţii, înseamnă a da dovadă de bunăvoinţă şi de patriotism creştin. Ele au trăit pe viu principiul Evangheliei enunţat de Isus în predica de pe muntele fericirilor: "Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!" Matei 5,7. Din punct de vedere uman, ele au încălcat nişte legi omeneşti, ori nişte interdicţii sau porunci exprese autoritare. Dar, aceste legi, pe nedrept numite astfel, sunt în afara adevărului exprimat în legea celor zece porunci divine. Din moment ce sunt mincinoase şi sfidătoare la adresa lui Dumnezeu, atunci aceste femei extraordinare nu aveau cum să îşi permită să încalce adevărul, care spune: "Să nu ucizi!" Adevărul trebuie pus mai întâi şi de toate în relaţie cu marea lege a iubirii, care este sau ar trebui să fie izvorul tuturor legilor omeneşti drepte. Această lege este norma după care ştim ce este adevăr şi ce este minciună.

Rahav, ca şi celelalte femei, şi este interesant că protagonistele noastre în toate cele trei cazuri sunt doar femei, prin răspunsul său nu avea cum să încalce o lege omenească dreaptă, pentru că pur şi simplu aceasta nu exista în momentul desfăşurării acţiunii. Ea nu a săvârşit nici un sacrilegiu şi nici o încălcare de lege divină sau de lege omenească dreaptă fiindcă adevărul este subliniat doar de legea lui Dumnezeu şi, prin împrumut, de legi omeneşti drepte!! În momentul desfăşurării acţiunii, în toate cele trei cazuri, se urmărea nimicirea unor vieţi nevinovate, după standardul divin. Pentru Rahav, cei doi trimişi ai lui Iosua erau de fapt trimişii lui Iahweh pentru salvarea ei. Era oportunitatea ei, singura de altfel, prin care se putea salva. Inducerea în eroare a agenţilor contraspionajului cetăţii nu constituie încălcarea legii lui Dumnezeu, întrucât deconspirarea mesagerilor lui Dumnezeu ar fi însemnat trimiterea lor la moarte, dar şi posibila condamnare la moarte a lui Rahav pentru că a adăpostit în casa ei intruşi străini. Legea cetăţii condamnate deja la pieire chiar de către propriile lor fapte păcătoase, intra în conflict cu legea cea mare a libertăţii care ne spune să nu ucidem şi să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Această mărturie mincinoasă ar fi însemnat pentru Rahav deconspirarea sau trădarea solilor Domnului în mâinile nelegiuiţilor! Ea ar fi dovedit astfel că este împotriva lui Dumnezeu. Recunoaşterea unei realităţi care conduce la moartea certă a celui sau a celor nevinovaţi, doar pentru că noi credem că astfel nu încălcăm legea lui Dumnezeu, care ne porunceşte să nu minţim, înseamnă pur şi simplu a da o mărturie mincinoasă împotriva aproapelui şi a-l ucide! Înseamnă a încălca chiar legea slobozeniei, legea celor zece precepte divine!

Toţi cei ce sunt ucenicii adevăraţi ai lui Hristos nu vor vinde niciodată pe fraţii Domnului, nu-i vor trăda în mâinile celor nelegiuiţi şi criminali care caută să le ia viaţa pe nedrept. Astfel de fapte sunt socotite în Scripturi neprihănire. "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. Fapta ei trebuie înţeleasă în ansamblu, fiindcă dacă nu ar fi dat informaţii greşite trimişilor regelui cetăţii, atunci cum ar fi putut ea să-i scoată în siguranţă pe cei doi spioni evrei "pe altă cale"? Ceea ce doresc să reţinem este că ori de câte ori legea, porunca sau interdicţia omenească intră în conflict cu legea divină, adică atunci când acestea cer moartea unui nevinovat din mâinile noastre, sau sunt împotriva conştiinţei şi închinării individuale, acestea sunt întru totul nule şi neavenite. Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să dea ascultare unor astfel de norme aberante şi imorale. Ei pur şi simplu nu intră sub incidenţa lor fiindcă ascultă de legea mai mare a lui Dumnezeu, care nu se schimbă niciodată.

Ar trebui să devină clar că fapta lui Rahav a fost făcută prin credinţă, şi aceasta i-a fost socotită neprihănire. De asemenea, fapta moaşelor a fost făcută prin credinţă, iar Dumnezeu le-a binecuvântat din plin, la fel şi fapta femeii care i-a ascuns pe cei doi mesageri care erau de partea lui David, a condus la binecuvântarea ei şi a regelui David, care nu şi-a pierdut viaţa. În toate cele trei cazuri, intenţia premeditată a autorităţii, indiferent de cine era reprezentată, era să prindă şi să omoare pe cel sau cei nevinovaţi, sau să-i ucidă de îndată ce au fost născuţi! Răspunsul celor trei femei, în acest gen de situaţii, ar trebui să fie un exemplu pentru orice copil adevărat al lui Dumnezeu, care nu doreşte să încalce niciodată legea lui Dumnezeu. Legea şi poruncile omeneşti care fac obiectul unor astfel de situaţii trebuie eludate, încălcate sau ignorate cu intenţie, căci sunt împotriva legii morale a marelui nostru Dumnezeu.

Că aşa stau lucrurile este dovedit în Scripturi cu prisosinţă. Bunăoară, Petru formulează sub inspiraţie divină principiul călăuzitor în astfel de situaţii, spunând: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Prin acest răspuns apostolii au arătat că sfidează, cu înţelepciune şi plini de demnitate morală şi creştină, cea mai mare autoritate a acelei vremi în materie de religie, şi anume Sanhedrinul sau Sinedriul iudaic. A nu te fi supus autorităţii lui în domeniul religios însemna să ajungi un paria al societăţii, care nu mai are acces la mântuire. Era ceva înfricoşător pentru bieţii enoriaşi ai sinagogilor să nu dea scultare de toate poruncile Sinedriului. Unii care ajunseseră să creadă că nu le poate ţine pe toate, fiindcă erau atât de împovărătoare, au renunţat şi au fost socotiţi de această autoritate drept pierduţi. Aceasta era situaţia în timpul Domnului Hristos.

Dar, Hristos a arătat că în materie de conştiinţă şi închinare individuală omul trebuie să se supună numai lui Dumnezeu, indiferent cine şi ce autoritate îşi arogă! După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii au înţeles clar că nimeni nu le poate interzice să vorbească despre Mesia. Astfel, pe baza acestui principiu divin, nici o poruncă şi nici o lege omenească, statală sau bisericească, nu poate obliga pe cineva să trădeze pe fraţii lui Hristos, conducându-i pe drumul morţii. Nici un creştin adevărat nu va da curs unor astfel de legi. Acest lucru înseamnă patriotism creştin şi a arăta bunăvoinţă şi milă faţă de fratele în Hristos ameninţat pe nedrept. Nu trebuie să participăm niciodată la lucrări ale fărădelegii susţinute de legi omeneşti nedrepte şi neavenite, de altminteri pe nedrept numite legi în această privinţă. (Cei care au ascuns şi au tăinuit cu bună ştiinţă prezenţa evreilor sau a altor nevinovaţi în timpul celui de al doilea război mondial, dând informaţii cu totul eronate şi intenţionat autorităţilor criminale, nu au săvârşit fărădelege, ci dimpotrivă au dat dovadă de patriotism creştin. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost asupra lor.)

În curând va fi emis edictul duminical, ultima lege barbară prin care se caută violarea conştiinţei, a închinării individuale şi mai ales a legii lui Dumnezeu. Unii vor fi puşi în situaţia lui Rahav, constrânşi fiind să deconspire sau să trădeze pe fraţii lor în Hristos şi, deci, să respecte astfel legea omenească nedreaptă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este aceasta: Vom asculta mai mult de Dumnezeu, sau de oameni? Trebuie să înţelegem că informaţiile eronate date în scopul salvării unei vieţi omeneşti nevinovate, în contextul despre care am discutat, deşi acest lucru poate însemna încălcarea unor legi omeneşti injuste şi neavenite, nu înseamnă niciodată încălcarea legii lui Dumnezeu, nu înseamnă deloc fărădelege ori păcat, ci înseamnă patriotism creştin şi bunăvoinţă plină de milă şi de înţelepciune! Cine citeşte, să înţeleagă!

     "Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă." Evrei 11,31.