Golirea de sine a lui Hristos

Biruinţa formidabilă şi unică a lui Hristos, ca om, împotriva oricărei mânjituri a păcatului, asupra tuturor ispitelor şi a lui Satana se datorează în primul rând tainei lui Dumnezeu ce implica unirea sau îmbinarea naturii Sale divine, proprietatea Sa personală din veşnicie, cu natura omenească degenerată, slabă, păcătoasă şi muritoare, cu toate tendinţele sau aplecările ei spre păcat. Această taină a lui Dumnezeu a fost manifestată în toată plenitudinea ei prin întruparea Fiului lui Dumnezeu între oameni. Mai mult decât atât, pentru ca această taină să se manifeste în folosul omului, dar şi în folosul îngerilor şi al tuturor lumilor create de Dumnezeu, pentru că numai în felul acesta se puteau pune baze veşnice împotriva apariţiei păcatului din nou în univers, exista o clauză în legământul dintre Tatăl şi Fiul care stipula că Cel din urmă nu trebuia să-şi exercite pe pământ în nici o împrejurare, în nici un moment al timpului şi în nici un loc puterea Sa creatoare, prin care a adus la existenţă tot ce este viu!!

Prin urmare, taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu, în ce priveşte întruparea, nu implica sub nici o formă folosirea sau exercitarea din partea lui Isus, pe pământ, deci în timpul întrupării, puterea creatoare specifică naturii Sale de Dumnezeu deplin şi veşnic!! Spun taina lui Dumnezeu pentru Dumnezeu în scopul de a descoperi în ce fel s-a manifestat golirea de sine a lui Hristos pe pământ. În primul rând, taina lui Dumnezeu este pentru oameni, fiindcă este singura posibilitate reală ca aceştia să devină şi să se menţină tot timpul vieţii lor biruitori asupra oricărui păcat mărturisit şi a oricăror forme de ispitire camuflată sau pe faţă! Ea este pur şi simplu darul lui Dumnezeu pentru oameni şi singura alternativă din partea lui Dumnezeu pentru dezrădăcinarea definitivă a păcatului de pe pământ şi din univers, fără ca El să încalce voinţa, demnitatea şi libertatea fiinţelor păcătoase. Taina lui Dumnezeu este în termeni practici răspunsul lui Dumnezeu la problema păcatului, fără să folosească în vreun fel forţa, contrângerea sau vreun miracol pentru a face să dispară păcatul şi păcătoşii!

De asemenea, taina lui Dumnezeu devine realitate pentru oameni doar prin actul naşterii din nou. Când un om plin de regrete, de căinţă şi-a predat prin mărturisire sau confesiune toate păcatele Mântuitorului, prin credinţă vie, fără să şovăie, natura cea rea sau vrăjmăşia interioară din mintea lui, care este o natură spirituală, a fost înlocuită cu natura divină a lui Hristos, prin ea înţelegând caracterul Său minunat şi veşnic, care-i totuna cu viaţa veşnică. Schimbarea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se face doar prin intermediul acestei taine magnifice. Ea este rezultatul lucrării Duhului Sfânt în cel credincios, întocmai cum întruparea lui Hristos în pântecele Mariei a fost opera extraordinară a Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne aşteptăm ca această taină să se materializeze pentru om undeva în viitor, căci este o mare greşeală. Ci ea este legea Duhului de viaţă în orice om născut din nou, ceea ce înseamnă că taina lui Dumnezeu sau taina întrupării trebuie să caracterizeze pe toţi cei care se închină astăzi în Duh şi în adevăr lui Dumnezeu. (Nunta la care ne invită Tatăl din ceruri cuprinde deopotrivă taina lui Dumnezeu, adică unirea naturii divine cu natura omenească, această unire însemnând practic naşterea din nou ce se continuă apoi cu lucrarea reformei prin care se păşeşte de la o treaptă la alta a sfinţeniei şi desăvârşirii, şi primirea împărăţiei slavei de către Hristos atunci când mireasa Sa de pe pământ, cei 144.000, ca cele dintâi roade, în virtutea cărora se face posibilă învierea tuturor credincioşilor de la Adam, sunt sigilaţi şi gata să fie înălţaţi împreună cu cei înviaţi în sanctuar. Taina lui Dumnezeu se va sfârşi atunci când nunta s-a încheiat, adică atunci când Hristos a primit de la Tatăl, pe vecie, împărăţia ce de drept i se cuvine, fiindcă este a Lui).

Să ne întoarcem acum la taina lui Dumnezeu în ce priveşte întruparea lui Hristos, o taină care îl priveşte pe Dumnezeu la momentul şi în timpul întrupării lui Isus pe pământ. Această taină se putea manifesta conform planului mântuirii şi a legământului încheiat cu Tatăl în veşnicie, numai dacă Isus nu-şi exercita puterea creatoare pentru a scăpa din situaţiile de criză, pentru a ieşi din dificultate, sau pentru a birui păcatul şi ispitele care asaltau natura Sa slabă omenească! Dacă taina lui Dumnezeu este din veşnicie, atunci trebuie că ea este fundamentul planului de mântuire, căci fără întrupare nu ar fi fost posibilă salvarea omului păcătos. De aceea, şi legământul dintre Tatăl şi Fiul este tot din veşnicie. Atunci şi acolo s-a stabilit şi clauza prin care se prevedea ca Hristos să trăiască întocmai cum trăiesc oamenii lipsiţi de puteri speciale, în acest caz biruinţa asupra păcatului şi ispitelor trebuind să se facă doar prin exercitarea credinţei în purtarea de grijă a Tatălui din cer!!

Această clauză este frumos exprimată de Mântuitorul în următoarele cuvinte: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi". Ioan 5,30. Asta ne învaţă că Hristos a acceptat condiţia de om cu tot ceea ce implică ea. În natura Sa omenească Isus a fost identic sau deopotrivă cu natura slabă şi muritoare a omului păcătos. Din punct de vedere celular, emoţional, sentimental, psihic şi fizic Isus a fost om adevărat, asemenea oricărui om care se naşte pe acest pământ. Singurul lucru care l-a făcut diferit de fiecare dintre noi, oamenii, şi de oricare altă fiinţă creată din univers, a fost natura Sa dumnezeiască fără început, natura spirituală care locuia în cea umană. Această natură divină a fost îmbrăcată cu natura umană degenerată de păcat, slabă şi pipernicită, predispusă tot timpul la păcat! În El se aflau îmbinate armonios, fiecare cu individualitatea ei, natura divină şi natura umană. Cu toate acestea, Isus nu a încetat să fie Dumnezeu niciodată, deşi trebuia să se manifeste şi să gândească asemenea omului căzut în păcat. Aceasta este taina evlaviei despre care am vorbit mai sus.

     "El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu dar nu s-a înfăţişat ca Dumnezeu." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1126.

     "Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu atunci când a devenit om. Omenescul nu a luat locul divinităţii şi nici divinitatea locul naturii omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Natura umană şi natura divină au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi, ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El a rămas credincios şi drept loialităţii Sale..." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 6.

     "În El, natura divină şi natura omenească au fost îmbinate, şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 4.

Miza pentru salvarea omului era una uriaşă, cu consecinţe veşnice, întrucât Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie, nesilit, să devină una cu omul păcătos şi muritor, ceea ce presupunea de la sine şi o manifestare asemenea omului în toate privinţele. Din acest motiv, El nu trebuia să-şi permită să se folosească de puterea Sa creatoare nici o clipă pentru reuşita deplină a planului mântuirii. Satana a întrevăzut acest lucru şi a mizat la rândul lui pe ispitirea omului Isus în aşa fel, încât să fie adus în situaţia de a face apel la atotputernicia divinităţii Sale ca să scape de dificultăţi sau de ispite crunte. Dacă s-ar fi putut întâmpla acest lucru, atunci Hristos ar fi fost înfrânt pentru că legământul prin care se stipula ca El să nu-şi exercite puterea supranaturală în orice împrejurări ar fi fost încălcat, rupt. "Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." The Review and Herald, 1 aprilie 1875.

Cuvintele lui Isus: "Eu nu pot face nimic de la Mine însumi" descoperă cel mai bine ceea ce nu putea să facă El în calitate de Dumnezeu. El trebuia să se sprijine toată viaţa Sa pământească doar pe puterea Tatălui Său şi pe purtarea Lui de grijă, exact aşa cum pot şi trebuie să facă toţi oamenii păcătoşi. Hristos trebuia să trăiască doar prin credinţă şi să se manifeste ca un om născut din nou, chemat după planul lui Dumnezeu la desăvârşire! ">Eu sunt adevărata Viţă<, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. >De la Mine Însumi, nu pot face nimic<, spusese El mai înainte (Ioan 5,30)." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 44.

     "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu stătea liniştit pentru că avea putere nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >Eu nu pot face nimic de la Mine însumi< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.

     După cum Isus se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită!, par. 14.

Nu trebuie să înţelegem cu nici un chip că dumnezeirea lui Hristos pe pământ era lipsită de putere creatoare sau de atotştiinţă, pentru că nu este aşa. El nu a venit pe pământ să se manifeste ca un Dumnezeu mai mic, pentru că natura Lui divină ar fi suferit nişte modificări prin naşterea din Maria. În El, ca om, locuia toată plinătatea dumnezeirii întocmai după cum în cer, ca înger, locuia toată plinătatea dumnezeirii. El era pur şi simplu Dumnezeu întrupat în toată plinătatea cuvântului.

Ceea ce a făcut Isus, în schimb, potrivit clauzei legământului cu Tatăl, era că încredinţase sau aşezase cu încredere deplină toată puterea Sa supranaturală în mâinile Tatălui. Numai din perspectiva aceasta putea Hristos să se încreadă în puterea nemărginită a Tatălui Său; şi era şi imperios necesar să facă acest lucru în condiţiile păcatului. Nu exista altă cale ca Hristos să se manifeste pe pământul blestemat de păcat întocmai după cum se manifestă şi trăiesc toţi oamenii păcătoşi lipsiţi de puteri supranaturale!! În felul acesta, El s-a identificat în mod deplin cu omul, inima Lui bătând la unison cu inima omului care trăieşte sub blestemul păcatului. El a fost pur şi simplu Emanuel, Dumnezeu cu noi în toată plinătatea cuvântului, cu tot ceea ce implică această expresie extraordinară.

Este un simplu fapt atunci să conchidem că, dacă El nu şi-a exercitat pe pământ cu nici un chip puterea creatoare, caracteristică propriei Sale naturi divine, atunci minunile săvârşite, precum vindecările şi învierile răsunătoare, au fost rodul lucrării puterii creatoare a Tatălui din cer, cu ajutorul Duhului Sfânt, prin intermediul îngerilor cereşti!! Aceasta era singura putere pe care se sprijinea Isus, ceea ce implica o ascultare desăvârşită de Tatăl din cer şi o cunoaştere perfectă a caracterului Lui imuabil. "Minunile lui Hristos pentru cei suferinzi şi întristaţi au fost făcute de puterea lui Dumnezeu, prin slujirea îngerilor. Şi tot prin Hristos şi serviciul trimişilor Lui din cer e adusă orice binecuvântare de la Dumnezeu la noi. Îmbrăcându-se în corp omenesc, Mântuitorul nostru uneşte interesele Sale cu cele ale copiilor căzuţi ai lui Adam, în timp ce, prin dumnezeirea Lui, El îmbrăţişează tronul lui Dumnezeu. Şi în felul acesta Hristos este mijlocul de comunicare al oamenilor cu Dumnezeu şi al lui Dumnezeu cu oamenii." Hristos Lumina Lumii, cap. Noi am găsit pe Mesia, ultimul paragraf.

Golirea de sine a lui Isus a mers până acolo, încât nu numai că a renunţat definitiv şi pentru totdeauna la forma şi înfăţişarea Sa de Dumnezeu-înger pentru a deveni om deplin, ci mai trebuia să experimenteze pe viu şi ce înseamnă să trăieşti ca un simplu om, care nu poate fi ajutat să trăiască mai presus de păcat şi ispitele lui decât prin credinţă plină de încredere într-un Dumnezeu nevăzut, dar al cărui caracter trebuie foarte bine cunoscut, până la însuşire deplină!! Energia şi atributele specifice naturii Sale dumnezeieşti au fost oprite să uşureze în vreun fel neplăcerile, durerile şi suferinţele îndurate în natura Sa omenească, mai ales în pustia ispitirii, în grădina Ghetsimani şi pe cruce. "Atributele Sale divine au fost oprite să uşureze suferinţa sufletului Său sau durerile trupului Său." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1124. Golirea de sine a lui Isus a fost totală. Profunda Sa smerenie nemărginită, în dorinţa de a ne salva, l-a condus până acolo încât a acceptat de bună voie să renunţe la tot: la Tatăl Său, la splendorile şi strălucirea fără pereche a Ierusalimului ceresc, la tronul Său, la prietenia voioasă şi plină de bucurie a îngerilor, pentru a veni în întunericul păcatului, într-un trup slab, păcătos, adică predispus păcatului, muritor, cu posibilitatea de a păcătui şi a pierde ca om veşnicia!!

Era conştient că trebuie să se împărtăşească de viaţa omului păcătos muritor, să gândească asemenea oricărui om, folosind un creier pipernicit şi limitat pe deasupra, un creier degenerat din cauza urmărilor păcatului; era conştient că trebuie să trăiască în limitele precare ale naturii omeneşti, care poate ceda oricând la boli, la ispite şi la păcat! El trebuia să-l răscumpere pe om în trupul degradat al acestuia din urmă, fiindcă pe pământ nu avea altceva cu care să-şi îmbrace divinitatea Sa nemuritoare, moneda de schimb fiind propria Sa viaţă, propriul Său sânge. Fiecare păcat gândit şi săvârşit de oameni vreodată, orice vinovăţie care însoţea păcatul trebuiau aşezate pe umerii Săi plăpânzi, de om asemenea tuturor oamenilor de pe pământ. Nimeni şi nimic nu puteau plăti pentru păcatele noastre decât viaţa nevinovată şi desăvârşită, nepătată a lui Dumnezeu îmbrăcat sau înveşmântat în trup de carne şi oase, ca om real şi deplin, carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Aceasta este golire de sine nemărginită, dincolo de a putea fi descrisă în limbajul nostru omenesc. Nici un condei nu va putea zugrăvi vreodată îndestulător formidabila golire de sine a lui Hristos. Cu această realitate în faţă, cine mai poate iubi păcatul?

Prin golirea Sa de sine noi trebuie să înţelegem că Hristos hotărâse să-l înfrângă pe Satana doar în şi prin natura Sa omenească, fără să se manifeste ca Dumnezeu plin de putere creatoare pentru a scăpa din dificultăţi, suferinţe sau chiar moarte. El pur şi simplu şi-a negat dumnezeirea în periplul Său pământesc! Numai astfel putea dovedi că omul, cu natura lui aşa slabă şi păcătoasă, poate da ascultare în mod desăvârşit de legea lui Dumnezeu, împlinind toate poruncile Sale, printr-o legătură vie cu Sursa puterii lui prin credinţă vie, plină de încredere în caracterul Aceluia care zice şi se face. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său este exact aceeaşi ascultare care se cere şi omului. Biruinţa lui Hristos poate fi biruinţa oricărui om născut pe acest pământ, indiferent de împrejurări.

     "Noi nu trebuie să considerăm ascultarea în sine a lui Hristos ca ceva care i-a fost adaptat îndeosebi din pricina naturii Sale divine; pentru că El a stat înaintea lui Dumnezeu ca reprezentant al omului, şi a fost ispitit ca substitut şi garant al omului. Dacă Hristos ar fi avut o putere specială care nu este privilegiul omului s-o aibă, atunci Satana ar fi profitat din plin de acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos a fost aceea de a lua de la Satana controlul asupra omului, iar El putea face acest lucru doar într-un mod direct. El a venit ca om pentru a fi ispitit ca om, dovedind ascultarea unui om. Hristos a dat ascultare lui Dumnezeu, şi a biruit după cum şi omenirea trebuie să biruiască. Noi suntem conduşi să tragem concluzii greşite din cauza vederilor eronate cu privire la natura Domnului nostru. A atribui naturii Sale o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în conflictele lui cu Satana, înseamnă a distruge plinătatea omenescului Său. Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele Satanei decât dacă puterea divină lucrează prin omenesc. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu în propria Sa persoană divină, ci ceea ce a putut face prin omenesc. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş naturii divine, şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat. Maiestatea cerului a fost Cel care a devenit om, care s-a umilit pe Sine în natura noastră omenească; El a fost cel ispitit în pustie şi care a îndurat opoziţia păcătoşilor împotriva Sa." The Signs of the Times, 10 aprilie 1893.

     "Biruinţa şi ascultarea lui Hristos este aceea a unei adevărate fiinţe omeneşti. În concluziile noastre noi facem multe greşeli din pricina vederilor noastre eronate despre natura umană a Domnului nostru. Când atribuim naturii Sale omeneşti o putere pe care omul nu are posibilitatea s-o aibă în luptele lui cu Satana, noi distrugem plinătatea omenescului Său. Puterea şi harul Său atribuit le dă tuturor celor care îl primesc prin credinţă.

     Ascultarea lui Hristos faţă de Tatăl Său era aceeaşi ascultare care este cerută omului. Omul nu poate birui ispitele lui Satana fără putere divină combinată cu mijloacele ei. Tot aşa a fost şi cu Isus Hristos; El a putut să se ţină cu tărie de puterea divină. El nu a venit în lumea noastră pentru a da ascultare ca un Dumnezeu mai mic faţă de unul mai mare, ci ca om pentru a asculta de legea cea sfântă a lui Dumnezeu, şi în acest fel El este exemplul nostru. Domnul Isus a venit în lumea noastră nu pentru a descoperi ce putea face Dumnezeu, ci ceea ce omul poate face, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu de a ajuta în orice împrejurare critică. Prin credinţă omul trebuie să fie părtaş al naturii divine şi să biruiască orice ispită cu care este asaltat." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 929.

Misiunea Sa de a asculta în mod deplin de Tatăl din cer nu a fost una uşoară, fiindcă a fost dificil să păstreze nivelul omenescului Său tocmai din cauza limitelor impuse de acesta şi, mai mult, pentru că trebuia să reziste înclinaţiei, ca om, să-şi folosească puterea de a se salva singur în timp de primejdie!!

     "A fost o sarcină dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul pe care El îl pusese la cale pentru salvarea omenirii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura omenească. El primise onoare în curţile cereşti şi era obişnuit cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului, tot aşa cum este pentru oameni să se ridice deasupra nivelului slab al naturii lor corupte şi să fie părtaşi ai naturii divine.

     Hristos a fost supus testului cel mai sever, necesitând puterea tuturor facultăţilor Sale de a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei pentru a se salva singur şi de a triumfa asupra puterii prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti, şi şi-a folosit puterea sa extremă pentru a profita de slăbiciunea omenescului pe care Hristos l-a luat asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele sale în locul omului." Review and Herald, 1 aprilie 1875. 

Interesant este şi faptul că Isus nu trebuia să facă faţă doar tentaţiei specifice naturii omeneşti de a-şi exercita puterea ca Dumnezeu, dacă ar fi voit, pentru a scăpa din situaţii dificile, ci mai trebuia să reziste şi înclinaţiei de a-şi ajuta natura umană cu vitalitatea provenită din natura Lui dumnezeiască pentru a se asigura în felul acesta împotriva oricărei boli!! "El ar fi putut să-şi ajute natura Sa omenească pentru a rezista atacurilor bolii prin revărsarea vitalităţii şi a vigorii nepieritoare din natura Sa divină spre cea omenească. Dar El s-a umilit pe Sine în natura omului." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1127. 

Această umilinţă fără margini este frumos enunţată de către apostolul Pavel, când spune: "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce". Filipeni 2,6-8. În Noua Versiune Internatională, versetul 6 este redat astfel: "Care, fiind Dumnezeu chiar în natura Sa, n-a socotit egalitatea cu Dumnezeu ca pe ceva ce trebuie folosit spre propriul Său avantaj". Aici este scos în evidenţă că Hristos s-a golit de sine întru totul, negândindu-se să se folosească în vreun chip de egalitatea cu Dumnezeu, deci de natura Sa divină în care locuieşte toată puterea Sa creatoare, împreună cu atotştiinţa Sa, spre a căpăta vreun avantaj în lupta cu Satana sau spre propriul Său folos!! 

Un alt aspect important peste care nu trebuie să trecem este acela că, deşi Isus nu trebuia să-şi exercite niciodată puterea supranaturală pentru folosul Său, cât timp s-a aflat în viaţă pe pământ, totuşi învierea Lui a fost propria Sa operă, în sensul că a înviat prin puterea care se afla în El însuşi, în natura Sa divină. Când şi-a încheiat misiunea pământească murind şi biruindu-l pe Satana, învierea Sa trebuia să se facă prin Sine însuşi. Dumnezeirea Lui, care dormea în trupul Său inert, căci nu avea cum să se exprime fără intrumentul unui trup viu, a fost trezită prin glasul lui Moise-Gabriel, care a rostit cuvântul în acest sens venit din partea Tatălui din cer. 

     "Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: >Tatăl Tău te cheamă<, Mântuitorul ieşi din mormânt prin viaţa care era în Sine însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: >Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau… Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi<. Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi conducătorilor: >Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica<. Ioan 10,17.18; 2,19.

     Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: >Eu sunt învierea şi viaţa<. Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea le putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună: >Am puterea să-mi dau viaţa Mea, şi am putere s-o iau din nou<. În Dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Domnul a înviat, par. 15, 16.

Umilinţa şi golirea de sine a lui Hristos întrec orice închipuire. Acestea se traduc printr-un singur cuvânt: DRAGOSTE!! O iubire care se dăruie pe sine pentru cei păcătoşi, care nu o merită! Astfel, caracterul lui Dumnezeu a fost descoperit aşa cum este prin viaţa Mântuitorului. Este cu adevărat nemuritoare, cea mai amplă şi cea mai frumoasă manifestare a lui Dumnezeu între nişte fiinţe păcătoase!!

     "Să ţină slava Sa acoperită, ca fiu al neamului decăzut, a fost cea mai severă disciplină la care s-a putut supune pe Sine Prinţul vieţii. În felul acesta şi-a măsurat El puterea cu Satana. Cel care a fost izgonit din cer s-a luptat cu disperare pentru biruinţa asupra Aceluia pe care era invidios încă din curţile cereşti. Ce bătălie a fost aceasta! Nici o limbă nu este capabilă să o descrie. Dar, în viitor ea va fi înţeleasă de cei care au biruit prin sângele Mielului şi cuvântul mărturisirii lor." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1081, 1082.

"Străjerule, cât mai este din noapte?"

Aşa sună o parte a binecunoscutei profeţii vechi-testamentare, care este pusă în contextul căderii Babilonului antic. Stăpânitorul lumii antice din acea vreme era Babilonul sau "Asupritorul", cum îl numeşte Inspiraţia divină. Din perspectiva vizionarului, de astă dată ca străjer sau santinelă credincioasă, Isaia este pus în situaţia de a vedea cu ochii lui căderea Babilonului îngâmfat. Toate cele ce se petreceau sub ochii săi urmau să devină realitate abia peste o sută de ani!! Profeţia din Isaia 21,1-10 prevesteşte în mod exact cum avea să se prăbuşească cetatea Babilon, şi o dată cu aceasta şi imperiul, într-o singură noapte. Această noapte fatidică este scoasă în evidenţă ca fiind "noaptea plăcerilor" ce se transformă rapid într-o noapte de "spaimă". "Cu mai mult de un veac înainte, inspiraţia prevestise că >noaptea plăcerilor<, în timpul căreia împăratul şi sfetnicii lui se întreceau în hulă împotriva lui Dumnezeu, avea să fie schimbată deodată în groază şi distrugere. Iar acum, într-o succesiune rapidă, evenimentele importante veneau unul după altul, exact aşa cum fuseseră descrise în Scripturile profetice cu mulţi ani înainte ca personajele principale ale dramei să se fi născut." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 18.

Aşadar, această parte a profeţiei ne vorbeşte în mod anume despre noaptea de desfrău, de plăceri şi orgii al căror cap era tocmai Belşaţar, unul din urmaşii la tronul marelui imperiu al lui Nabucodonosor al II-lea. "În acea ultimă noapte de nebunie, Belşaţar împreună cu căpeteniile umpluseră măsura vinovăţiei lor şi a vinovăţiei împărăţiei caldeene. Mâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. Prin nenumărate providenţe Dumnezeu căutase să-i înveţe respectul faţă de Legea Sa. >Am voit să vindecăm Babilonul<, a spus El despre aceia a căror judecată ajungea acum până la cer; >dar nu s-a vindecat!< (Ieremia 51,9). Datorită unei pervertiri ciudate a inimii omeneşti, Dumnezeu a socotit în cele din urmă necesar să dea sentinţa irevocabilă. Belşaţar avea să cadă, iar împărăţia lui urma să treacă în alte mâini." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 16.

Dintr-o dată asupritorul, marele şi falnicul Babilon, devine asuprit. Media şi Elamul dau lovitura de graţie în noaptea profetică despre care vorbim. Ulterior Elamul va ajunge satrapie persană. "Suie-te, Elamule! Împresoară, Medio! Căci fac să înceteze toate oftările lor - zice Domnul." Isaia 21,2. Se ştie cum a căzut Babilonul. Apele râului Eufrat au fost deviate de destoinicii soldaţi persani ai lui Cirus cel Mare, care mai apoi intră cu oştirea sa prin porţile nezăvorâte al cetăţii, în aparenţă inexpugnabilă.

Babilonul se afla la apogeul puterii sale, însă din punct de vedere moral se poate spune că era plin de întuneric. Străjerii vigilenţi au fost luaţi prin surprindere chiar în noaptea în care se aşteptau cel mai puţin! Nu şi-au făcut datoria. Aşadar, avem tabloul următor al timpului aceluia: Babilonul, ca stăpân al lumii; întunericul moral care predomina în lumea acelui timp; şi străjerii care nu au cunoscut timpul cercetării cetăţii păcătoase. Pentru că principiul de bază în înţelegerea profeţiilor din timpul prezent este acela care ne spune că istoria trecutului se va repeta fără putinţă de tăgadă, atunci ar trebui ca Hristos să folosească în ilustraţiile sau parabolele Sale frumoase o astfel de imagine, care să arunce lumină cu privire la timpul din imediata apropiere a venirii Sale.

Să nu uităm niciodată că spiritul şi metodele lui Satana din trecut se vor da pe faţă cu putere în cadrul timpului sfârşitului, şi mai ales în imediata apropiere a venirii lui Hristos pe norii cerului. Numai că protagoniştii vor fi alţii, întrucât marile imperii ale trecutului s-au stins din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, nu lipsesc din tabloul profetic al Noului Testament, care aruncă lumină asupra timpului în care trăim, Babilonul, Eufratul, întunericul moral şi spiritual, străjerii timpului modern şi poporul lui Dumnezeu!!

Ultimele noastre studii s-au ocupat în mod deosebit cu profeţia fecioarelor înţelepte şi nechibzuite. Aţipirea a devenit o caracteristică a acestei biserici, care este înfăţişată în profeţie ca fiind biserica Laodicea. La această concluzie corectă se ajunge doar dacă ţinem seama de faptul că Isus enunţă această parabolă extraordinară în contextul descrierii evenimentelor prin care avea să treacă biserica, de la distrugerea Ierusalimului şi până la a doua Sa venire. Apoi, în final, Hristos ne îndeamnă la o veghere foarte serioasă pentru ca să putem fi pregătiţi corespunzător pentru revenirea Sa în glorie şi mărire. El spune astfel: "Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea". Marcu 13,32.33.

Din păcate, traducerea Cornilescu a versetului 32, de altminteri ca majoritatea traducerilor, lasă să se înţeleagă în mod absolut eronat că nici îngerii şi nici măcar Isus nu ştiu când va fi ceasul venirii Sale!! Dacă ei înşişi nu ştiu, atunci cu atât mai mult oamenii păcătoşi. Însă, o veche versiune engleză a Bibliei face lumină în privinţa acestui verset, fiind în ton cu gândul lui Dumnezeu. Ea glăsuie astfel: "Dar ziua şi ora aceea nici un om nu le poate face cunoscute, nici îngerii care sunt în ceruri, nici Fiul, ci Tatăl". Această traducere face lumină în privinţa a ceea ce a spus de fapt Isus. Aflăm, deci, că cel ce va face cunoscute, la timpul cuvenit, ziua şi ora venirii lui Isus este doar Tatăl din ceruri. Cu alte cuvinte, în planul mântuirii anunţarea solemnă a zilei şi chiar a orei când Isus îşi face apariţia a doua oară pe pământ cade în grija Tatălui.

De altminteri, ar fi absurd să credem că Tatăl ar ţine ceva ascuns de Fiul Său chiar până cu puţin timp înainte să se întâmple evenimentul, oricare ar fi el. Tot ceea ce ştie Tatăl, ştie de bună seamă şi Fiul, întrucât amândoi sunt una. Tot ce trebuie să ştie îngerii, ajung să cunoască prin Fiul, fără să fie ceva ascuns de ei. La fel, tot ceea ce trebuie să cunoască ucenicii adevăraţi ai lui Hristos, vor cunoaşte tot prin Fiul, de la care şi prin care vine orice cunoştinţă de la Tatăl, în aceeaşi măsură ca şi îngerii. De fapt, la o observare atentă, textul vorbeşte explicit despre o anunţare solemnă din partea Tatălui a zilei şi orei apariţiei lui Isus, şi nu despre o tăinuire a ceva despre care nu are habar nici măcar Fiul lui Dumnezeu.

Ar trebui să fim de acord cu faptul că Isus a ştiut dintotdeauna, din momentul făuririi planului mântuirii, din veşnicie, şi ziua şi ora când El urma să-şi facă apariţia pentru înălţarea oamenilor mântuiţi chiar pe scaunul de domnie al Mielului, din moment cel El împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt au pus la cale salvarea neamului omenesc! De altfel, principiul angajării din partea lui Dumnezeu de a descoperi tot ceea ce trebuie ştiut de către copiii Săi, indiferent că-s îngeri sau oameni, este clar stabilit chiar de către Isus în Sfintele Scripturi. El spune astfel: "Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci". Amos 3,7. De aceea, în virtutea celor spuse ar trebui să fie clar pentru totdeauna că ziua şi ceasul venirii lui Hristos vor fi descoperite doar de Tatăl, potrivit planului mântuirii, tuturor copiilor Săi credincioşi la vremea hotărâtă!! Cu alte cuvinte, venirea lui Isus pe pământ în slavă nu poate avea loc, fără ca mai înainte de aceasta Tatăl să descopere copiilor Lui iubiţi marele eveniment atât de mult aşteptat după înălţarea Domnului Isus, generaţie după generaţie!

Acum, atât Isus cât şi îngerii nu au nici un fel de problemă cu acest aspect legat de ziua venirii lui Hristos întrucât ei o ştiu deja, pentru că Dumnezeu Tatăl nu ascunde niciodată nimic din ceea ce este necesar ca îngerii să cunoască, la fel ca şi oamenii, prin Isus, deşi orizontul înţelegerii adevărului divin este limitat pentru cei din urmă din cauza naturii omeneşti degenerate de păcat şi a unui creier pipernicit. Îngerii fac tot ce pot mai bine pentru ca adevăraţii ucenici ai lui Hristos de pe pământ, fecioarele înţelepte, să se familiarizeze bine cu profeţiile, să trăiască în neprihănirea lui Hristos, gata fiind astfel pentru a li se descoperi la momentul oportun chiar ziua şi ora venirii lui Hristos. Profeţia care vorbeşte despre aşa ceva, pe care Isus a cunoscut-o foarte bine în calitate de om pe pământ, se găseşte în Ezechiel 12,22-28, din care voi cita doar versetele 25 şi 28: "Căci Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini şi nu va mai fi amânat; da, în zilele voastre, casă de îndărătnici, voi rosti un cuvânt şi-l voi împlini, zice Domnul Dumnezeu... De aceea spune-le: >Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele; ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini, zice Domnul Dumnezeu<".

     "Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, făcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Hristos şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care l-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă.
     Îndată se arată de la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15, 16.

     "Iar când Dumnezeu a rostit ziua şi ceasul venirii lui Isus şi a enunţat legământul cel veşnic pentru poporul Său, a rostit o singură frază şi apoi a făcut o pauză, în timp ce cuvintele Sale făceau pământul să vibreze. Cei din Israelul lui Dumnezeu stăteau cu ochii aţintiţi în sus şi ascultau cuvintele pe măsură ce ieşeau din gura lui Iahweh şi zguduiau pământul ca bubuiturile celui mai puternic tunet. Totul era de o solemnitate înfricoşătoare." Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 2.

Ziua şi ceasul venirii lui Hristos sunt descoperite în auzul celor 144.000 după ce se isprăvesc toate cele şapte plăgi. Până la acel moment nimeni dintre oameni nu va şti când vine exact Isus, întrucât în Scripturi nu există nici un loc, nimic în care ziua şi ora celei de a doua veniri să se afle ascunse în formă de simbol sau în vreo profeţie referitoare la timp. Toate profeţiile referitoare la timpul profetic au fost deja dezvăluite, şi se află conţinute în frumoasa solie a îngerului al treilea. Dar, potrivit spuselor lui Isus, care nu are cum să mintă, ziua şi ora venirii Sale sunt anunţate oficial doar de către Tatăl după ce se isprăvesc toate cele şapte plăgi!!

Profeţia clară din Ezechiel menţionată mai sus are în vedere viziunile false şi cele adevărate, iar subiectul este timpul. Se declară că Dumnezeu va vorbi din ceruri şi va oferi poporului Său adevărul despre timpul împlinirii profeţiei ce include timp profetic, fapt realizat prin descoperirea mesajului celor trei îngeri din Apocalipsa 14, dar şi despre timpul exact al celei de a doua veniri a lui Isus, fiindcă Isus spune fără putinţă de tăgadă că: "...ziua şi ora aceea nici un om nu le poate face cunoscute, nici îngerii care sunt în ceruri, nici Fiul, ci Tatăl". Marcu 13,32. Că aşa stau cu adevărat lucrurile şi că totul este în armonie cu gândul care era şi în Hristos Isus, avem îndemnul din partea Dascălului neprihănirii, care ne spune să veghem şi să ne rugăm pentru ca vremea aceea, adică timpul când Isus vine în slava Sa, să nu ne prindă pe nepregătite. Dacă nu veghem şi nu ne rugăm atunci nu vom şti "când va veni vremea aceea". Marcu 13.33. Şi asta pentru că Hristos va veni ca un hoţ. "Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine." Apocalipsa 3,3.

Hristos nu are cum să mintă, aşa că dacă veghem, atunci ne vom număra între cei 144.000 care se vor bucura când glasul Tatălui le va spune când vine Isus, pentru ca ei să-l întâmpine gata să fie luaţi la cer.

Vorbeam mai la început despre importanţa profeţiei din Isaia 21, referitoare la străjerul care trebuie să fie vigilent. Ei bine, când Isus le descrie ucenicilor aflaţi pe muntele Măslinilor evenimentele prin care avea să treacă biserica Sa, şi ajunge să puncteze a doua Sa venire, El se foloseşte de profeţia aceasta minunată punând-o în acest cadru al celei de a doua Sa veniri, prin care urmăreşte să îndemne la o veghere permanentă şi inteligentă, subliniată de rugăciune plină de putere!! "Se va întâmpla ca şi cu un om plecat în altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: >Vegheaţi!<" Marcu 13,34-37.

Noi am învăţat din profeţie că toate fecioarele au aţipit, şi, cu toate acestea, Isus îndeamnă la veghere tocmai biserica fecioarelor, biserica sfârşitului. Contextul parabolei de mai sus este cel al importanţei atitudinii pe care trebuie să o aibă cei ce aşteaptă a doua venire a lui Mesia. Se spune că fiecăruia i s-a arătat care este datoria lui, adică ambele categorii de fecioare ştiu care trebuie să fie datoria lor. Din moment ce au candele, înseamnă că ele cunosc Sfintele Scripturi şi datoria descoperită prin intermediul mesajului plin de putere al îngerului al treilea! Aceste fecioare sunt robii în seama cărora a fost lăsată biserica de către Cel plecat la Tatăl pentru nuntă ca să-şi primească împărăţia, după ce se va fi unit în mod deplin şi desăvârşit cu biserica de pe pământ!! Cum îşi fac datoria fecioarele înţelepte în acest timp de veghere? Iată cum: "Care este deci robul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale". Matei 24,45-47.

Dar, cum îşi fac datoria fecioarele nechibzuite sau robii cei răi în timpul de veghere? Tot Scripturile ne ajută să înţelegem; ele declară: "Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: >Stăpânul meu zăboveşte să vină!< Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Matei 24,48-51.

În timpul de veghere, care este totodată şi timpul de aţipire pentru fecioarele înţelepte, acestea îşi fac datoria pe care o înţeleg, deşi nu cu mult zel, din solia îngerului al treilea. Aceşti credincioşi nobili vor să-l cunoască mai mult pe Isus şi neprihănirea Sa, împărtăşind cunoştinţele cu mult har şi înţelepciune celor ce vor să asculte şi să înţeleagă! Caută după o lumină mai clară în Scripturi şi se roagă să fie gata pentru evenimentele care bat la uşă, potrivit profeţiilor din Apocalipsa. În aceeaşi perioadă a timpului de veghere, care este şi timp de aţipire pentru fecioarele nechibzuite, acestea din urmă, din cauza amânării venirii Mirelui, au ajuns îmbibate de grijile lumeşti şi s-au lăsat ispitite de prosperitatea vremelnică, legându-şi sentimentele de bogăţiile pământeşti!! Ele cu adevărat mănâncă şi beau cu beţivii, simbolul oamenilor lumeşti, al oamenilor nepăsători faţă de Dumnezeu, de sănătate şi de viaţă! Preocuparea lor este materialismul, al cărui fundament este egoismul. Cu buzele doar declară că iubesc pe Isus, şi chiar pot fi sinceri, dar cu faptele sunt departe de aşa ceva.

Portarul sau străjerul vigilent este oricine care veghează cu atenţie sporită pentru a cunoaşte semnele timpului în care trăim şi mai cu seamă Evanghelia din profeţiile biblice. Când străjerul este întrebat cât mai este din noapte, el trebuie să răspundă într-o manieră foarte clară şi precisă, ca unul care înţelege ce implică postul datoriei sale, precum şi datoria uriaşă care apasă pe umerii săi. Un astfel de portar sau străjer va şti când vine stăpânul casei, fiindcă veghează tocmai în vederea acestui fapt! El nu va fi surprins de venirea stăpânului casei, aşa cum ar veni un hoţ pe nepusă masă. De aceea spune Isus să veghem, tocmai pentru ca venirea Sa să nu fie ca un hoţ pentru cei aşteptători şi vigilenţi. "Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa." Matei 24,42.43.

Acum, trebuie să descoperim un amănunt deosebit de important în parabola rostită de Isus cu privire la veghere, din Marcu 13. Vegherea aceasta nu presupune numai aşteptarea Domnului pe norii cerului, căci este şi aşa ceva. Ci ea în primul rând implică o pregătire corespunzătoare pe baza căreia să putem trece cu bine de scrutinul judecăţii de cercetare, pentru a intra în timpul strâmtorării lui Iacov sau timpul lipsit de har, astfel încât să putem trăi fără Mijlocitor divin, perspectivă care ne oferă posibilitatea de a auzi cu urechile noastre ziua şi ceasul venirii lui Hristos, anunţate solemn de vocea clară a Tatălui nostru din cer!!!

În timp ce Isus ne îndeamnă la veghere, pentru că nu ne este descoperit deloc ziua când va veni stăpânul casei, El rosteşte următoarele cuvinte pline de înţeles: "Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind". Marcu 13,36. Despre ambele categorii de fecioare se spune că dorm, iar Isus ne avertizează să ne temem ca nu cumva El să vină fără veste peste cei ce dorm. La ce anume se referă Isus aici? Ce doreşte să ne facă să înţelegem de fapt? Noi ştim că atunci când Isus vine pe nori fecioarele înţelepte nu dorm, ba mai mult, am învăţat că acestea aud când se vesteşte chiar ziua şi ora venirii Mântuitorului. Cum ar putea să fie venirea lui Isus fără veste peste cei ce dorm, dacă fecioarele înţelepte sunt pregătite tocmai pentru un asemenea eveniment măreţ?

Ei bine, timpul la care se face referire aici nu este a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, întrucât pe picior greşit vor fi prinse toate fecioarele nechibzuite şi lumea în general, sau Babilonul cel mare!!! De vreme ce strigătul de la miezul nopţii aduce cu sine trezirea ambelor categorii de fecioare, şi chiar şi Babilonul cel mare va fi înştiinţat cu privire la păcatele sale, atunci devine clar că venirea fără veste despre care vorbeşte Isus trebuie să fie încetarea mijlocirii Mântuitorului în sfânta sfintelor şi încheierea timpului de har. Acesta este timpul încetării judecăţii de cercetare, când Isus este nevoit, ca să folosesc limbajul profeţiei, să dezbrace haina preoţească şi să îmbrace pe cea împărătească, gata fiind pentru revenirea Sa pe pământ. Acest lucru ne arată că Isus este pregătit să vină cu răsplata Sa pe pământ, pentru unii fiind un miros de moarte spre moarte, iar pentru alţii fiind un miros de viaţă spre viaţă veşnică!

Aşadar, punerea la probă şi încetarea mijlocirii lui Hristos în ceruri înseamnă timpul venirii fără veste, pe neaşteptate pentru toţi oamenii de pe pământ, pentru fecioarele înţelepte şi pentru cele nechibzuite!! Dar, spre deosebire de toţi ceilalţi, fecioarele înţelepte, deşi nu ştiu când va avea loc în mod precis acest eveniment şi nu cunosc timpul când se va încheia harul şi lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc, sunt totuşi găsite veghind, având sufletele curăţite prin ascultare de adevăr, motiv pentru care vor fi sigilate în neprihănire pe vecie, cu sigiliul Marelui nostru Preot!!

Vegherea nu implică numai o aşteptare pentru venirea lui Hristos, ci implică în primul rând o pregătire conştiincioasă zi de zi pentru a fi găsit corespunzător la judecată, în vederea primirii sigiliul al doilea, al lui Hristos în calitate de Mare Preot, în virtutea căruia se poate trece prin timpul strâmtorării lui Iacov ca să întâmpinăm pe Domnul chiar în ziua şi ceasul descoperite de către bunul nostru Tată din ceruri. Prin urmare, putem conchide că, dacă în parabola celor zece fecioare acestea trebuie trezite prin strigătul de la miezul nopţii, în parabola referitoare la veghere, din Marcu 13, Isus are în vedere pregătirea pe care de bună seamă toate fecioarele au posibilitatea şi timpul, chiar dacă este de aţipire, să o facă în vederea întâmpinării aşa cum trebuie a judecăţii de cercetare şi a primirii sigiliului lui Hristos. "Ce vă zic vouă, zic tuturor: >Vegheaţi!<" Marcu 13,37.

Acum putem înţelege mai bine de ce este imperios necesar ca fecioarele să aibă ulei de rezervă!! Din păcate, vegherea nu o poate efectua în mod corect decât categoria fecioarelor înţelepte, care ştiu să se roage în Duh sau prin Duhul Sfânt şi în adevăr!!! Cei care nu se bucură de lucrarea Duhului Sfânt în suflet, nu ştiu să se roage şi nici nu ştiu să vegheze, câtă vreme adevărul nu le-a sfinţit inima şi viaţa!! Aceasta este starea reală a laodiceanului.

Venirea lui Hristos va avea loc la a patra strajă, adică dimineaţa. Este socotită a fi dimineaţa fiindcă acest eveniment aduce cu adevărat zorii unui nou început, în slavă, pentru neprihăniţii cei vii, cei 144.000, cât şi pentru neprihăniţii înviaţi după ce se face auzit glasul Tatălui care anunţă ora venirii lui Isus. "Străjerul răspunde: >Vine dimineaţa, şi este tot noapte. Dacă vreţi să întrebaţi, întrebaţi; întoarceţi-vă şi veniţi iarăşi<." Isaia 21,12. (Este încă noapte deoarece trăim în noaptea cea mai întunecată din istoria acestei lumi, o noapte a întunericului spiritual şi moral, pe fondul căruia va avea loc cea mai mare vestire a Evangheliei, strigătul de la miezul nopţii în parabola fecioarelor, din Ziua Cincizecimii încoace). Numai străjerul credincios poate da un astfel de răspuns. Acum, să luăm aminte la cuvintele inspirate ale Duhului Sfânt:

     "Isus ne-a lăsat cuvântul: >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,35-37. Noi veghem şi aşteptăm revenirea Stăpânului, care trebuie să aducă dimineaţa, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să ne găsească dormind. La ce timp se face referire aici? Nu la arătarea lui Hristos pe norii cerului spre a găsi pe poporul Lui adormit. Nu, ci la revenirea Lui de la slujirea în locul preasfânt al sanctuarului ceresc, când se dezbracă de îmbrăcămintea preoţească şi se îmbracă cu hainele răzbunării, şi când se dă porunca: >Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!< Apocalipsa 22,11.
     Când Isus încetează să mai mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul socotelii cu slujitorii Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea curăţiei şi sfinţeniei, care-i fac în stare să fie cei care aşteaptă să spună bun-venit Domnului lor, soarele apune mohorât în întuneric şi nu mai răsare din nou. Punerea la probă se încheie; mijlocirea lui Hristos din ceruri încetează. În final, timpul acesta vine pe neaşteptate asupra tuturor, iar cei care au neglijat să-şi cureţe sufletele, prin ascultare de adevăr, sunt găsiţi dormind. Ei au obosit aşteptând şi veghind, au ajuns nepăsători cu privire la venirea Stăpânului lor. Ei nu mai doreau arătarea Lui şi credeau că nu mai era nevoie de o astfel de continuă şi stăruitoare veghere. Au fost dezamăgiţi în aşteptările lor şi ar putea să fie din nou. Ei au conchis că mai era suficient timp spre a se trezi. Voiau să fie siguri că nu pierd ocazia spre a-şi asigura o comoară pământească. Ar fi mai uşor să se obţină tot ce se poate de la această lume. Şi, asigurându-şi acest obiectiv, ei au pierdut orice dorinţă fierbinte şi interes faţă de arătarea Stăpânului lor. Au devenit indiferenţi şi fără grijă, ca şi cum venirea Lui ar fi încă departe. Dar, în timp ce interesul lor este adâncit în câştigurile lor lumeşti, lucrarea din sanctuarul ceresc este încheiată, şi ei sunt nepregătiţi.
     Dacă aceştia ar fi ştiut că lucrarea lui Hristos din sanctuarul ceresc se va încheia în curând, cât de diferit s-ar fi comportat şi cât de serios ar fi vegheat. Stăpânul, anticipând toate acestea, le dă la timp avertizarea, poruncindu-le să vegheze. El vorbeşte desluşit despre caracterul neaşteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă şi, în indolenţa noastră, să privim înainte spre timpul când credem că El va veni şi să amânăm pregătirea. >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi...< Marcu 13,35. Totuşi, această nesiguranţă şi neaşteptare prezisă nu reuşeşte să ne trezească, în sfârşit, din amorţeală la veghere serioasă şi să stimuleze vegherea, pentru Stăpânul cel aşteptat. Cei care n-au fost găsiţi aşteptând şi veghind, în cele din urmă, sunt surprinşi în necredincioşia lor. Stăpânul vine şi, în loc ca ei să fie gata să-i deschidă imediat, sunt surprinşi de aţipeala lumească şi, în cele din urmă, sunt pierduţi.
     Mi-a fost prezentată o grupă în contrast cu cea descrisă. Ei aşteptau şi vegheau. Privirea lor era îndreptată spre ceruri şi cuvintele Stăpânului erau pe buzele lor: >Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,37. >Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: 'Vegheaţi!'<" Marcu 13,35-37. Domnul sugerează o amânare înainte ca, în cele din urmă, să se arate zorii dimineţii. Dar, El n-avea să le dea cale liberă pentru oboseală, nici să slăbească în vegherea lor serioasă, pentru că dimineaţa nu s-a arătat aşa de curând cum o aşteptau ei. Unii dintre aşteptători mi-au fost arătaţi ca privind în sus. Ei se încurajau unul pe altul, repetând aceste cuvinte: >Prima şi a doua strajă au trecut. Suntem în straja a treia, aşteptând şi veghind pentru revenirea Stăpânului. Acum mai rămâne doar o mică perioadă de veghere<. Pe unii i-am văzut că oboseau; privirea lor era îndreptată în jos şi erau absorbiţi de lucrurile pământeşti, fiind necredincioşi în veghere. Ei spuneau: >Am aşteptat Stăpânul în prima strajă, dar am fost dezamăgiţi. Am crezut că El va veni cu siguranţă în straja a doua, dar ea a trecut şi El nu a venit. Noi putem fi dezamăgiţi din nou. Nu trebuie să fim atât de meticuloşi. El poate să nu vină în straja următoare. Noi suntem în straja a treia, şi acum credem că cel mai bine este să strângem comoara noastră pe pământ, ca să putem fi siguri în caz de lipsă<. Mulţi dormeau, amorţiţi de îngrijorările acestei vieţi şi ademeniţi de înşelăciunea bogăţiilor din poziţia lor de aşteptare şi veghere.
     Mi-au fost prezentaţi îngeri care priveau cu deosebit interes să observe cu grijă înfăţişarea celor obosiţi, dar veghetori credincioşi, ca nu cumva să fie prea greu încercaţi şi să se prăpădească sub povara greutăţilor dublate puternic din cauză că fraţii lor s-au abătut de la vegherea lor şi au ajuns îmbibaţi de grijile lumeşti şi ispitiţi de prosperitatea lumească. Îngerii cereşti sunt îndureraţi de faptul că cei care mai înainte vegheau, prin indolenţa şi necredincioşia lor, măreau necazul şi poverile celor care se străduiau, în mod serios şi stăruitor, să-şi păstreze poziţia de aşteptare şi veghere." Mărturii, vol. 2, cap. Spiritul lumesc în biserică, par. 16-20.

A doua împlinire a parabolei celor zece fecioare

Din momentul împlinirii ei, parabola celor zece fecioare devine şi continuă încă să fie adevăr prezent şi astăzi, până la timpul când îşi va găsi împlinirea deplină a doua oară, în viitorul apropiat. Ceea ce a făcut-o să devină realitate ca împlinire, a fost fără doar şi poate mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-11. Din acest motiv, mesajul îngerului al treilea putem spune că se află într-o strânsă legătură cu parabola pe care o studiem. Că aşa stau lucruile este dovedit prin afirmaţia următoare: "Deseori mi se aminteşte de parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte iar cinci nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini ad litteram, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp, şi, asemenea mesajului îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului." The Review and Herald, 19 august 1890.

Dacă mesajul îngerului al treilea este adevăr prezent de la data vestirii lui şi până la sfârşitul timpului, atunci ceea ce a condus la prima împlinire a acestei parabole deosebite trebuie să fie acelaşi lucru care va conduce şi la cea de-a doua împlinire a acesteia! Cu alte cuvinte, dacă mesajul celui de-al treilea înger, care cuprinde şi mesajele primilor doi îngeri, a dat viaţă, a împlinit întâiaşi dată parabola celor zece fecioare, atunci înseamnă că acelaşi mesaj trebuie să dea viaţă încă o dată împlinirii depline a aceleiaşi parabole extraordinare!!

În virtutea acestui adevăr, putem spune cu certitudine deplină că mediul creştin în mijlocul căruia s-a făcut auzită întâiaşi dată întreita solie îngerească, ce a condus la prima împlinire a parabolei fecioarelor, trebuie să fie exact acelaşi mediu în care se va face auzit din nou mesajul îngerului al treilea, dar ca o mare strigare, trezind astfel toate fecioarele din aţipirea lor, dând avânt astfel evenimentelor specifice sfârşitului şi o dată cu acestea şi împlinirii depline, a doua, a acestei parabole minunate. De fapt, prima împlinire a acestei parabole profetice creează un tipar după care va avea loc şi a doua împlinire a ei. Solia îngerului al treilea are o strictă legătură cu acest tipar.

În parabolă ni se spune clar că împărăţia cerurilor sau a harului se aseamănă cu zece fecioare. Am învăţat deja că toate aceste fecioare sunt simbolul bisericii lui Dumnezeu. Nu este vorba, însă, despre orice fel de biserică a creştinătăţii. Acesta este punctul cel mai important subliniat de Hristos în parabolă. El specifică în termeni clari că împărăţia harului este asemănată cu nişte fecioare, nu cu Babilonul spiritual!!! Fecioarele acestea sunt fecioare tocmai pentru că au o caracteristică distinctă de restul creştinătăţii, şi anume credinţa curată!! Într-un sens restrâns, nu are nici cea mai mică importanţă că fecioarele sunt înţelepte sau nechibzuite, pentru că ceea ce le face să fie fecioare în ochii Cerului este tocmai credinţa lor. Or, acest tip de credinţă trebuie că este diferit de restul tuturor bisericilor creştine!

Cu toate acestea, în pofida credinţei lor curate, totuşi o categorie dintre fecioare este nechibzuită! Asta înseamnă că această credinţă a lor, deşi se bazează pe cunoaşterea teoriei adevărului, aşa cum este reliefată în solia îngerului al treilea, nu face din fecioarele nechibzuite ucenicii lui Hristos, întrucât nu cunosc din experienţă personală pe Isus cel răstignit. Astfel, credinţa curată a fecioarelor este curată întrucât are ca fundament solia îngerului al treilea sau Evanghelia veşnică. Observăm că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Ca să ieşi în întâmpinarea Mirelui presupune că trebuie să înţelegi lumina adevărului specific timpului când acest eveniment are loc.

Unica lumină descoperită de Dumnezeu în vremea primei împliniri a parabolei este cea legată de sfârşitul celor 2300 de ani şi de curăţirea sanctuarului. O dată primită această lumină deosebită ea a condus la formarea unei mişcări caracterizată de spiritul filadelfian. Apocalipsa 14,6.7; 3,7.8 stă ca mărturie în acest sens. Această mişcare trebuia să priceapă că, mai înainte ca Hristos să vină literalmente în slava Sa, trebuie ca în mijlocul ei să aibă loc o lucrare amplă de curăţire, astfel încât aceasta să fie pregătită pentru venirea Mirelui. Toate adevărurile legate de această curăţire şi de lucrarea săvârşită de Hristos în Sanctuarul ceresc sunt însumate în mesajul îngerului al treilea, introdus în anii aceia prin Hiram Edson şi O.R.L. Crozier şi continuat într-un mod ilustru prin Ellen White!

Credinţa fecioarelor este strâns legată de această solie, care din păcate nu şi-a făcut niciodată lucrarea la nivel de biserică până astăzi. Adventiştii nu au mers din lumină în lumină şi, ca atare, s-au trezit în situaţia de a fi avertizaţi că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, fapt care începuse să se consume încă din anul 1855. În 1857 deja se aflau în starea laodiceană, o stare spirituală lipsită de puterea cea vie a Evangheliei şi de prezenţa Duhului Sfânt. Sunt mărturii de netăgăduit în acest sens. Adevărul este că dacă adventiştii nu ar fi dat greş după anul 1844, atunci mărturiile de avertizare şi mustrare ale Duhului Sfânt niciodată nu ar fi existat şi nu ar fi însumat nu mai puţin de nouă volume!!!

Credinţa curată este curată şi prin simpla acceptare sau cunoaştere a teoriei adevărului, fără prezenţa Duhului Sfânt care face adevărul viu şi lucrător în inima primitorului. Aşadar, adventiştii au ajuns în faza laodiceană din cauza lepădării mustrărilor de avertizare adresate de Duhul Sfânt, mergând până acolo că l-au respins definitiv între 1950-1962, perioadă când au modificat şi învăţătura despre natura umană a lui Hristos. Biserica laodiceană nu este încă Babilonul spiritual, dar va ajunge în această stare întrucât Hristos învaţă foarte lămurit că doar fecioarele înţelepte vor intra în odaia de nuntă, când se închide şi uşa harului!

Spiritul laodicean alungă prezenţa lui Hristos prin Duhul Sfânt la nivel de biserică, după cum ne spune Martorul Credincios în Apocalipsa 3,14-20, căci atunci cum ar putea să fie "ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol"? Laodiceenii cred cu convingere că sunt bogaţi. Ce-i determină să aibă această încredere oarbă în bogăţia lor spirituală, căci despre această bogăţie este vorba în primul rând? Solia îngerului al treilea, adică toată învăţătura despre sanctuarul ceresc care le-a fost lăsată ca moştenire de pionierii mişcării aşteptătorilor! Ceea ce o distinge ca biserică de restul creştinătăţii este tocmai această solie formidabilă, conţinută în vasta operă literară a profetului mişcării aşteptătorilor, Ellen White.

Din acest motiv se spune că împărăţia cerului se aseamănă cu zece fecioare, fiindcă prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 Dumnezeu a născut o mişcare prin care a intenţionat să încheie cu păcatul pe acest pământ. Să luăm aminte la ce ne spune Inspiraţia divină în acest sens: "El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa". Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Aceia care trăiesc chiar în timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos trebuie să fie aceia care se bucură de mesajul îngerului al treilea, mesaj care subliniază tocmai credinţa acestora. Dacă prima împlinire a parabolei i-a avut în centru pe aşteptătorii care se bucurau de primele două solii îngereşti, şi care ulterior aveau să formeze biserica adventistă, prin solia îngerului al treilea, atunci a doua împlinire a parabolei trebuie că-i vizează tot pe ei, adică mai bine spus pe adventiştii de astăzi!

Trebuie să avem în vedere şi să înţelegem că este vorba de fapt despre întregul mediu creştin adventist, pentru că spiritul laodicean, o dată cu trecerea timpului, a condus la multe dispute ce aveau să fragmenteze biserica adventistă în multe alte grupări, fiecare susţinând că este adevărata biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea a rămas biserica mamă, cum s-ar spune, restul fiind într-un fel sau altul chipul şi asemănarea ei în ce priveşte starea spirituală, căci spiritul laodicean este caracteristic întregului mediu adventist. Învăţătura cea mai atacată, căreia teologii adventişti cu greu îi pot lua apărarea, şi este de înţeles în lipsa Duhului Sfânt în biserică, este cea despre sanctuarul ceresc. La începutul anilor 1980, Desmond Ford a făcut prăpăd în biserica adventistă, atacând frontal şi în forţă pilonul adventismului - învăţătura cu privire la cei 2300 de ani şi la sanctuarul ceresc. Teologii adventişti nu i-au putut face faţă, atât de logice şi de puternice păreau a fi argumentele aduse de el împotriva modului cum s-a împlinit marea profeţie a celor 2300 de ani!

Din păcate, nici astăzi şi nici într-un al timp în trecut teologia adventistă nu este şi nu a fost capabilă să susţină corect mesajul îngerului al treilea întru totul şi cu putere. Totul se întâmplă din cauza spiritului orb şi ticălos al laodiceanismului, care a devenit o boală incurabilă pentru mulţi. Ei bine, din cauza acestui spirit laodicean toate fecioarele dorm. El este specific doar fecioarelor nechibzuite, este caracteristica predominantă a acestora. Fecioarele înţelepte au aţipit şi ele, după cum ne spune Hristos, pentru că aşteaptă după o lumină mai clară care să le aducă în situaţia de a şti că este timpul când trebuie să se trezească. Această aşteptare însă le face să-şi piardă, într-o oarecare măsură, zelul şi chiar devoţiunea. Frecuşurile, luptele interne în bisericile adventiste pentru putere, vorbirea de rău, răceala în legăturile unul cu celălalt au favorizat de-a lungul timpului o stare de apatie dar şi de durere pentru cei înţelepţi, care se roagă cu încrederea că Dumnezeu le va da o înţelegere mai clară a datoriei lor. Şi ea va veni la timpul hotărât.

Aşadar, aţipirea din parabola celor zece fecioare se datorează spiritului orb laodicean, caracteristic doar fecioarelor nechibzuite, predominanta de altminteri a întregului mediul adventist de astăzi. Această stare de aţipire va dura până la miezul nopţii, când trebuie să se facă auzită strigarea: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Miezul nopţii este o consecinţă a stării de apostazie a Babilonului şi a întunericului moral al lumii în general. Când bisericile protestante din Statele Unite au respins mesajul primului înger din Apocalipsa, în 1844, ele au ajuns într-o stare de apostazie, numită în Scripturile adevărului Babilon!

Acum, ca să fie ţinut în frâu acest întuneric încă din faşă, Dumnezeu are nevoie de o redută a neprihănirii, de o biserică vie şi neprihănită, plină de Duhul lui Dumnezeu. Această biserică ar fi trebuit să fie, potrivit planului lui Dumnezeu, mişcarea aşteptătorilor din 1844. Numai că ea a eşuat în chemarea ei de a înainta din treaptă în treaptă a adevărului ce urma să fie descoperit. Când această redută a neprihănirii a devenit întuneric, atunci întunericul din Babilonul spiritual s-a accentuat şi chiar acutizat, căci de vreme ce Dumnezeu nu mai are un obstacol prin care să oprească răul din lume, atunci acesta va escalada la cote alarmante. Ce putem constata cu privire la ordinea în societate şi la morală, în pofida faptului că ţările occidentale superdezvoltate sau ţările mai puţin dezvoltate ale Europei răsăritene se pretind creştine? Răul a crescut direct proporţional cu rătăcirea şi apostazia bisericii care deţine solia îngerului al treilea!!

Există un tipar în Scripturi care ne ajută să pricepem că aşa se petrec lucrurile ori de câte ori cade în apostazie o biserică. Când ea ajunge plină de întuneric, atunci este vai şi amar pentru lume, căci răul nu mai poate fi oprit prin nimic, întrucât Dumnezeu nu mai are la îndemână instrumentul adecvat prin care să o facă. Bunăoară, din cauza neascultării permanente a bisericii iudaice, pe scena istoriei şi-au făcut apariţia cele patru mari imperii mondiale. Dacă ar fi ascultat şi ar fi trăit în neprihănire din generaţie în generaţie, atunci lumina adevărului trăit al lui Dumnezeu ar fi acoperit lumea, iar Israel ar fi devenit primul rod care are acces întâiul în cetatea cerească, înaintea restului lumii, după cum a promis Dumnezeu. "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!" Exod 15,17.

Putem observa foarte limpede că templul despre care se face vorbire nu este cel din Ierusalim, ci cel de sus, din Ierusalimul ceresc, singurul care este întemeiat de mâinile lui Dumnezeu!! Apoi, dacă biserica apostolică ar fi umplut lumea cu neprihănirea lui Dumnezeu, ea însăşi trebuind să fie mai întâi plină de lumina neprihănirii lui Hristos, ca trup spiritual, atunci nu ar mai fi existat niciodată papalitatea sau taina fărădelegii, pentru că pur şi simplu istoria umană ar fi luat sfârşit după înălţarea lui Isus şi vestirea Evangheliei tuturor neamurilor! Dar, când biserica apostolică a căzut în apostazie, pierzând chiar puterea care pune capăt păcatului şi fărădelegii, Duhul Sfânt, atunci pe scena istoriei şi-a făcut apariţia cel mai odios monstru posibil gândit de Satana. Când obstacolul neprihănirii a căzut, atunci întunericul a măturat în întreaga lume civilizată, aşa cum era cunoscută Europa la vremea aceea, până acolo încât cultura, artele, literatura etc. au stagnat timp de sute de ani sau aproape că au fost ca un lucru străin pentru oamenii analfabeţi!!

Biblia este foarte explicită în acest sens. Sub forma a şapte biserici ne este prezentată starea spirituală din interiorul bisericii lui Dumnezeu la un anumit moment dat, de fapt într-o anumită perioadă determinată de timp. Biserica apostolică este simbolizată prin albul unui cal; când decade ea devine roşie, apoi neagră şi, în cele din urmă, gălbuie. Se poate observa de către oricine că decăderea şi apostazia bisericii apostolice sunt prezentate în mod descrescător din punct de vedere al curăţiei!! Dacă ea ajunge taina fărădelegii, fiind plină de întuneric şi de moarte, atunci cum trebuie să fi fost lumea în care a domnit? Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu prin acest tipar repetat timp de peste două mii de ani, este că, ori de câte ori biserica Sa decade şi respinge lumina dăruită, lumea în care se află biserica decade din punct de vedere moral şi spiritual! Nu are cum să fie altfel, pentru că nu mai există un obstacol care să ţină în frâu răul din lume.

Aţipirea fecioarelor spuneam că se datorează spiritului ticălos laodicean. Apostazia şi minciuna introdusă prin acest spirit în biserica aşteptătorilor, nu a lăsat fără urme starea de lucruri din lumea în care biserica se afla. Aveau să ia naştere spiritul comunist, care a măturat prin toată Europa răsăriteană, cele două războaie mondiale, precum şi starea înspăimântătoare de lucruri prezentă în lume astăzi. Nu trebuie să ne ascundem după deget, căci tocmai aceasta este realitatea. Toate fecioarele încă dorm, unele, cele nechibzuite şi majoritare totodată, în neglijenţă şi nepăsare, iar cele înţelepte sunt lipsite de zel, încurcate fiind de starea tot mai gravă în care se află bisericile din mediul adventist.

Până nu se va ajunge la miezul nopţii, strigarea de trezire a fecioarelor nu se va face auzită. Acesta este punctul apostaziei maxime în mediul adventist şi în lumea care este gata să devină Babilonul cel mare!!

     "În noaptea istoriei acestui pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci din ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere, şi îngrozite vor rămâne în afara sălii de ospăţ...
     Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii - ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi Lot ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii chiar înaintea venirii Fiului omului. Arătând spre acest timp, Scripturile arată că Satana va lucra cu toată puterea, cu >toate amăgirile nelegiuirii<. 2Tesaloniceni 2,9-10. Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii, un întuneric de nepătruns, nesigur, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plânsului, o noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 13, 19.

Toţi credincioşii din mediul adventist, simbolizaţi prin cele zece fecioare, aşteaptă marele eveniment al venirii lui Hristos. Toţi deţin şi cunosc solia îngerului al treilea, fapt care îi face să aibă o credinţă curată, dar numai cei înţelepţi înţeleg acest mesaj preţios, fiind plini de Duhul Sfânt, căci una este să ştii, şi cu totul alta este să înţelegi, astfel încât ceea ce înţelegi să devină parte din tine, viaţă pentru suflet!! Strigarea de la miezul nopţii reprezintă marea strigare a îngerului din Apocalipsa 18,1-5, care reia practic tema mesajului primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu deosebirea că acum se anunţă căderea Babilonului cel mare! "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<."

Această strigare va iniţia o mişcare de trezire în întreg mediul adventist. Glasul leviţilor spirituali, asemenea glasului lui Ioan Botezătorul, se va face auzit peste tot unde este prezent adventismul. Aceşti leviţi, de fapt fecioare înţelepte, sunt primii care-şi înţeleg datoria exact la timpul hotărât de Dumnezeu. Se iniţiază astfel o mare mişcare de trezire în sânul adventismului care apoi se va întinde în toată lumea. Până la momentul când este introdusă această strigare, nici un credincios adventist nu va şti dacă este pregătit aşa cum se cuvine sau nu pentru venirea lui Hristos. Când glasul răspicat se face auzit, numai sub auspiciile puterii colosale a Duhului Sfânt, fiindcă nu va purta amprenta omenească o astfel de mişcare, atunci este timpul când rând pe rând fecioarele nechibzuite realizează că nu sunt pregătite pentru marele eveniment al venirii lui Hristos. Vin marile încercări, ce fac ravagii în adventismul laodicean, precum ameninţările, amenzile, mituirea prin propunerea unor poziţii de răspundere, apoi se trece la o persecuţie mai puternică prin decretul prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea, pentru ca apoi totul să culmineze cu înspăimântătorul decret al morţii în faţa căruia cad toate fecioarele nechibzuite care vor mai fi rămas pe cale.

     "Caracterul se dă pe faţă în timp de criză. Când vocea plină de seriozitate proclamă în miez de noapte: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare< şi fecioarele adormite s-au trezit din somnolenţa lor, atunci s-a văzut cine s-a pregătit pentru acest eveniment. Ambele părţi au fost luate prin surprindere, numai că o parte era pregătită pentru această împrejurare critică, iar cealaltă parte a fost surprinsă nepregătită. Tot astfel şi astăzi, o nenorocire neobişnuită şi neaşteptată, care duce sufletul faţă în faţă cu moartea, va arăta dacă există o reală credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu. Astfel, se va dovedi dacă sufletul este sau nu susţinut de harul lui Dumnezeu. Încercarea finală vine la încheierea timpului de har, când va fi prea târziu ca să se mai satisfacă nevoile sufleteşti." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 12.

     "Această lucrare de examinare a caracterului, de a hotărî cine sunt aceia care sunt pregătiţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, este judecata de cercetare, care încheie lucrarea din Sanctuarul de sus.
     Când lucrarea de cercetare se va încheia, când cazurile acelora care în toate veacurile au mărturisit că sunt urmaşii lui Hristos au fost examinate şi hotărâte, atunci, şi nu mai înainte, se va încheia harul, iar uşa milei se va închide. Astfel, printr-o singură declaraţie scurtă: "Cele care erau gata au intrat cu El la nuntă; şi s-a încuiat uşa", suntem aduşi la slujirea finală a Mântuitorului, la data când lucrarea cea mare pentru mântuirea omului va fi terminată." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 13, 14.

Încercarea finală despre care se vorbeşte în declaraţia de mai sus este chiar decretul morţii, care aduce cu sine şi încheierea timpului de har când trebuie să ia sfârşit şi judecata de cercetare a celor vii! Biserica ce va rezulta în urma tututor acestor încercări greu de descris astăzi, va fi cei 144.000, toate fecioarele înţelepte care în timp de linişte au ştiut să profite pentru a-şi umple vasele de rezervă cu uleiul sfânt. Orice grupare sau biserică din mediul adventist, astăzi, care susţine că este biserica ce va încheia lucrarea, susţine un lucru neadevărat, fiindcă mântuiţi vor fi doar fecioarele înţelepte care se găsesc peste tot în mediul adventist, indiferent de numele grupării din care face parte, la care se adaugă grosul oştirii lui Dumnezeu din Babilonul cel mare!!! Ar trebui să fie clar că strigătul de la miezul nopţii se va face auzit în tot tărâmul adventist, şi că nu va fi ceva specific doar bisericii adventiste ca parte a acestui mediu.

Aşadar, a doua împlinire a parabolei celor zece fecioare are de-a face cu acelaşi mediu în care şi-a găsit împlinirea întâiaşi dată, adică mediul adventist, deoarece este singurul mediu sau tărâm din creştinism care deţine solia îngerului al treilea. Este singurul care are învăţătura privitoare la sanctuarul ceresc, această învăţătură fiind şi pilonul central al adventismului. Numai prin această solie a îngerului al treilea poate trezi Dumnezeu ambele categorii de fecioare şi numai acest mesaj plin de putere va putea deveni o mare strigare sau o mare avertizare pentru întregul pământ. În acest mesaj va fi cuprinsă lumina privitoare la caracterul lui Dumnezeu într-un fel absolut deosebit. Va fi evidenţiată neprihănirea lui Hristos în lumina crucii şi a Sabatului, ca niciodată înainte, Sabatul fiind înţeles aşa cum trebuie ca fiind semnul puterii creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu.

     "Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său.
     Aceasta este lucrarea pe care profetul Isaia o descrie prin cuvintele: >Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună, înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: Iată Dumnezeul vostru! Iată Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui<. Isaia 40,9-10.

     Aceia care aşteaptă venirea Mirelui trebuie să spună poporului: >Iată Dumnezeul vostru<. Ultimele raze ale luminii harului, ultima solie de har care trebuie să fie vestită lumii, este o descoperire a caracterului iubirii Sale. 

     Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În propria lor viaţă şi în propriul lor caracter, ei trebuie să descopere ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 21-24.

     "Noi toţi trebuie să studiem ca niciodată înainte parabola celor zece fecioare. Cinci dintre ele erau înţelepte şi cinci erau nechibzuite. Cele înţelepte au luat ulei în vasele lor împreună cu candelele lor. Acesta este uleiul sfânt reprezentat în Zaharia. (Citat din Zaharia 4,11-14). Această reprezentare este de cea mai mare însemnătate pentru aceia care pretind a cunoaşte adevărul. Dar dacă nu practicăm adevărul, noi nu vom primi uleiul sfânt care curge prin cele două ţevi de aur. Uleiul este primit în vase pregătite pentru ulei. Duhul Sfânt în inimă este cel care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul..." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1179.

O întârziere nedorită din cauza spiritului laodicean

Parabola celor zece fecioare scoate la iveală un adevăr cutremurător, legat de întârzierea Mântuitorului. Potrivit primei împliniri a acestei parabole aparenta "zăbavă" sau întârziere trebuie înţeleasă în mod corect ca fiind lipsa înţelegerii lămurite din partea aşteptătorilor a evenimentului referitor la faptul că "venirea" lui Isus trebuie să aibă loc în 22 octombrie 1844. Faptul că Isus nu a venit în primăvara anului 1844, a produs o dezamăgire amară. Numai că Isus oferă o mână de ajutor celor credincioşi, fiind ajutaţi să priceapă că evenimentul mult aşteptat trebuie să aibă loc toamna, deoarece decretul de rezidire a Ierusalimului a fost emis în toamna anului 457 î.Hr. Ceea ce nu a reuşit să facă Isus, a fost că nu a putut risipi întunericul înţelegerii greşite legat de venirea Mirelui, care se petrecea de fapt în cer şi nu pe pământ.

Din cauza unei singure idei greşite adânc înrădăcinate în conştiinţa credincioşilor şi implicit a bisericii, se pot produce dezamăgiri greu de descris şi de îndurat. După ce s-a produs şi a doua dezamăgire, aproape insuportabilă, a venit şi înţelegerea corectă a evenimentului petrecut în toamna anului 1844, şi anume faptul că Isus a intrat la Tatăl pentru nunta cu biserica Sa şi, după isprăvirea acesteia, pentru finalizarea ei prin primirea împărăţiei slavei. Pe fondul acestei nunţi indispensabile, are loc lucrarea de judecată a bisericii lui Hristos din toate veacurile şi implicit a sanctuarului ceresc. Toţi credincioşii care au rămas lângă toate adevărurile descoperite au format o nouă biserică ce, peste timp, avea să poarte numele de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea aducea cu sine Evanghelia referitoare la o lucrare de curăţire a tuturor "fiilor lui Levi", mai înainte de a se ajunge la proclamarea referitoare la primirea semnului fiarei şi a numărului numelui ei!!

Această solie fabuloasă se desfăşoară în două etape: una de pregătire a bisericii pentru a deveni fără pată şi desăvârşită în plan moral şi spiritual, iar cealaltă vizează o proclamare mondială referitoare la toate păcatele Babilonului cel mare şi la consecinţele primirii semnului acestuia de către toţi cei ce-l compun! Această proclamare nu s-a făcut auzită niciodată până în ziua de astăzi. Parabola celor zece fecioare ne arată că după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, toate fecioarele se trezesc şi îşi pregătesc candelele, semn că urmează o lucrare de cercetare şi de cunoaştere a Scripturilor potrivit noilor descoperiri cu privire la înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei veşnice, ce trebuia să se facă auzită la timpul sfârşitului!

Spiritul celor ce rămăseseră ferm lângă Cuvântul lui Dumnezeu în acele ceasuri de încercare, este asemănător spiritului care a brăzdat inimile credincioşilor în Ziua Cincizecimii. A fost cu adevărat o mişcare condusă de Dumnezeul cerului, în pofida ambelor dezamăgiri şi în pofida împuţinării făţişe a celor ce îmbrăţişaseră mesajul legat de venirea Mirelui. "Dintre marile mişcări religioase începând din zilele apostolilor, nici una n-a fost mai liberă de nedesăvârşirea omenească şi de cursele lui Satana aşa cum a fost aceea din toamna anului 1844. Chiar şi acum, după trecerea multor ani, toţi cei care au luat parte la mişcarea aceea şi care au stat hotărâţi pe platforma adevărului simt încă influenţa sfântă a acelei lucrări binecuvântate şi dau mărturie că a fost de la Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 30.

Acum, după ce înţeleseseră că Isus a intrat la Tatăl, puţinii credincioşi care mai rămăseseră trebuiau să-şi ia Bibliile şi să cerceteze profund mesajul decoperit pentru a-şi înţelege noile îndatoriri. Profeţia indica clar că, după ce are loc strigătul de la miezul nopţii, "toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele". Matei 25.7. Acum li se descoperise de ce nu venise Isus, precum şi lucrarea pe care tocmai o începuse în templul ceresc. Dacă toţi acei credincioşi ar fi studiat cu rugăciune şi seriozitate Scripturile, atunci un potop de lumină s-ar fi revărsat asupra lor, pregătindu-se astfel calea pentru venirea literală a Mântuitorului chiar în zilele lor, chiar la jumătatea sec. al XIX-lea!!

O altă profeţie extraordinară descoperea că lor li se pusese o uşă deschisă înainte. Având spiritul ucenicilor din Ziua Cincizecimii, atunci este lesne de înţeles că aveau nevoie să primească noi înţelegeri ale datoriei lor, astfel încât să fie pregătiţi să-l întâmpine literalmente pe Domnul lor cu inimi curate. Spiritul filadelfian era caracteristica acestor puţini credincioşi, care se mai bucurau în mijlocul lor şi de un profet autentic, dovada cea mai vie că Dumnezeu intenţiona să încheie lucrarea în ei şi pe pământ repede, fără zăbavă şi în neprihănire!! "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu<." Apocalipsa 3,7.8.

Aveau acum tot ce le trebuia să încheie lucrarea în triumf: o nouă înţelegere a Evangheliei, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt şi un profet care să le călăuzească paşii. Nu trebuia decât să umble potrivit luminii care era necesar să se adauge zilnic în inimile lor. Care ar fi fost finalul unui asemenea drum? Iată ce spune profeţia: "...cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa". Matei 25,10. Pe cale, fecioarele neînţelepte s-ar fi pierdut, fiindcă în lumina prezenţei Duhului Sfânt şi a înţelegerii noilor îndatoriri, ţi se descoperă şi defectele de caracter la care trebuie să renunţi. Profeţia descoperă limpede faptul că fecioarele nechibzuite nu aveau ulei de rezervă, deci binecuvântarea prezenţei Duhului Sfânt în inimă!! Imediat după închiderea uşii harului ar fi urmat evenimentele specifice timpului strâmtorării lui Iacov. Profeţia specifică bisericii Filadelfia clarifică acest aspect într-un mod grăitor: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit". Apocalipsa 3,10.9.

Cu toate acestea, în pofida acestor profeţii clare, noi totuşi ne aflăm în această lume. Ceva deosebit de grav trebuie că s-a întâmplat. "Zăbava" Mirelui s-a transformat într-un lung timp de amânare a celei de a doua veniri, fiindcă mireasa nu şi-a făcut datoria; nu a mers din lumină în lumină. Ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă aşteptare între timpul pentru pregătirea bisericii Filadelfia, după 22 octombrie 1844, şi a doua venire literală a lui Isus, a devenit un îndelung timp de întârziere care continuă, din nefericire, şi astăzi! Ce s-a întâmplat?

Cu ceva timp în urmă, când am luat în discuţie cartea pecetluită pe care numai Mielul lui Dumnezeu o putea desigila, arătam că Hristos a făcut tot ce i-a stat în putinţă să curme desfăşurarea istoriei bisericii aşa cum o cunoaştem, în dorinţa Lui de a isprăvi cu păcatul, dar numai cu condiţia ca biserica Lui, în calitate de trup spiritual, deci toată, să asculte de El întocmai! Dacă biserica apostolică ar fi înaintat din lumină în lumină, atunci cartea Apocalipsa nu ar fi fost scrisă niciodată!!! Nu mai era nevoie să fie desigilată cartea lui Daniel; acea istorie întunecată, plină de suferinţă şi de persecuţie pe care avea să o îndure biserica lui Dumnezeu pe parcursul celor 2300 de ani, ar fi rămas pecetluită. Condiţia era însă ca biserica apostolică să termine lucrarea lui Dumnezeu pe pământ în neprihănire. Avea toate condiţiile pentru aşa ceva. Dar, pentru că la orizont deja se profila taina fărădelegii, în care avea să se transforme chiar biserica apostolică, prin apostazie, Isus, din prea mare milă, a desigilat cartea lui Daniel, în viziune profetică, tot prin simboluri, lui Ioan cel iubit pe insula Patmos.

Din cauza întunericului risipit de papalitate peste Europa, înţelesul acestei descoperiri uimitoare avea să rămână ascuns timp de veacuri până la timpul sfârşitului, când un potop de lumină trebuia să inunde minţile primitorilor. Şi a venit chiar spre finele celor 2300 de ani, când trebuia să se ştie că începe judecata de cercetare şi că Tatăl a făcut nuntă Fiului Său pentru ultima oară. Uşa deschisă pusă înaintea bisericii Filadelfia este uşa simbolică care dă în sfânta sfintelor din templul ceresc, acolo unde Isus şi-a început lucrarea de Mare Preot prin curăţirea sanctuarului ceresc, prin judecată!! Ea este mărturia cea vie, ca profeţie împlinită deja, că toţi credincioşii aşteptători din 1844 s-au aflat sub călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Ei au fost chemaţi, măcar în al doisprezecelea ceas, să curme istoria bisericii şi păcatul, mai întâi în inimile lor, prin care să se facă posibilă în sfârşit venirea literală a Mântuitorului.

Le-a pus la dispoziţie un profet autentic, dovedit, după cum am arătat deja, prezenţa incontestabilă a Duhului Sfânt şi uşa deschisă prin care aveau acces la tot ceea ce Cerul avea pregătit pentru ei să încheie în neprihănire lucrarea. În felul acesta, avem încă o dovadă că Isus a făcut tot posibilul să sfârşească lucrarea cu biserica Filadelfia sau mai bine spus cu toţi acei credincioşi care fuseseră îmbibaţi cu spiritul filadelfian. Hristos ne învaţă că biserica Sa, de-a lungul timpului, trebuia să treacă prin şapte etape în periplul său înainte de a încheia cu păcatul şi cu lumea aceasta. Cu alte cuvinte, El a căuta să împiedice, măcar în al doisprezecelea ceas, ultima etapă în care trebuia să intre biserica. Este vorba de etapa sau faza laodiceană!! Spiritul filadelfian, plin de credinţa care lucrează prin iubire, de neprihănirea cea vie a lui Hristos şi de prezenţa Duhului Sfânt şi a discernământului spiritual nu trebuia să se piardă, iar biserica să ajungă în faza laodiceană, lipsită cu totul de aceste trei elemente esenţiale.

Da, Hristos a încercat încă o dată, ca şi în timpul bisericii apostolice, să împiedice cursul istoriei bisericii, punând la dispoziţia credincioşilor acelui timp o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide!! Dar, cu toate acestea, biserica aşteptătorilor a întârziat venirea Mirelui. Ceea ce trebuia să fie doar o zăbavă, o scurtă întârziere în vederea pregătirii rapide a bisericii pentru întâlnirea cu Mirele mult aşteptat, a devenit o amânare lungă, foarte lungă, atât de lungă încât continuă şi astăzi!!

Starea de spirit a filadelfienilor a devenit fără ca ei să bage de seamă, deşi profetul a avertizat în acest sens, starea de spirit caracteristică bisericii Laodicea. Că lucrarea Evangheliei trebuia să se încheie la scurt timp după marea dezamăgire, din toamna anului 1844, şi că tot ceea ce am afirmat este în ton cu această realitate, este dovedit cu prisosinţă în cuvintele următoare: "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap.  O lucrare de reformă, par. 19.

O altă mărturie asemănătoare, plină de înţeles, este aceasta: "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, şi-ar fi păstrat cu tenacitate credinţa şi ar fi urmat strâns uniţi pe calea deschisă de providenţa lui Dumnezeu, care se deschidea pentru ei, primind solia îngerului al treilea şi proclamând-o în puterea Duhului Sfânt lumii, atunci ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrare cu mare putere împreună cu eforturile lor, lucrarea ar fi fost încheiată, iar Hristos ar fi venit în acest veac pentru a-i da poporului Său răsplata." Evanghelizare, cap. Motivul întârzierii celei de a doua veniri, subcap. Făgăduinţele lui Dumnezeu nu dau greş, par. 3.

Aşadar, motivul întârzierii lui Hristos atât de mult timp se datorează ultimei etape din periplul bisericii pe pământ, în care nu ar fi trebuit să ajungă niciodată cu aşa mari binecuvântări puse la dispoziţie, numită biserica Laodicea!!! Credincioşii care ar fi trebuit să-şi însuşească solia îngerului al treilea, care le descoperea tot ce făcea Hristos în templul de sus, au ajuns să piardă tocmai Evanghelia veşnică, miezul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi să devină Laodicea! În pofida prezenţei profetului în mijlocul lor, au pierdut credinţa care lucrează prin dragoste, adică Evanghelia; neprihănirea lui Hristos, adică esenţa Evangheliei veşnice; şi prezenţa Duhului Sfânt, Cel care face ca Evanghelia să fie puterea creatoare a lui Dumnezeu, împreună cu discernământul spiritual care le-ar fi clarificat noile îndatoriri ce i-ar fi făcut gata să-l întâmpine pe Mirele ceresc!!

Împietrirea inimii a fost una din cauzele care i-a determinat pe credincioşii acelui timp să umble în căile descoperite ale Domnului. În felul acesta, împlinirea parabolei profetice a celor zece fecioare avea să aibă legătură şi să cuprindă ca un lucru nedorit de Cer şi etapa numită biserica Laodicea! Pare incredibil, dar e adevărat. Aşteptătorii sau adventiştii, aşa cum se numeau, au devenit laodiceeni, lucru cu care în mod incredibil se laudă, în încercarea de a demonstra lumii că sunt ultima biserică din şirul celor şapte cu care Dumnezeu va încheia lucrarea!! Dar, cum să reuşeşti aşa ceva câtă vreme Hristos este ţinut afară, iar Evanghelia este o lipsă acută în mijlocul laodiceenilor?! Cum te poţi numi ultima biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără prezenţa Aceluia care o poate aduce la final, adică fără prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt?

Iată cum glăsuie mărturiile lăsate peste timp de profetul mişcării aşteptătorilor care au alunecat în deruta laodiceană:

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii... Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Mesajul către biserica laodiceană se aplică tuturor acelora care au avut o mare lumină şi multe oportunităţi, dar pe care totuşi nu le-au apreciat." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către biserica laodiceană ni se aplică în mod deosebit nouă ca popor." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 961.

     "Mesajul către laodiceeni se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut o mare lumină, dar n-au umblat în ea." Solii alese, vol. 2, cap. Acreditarea divină, subcap. Solia către laodiceeni, par. 1.

Aceste mărturi vii sunt cât se poate de elocvente, vorbesc de la sine şi nu pot fi înţelese greşit. Istoria bisericii s-a prelungit cu o ultimă etapă, pe care Hristos a căutat atât de mult s-o împiedice. De acum înainte, parabola celor zece fecioare se va întreţese cu spiritul laodicean, lipsit cu totul de puterea de viaţă a Evangheliei veşnice şi de prezenţa lui Hristos, fără de care este imposibilă "strigarea cea mare a celui de al treilea înger". Timpul de zăbovire al Mirelui, atât de îndelungat, trebuie pus pe seama aţipirii bisericii adventiste, de fapt, după cum vom vedea, a întregului mediu adventist, fiindcă nu numai biserica adventistă face obiectul parabolei celor zece fecioare şi a bisericii laodiceene, ci întregul mediu adventist, aşa cum este el astăzi!! Aţipirea adventismului se datorează spiritului bolnav laodicean, căci dacă nu ar fi o boală, atunci Martorul Credincios nu ar pomeni despre alifia pentru ochi!

Aşadar, întârzierea Mântuitorului are o strictă legătură cu şi se datorează în mod deosebit spiritului laodicean, o caracteristică nedorită a ultimei etape în care se găseşte biserica la timpul sfârşitului - etapa laodiceană.