"Pământul s-a luminat de slava lui"

 Apocalipsa 18 cuprinde o bogăţie de lumină cerească, aşa cum puţin ne închipuim. Misiunea acestui înger este capitală pentru isprăvirea lucrării de salvare a omului de pe acest pământ. El este îngerul care aduce sfârşitul lumii. Este aşa deoarece se spune că el luminează întregul pământ cu slava sa, ceea ce înseamnă că aduce, prin vestirea lui, la cunoştinţa tuturor oamenilor ultima ofertă a harului divin. El este un înger cu totul şi cu totul special, fiind acela care va împlini o profeţie rostită de Mântuitorul, şi pe care puţini au înţeles-o. 

După cum am subliniat, acest înger minunat este prorocul Ilie sau mişcarea Ilie, aşa cum este consemnat în Maleahi 4,5.6, şi totodată vocea care trezeşte din aţipeala lor ambele categorii de fecioare, din pilda celor zece fecioare. Vezi Matei 25,6. Ceea ce trebuie să înţelegem, însă, este că lucrarea acestui înger începe mai întâi pe tărâmul adventist. El se coboară din cer, dar nu oriunde, ci în mijlocul poporului adventist întocmai cum Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat în mijlocul naţiunii iudaice, practic a poporului Său ales. De ce astfel? Fiindcă lucrarea de conştientizare a lumii cu privire la ultima ofertă a harului divin sau a salvării, trebuie să fie dată de nişte oameni care sunt pregătiţi să facă această lucrare de mare anvergură, practic una mondială. Singurii agenţi umani prin care Dumnezeu poate iniţia şi creşte această mare lucrare, ce trebuie să cuprindă întregul pământ, sunt credincioşii adventişti - toţi aceia care sunt asemănători în caracter cu Ioan Botezătorul. 

Deci, mai întâi îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să poarte chipul unei mişcări de trezire în sânul adventismului, ca să trezească fecioarele înţelepte la datoria pentru care au fost pregătite de Duhul Sfânt în timpul de aşteptare sau de aţipire. Să nu uităm că ele au şi ulei în vasele de rezervă, spre deosebire de fecioarele nechibzuite. În prima lui fază, acest înger puternic se manifestă precum Ilie Tişbitul ori Ioan Botezătorul. Aceştia doi au iniţiat o mare mişcare de trezire în sânul poporului evreu. După ce toate fecioarele sunt trezite şi încep vestirea cu putere a soliei îngerului al treilea chiar în mijlocul bisericilor adventiste de pe tot cuprinsul mapamondului, când organizaţia adventistă i-a atitudinea de respingere, acest înger continuă în manifestarea sa cu a doua fază, aceea de vestire a Evangheliei tuturor oamenilor de sub cer, întocmai cum ucenicii lui Isus, după ce Sinedriul iudaic l-a ucis cu pietre pe Ştefan, au început să răspândească Evanghelia printre neamuri. 

De unde ştim, totuşi, că aşa stau lucrurile? În Apocalipsa 18 parcă nu sunt prezentate lucrurile în felul acesta. În primul rând, acest înger se coboară din cer, ceea ce înseamnă că solia lui, sau ceea ce are de spus oamenilor, nu este de pe pământ, ci cerească, regească, o solie ce va fi atât de convingătoare, încât va conduce la despărţirea definitivă a copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu de restul lumii, care alege să rămână în păcat. (Majoritatea copiilor lui Dumnezeu se află în Babilonul cel mare, că de-aia i se vesteşte ceva, în special în bisericile protestante). În al doilea rând, el trebuie că are o legătură specială cu cei trei îngeri prezentaţi în Apocalipsa 14, fiindcă aceştia au venit, la timpul desemnat lor, tot cu o solie din cer. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6.

Se poate observa că ambii îngeri, cel din Apocalipsa 18 şi cel din Apocalipsa 14, au şi vestesc Evanghelia. Evanghelia trebuie musai să o legăm de cer, fiindcă este de sorginte cerească, este descoperirea iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu unui neam de oameni păcătoşi, ce sunt invitaţi să o primească spre a fi mântuiţi. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1. Practic, slava îngerului puternic din Apocalipsa 18 nu este altceva decât Evanghelia prezentată de primul înger, potrivit Apocalipsei 14,6. Aşadar, Evanghelia este slava lui Dumnezeu, care la rândul ei este descoperirea caracterului lui Dumnezeu, ori altfel spus a iubirii divine care se jertfeşte pentru cel păcătos. 

În al treilea rând, vestirea îngerului din Apocalipsa 18 nu este altceva decât o repetare a soliei îngerului al doilea, care urmează primului din Apocalipsa 14! Îngerul al doilea a anunţat urmările respingerii Evangheliei de către toate bisericile protestante americane, căci acolo s-a vestit întâiaşi dată această solie solemnă, fapt care a atras cu sine o decădere de natură morală înfricoşătoare. Să luăm aminte la Cuvântul Domnului în acest sens: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14; şi: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

Se poate observa limpede asemănarea dintre cele două solii. Numai că, în primul caz, când a fost vestită întâiaşi dată această solie, Babilonul (Sardes sau toate bisericile protestante de pe tărâmul american) nu devenise cel mare, ca în al doilea caz. Strigarea îngerului al doilea ne vorbeşte doar despre începutul decăderii morale şi spirituale în sânul protestantismului, pe când îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18,1, vesteşte aceeaşi solie dar de astă dată o îndreaptă către Babilonul cel mare, adică tot ce înseamnă creştinism în unire deplină cu lumea: cu puterea statului (politică) şi cu puterea financiară (economică). Babilonul din timpul vestirii celei de a doua solii îngereşti devine o dată cu trecerea timpului Babilonul cel mare, adică un soi de creştinism care a asimilat tot ce este în lume împreună cu spiritul şi puterea ei; este practic chipul şi asemănarea pe care Satana şi-a dorit-o dintotdeauna. Babilonul cel mare este chipul şi asemănarea desfigurată a prinţului întunericului. "A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Prin urmare, trebuie să fie evidentă legătura dintre aceşti îngeri, patru la număr, chiar dacă al patrulea este parte din Apocalipsa 18. Toţi au de vestit aceeaşi solie, şi anume Evanghelia cea veşnică. Acum, dacă întreita solie îngerească, descoperită în Apocalipsa 14,6-12, a condus la formarea unei mişcări a cărei ţintă este aşteptarea venirii Mântuitorului pe norii cerului, înseamnă că îngerul al patrulea are de făcut o lucrare specială în sânul acestei mişcări care doarme în păcatele ei, de vreme ce este lipsită de puterea cu care este necesară încheierea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Solia pe care o deţine această mişcare are nevoie de o putere care să conducă la o mare trezire în sânul ei şi totodată care să conştientizeze lumea întreagă de ultima ofertă a harului mântuitor al lui Dumnezeu. 

Singurii care au lansat vestirea căderii Babilonului spiritual în 1844 au fost aceia care primiseră Evanghelia veşnică, adică solia primului înger. Tot astfel, singurii care sunt în măsură, în viitorul apropiat, să prezinte lumii întregi slava Evangheliei în toată puterea ei sunt doar fecioarele înţelepte împreună cu cei care li se alătură. Sunt doar aceia care au primit Evanghelia. Numai cine are, poate împărţi şi celui ce nu are. De aceea, îngerul din Apocalipsa 18 este îngerul care vine cu toată plinătatea puterii Duhului Sfânt, ce va fi revărsat peste toţi cei flămânzi şi neprihăniţi sub forma ploii târzii. Această experienţă va întrece cu mult experienţa ucenicilor lui Hristos din Ziua Cincizecimii. 

Mai trebuie să vedem un aspect foarte important al acestui eveniment de mare interes pentru cercetătorul înţelept al Bibliei. Dacă solia primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, prin primirea şi trăirea ei o vreme, a condus la formarea unei mişcări de aşteptare a Mântuitorului, şi dacă prin pierderea acestei Evanghelii primite de către ea a făcut-o să ajungă în starea descrisă de Martorul credincios, care nu are cum să mintă, aceea de Laodicea, înseamnă că Dumnezeu nu are cum să lase lucrurile în felul acesta, de vreme ce tot adevărul Evangheliei veşnice l-a încredinţat bisericii adventiste. El trebuie să întreprindă ceva în acest sens, căci numai din acest tărâm vor ieşi agenţii Săi ca să vestească lumii solia de avertizare cu privire la cele şapte plăgi şi la venirea literală a Mântuitorului pe norii cerului. Cum a fost în zilele lui Ioan Botezătorul şi în Ziua Cincizecimii, tot astfel trebuie să fie şi acum. Cele două evenimente amintite au avut de-a face strict cu poporul israel, nu cu lumea, în prima fază. Abia după respingerea Evangheliei şi a lui Mesia, ca Mesia cel întrupat, a putut începe faza a doua, când vestirea trebuia îndreptată spre neamuri sau lumea păgână.

Aşadar, de ce îngerul cel puternic, care dă putere soliei îngerului al treilea, vine în mediul adventist? Deoarece acest înger a venit întâiaşi dată în biserica adventistă în 1888, adică exact acolo unde se afla descoperită întreita solie îngerească! Aşa după cum am constatat în studiul anterior, acest înger şi-a făcut apariţia în anul 1888 la Conferinţa de la Minneapolis. A fost necesară apariţia sa tocmai fiindcă adventiştii pierduseră puterea soliei îngerului al treilea şi, o dată cu aceasta, chiar lumina cu care puteau şi trebuiau să lumineze lumea. Prin urmare, este de aşteptat la modul cel mai cert cu putinţă ca el să viziteze din nou, şi pentru ultima oară, tărâmul adventist. Din moment ce acest înger s-a manifestat, în 1888, sub forma picurilor ploii târzii, atunci devine logic şi adevărat că el este îngerul care, venind a doua oară în exact acelaşi mediu, deşi generaţiile sunt diferite, trebuie să fie însoţit de marea revărsare a Duhului Sfânt sub forma ploii târzii. 

Ploaia timpurie au primit-o ucenicii lui Hristos, după învierea Mântuitorului, aşa cum a promis El, fiindcă acceptaseră adevărul Evangheliei aşa cum le fusese descoperit de Hristos şi mai apoi întărit prin Duhul. Bazaţi pe această realitate, atunci devine evident că ploaia târzie trebuie să o primească doar aceia care deţin şi trăiesc Evanghelia în mod personal şi individual, aşa cum se găseşte ea în solia îngerului al treilea; de aceea îngerul din Apocalipsa 18 poate fi socotit şi ca glasul sau portavocea îngerului al treilea. Îngerul al patrulea îşi face apariţia doar pe fondul revărsării deosebit de îmbelşugate a Duhului Sfânt, sub forma ploii târzii. 

Deci, este uşor de recunoscut faptul că, deoarece credincioşii care au dat strigarea celui de-al doilea înger, în 1844, primiseră Evanghelia cea veşnică a primului înger, ceea ce înseamnă că deţineau adevărul aşa cum le fusese vestit şi descoperit, ne conduce la concluzia certă că, deoarece solia îngerului al patrulea, din Apocalipsa 18, din moment ce repetă aceeaşi solie a îngerului al doilea, dar cu menţiunea adăugării întregii decăderi spirituale şi morale a bisericilor de la 1844 încoace, trebuie să fie vestită doar de către credincioşi care au experienţa cunoaşterii întreitei solii îngereşti, adică a Evangheliei veşnice! Evanghelia veşnică, sub forma soliilor primilor trei îngeri, potrivit Apocalipsei 14,6-12, a fost descoperită şi încredinţată doar credincioşilor care au dorit să se împărtăşească de ea de la 1844 încoace, şi anume adventiştii de ziua a şaptea. Acesta este adevărul oricât de dureros ar părea altcuiva de altă confesiune religioasă.

Acum urmează partea cea mai interesantă. Acest înger magnific este totodată împlinitorul unei profeţii ce de multe veacuri aşteaptă a fi împlinită. De altminteri, atunci când Mântuitorul a rostit-o, într-o împrejurare specială, El a ştiut că până la urmă singurul în măsură să pună punct istoriei multimilenare a păcatului, prin vestirea cu mare putere a Evangheliei ce trebuie să cuprindă întreg mapamondul, este îngerul din Apocalipsa 18. Această profeţie deosebită, mai ales ca înţeles, este aceasta: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

"Evanghelia aceasta a Împărăţiei" nu este alta decât Evanghelia veşnică pe care primul înger a venit să o vestească tuturor oamenilor. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod." Apocalipsa 14,6. Observăm că scopul acestei vestiri era ca solia Evangheliei să fie vestită "locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod", dar această veste bună n-a ajuns la toți locuitorii pământului în așa fel, încât să se isprăvească definitiv cu păcatul și fărădelegile. Acest lucru s-a datorat pierderii puterii şi îndepărtării Duhului Sfânt din mijlocul marii mişcări advente, începând cu anii 1850. 

Sfârşitul va veni doar într-un singur context, şi anume numai atunci când "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor". Singurul în stare care va putea face ca Evangheliei lui Hristos să fie vestită în toată lumea este doar îngerul din Apocalipsa 18, fiindcă despre el se spune limpede că "avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui". Apocalipsa 18,1. Nu a mai existat vreodată în istoria pământului o împrejurare în care Evanghelia să lumineze pe toţi oamenii şi să aducă sfârşitul lumii. Cu toate acestea, deşi Pavel declară că, în timpul său, Evanghelia fusese vestită în toată lumea, acest adevăr de fapt face referire doar la lumea cunoscută de atunci. Bunăoară, Evanghelia nu ajunsese la popoarele nordice şi nici la băştinaşii de pe tărâmul celor două Americi, nedescoperite la vremea aceea. (Nu pătrunsese nici în Africa pagână. Mă refer la tot continentul). Dacă biserica apostolică s-ar fi păstrat curată, atunci Dumnezeu ar fi făcut o minune şi vestirea Evangheliei ar fi ajuns pe tot cuprinsul pământului. 

De asemenea, este necesar să observăm din cuvintele Mântuitorului că această profeţie despre Evanghelia propovăduită în toată lumea, ca fapt care va aduce sfârşitul lumii, este pusă în contextul sfârşitului, adică a unei perioade de timp care trebuia să aibă de-a face cu împrejurări prielnice pentru aşa ceva. El spune astfel: "Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit". Matei 24,13. Sfârşitul la care face referire este sfârşitul marii perioade de persecuţie, cei 1260 de ani, şi inclusiv a timpului în care trebuie să fie făcută cunoscută întreita solie îngerească. Practic, primele paisprezece versete din Matei 24 constituie un preambul pentru cele ce urmează mai apoi. Hristos dezvoltă ceea ce a spus până aici, şi face o înşiruire de evenimente pe care le amestecă în mod intenţionat, mergând până la a doua Sa venire.

În versetul 29 din Matei 24, Isus spune că "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<". Zilele de necaz reprezintă perioada de persecuţie papală, iar citatul din profeţia lui Ioel pe care îl preia Isus, (vezi Ioel 2,30.31), face referire la acele semne care au introdus vremea sfârşitului. Este vorba despre marele cutremur de pământ din 1755, de la Lisabona, întunecarea soarelui şi înroşirea lunii în 1780 şi, bineînţeles, căderea de stele sau ploaia de meteoriţi din 1833 (ultimele două evenimente au loc doar pe tărâmul american), adică exact acele evenimente care trebuiau să aibă loc mai înainte de a fi vestită întreita solie îngerească din Apocalipsa 14, în 1844. Apoi, Isus zice că: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă". Matei 24,30.

Asta înseamnă că a doua venire literală a lui Hristos pe norii cerului, când evenimentul în sine face ca toate naţiunile pământului să se bocească, nu poate avea loc dacă mai întâi lumea întreagă nu este avertizată cu privire la exact acest eveniment măreţ. Iar această avertizare nu este altceva decât împlinirea cuvintelor Mântuitorului că sfârşitul lumii nu poate veni decât după ce au loc anumite evenimente care trebuie să preceadă a doua venire, dar nu mai înainte ca Evanghelia Sa să fie vestită sau proclamată întregului pământ. "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." Matei 24,14.

Aşadar, Evanghelia despre care face vorbire Răscumpărătorul nostru în Matei 24, este Evanghelia conţinută în solia celor trei îngeri şi vestită în puterea îngerului din Apocalipsa 18, plin de o aşa putere că va lumina întregul glob pământesc. Această Evanghelie veşnică aduce sfârşitul lumii doar când este plină de slava măririi cereşti într-un fel special. Adică, ea trebuie să fie o descoperire aparte, a cărei lumină să corespundă unei nevoi aparte, pentru o generaţie de oameni deosebit de rea şi de ticăloşită din pricina păcatului, iar această lumină trebuie musai să vină din sfânta sfintelor templului ceresc, adică din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, locul unde Hristos îşi desfăşoară lucrarea Sa de mijlocire de la 1844 încoace. Prin urmare, este drept să spunem că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor" numai atunci când poartă slava şi lumina ce caracterizează sfânta sfintelor şi prezenţa Tatălui şi a Fiului în interiorul lor! Numai în felul acesta va veni sfârşitul şi se va împlini literal şi definitiv profeţia rostită de Mântuitorul în Matei 24,14.

Deci, vestirea Evangheliei tuturor locuitorilor pământului, ca să vină sfârşitul, trebuie să aibă de-a face cu lucrarea lui Isus în sfânta sfintelor. Acesta este motivul pentru care această profeţie nemaipomenită nu s-a împlinit până astăzi. Împlinirea ei trebuie să corespundă unei lucrări speciale de judecată pe care doar Isus o poate face într-un anumit loc în templul ceresc, în sfânta sfintelor, o judecată ce presupune îndepărtarea tuturor păcatelor acumulate în sanctuarul ceresc prin mărturisirea lor de către toţi copiii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, până la încheierea timpului de har. Să luăm aminte la solia primului înger în acest sens: "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7.

Această profeţie, referitoare la proclamarea unei lucrări de judecată, mai înainte de a veni Hristos pe norii cerului, este o împlinire a unei alte profeţii biblice care ne spune că trebuie să aibă loc, şi ne spune chiar şi timpul când trebuie să înceapă. Aceasta se găseşte în Daniel 7,9.10.13. Judecata menţionată aici se desfăşoară în prezenţa a două persoane speciale, dar şi a milioane de îngeri. Cele două persoane sunt Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său. Locul unde se desfăşoară trebuie că este templul ceresc, căci numai acolo se află prezenţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această judecată priveşte curăţirea acelui templu de toate păcatele acumulate acolo în decursul timpului, de la căderea lui Adam, şi-i are în vedere doar pe credincioşii lui Dumnezeu.

De asemenea, se indică şi timpul când urma să înceapă această perioadă, şi anume după ce trebuie să treacă cei 1260 de ani de persecuţie papală, sau altfel spus "o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme", Daniel 7,25, perioadă de timp care se întinde între anii 538 d.Hr şi 1798 d.Hr, când papalitatea primeşte rana de moarte din partea puterii ateiste franceze. Apoi ne este descoperit inclusiv că ceea ce trebuie curăţit sau restaurat este chiar sanctuarul ceresc la sfârşitul acestei perioade de persecuţie, dar numai după ce mai întâi trebuie să aibă loc şi semnele naturale pe care Mântuitorul le menţionează în profeţia Sa din Matei 24 în care comprimă foarte multe evenimente. Că locul este templul sau sanctuarul ceresc este arătat în Daniel 8,13.14: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!<"

Ceea ce mai trebuie să ştim este că strigarea glasului ce trezeşte fecioarele în biserica aşteptătorilor, din pilda celor zece fecioare, în împlinirea ei parţială în anul 1844, este o strigare prin care se vesteşte că Mirele trebuie întâmpinat, dar nu pe norii cerului, ci în sanctuarul ceresc, prin credinţă, chiar în locul unde intrase, adică în sfânta sfintelor. Asta pentru că aşa se declară în Daniel 7,9.10.13. Parabola celor zece fecioare are o dublă împlinire şi priveşte doar biserica aşteptătorilor căreia Dumnezeu i-a încredinţat solia celor trei îngeri! Ce presupune lucrarea de judecată în templul ceresc este descoperit în profeţia lui Maleahi: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor... El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 3,1.3. 

Aşadar, vestirea primului înger din Apocalipsa 14 este o vestire despre o lucrare de judecată, fiindcă aşa declară profeţiile vechi-testamentare menţionate mai sus, după cum am arătat, iar această Evanghelie trebuie să ajungă la toţi locuitorii pământului, deoarece lucrarea acestui înger este menită să cuprindă întreg mapamondul. Când îngerul al patrulea din Apocalipsa 18 îşi adaugă toată puterea sa, atunci Evanghelia veşnică va fi auzită printr-o mare avertizare mondială de toţi locuitorii pământului, iar acest fapt, în sine, va fi împlinirea literală a profeţiei Mântuitorului referitoare la venirea sfârşitului lumii: "Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul". Matei 24,14.

Nu trebuie să uităm niciodată că "Evanghelia aceasta a Împărăţiei" din Matei 24,14 şi "Evanghelia veşnică" din Apocalipsa 14,6, sunt practic una şi aceeaşi Evanghelie, numai că, pentru a putea cuprinde tot globul, ca să poată veni sfârşitul, este necesară o tărie cerească ce depăşeşte cu mult ce s-a întâmplat în Ziua Cincizecimii şi după aceea, iar această putere aparţine doar îngerului din Apocalipsa 18,1. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui."

Această Evanghelie minunată este cuprinsă doar în solia celor trei îngeri, care trebuie întărită şi făcută să poată lumina pe toţi locuitorii pământului cu ajutorul unui înger special, adică a unei mişcări religioase speciale - Mişcarea Ilie. Această solie se găseşte doar în mediul adventist, aşa de colorat cum este el astăzi. În curând, trebuie să răsune glasul de deşteptare pentru toate fecioarele bisericii aşteptătorilor. Pregătiţi-vă!

"Vor avea loc mari schimbări"

      "Sunt însărcinată să spun oamenilor noştri că nu îşi dau seama că diavolul are tot felul de şiretlicuri, şi le aduce la îndeplinire în moduri la care ei nu se aşteaptă. Agenţii lui Satana vor inventa modalităţi de a face păcătoşi din sfinţi.

     Vă spun acum că atunci când voi fi condusă la odihnă, vor avea loc mari schimbări.

     Nu ştiu când voi fi luată, însă doresc să-i avertizez pe toţi împotriva tuturor şiretlicurilor diavolului.

     Vreau ca oamenii să ştie că i-am avertizat pe deplin înainte de moartea mea.

     Nu ştiu ce schimbări vor avea loc în mod deosebit, dar ei ar trebui să fie vigilenţi în ce priveşte fiecare păcat imaginabil pe care Satana va încerca să-l imortalizeze." Manuscript 1, 24 februarie 1915. 

Aceste cuvinte de avertizare îi aparţin profetului marii mişcări advente, şi le-a rostit înainte cu câteva luni de moartea ei. Sunt cuvinte care sunt menite a ţine spiritul treaz al tuturor celor ce sunt ucenici ai lui Hristos. Ele au fost consemnate după apostazia alfa, de la începutul sec. al XX-lea, care a introdus în sânul adventiştilor idei spiritualiste cu privire la Dumnezeu. Este vorba despre ideile panteiste ale unuia dintre cei mai mari medici ai lumii, promotorul unui stil de viaţă sănătos şi totodată inventatorul aparatelor de fitness, prezente astăzi în toată lumea. Acesta a fost renumitul doctor John Harvey Kellogg. Apostazia cu pricina a venit aproape ca un lucru firesc după respingerea mesajului vestit în 1888, pe calea aleasă de Dumnezeu. Pe scurt, apostazia alfa a fost contrafacerea soliei din 1888, cu accentul pus pe panteism, prin care se susţinea că Dumnezeu este o esenţă ce este prezentă în iarbă, în frunze, în flori, în copaci, în natură cu tot ce cuprinde ea. Dintr-o persoană, panteismul face din Dumnezeire doar o esenţă.

Dacă respingerea soliei din 1888 a adus cu sine o astfel de apostazie, la care se adaugă pierderea Sanatoriului, condus de însuşi Kellogg, apoi a clădirii unde era adăpostită tipografia bisericii şi a sălii de închinare, Dime Tabernacle, unde în fiecare Sabat se strângeau aproximativ 4000 de credincioşi, atunci ce alte schimbări urmau să mai aibă loc în sânul adventiştilor? Cuvintele de mai sus fac referire la perioada de după moartea ei, deci după apostazia panteistă. Trebuie să se observe că rezultatele respingerii îngerului din Apocalipsa 18, atunci când şi-a făcut apariţia pentru prima oară în anul 1888, sunt de-a dreptul teribile. Au de suferit atât lumea, cât mai ales biserica pentru care Dumnezeu s-a muncit să-i aducă lumină specială pentru împlinirea unei nevoi speciale. În lume, ivirea Primului Război Mondial, a marii Revoluţii (Bolşevice) Socialiste din Octombrie 1917, a Celui de al Doilea Război Mondial, precum şi a tuturor tulburărilor sociale, până în prezent, îşi găsesc de fapt sorgintea în această respingere şi batjocorire ruşinoasă a manifestării speciale a Duhului Sfânt la Conferinţa de la Minneapolis din 1888. Când biserica lui Dumnezeu este slabă şi descoperită, deci fără prezenţa Duhului lui Dumnezeu, atunci în lume, în inimile oamenilor au loc schimbări îngrozitoare în efectele lor. Moralitatea şi spiritualitatea oamenilor slăbesc în aşa fel, încât manifestările multora devin aproape demonice. La fel de mult şi natura este afectată. Tot ceea ce suntem şi ne înconjoară astăzi este consecinţa unui eşec lamentabil din trecut al bisericii lui Dumnezeu, luminată cu lumina soliei îngerului al treilea, iar mizeria şi ticăloşiile oamenilor vor continua până la apogeul unei apostazii şi ruine totale a naţiunilor şi a pământului.

Dacă acestea au fost şi sunt, împreună cu urmările lor, realităţile prezente în lume, după respingerea Evangheliei în 1888, cum trebuie să fie starea spirituală a bisericii adventiste, de la acest eveniment şi până astăzi? Vom fi nevoiţi să observăm că spiritul în care a fost primită solia lui Ioan Botezătorul şi lucrarea lui Isus, va fi acelaşi spirit care va caracteriza întregul tărâm adventist, mai puțin fecioarele înțelepte, în imediata apropiere a venirii lui Hristos a doua oară. Venirea îngerului din Apocalipsa 18 în mediul adventist, în viitorul foarte apropiat, este o necesitate din cauza unei mari lipse. Acest fapt este dovedit prin venirea lui mai întâi în anul 1888. Numai pe fondul pierderii spiritului şi puterii sfinţitoare a adevărului, deci a Evangheliei, de către adventişti, a trebuit să-şi facă apariţia acest înger formidabil. 

Bunăoară, societatea iudaică, deci biserica iudaică, nu avea nevoie de glasul de trezire al lui Ioan Botezătorul dacă toţi evreii, cu mic, cu mare, ar fi intrat la nuntă împreună cu Mielul lui Dumnezeu. Au avut la dispoziţie nu mai puţin de 483 de ani (din cei 490 de ani, ultimii şapte ani cuprinzând practic lucrarea şi răstignirea lui Mesia şi terminându-se cu omorârea lui Ştefan cu pietre, semnul părăsirii pentru totdeauna a iudeilor ca popor favorizat de Dumnezeu; cei şapte ani sau ultima săptămână profetică din cele şaptezeci alocate în mod vădit evreilor, se întind între anii 27 d.Hr, anul botezului lui Isus de către Ioan Botezătorul, şi anul 34 d.Hr., anul uciderii cu pietre a lui Ştefan, după cum am menţionat mai înainte) pentru ca ei să se desăvârşească, să devină sfinţi, lepădând orice păcat din inimile lor, ca să-l poată întâmpina pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat în starea de sfinţenie înfăţişată în mod simbolic prin tot ritualul şi ceremoniile iudaice care se desfăşurau la templu. Ioan Botezătorul a fost doar o favoare cu totul specială pe care Dumnezeu a făcut-o evreilor lipsiţi aproape cu totul de lumina cerească, în pofida deţinerii întregului tezaur al adevărului, aşa cum acest formidabil adevăr era şi este consemnat în Scripturile Vechiului Testament. Religia lor era doar o formă de evlavie, fiind impregnată doar cu spiritul şi filozofia gândirii babiloniene, ce caracteriza Imperiul babilonian, din mijlocul cărora ieşiseră după şaptezeci de ani de robie. Era o religie egoistă, aproape suprasaturată de porunci omeneşti despre ce să crezi, cum să crezi, cum să gândeşti, ce să faci şi ce să nu faci. O religie a basmelor meşteşugit alcătuite făurise un popor priceput în a-l respinge tocmai pe Mesia, pe care îl aşteptau aproape cu disperare.

Aşadar Isaia 40, profeţia care vorbeşte în mod lămurit despre acela care urma să-l prezinte pe Mesia iudeilor, reprezintă doar bunăvoinţă specială divină în favoarea poporului israel. În aceeaşi termeni, îngerul din Apocalipsa 18, sau îngerul al patrulea (este al patrulea fiindcă îşi uneşte toată puterea Duhului Sfânt cu îngerul al treilea), constituie în fapt bunăvoinţă divină arătată într-un mod cu totul deosebit adventiştilor din trecut şi mai ales a acelora din timpul de faţă, când urmează iară să-şi facă simţită prezenţa pentru ultima dată. Prin urmare, lucrarea lui Ioan Botezătorul va fi repetată de către îngerul al patrulea în scopul trezirii credincioşilor adventişti (trebuie înţeles toţi adventiştii din tot cuprinsul adventist, indiferent de gruparea religioasă din care fac parte) în vederea întâmpinării pe norii cerului a lui Mesia, Cel slăvit de astă dată. Reţinem, aşadar, că atât Ioan Botezătorul, cât şi îngerul al patrulea sunt o necesitate pe fondul unei lipse acute în interiorul bisericilor care au trăit şi trăiesc o mare înşelăciune, şi care, amândouă - biserica iudaică şi biserica adventistă - au deținut și deţin tezaurul adevărului descoperit. Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus din Nazaret, Mesia, au trebuit să se confrunte cu fariseismul în forma lui cea mai rafinat de înşelătoare. La fel, îngerul din Apocalipsa 18 va trebui să facă faţă, înainte de a-şi da strigarea către Babilonul cel mare, laodiceanismului în forma lui cea mai subtilă, atât de subtilă încât este capodopera cea mai reuşit de iscusită a prinţului întunericului în ce priveşte denaturarea Bibliei şi a mărturiilor Spiritului lui Dumnezeu. 

Ceea ce urmăresc să pricepem, în primul rând, este că lucrarea şi manifestarea îngerului din Apocalipsa 18, este o lucrarea şi manifestare ce includ în mod real lucrarea lui Ioan Botezătorul, cât şi revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii! Dacă nu ar fi aşa, atunci ar fi imposibil ca lumea toată să fie avertizată cu glas tare de îngerul cel puternic. Acest fapt este adeverit prin aceea că slava acestui înger unic luminează întregul pământ, nu doar tărâmul adventist. O să înţelegem mai bine acest aspect deosebit al Evangheliei pe parcursul studiilor noastre. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1.

Deocamdată trebuie să ne lămurim în privinţa condiţiei spirituale în care s-au aflat şi se află bisericile iudaică, în trecut, şi adventistă, în prezent. Trebuie să pricepem de ce este absolut necesară prezenţa unui glas de avertizare pentru biserică, şi asta întrucât ambele biserici au susţinut şi susţin cu emfază că deţin comoara adevărul descoperit. O întrebare care intră în logica acestei situaţii prezentate ar fi aceasta: Dacă eu deţin adevărul, lămurit descoperit şi desluşit prin grija părintească a Tatălui din cer, atunci de ce ar fi nevoie să fiu avertizat ca şi cum nu aş deţine adevărul Evangheliei? Când ai ceva de preţ este absurd să ţi se spună că nu ai acel lucru, că îţi lipseşte, de vreme ce tu poţi face dovada că îl ai. Toată problema, cu tâlc, este dacă ai reuşit să apreciezi la adevărata lui valoare acel lucru de preţ şi dacă purtarea ta, viaţa ta arată cu adevărat cât de mult îl preţuieşti. Toată ideea este că trebuie să devină una cu tine, că i-ai dat rostul cuvenit pentru care acel lucru de preţ este de preţ în sensul cel mai deplin al valorii sale. Viaţa ta trebuie să fie o ilustrare vie a acelui lucru de preţ, altfel degeaba susţii cu buzele că ai ceva de preţ dacă acel lucru a devenit doar un obiect de artă sau un bibelou în casa ta. Dacă nu dă valoare vieţii tale, pentru care acel lucru este făcut să existe, atunci mărturisirea ta este goală! Înţelegem acum situaţia disperată în care se aflau iudeii şi se află adventiştii de astăzi?

Şi unii şi alţii deţineau şi deţin adevărul descoperit, acest lucru de preţ care este de o valoare egală cu jertfa Mântuitorului, şi, cu toate acestea, au trăit şi îl trăiesc ca şi cum nu l-au avut şi nu îl au. Este o paradigmă îngrozitoare. Cum e posibil să ajungi în rătăcire având lumina cu care poţi lumina întreaga lume? De la aşezarea lor în Canaan, iudeii s-au îndepărtat se poruncile lui Dumnezeu, le-au considerat restrictive, neaducătoare de fericire, de linişte şi mai ales de protecţie împotriva păcatului, şi au umblat astfel în căile specifice popoarelor pe care le alungaseră în parte. "De la intrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie." Hristos Lumina Lumii, cap. Poporul ales, par. 4.

Decăderea trebuie să fie pe măsura luminii adevărului descoperit. Faptul grav este că toate reformele care au avut loc în Israelul din vechime s-au încheiat cu o apostazie şi mai grozavă decât cea anterioară. Rezultatul final nu putea fi decât răstignirea lui Mesia şi îndepărtarea definitivă a lui Israel de la toate privilegiile Evangheliei. Aceasta a fost lucrarea iudeilor care au respins veac de veac, după aşezarea lor în Canaan, adevărul Evangheliei cuprins în legea lui Dumnezeu şi în toate ceremoniile desfăşurate în cortul întâlnirii şi mai apoi la templu. 

     "Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele ceremoniale. Aceste servicii fuseseră instituite de însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezut în sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care le pierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţele de împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie." Hristos Lumina Lumii, cap. Poporul ales, par. 10.

     "Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu, credinţa se întunecase şi speranţa aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînţelese." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 6.

Când biserica pierde lumina adevărului divin, atunci cum trebuie să fie starea de fapt a omenirii, a acelora care ar fi trebuit să fie luminaţi tocmai cu lumina adevărului? Când biserica ajunge în întuneric, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu poporul israel de-a lungul veacurilor de apostazie, lumea decade pe scara valorilor morale, spiritul de idolatrie, de cruzime şi de violenţă, susţinut prin intermediul sabiei, devine o caracteristică dominantă a societăţii omeneşti. Iată ce ajunsese lumea în timpul primei veniri a lui Isus:

     "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!

     Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acela care a făcut lumea." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 3 şi 4 de la sfârşit.

Pe fondul acesta, în acest cadru al împilării bisericii şi lumii, a trebuit să-şi facă auzit glasul Ioan Botezătorul. El devenise o necesitate, deoarece, aşa cum am menţionat mai sus, biserica nu s-a păstrat aproape de Dumnezeu, nu a fost credincioasă Soţului ei divin. Tot astfel trebuie că vor sta lucrurile şi în vremea sfârşitului, în timpul când îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să-şi facă apariţia a doua şi pentru ultima oară. Prin solia lui Ioan Botezătorul, Dumnezeu a căutat să îndrepte atenţia şi privirile poporului iudeu înspre Acela care se întrupase, conform profeţiilor biblice, pe care ei trebuia să le cunoască la perfecţie, dacă ar fi rămas credincioşi şi ar fi crescut astfel în viaţa lor spirituală. Numai după ce a avut loc această strigare în interiorul bisericii iudaice, numai de atunci înainte Hristos a putut să aleagă unsprezece ucenici (al doisprezecelea, Iuda, a trebuit să fie primit de Isus la rugămintea ucenicilor), pe care după o educaţie corespunzătoare, timp de trei ani şi jumătate i-a înzestrat cu putere de sus, cu Duhul Sfânt, în Ziua Cincizecimii.

Tot astfel, pe fondul unei decăderi totale în apostazie, indiciul cert al ruinei care-i va urma cu certitudine maximă, în biserica aşteptătorilor, în tot tărâmul adventist de fapt, se va face auzit glasul de deşteptare a celor două categorii de fecioare, înţelepte şi nechibzuite, care alcătuiesc biserica adventiştilor sau adventismul în general. Trebuie să înţelegem un fapt foarte important, în ce priveşte profeţia din Apocalipsa 18,1, şi anume că pământul se va lumina de slava îngerului al patrulea numai după ce are loc trezirea fecioarelor înţelepte! Lumea nu poate fi luminată fără lucrarea de vestire a Evangheliei în toată plinătatea ei, ce trebuie să cuprindă întreg mapamondul. Fără lucrarea şi vestirea lui Ioan Botezătorul, nu ar fi putut fi introdus Mântuitorul şi, ca atare, n-am mai fi putut vorbi despre revărsarea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii. Aşa spuneau profeţiile din Isaia 40 şi Daniel 9,24-27, că trebuie să se desfăşoare evenimentele, şi aşa s-a întâmplat. 

Ioan Botezătorul a fost glasul din pustie, fiindcă aşa ajunsese naţiunea iudaică - pustie spiritual, fără viaţa care curge de sus, în pofida unei realităţi incredibile, aceea că deţineau tot adevărul descoperit în Scripturile Vechiului Testament. Au monopolizat adevărul cu rezultatul că ajunseseră să înşele lumea prin contrafacerea Evangheliei. Să luăm bine aminte la cuvintele următoare, pline de o însemnătate aparte pentru cei ce vor să priceapă:

     "Solia mântuirii se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se stricase. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contrafacerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii şi au devenit agenţi ai lui Satana pentru distrugerea ei.

     Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat." Hristos Lumina Lumii, cap. "Împlinirea vremii", par. 16, 17.

Oricât de greu ar cădea cuvintele următoare adventistului contemporan, ele trebuie să fie scrise: tot astfel, aidoma va fi şi în vremea sfârşitului când îngerul din Apocalipsa 18 trebuie să-şi facă auzit glasul în mijlocul adventiştilor. Trebuie că starea spirituală a adventismului să fie aidoma celei a bisericii iudaice, iar cuvintele Mântuitorului stau ca mărturie în acest sens, fără putinţa de a fi înţelese greşit: "Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic< şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol..." Apocalipsa 3,15-17. 

Glasul îngerului din Apocalipsa 18 va fi ca glasul lui Ioan Botezătorul în mijlocul poporului evreu. Profeţia care declară răspicat şi lămurit acest adevăr este aceasta: "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!" Maleahi 4,5.6. Această profeţie şi-a găsit împlinirea parţială în viaţa şi lucrarea lui Ioan Botezătorul. Însă, împlinirea ei deplină şi definitivă va fi în viitorul apropiat, căci ne vorbeşte pe şleau despre "ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Trebuie să fim de acord cu faptul că întruparea Mântuitorului nu a avut nimic de a face cu ceva înfricoşător pentru oameni, chiar dacă a fost cea mai măreaţă zi de până acum din istoria omenirii. Mai mult, această profeţie minunată aruncă o lumină deosebită asupra Apocalipsei 18,1, în sensul în care ne descoperă în ce spirit vine acest înger minunat. Deoarece Ioan Botezătorul a venit în spiritul şi în puterea lui Ilie Tişbitul, marele reformator iudaic, atunci este musai ca "Ilie" din această extraordinară profeţie să fie unul şi acelaşi personaj cu îngerul din Apocalipsa 18,1. Şi chiar aşa e, căci ceea ce prezint este întocmai Evanghelia lui Hristos în lumina care străluceşte din sfânta sfintelor a templului ceresc. 

Aşadar, Ilie, cel din profeţia scoasă în evidenţă în Maleahi 4, este îngerul din Apocalipsa 18,1. Acest Ilie, reprezintă şi este totodată şi un simbol cert al glasului de trezire a fecioarelor din biserica aşteptătoare, potrivit pildei celor zece fecioare. Vezi Matei 25,1-13. Aceste profeţii fabuloase se întrepătrund, sunt practic un singur tot, vorbesc despre acelaşi eveniment. Prin urmare, "Ilie", glasul care trezeşte din aţipirea lor ambele categorii de fecioare şi îngerul din Apocalipsa 18,1, în prima lui fază, sunt unul şi acelaşi lucru. De ce vorbesc despre o primă fază a lucrării acestui înger de vestire? Fiindcă acest înger este mai mult decât o persoană, este o mişcare de trezire, care mai apoi ajunge o mişcare mondială, deci în afara adventismului. La început trebuie iniţiată trezirea printr-un glas foarte hotărât, dar plin de compasiune, iar această lucrare va fi începută prin leviţii spirituali. Acest ucenic sau ucenici ai lui Hristos, ca şi Ioan Botezătorul, înţeleg semnele timpului în care trăiesc, pricep înţelesul profeţiilor care vorbesc despre această trezire şi ajung să fie primii care, mânaţi cu totul special de Duhul Sfânt, rostesc cuvintele de avertizare. Când Ioan Botezătorul a înţeles când trebuie să-şi rostească solia, el a rostit-o, a ştiut precis că venise timpul pentru aşa ceva. Tot astfel, când acest om sau oameni - leviţii spirituali - vor înţelege urgenţa timpului în a vesti solia de trezire, pe care deja o au, o cunosc şi o trăiesc, atunci o vor face în puterea deplină a Duhului Sfânt. Nu va fi nimic omenesc, ci totul va fi dumnezeiesc, căci Dumnezeu va lucra altfel decât conform ordinii obişnuite a lucrurilor. 

Am arătat mai sus cum iudeii au ajuns să monopolizeze adevărul, şi care a fost rezultatul acestui lucru îngrozitor. Ei bine, tot aşa vor face şi adventiştii, adică fecioarele nechibzuite, care sunt imaginea perfectă a laodiceanismului. Adventiştilor, Dumnezeu le-a încredinţat cel mai frumos adevăr din câte au existat vreodată. Acest adevăr a ajuns să fie monopolizat, şi s-a stricat. Rezultatul? L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa, tocmai slava cu care îngerul din Apocalipsa 18 va lumina toată lumea! Dacă n-ar fi aşa, atunci această profeţie n-ar fi trebuit să existe! Necesitatea venirii acestui înger nemaipomenit rezidă în faptul că starea spirituală a adventismului este orbirea, ticăloşia, nenorocirea, sărăcia şi goliciunea. Nu eu spun că aşa este, ci Domnul oştirilor. Cine poate pune o radiografie mai exactă asupra unei biserici bolnave spiritual, dacă nu Mântuitorul? Îngerul acesta a devenit o necesitate tocmai fiindcă adventismul este bolnav! (Oamenilor sănătoşi nu li se prescrie niciodată alifie, şi mai ales pentru ochi; niciodată).

Este demn de observat că acest înger nu se află în lista celor enumeraţi în Apocalipsa 14. Numai aici se vorbeşte despre solia de vestire şi misiunea celor trei îngeri, care sunt şi primii prezentaţi în ordinea lor. De ce acest lucru? Fiindcă Dumnezeu dorea să încheie repede şi cu folos lucrarea de mântuire, de salvare pentru toţi oamenii încă de la jumătatea sec. al XIX-lea, aşa după cum am arătat în primul studiu. Prin urmare, este logic şi raţional să deducem că, dacă a devenit imperios necesar ivirea altui înger, care să-şi unească puterea cu îngerul al treilea, trebuie că ceva s-a întâmplat cu întreita solie îngerească din Apocalipsa 14 în mediul adventist.

Respingerea soliei din 1888 a adus cu sine nişte crize teribile pentru biserica adventistă, aşa cum am subliniat în debutul studiului de faţă. A doua mare ocazie pe care au avut-o, de a-şi îndrepta purtarea faţă de Dumnezeu, a venit în mod inedit în anii 1950 ai secolului trecut, când doi tineri misionari, Wieland şi Short, au înaintat un manuscris Conferinţei Generale a bisericii adventiste, în care solicitau respectuos ca biserica, prin conducerea ei, să recunoască adevărul usturător că nu au primit, ci au respins lumina Evangheliei în 1888, aşa cum o adusese chiar îngerul din Apocalipsa 18, şi că este nevoie de o pocăinţă colectivă, deci care să implice întreaga biserică, dar mai ales conducerea. Răspunsul oficial a fost că biserica nu are nevoie de pocăinţă, că de fapt în 1888 doar anumiţi pastori au respins Evanghelia, dar nu şi conducerea ei. 

      "Noi nu credem că este în armonie cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru conducerea din prezent a mişcării să recunoască sau să mărturisească, fie în public, fie în particular, orice greşeală făcută de către o generaţie din trecut. În multe ocazii au fost perioade de apostazie în zilele lui Israel, şi câteodată aceste îndepărtări de Dumnezeu au fost cu adevărat foarte dureroase, dar noi nu găsim că Domnul cere generaţiei următoare să mărturisească greşelile şi fărădelegile generaţiei de dinainte, ca o condiţie pentru revărsarea binecuvântării Sale peste poporul Său. Dumnezeu i-a chemat pe copiii Săi să se pocăiască de păcatele lor, iar când ei s-au întors la El cu toată inima, i-a primit cu bunătate şi le-a dat cele mai bogate binecuvântări divine.

     Acelaşi lucru este adevărat în experienţa primilor ucenici ai lui Isus, dar dintr-un alt punct de vedere. Până la timpul înălţării lui Isus, ei încă mai păstrau vederi eronate cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, însă noi nu găsim că Domnul le cere să facă vreo mărturisire publică a acestor idei greşite privitoare la scopul Său, indiferent că erau ale lor sau ale predecesorilor lor. Aceşti bărbaţi se bucuraseră de o experienţă unică prin faptul că aveau părtăşie personală cu Domnul lor; totuşi, chiar în ciuda acestei părtăşii intime ei au dat greş în a discerne multe adevăruri vitale pe care El le învăţa.
     Atragem atenţia la aceste exemple nu pentru a minimaliza în vreun fel fărădelegile izraeliţilor, sau eşecul ucenicilor de a umbla pe calea luminii crescânde, ci o facem cu scopul de a accentua ideea că propunerea voastră nu este în armonie cu planul lui Dumnezeu în purtarea Sa cu poporul Său.
     Nu este necesar deloc să ne întoarcem iarăşi la 1888; acele zile sunt de domeniul trecutului, sunt decenii care au trecut, şi în cele mai multe cazuri n-au nici o legătură cu viaţa acelora care acum lucrează pentru Dumnezeu. Noi trebuie să gândim în termenii de astăzi şi să ne asigurăm în inimile noastre că orice lecţie care a putut fi adunată din experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu este învăţată cu adevărat de către noi în această generaţie, ca nu cumva să dăm greş şi noi în aceleaşi exemple de necredinţă. În acest ceas târziu, nu este datoria noastră să ne ocupăm de greşelile conducătorilor sau credincioşilor din trecut. Noi îi putem lăsa fără grijă pe acei fraţi în seama Domnului, căruia ei au căutat să-i slujească. După toate acestea, cine suntem noi să să ne luăm libertatea de a de pocăi în numele lor? Cine ne-a oferit nouă prerogativa de a-i judeca, aşa încât să fie necesară din partea noastră, acum în acest ceas târziu, o mărturisire ca Dumnezeu să poată da binecuvântările Sale poporului rămăşiţei? Această învăţătură este în totală contradicţie cu modelul divin, iar noi credem că o asemenea cale nu poate ajuta la realizarea nici unui scop bun." First General Conference Report, pag. 9. A se vedea şi A Warning and its Reception, pag. 253.

A urmat, bineînţeles, o serie de crize în interiorul bisericii, mai ales în domeniul doctrinei. A fost greu încercată doctrina referitoare la sanctuarul de sus şi la ispăşire, de asemenea învăţătura sănătoasă cu privire la naşterea Mântuitorului în carne păcătoasă, carnea lui Adam după căderea sa, a fost schimbată şi adusă pe aceeaşi linie cu gândirea evanghelicilor. Învăţătura nesănătoasă dar deosebit de atractivă a antitrinitarismului câştigă teren şi distruge discernământul spiritual al celor sinceri, mai ales în zilele noastre. De asemenea, profeţia celor 2300 de ani este răstălmăcită, interpretată într-un mod care nu are nici o legătură cu Spiritul profeţiei. Mai sunt teologi şi pastori care se străduiesc să accentueze că ispăşirea s-a încheiat la cruce, or aceasta este o învăţătură protestantă limitată, fără puterea şi slava soliei îngerului al treilea. Învăţătura sănătoasă a Evangheliei veşnice, adică exact a întreitei solii îngereşti, a fost stricată. Monopolizarea adevărului şi interpretarea greşită a Evangheliei nu au făcut altceva decât să-l jefuiască pe Dumnezeu de slava Sa. (Este chiar slava cu care este învăluit îngerul al patrulea).

Marile schimbări despre care a avertizat profetul lui Dumnezeu pe patul de suferinţă, au început să se vadă începând cu anii 1950. De atunci există o degringoladă în interiorul adventismului. Respingerea Mântuitorului se va repeta şi în mediul adventist laodicean. Aceeaşi îndepărtare de Dumnezeu aduce cu sine aceleaşi consecinţe. Cum a fost, va mai fi, nu este nimic nou sub soare. 

     "În biserici (bisericile adventiste) trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor, ei se vor opune lucrării. >De ce<, zic ei, >să nu fim în stare să cunoaştem Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi ani?< Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<. Talentul, experienţa îndelungată nu vor face din oameni canale de lumină dacă nu se pun sub razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii". The Review and Herald Extra, 23 decembrie 1890.

Aşadar, îngerul al patrulea va fi respins tot aşa cum s-a întâmplat în 1888, dar cu toate acestea nu va da greş în misiunea sa. 

Cuvântul profetic ne dezvăluie faptul că istoria poporului evreu stă ca model pentru biserica ultimei generaţii, un model pe care-l va repeta sau copia aproape întru totul (Aici vorbim doar despre încercările şi atitudinea poporului evreu de dinaintea primei veniri a lui Isus). "Încercările copiilor lui Israel şi atitudinea lor chiar înainte de prima venire a lui Hristos, mi-au fost prezentate din nou şi din nou pentru a ilustra situaţia poporului lui Dumnezeu în experienţa lui de dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos - cum a căutat vrăjmaşul fiecare ocazie pentru a pune stăpânire pe mintea iudeilor, iar astăzi el caută să orbească mintea slujitorilor lui Dumnezeu, aşa încât să nu fie în stare să discearnă adevărul preţios." Solii alese, vol. 1, cap. Cum să tratezi un punct de doctrină controversat, par. 1.

Ceea ce am dorit şi urmărit să reţinem este că îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, este o necesitate într-un cadru religios lipsit cu totul de viaţa care se coboară de sus, şi care face vie o biserică, o însufleţeşte cu puterea mântuirii. Prezenţa lui nu şi-ar avea rostul dacă biserica este plină de lumina descoperită a Evangheliei şi caracterizează viaţa tuturor credincioşilor. Apoi, doresc să reţinem cum profeţia din Apocalipsa 18 este o împlinire în acelaşi timp a profeţiilor din Maleahi 4 (Ilie, simbolul leviţilor spirituali, care apoi devin o mişcare de mare amploare ce dă o mare strigare mondială) şi Matei 25 (glasul care trezeşte toate fecioarele din somnolenţa lor). Ea însă mai constituie şi o altă împlinire a unei alte profeţii rămasă neîmplinită până astăzi, aşa după cum voi arăta în studiile următoare. 

Istoria trecutului se va repeta în viitorul imediat. Protagoniştii vor fi alţii, dar spiritul care se luptă pentru supremaţie în lume este acelaşi. Ceea ce n-a reuşit să facă vreodată biserica lui Dumnezeu de-a lungul timpului, până astăzi, vor reuşi cei 144.000 de credincioşi, simbolul tuturor fecioarelor înţelepte şi a acelor credincioşi care i-au seama la marea avertizare a îngerului din Apocalipsa 18. Îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, va reuşi pe deplin în misiunea sa, punând sfârşit definitiv istoriei păcatului. El este îngerul îmbrăcat în slava Cerului, slava desăvârşirii divine. 

Evanghelia în Apocalipsa 18

      "Profeţiile din Apocalipsa 18 se vor împlini în curând." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Timpul de faţă este un timp al împlinirii finale a profeţiilor care au de-a face cu vremea sfârşitului, deci cu acea perioadă de timp cuprinsă între sfârşitul celor 2300 de ani, al căror final este anul 1844, si cea de-a doua venire literală a Mântuitorului pe norii cerului, un timp, o zi nespecificată niciunde în toată Biblia. (Zorii de început ai acestei vremi a sfârşitului mijesc însă în anul 1798 când papalitatea iese înfrântă de pe scena istoriei prin puterea ateismului francez; însă în 1843-1844 este scoasă la iveală, spre cunoaştere desluşită, celor ce urmau să se împărtăşească de spiritul şi lumina adevărului prezentat de către cei trei îngeri cereşti prezentaţi în Apocalipsa 14,6-12). În această perioadă de timp trebuie să aibă loc un lanţ de evenimente, ca împlinire a marilor profeţii din Apocalipsa, care, pentru unii, o majoritate covârşitoare, va însemna nimicire, iar pentru alţii, cei puţini la număr, simbolizaţi prin cifra 144.000, cei credincioşi vii ce nu vor şti ce presupune moartea, va însemna viaţă veşnică, nemuritoare alături de Mântuitorul pe care l-au iubit. 

Marea gloată, care se alătură celor 144.000, este reprezentată de toţi mântuiţii înviaţi, de la Adam şi până la ultimul martir care îşi va da viaţă cu ceva timp înainte de încheierea harului. Dacă ne aducem aminte, învierea marii gloate este posibilă doar dacă mai întâi sunt prezentate primele roade; iar cele dintâi roade sunt chiar cei 144.000 - biserica triumfătoare asupra fiarei, icoanei fiarei şi numărului numelui ei. "Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său... Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel... După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni." Apocalipsa 14,1.4; 7,9. Aşa după cum Hristos a fost cel dintâi rod prin care s-a făcut posibilă învierea multor credincioşi din toate timpurile, până la vremea învierii lui Hristos, tot astfel cei 144.000 sunt primele roade ale unei biruinţe totale, asemenea celei a Mântuitorului, asupra păcatului şi puterilor întunericului, prin care este făcută posibilă mult aşteptata înviere a copiilor lui Dumnezeu din toate erele, de la căderea în păcat până la a doua venire a lui Isus.

Împlinirea celor 2300 de ani (dimineţi şi seri profetice, conform limbajului profeţiei) a fost marcată prin revărsarea unei mari lumini despre o lucrare pe care Isus Hristos urma să-nceapă a o face în a doua încăpere a templului ceresc, încât, o dată primită şi însuşită, această cunoştinţă plină de slava lui Dumnezeu a dus la făurirea unei mişcări prin care Duhul Sfânt a iniţiat o mare trezire religioasă în Statele Unite ale Americii. Această mişcare, ulterior, avea să poarte numele profetic de adventişti de ziua a şaptea. Aşadar, împlinirea marii profeţii a celor 2300 de zile profetice sau ani literali a adus pe scena istoriei o mişcare prin care bisericile protestante şi lumea erau invitate să cunoască şi să înţeleagă evenimentul respectiv. Dumnezeu a căutat să marcheze această împlinire profetică, a celei mai lungi profeţii biblice, printr-un semn distinct, fără echivoc, şi anume constituirea unei mişcări religioase căreia urma să-i fie descoperite adevăruri uimitoare despre sanctuarul ceresc şi slujbele pe care Hristos le-a făcut şi urma să continue să le facă acolo sus, de la înălţarea Sa şi până la încheierea harului pe pământ, deci a mijlocirii Sale cu sângele Său în favoarea tuturor păcătoşilor. 

Este foarte important de reţinut acest aspect legat de modul cum Dumnezeu pune un semn distinctiv, care să fie ca un far pentru toţi oamenii ce sunt gata să cerceteze şi să îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, în legătură cu împlinirea unei profeţii sau a unor profeţii de cea mai mare importanţă. Existenţa adventiştilor de ziua a şaptea este o mărturie în favoarea împlinirii acestei profeţii fabuloase, cât şi a faptului adevărat şi adeverit astfel că Dumnezeu nu minte, că tot ce ne-a spus în Biblia adevărului s-a împlinit, se împlineşte şi se va împlini la literă. A nu recunoaşte, printr-o cercetare temeinică şi lipsită de prejudecăţi, această realitate imposibil de tăgăduit, înseamnă a nu avea încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui neschimbător, înseamnă a tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul.

Cele trei solii îngereşti, ce constituie temelia făuririi marii mişcări advente, ulterior adventiste, se găsesc în Apocalipsa 14,6-12. De fapt, primele două solii îngereşti sunt cele prin care s-a făcut posibilă apariţia marii mişcări advente, urmând ca, după însuşirea altor adevăruri revelatoare provenite din sfânta sfintelor templului ceresc, ei să proclame cu glas răspicat cea de-a treia solie îngerească tuturor oamenilor de pe glob. Dacă primele două solii au zguduit toată societatea americană, în mod special bisericile protestante ale timpului aceluia, solia îngerului al treilea nu a putut fi proclamată niciodată din lipsa unei biserici curate, sfinte, care creşte o dată cu primirea şi însuşirea fiecărei raze de adevăr descoperit pe cale divină. Adventiştii au fost nişte semne deosebite pentru timpul acela, jumătatea sec. al XIX-lea, datorită primirii acestei mari binecuvântări, aceea de a fi purtători de lumină divină pentru toţi oamenii. Au trăit realitatea celei mai mari binecuvântări de la biserica apostolică până în timpurile moderne, şi anume prezenţa în mijlocul lor, ca mişcare religioasă, a unui profet, asemenea profeţilor biblici (am în vedere spiritul şi puterea cu care rostea, scria şi trăia adevărul). Astfel, intenţia lui Dumnezeu era vădită: El dorea să încheie grabnic lucrarea de mântuire pe pământ printr-o biserică ce avea la dispoziţie adevăruri care lipseau cu desăvârşire de pe tot tărâmul protestant, şi asta datorită faptului că toate bisericile protestante, fără deosebire, au respins primele două solii îngereşti.

În pofida tuturor acestor binecuvântări unice - un profet adeverit de Dumnezeu prin Cuvântul Său, precum şi adevăruri speciale, a căror lumină provenea din a doua încăpere a sanctuarului ceresc - mişcarea adventă, ce trebuia să încheie în glorie lucrarea, a pierdut toată puterea şi spiritul de viaţă al acestor adevăruri extraordinare şi unice, fiind năpădită şi îngenuncheată de spiritul laodiceanismului. Laodiceanismul este o stare spirituală care duce lipsă acută de trei elemente esenţiale pentru viaţa şi puterea unei bisericii vii, şi anume aurul curăţit prin foc - dragostea dintâi, hainele albe - neprihănirea lăuntrică sau o stare de sfinţenie caracteristică Cerului, şi doctoria pentru ochi - discernământul spiritual, ori altfel spus prezenţa Duhului Sfânt în inimă. Vezi Apocalipsa 3,14-18.

A nu avea aceste elemente de viaţă înseamnă a nu fi sfinţit prin adevăr, a nu avea Evanghelia, adică exact puterea creatoare, sfinţitoare şi răscumpărătoare prin care Dumnezeu a iniţiat şi a făcut să existe această mişcare religioasă nemaipomenită din timpurile apostolice. (De ceva vreme se depun eforturi serioase în mijlocul bisericii adventiste să se proclame minciuna că laodiceanismul nu se aplică deloc bisericii adventiste, că are legătură doar cu unii membrii sau doar cu unele comunităţi religioase adventiste mai sărace spiritual, sau, mai grav, că se aplică doar cetăţii Laodicea din antichitate; însă parabola celor zece fecioare stă împotriva susţinătorilor acestei minciuni, fiindcă ea este o profeţie care are în vedere doar mediul adventist, şi-atât).

Acum trebuie să facem o distincţie foarte clară între adevărul cel viu, lucrător, plin de putere, care sfinţeşte sufletul primitorului când acesta s-a pus cu totul în mâinile Mântuitorului, mâini care au fost răstignite pentru el, şi teoria adevărului revelat, teorie care nu este putere, lumină pentru suflet, (este doar pentru intelect, de aici şi convertirea intelectuală, nu cea a inimii, a sufletului), neprihănire şi pace cu Dumnezeu. Adevărul sună la fel sau aproape la fel şi într-un caz şi în celălalt, dar fără spiritul şi puterea care îl face să fie viu şi lucrător pentru şi în inima primitorului, prin credinţă, este totuna cu nimic! Una este să susţii că eşti adventist de ziua a şaptea pe baza faptului că ai moştenit nişte adevăruri scrise, descoperite cu mult peste o sută de ani în urmă; că tu crezi nişte puncte de doctrină în virtutea cărora ajungi să fii botezat; că frecventezi biserica regulat şi contribui cu banii tăi la susţinerea cauzei lui Dumnezeu, şi cu totul altceva este să fi adventist în duh, în spirit, în inimă, transformat prin credinţă de puterea colosală şi invincibilă a harului Duhului Sfânt, dintr-un păcătos notoriu într-un sfânt autentic, într-un ucenic al lui Hristos. 

Deci, una este să cunoşti puncte de doctrină - teoria adevărului descoperit, şi cu totul altceva este să devii lumină prin puterea sfinţitoare a adevărului prin care Dumnezeu a adus la existenţă marea mişcare adventă şi, de ce nu, tot universul. Laodiceanul nu poate face această distincţie, fiindcă orbirea laodiceană provenită din lipsa cu desăvârşire a puterii de viaţă a Evangheliei este cea mai reuşită capodoperă a înşelăciunii satanice. Doar fariseismul se ridică la acest nivel, numai că laodiceanismul este o înşelăciune mai rafinată, pentru că pare adevăr autentic şi aproape că este imposibil să distingi adevărul viu al celor trei îngeri de teoria adevărului care a ajuns doctrină sau puncte de doctrină. Când doar intelectul primeşte teoria adevărului descoperit, datorită faptului că ea, teoria, este absolut logică şi raţională, atunci calea către inimă a adevărului viu rămâne mai departe închisă. De ce? Deoarece adevărul nu a pătruns, nu a trecut prin conştiinţă ca să ajungă în cel mai adânc for interior al sufletului - inima, acel tărâm al sufletului unde Duhul Sfânt arde de dorinţa să însămânţeze sau să implanteze sămânţa vieţii spirituale, fără de început şi fără de sfârşit - viaţa sau caracterul lui Dumnezeu.

Trebuie să fie un lucru lămurit, deci, că adevărul Evangheliei ce mişcă inima păcătosului este o putere sfinţitoare şi transformatoare, care aduce iubirea reală a lui Dumnezeu în suflet, şi el este o putere numai atunci când este însoţit de prezenţa duioasă a Duhului Sfânt şi a harului Acestuia, pe când adevărul ca teorie, deci lipsit de puterea creatoare a lui Dumnezeu, nu este decât dogmă, puncte de doctrină însoţite în prealabil de nişte regului specifice unui cult religios sau a unei organizaţii religioase. (Teoria adevărului se rezumă de altminteri la informaţii logice şi raţionale despre ceva sau cineva). Aşadar, credinciosul laodicean este zugrăvit de către Duhul Sfânt, în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind lipsit de cele trei elemente esenţiale, amintite mai sus, indispensabile salvării din păcat, cât şi trăirii unei vieţi sfinte pe acest pământ. Cuvântul lui Dumnezeu nu minte, căci a crede altceva înseamnă a-l face pe Dumnezeu mincinos.

În anul 1855, Dumnezeu trage un semnal de alarmă şi avertizează mişcarea adventă că Duhul lui Dumnezeu se îndepărta de biserică. 

     "Pe data de 20 noiembrie 1855, pe când mă aflam la rugăciune, Duhul Domnului a venit deodată şi cu putere asupra mea şi am fost luată în viziune.

     Am văzut că Spiritul Domnului se îndepărta din biserică. Slujitorii lui Dumnezeu se încrezuseră prea mult în tăria argumentului şi nu se bizuiseră aşa cum ar fi trebuit pe Dumnezeu. Am văzut că numai puterea argumentului nu-i va determina pe oameni să ia poziţie de partea rămăşiţei; pentru că adevărul este nepopular. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aibă adevărul în suflet. Îngerul a spus: >Ei trebuie să-l preia cald din slavă, să-l poarte în inimile lor şi să-l prezinte cu toată căldura şi ardoarea sufletului acelora care îl ascultă<. Doar puţini dintre cei care sunt conştiincioşi sunt pregătiţi să se decidă doar pe baza argumentului; este imposibil să ajungi la inimile multor oameni doar cu teoria adevărului. Trebuie să existe o putere care să însoţească adevărul, o mărturie vie care să-i mişte." Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 1, 2. 

Urmare a îndepărtării Duhului Sfânt din biserică, pasul următor a fost acela că biserica aşteptătorilor a ajuns în starea spirituală descrisă de Martorul credincios ca fiind Laodicea. Să luăm aminte la aceste mărturii ale Duhului Sfânt. 

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii. Însă Dumnezeu a dat soliei suficient timp pentru a-şi face lucrarea. Inima trebuie să fie curăţită de păcatele care l-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus. Această solie înfricoşătoare îşi va face lucrarea. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mişcat. Aproape toţi credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulţi au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-şi împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii pentru comunitate, vol 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

     "Solia către biserica laodiceenilor este o acuzaţie înspăimântătoare şi se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul de acum. >Îngerul Bisericii din Laodicea scrie-i: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol<.

     Domnul ne arată că solia care trebuie dusă poporului Său prin servii pe care i-a chemat pentru a-i avertiza urmaşii nu este o solie de pace şi siguranţă. Nu este un mesaj pur teoretic, ci practic în orice aspect. Cei din poporul lui Dumnezeu sunt reprezentaţi în solia către laodiceeni ca aflându-se într-o poziţie de siguranţă firească. Ei sunt liniştiţi, crezându-se într-o stare înălţată de mari realizări spirituale. >Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.<

     Ce amăgire mai mare poate veni asupra minţii oamenilor decât încrederea că sunt în regulă, când ei sunt total greşiţi! Solia Martorului credincios îi găseşte pe cei din poporul lui Dumnezeu într-o jalnică amăgire, şi, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor. Ei nu ştiu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. În timp ce laodiceenii se înşeală singuri că se află într-o stare spirituală înălţată, solia Martorului credincios le spulberă siguranţa prin denunţare înfricoşătoare a adevăratei lor condiţii de orbire spirituală, sărăcie şi nevrednicie. Mărturia, aşa severă şi usturătoare cum este, nu poate fi o greşeală, căci Martorul credincios este Acela care vorbeşte, iar mărturia Sa trebuie să fie corectă." Mărturii pentru comunitate, vol 3, cap. Biserica laodiceană, par. 1-3.

Profetul mişcării advente nu face această aplicaţie a soliei Martorului credincios, referitor la starea laodiceană, unei anumite biserici protestante sau tuturor bisericilor protestante de pe teritoriul american, care au respins primele două solii îngereşti şi care nu puteau avea nici un beneficiu de pe urma prezentării soliei îngerului al treilea, adică a acelor adevăruri care priveau lucrarea ispăşirii din sanctuarul ceresc, ci aplicaţia o face direct poporului din mijlocul căruia chiar ea făcea parte. Iar această biserică era biserica adventiştilor de ziua a şaptea. Pierzând prezenţa Duhului Sfânt, singura Persoană a Dumnezeirii care dă adevărului rostit putere divină, mişcătoare, adventiştii laodiceeni au ajuns, potrivit Martorului credincios, "într-o jalnică amăgire, şi, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor". Cu o astfel de mişcare devine clar că încheierea lucrării mântuirii, prin prezentarea Evangheliei cu glas puternic, nu mai este posibilă. Ea, mişcarea respectivă, trebuie reînviorată, trezită pentru a-şi da seama cu privire la starea ei spirituală.

Această trezire religioasă a avut loc în anul 1888. Atunci a fost întâiaşi dată când îngerul, care are putere să lumineze tot pământul cu lumina slavei lui Dumnezeu, s-a coborât plin de tărie în mijlocul bisericii adventiste. Există mărturii abundente în acest sens, dintre care eu voi reda doar două dintre ele.

     "Mulţi mi-au scris întrebând dacă solia îndreptăţirii prin credinţă (prezentată în 1888) este solia îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: >Este cu adevărat solia îngerului al treilea<. Profetul declară: >După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui.< (Apocalipsa 18,1)." The Review and Herald, 1 aprilie 1890.

     "Timpul de încercare se află chiar înaintea noastră, deoarece marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ." The Review and Herald, 22 noiembrie 1892.

Prin ceea ce prezint încerc să conturez în rezumat, foarte pe scurt, deci, cele mai importante evenimente care au avut loc la începutul formării marii mişcări de trezire religioasă de pe teritoriul Statelor Unite, cât şi din interiorul acestei mişcări, inclusiv pierderea puterii Evangheliei care a condus la imposibilitatea încheierii lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ. Formarea marii mişcări advente este un punct de cotitură în istoria multimilenară a bisericii, cât şi în istoria lumii. Noi trebuie să înţelegem de ce ne mai aflăm încă în această lume şi de ce îngerul din Apocalipsa 18, atunci când a venit prima oară în 1888, a trebuit să se reîntoarcă în ceruri pentru a aştepta o ocazie mai bună, şi ultima, pentru a-şi proclama mesajul pe întreg mapamondul. Trebuie să căutăm că înţelegem corect primele cinci versete din Apocalipsa 18, iar acest lucru îl vom face doar dacă avem în vedere istoria trecutului. 

Ceea ce trebuie observat de către studentul atent al Scripturilor este că îngerul din Apocalipsa 18 reprezintă marea strigare a îngerului al treilea, iar acest fapt evident ne ajută să pricepem de ce acest înger, al treilea, este lipsit de puterea de a încheia lucrarea pe acest pământ. Aceasta este declaraţia fără echivoc a Duhului Sfânt, după cum reiese din cele două paragrafe citate mai sus. Cei trei îngeri din Apocalipsa 14,6-12 reprezintă şi sunt totodată imaginea cea mai fidelă a creştinismului adventist! În acest caz, îngerii nu sunt decât nişte reprezentări ale unor mişcări de trezire religioasă, trezire pusă la cale de Dumnezeu. Acesta este un alt aspect foarte important, căci vorbim despre o trezire religioasă ce a avut loc ca urmare a unei împliniri a mai multor profeţii biblice, dintre care cea mai însemnată este cea referitoare la cei 2300 de ani. Nu este scopul meu să amintesc din nou aceste profeţii despre care am scris deja în alte studii în trecut. 

Acum, dacă Dumnezeu a adus la existenţă adventismul, reprezentat prin trei îngeri cerești împreună cu soliile lor, înseamnă că aceşti trei îngeri simbolizează marea mişcare adventă, ulterior cunoscută ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Solia îngerului al treilea defineşte cel mai bine tezaurul adevărului deţinut de către această biserică. Această solie există doar pentru că înaintea acestui înger, al treilea, au fost alţi doi ce au pregătit calea pentru ca solia îngerului al treilea să fie posibilă. Primii doi îngeri au avut ca solie împlinirea marii profeţii biblice a celor 2300 de ani, din anul 457 î.Hr., anul începerii rezidirii cetăţii Ierusalim după eliberarea iudeilor din captivitatea babiloniană, şi până în anul 1844, anul când se proclamă cu putere venirea lui Isus pe pământ; asta deoarece s-a crezut în mod eronat că reabilitarea sau curăţirea sfântului locaş, a sanctuarului ceresc, presupunea curăţirea pământului prin foc. Neprimirea acestei vestiri, referitor la venirea literală a Mântuitorului în primăvara anului 1844, după cum se presupunea în mod greşit că va veni, a condus la o cernere în rândurile bisericilor protestante, toţi cei care aderau la noua mişcare a celor ce aşteptau acest măreţ eveniment fiind excluşi. Astfel, a devenit necesară solia îngerului al doilea care vestea ce consecinţe au avut loc pentru toate bisericile protestante din Statele Unite după ce au batjocorit solia primului înger vestită de aşteptătorii sinceri, şi anume o decădere în plan moral şi spiritual, fără putinţa de a primi şi înţelege solia îngerului al treilea, adică toate acele adevăruri privitoare la sanctuarul de sus şi la ispăşirea făcută acolo.

Marea problemă a adventiştilor a fost că nu au înaintat din lumină în lumină, ci au lăsat ca teoria adevărului să le domine vieţile şi argumentaţiile faţă de alte biserici. Astfel, solia îngerului al treilea a ajuns doar dogmă, puncte de doctrină, şi nu pentru că aşa este ea în esenţă, ci pentru că aceasta este cea mai iscusită amăgire satanică adusă la existenţă prin îndepărtarea Duhului Sfânt şi părăsirea de către El a mişcării adventiştilor. Când adventiştii au pierdut prezenţa Duhului, au ajuns în starea descrisă de către Martorul credincios ca fiind Laodicea. Această stare este specifică adventismului fiindcă s-a ivit pe scena istoriei prin pierderea puterii adevărului reprezentat de cei trei îngeri, iar aceşti îngeri sunt imaginea mişcării adventiste şi nu a protestantismului în general, care nu cunoaşte nici una dintre aceste solii fabuloase. Acesta este adevărul; adventiştii au pierdut toată puterea celor trei solii îngereşti, fapt care face necesar ca un alt înger să-şi adauge puterea acestor solii nemaipomenite şi unice în toată istoria creştinismului.

După acest scurt rezumat să ne întoarcem la anul 1888, cel mai important, după 1844, în toată istoria bisericii adventiste. Spuneam că acesta este anul când îşi face apariţia pentru întâiaşi dată îngerul din Apocalipsa 18. Solia îngerului al treilea devenise teorie şi argument logic pentru intelect în toate prezentările adventiştilor, fapt confirmat de mărturiile Duhului Sfânt. Era necesară o putere spectaculoasă de natură spirituală, asemenea celei din 1844, pentru trezirea adventiştilor din starea lor letargică, nici rece, nici în clocot. Lumină bogată cerească a fost revărsată de Duhul Sfânt în mijlocul mişcării adventiste prin doi tineri obişnuiţi (Ellet Waggoner şi Alonzo Jones), din rândurile credincioşilor. Fiindcă aceşti aşteptători sinceri în amăgirea lor nu au vrut să ia seama la sfatul Domnului oferit zeci de ani prin profetul mişcării, Ellen White, Dumnezeu a trebuit să pună la încercare întreaga biserică, nedând solia redeşteptării prin profetul mişcării, ci prin nişte tineri din rândurile enoriaşilor, care au avut fiecare în mod individual şi separat, fără să ştie unul de celălalt, o experienţă unică cu Dumnezeu în ce priveşte mântuirea sufletului. 

Felul în care au prezentat solia neprihănirii prin credinţă depăşea tot ce înţeleseseră adventiştii până la ora aceea, exceptând-o pe Ellen White şi pe soţul ei, James White. Era pentru prima oară când ea auzea de pe buze omeneşti o solie de o aşa putere şi lumină, ce venea direct din inima templului ceresc, acolo unde se află Isus după învierea şi înălţarea Sa la dreapta Tatălui. Ea a încurajat tot restul vieţii ei, de la această experienţă memorabilă, întreaga biserică să primească această solie care avea menirea să-l aducă pe Isus pe norii cerului chiar în timpul acela. Trebuie observat că, mai înainte ca îngerul al patrulea să devină o mare avertizare mondială, este absolut necesar ca el să trezească mai întâi biserica ce deţine cele trei solii îngereşti, prin care trebuie să se dea această avertizare. Dacă nu există mijlocul omenesc de vestire a Evangheliei la nivel mondial, atunci întreg mapamondul nu poate fi înştiinţat cu privire la intenţia lui Dumnezeu de a sfârşi definitiv cu păcatul şi cum oamenii să se pună la adăpostul milei Sale, dacă voiesc.

Duhul Sfânt a căutat o cale spre inima bisericii Sale, în 1888. N-a găsit-o, căci conducerea bisericii, cei mai proeminenţi pastori, a întâmpinat-o cu un refuz, chiar au ridiculizat-o şi batjocorit-o. Această atitudine a fost ca un pumnal înfipt în inima profetului lui Dumnezeu, Ellen White. Să ascultăm cuvintele ei pline de durere: 

     "Am relatat la întâlnirea de joi dimineaţă (la Ottawa, Kansas) câteva lucruri referitoare la întâlnirea de la Minneapolis... Dumnezeu a dat hrană la timp pentru popor, dar ei au refuzat-o pentru că ea nu a venit tocmai pe calea şi în felul în care ar fi dorit ei să vină. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat poporului lumină preţioasă, dar prejudecata şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor lor în aşa fel ca nimic din această sursă să nu intre în inimile lor...

     Tot aşa a fost la trădarea, judecarea şi răstignirea lui Isus, toate acestea mi-au trecut prin faţa ochilor punct cu punct şi spiritul satanic a luat controlul şi a mişcat cu putere inimile oamenilor, pentru ca ele să fie deschise îndoielilor şi amărăciunii, mâniei şi urii. Toate acestea au predominat la acea întâlnire (la Minneapolis).

     Am fost condusă în casele unde erau cazaţi fraţii noştri; se discuta mult, simţămintele erau aţâţate şi se făceau remarci pe care ei le credeau inteligente şi înţelepte. Slujitorii pe care i-a trimis Domnul erau caricaturizaţi, batjocoriţi şi plasaţi într-o lumină ridicolă. Comentariile... au trecut apoi la mine, şi lucrarea pe care Dumnezeu mi-o dăduse să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White (unul din fiii lui Ellen White) era rostit cu uşurătate, ridiculizat şi denunţat; la fel numele fraţilor Jones şi Waggoner. (Letter 14, 1889).

     Voci, pe care am fost surprinsă să le aud, se alăturau acestei revolte... aspre, îndrăzneţe şi hotărâte să denunţe (pe Ellen White). Şi dintre aceia care se exprimau aşa de uşor cu vorbele lor crude, nici unul nu a venit la mine să mă întrebe dacă aceste afirmaţii şi supoziţii erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare în inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... >Fratele va da la moarte pe fratele său.< (Letter 14, 1889)." 1888 Reexaminat, cap. Ellen G. White respinsă în 1888, subcap. Slujirea lui Ellen White a fost contestată, par. 3. 

Ea a continuat în acelaşi ton al durerii, căci îşi dădea seama că respingerea Duhului Sfânt, în abundenţa unei lumini care avea menirea să strălucească asupra întregului mapamond, ar fi amânat venirea lui Hristos, ceea ce făcea ca lucrurile să se înrăutăţească mai mult şi tot mai mult în lume. 

     "Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis nu au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo în unele inimi sunt gata să răsară şi să dea roade asemănătoare. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile nu au fost niciodată smulse şi ele dau încă roade nesfinte care otrăvesc gândirea, pervertesc percepţia şi orbesc înţelegerea acelora care vin în contact cu solia şi solii...

     Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre, pentru că este la modă să te desparţi de Hristos şi să laşi loc scepticismului. La mulţi strigătul inimii a fost: >Nu vrem ca acest om să domnească peste noi<. Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei iubesc propria lor cale şi părăsesc calea Domnului. Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea omului numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată... Ce viitor ne aşteaptă, dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei? (Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap Apeluri şi avertizări, subcap. Pervertirea sufletului, par. 3; subcap. Adevărata religie dispreţuită, par 1)". 1888 Reexaminat, cap. Previziunile lui Ellen White despre închinarea la Baal, subcap. Respingerea soliei 1888 conduce spre închinarea la Baal, par. 4.

În cele din urmă, totul a culminat cu aceste cuvinte profetice: "Păcatul comis la Minneapolis rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, în dreptul numelor celor care s-au opus luminii, şi va rămâne acolo până când se va face o mărturisire deplină, iar cei vinovaţi se vor umili în faţa lui Dumnezeu". Letter, 19, 1892. Cu toate că s-a dat pe faţă, a fost exprimat un regret din partea unora dintre conducătorii mişcării adventiste, în urma acestor avertizări ale Duhului Sfânt, totuşi atitudinea acestor persoane, acestor pastori a rămas neschimbată faţă de soli şi faţă de solia trimisă până la moartea lor. Nu au acceptat niciodată că acest mesaj divin vine direct din sfânta sfintelor, din sanctuarul ceresc! 

Această revărsare de putere şi bunăvoinţă divină peste adventiştii de ziua a şaptea avea menirea să-i trezească din starea laodiceană, să-i învioreze şi să-i doteze cu puterea necesară spre a vesti Evanghelia în toată lumea, făcând posibilă astfel venirea lui Hristos a doua oară. Însă, o dată respinsă bunăvoinţa divină, îngerul al patrulea, din Apocalipsa 18, s-a întors de unde a venit, ca să folosesc limbajul Bibliei. S-a dus puterea sfinţitoare şi de viaţă a adevărurilor soliei îngerului al treilea, adventiştii rămânând doar cu o teorie pe post de dogmă, asemenea tuturor bisericilor lumii. Îngerul al treilea, simbolul mişcării adventiste, fiind lipsit de puterea specială a Duhului Sfânt, nu poate încheia nicicum lucrarea de vestire a Evangheliei, motiv pentru care este nevoie de îngerul al patrulea, înger care reprezintă pe leviţii spirituali şi toate fecioarele înţelepte de pe tot tărâmul adventist.

Aşa cum Ilie Tişbitul (Tesviteanul) şi Ioan Botezătorul au fost cei prin care Dumnezeu a produs o mare trezire religioasă în sânul bisericii iudaice, care deţinea tot adevărul Scripturilor Vechiului Testament, dar lipsit de puterea sfinţitoare care îl face viu şi lucrător pentru sufletul primitorului, tot astfel aceia prin care Dumnezeu va aduce o mare trezire însoţită de o mare cernere în sânul adventismului, vor fi credincioşi umpluţi cu spiritul lui Ilie şi al lui Ioan Botezătorul. Ca şi cei doi mari profeţi, care erau iudei în spirit, adevăraţii ucenici ai lui Isus, iar pe deasupra Ioan era chiar levit din seminţia lui Levi, aceşti credincioşi sunt adventişti în spirit (leviţi spirituali), plini de puterea sfinţitoare a adevărului. Ei vor fi nişte semne şi minuni în întreg adventismul. Ei sunt simbolizaţi prin îngerul al patrulea, aşa după cum Jones şi Waggoner au reprezentat acest înger în începutul luminii de care adventiştii au avut parte şi au auzit-o la faimoasa conferinţă de la Minneapolis. "Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!" Maleahi 4,5.6.

Ceea ce trebuie să reţinem este că la solia îngerului al treilea trebuie adăugată puterea sfinţitoare care dă tărie adevărului până acolo, încât Evanghelia va atinge orice ureche şi inima oricărui om de pe întreaga planetă. Îngerul din Apocalipsa 18 este musai să se unească cu îngerul al treilea pentru a da putere soliei acestuia. Dacă adventiştii ar fi primit cu toată inima vestea cea bună prezentată în 1843-1844 şi ar fi trăit-o zi de zi, nu ar mai fi fost nevoie de evenimentul 1888, iar Isus ar fi venit în zilele lor pe norii cerului. Dar, faptul că au pierdut prezenţa Duhului Sfânt, a făcut necesară o revărsare specială din tăria Duhului Sfânt pentru trezirea bisericii Sale în 1888. "Dacă toţi cei care au lucrat împreună în lucrarea de la 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi proclamat-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere prin eforturile lor. Un potop de lumină ar fi strălucit asupra lumii. Cu ani în urmă locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, lucrarea ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru răscumpărarea poporului Său." Criza, cap. Vremuri şi anotimpuri, subcap. De ce nu s-a reîntors Isus în anii dinainte de 1883?, par. 2.

Suntem chemaţi să înţelegem foarte bine istoria trecutului, fiindcă aceasta se va repeta, şi nu este deloc necesar să reedităm greşelile şi păcatele înaintaşilor noştri, un fapt care a dus la amânarea venirii lui Isus timp de milenii. În Apocalipsa 18 vom descoperi şi lucruri noi, dar numai cu scopul de arunca lumină asupra celor deja descoperite. Trebuie să înţelegem bine care este rostul acestui înger, pe cine simbolizează, de ce trebuie să se unească cu solia îngerului al treilea ca să-i dea putere, ce efecte produce în biserica aşteptătorilor, dar mai ales în lume, etc. Toate acestea urmează să le descoperim cu ajutor divin, pe calea Sa, unica prin care sufletul poate fi iluminat, şi anume calea lui Dumnezeu care duce în sanctuarul ceresc şi este desluşit descoperită prin Evanghelia cea veşnică, adică prin întreita solie îngerească din Apocalipsa 14. Aceasta este singura cale prin care pot fi înţelese profeţiile Bibliei şi întreaga Scriptură, de altminteri.

     "Dacă adventiştii, după marea dezamăgire din 1844, ar fi ţinut cu tărie credinţa lor şi ar fi urmat mai departe în unitate atunci când providenţele lui Dumnezeu începuseră să se manifeste, primind solia îngerului al treilea şi în puterea Duhului Sfânt proclamând-o lumii, ei ar fi văzut mântuirea lui Dumnezeu, Domnul ar fi lucrat cu putere prin eforturile lor, lucrarea ar fi fost terminată şi Hristos ar fi venit înainte de aceasta, pentru ca să primească pe poporul Său pentru a le da răsplătirea lor... N-a fost voinţa lui Dumnezeu ca venirea lui Hristos să fie în acest fel întârziată... timp de patruzeci de ani necredinţa, murmurarea şi rebeliunea sau răzvrătirea au ţinut poporul israel din vechime afară de pe pământul Canaanului. Aceleaşi păcate au întârziat intrarea Israelului modern în Canaanul ceresc, în nici unul din cele două cazuri făgăduinţele lui Dumnezeu n-au fost greşite. Necredinţa, iubirea de lume, neconsacrarea şi luptele (conflictele, partidele, disensiunile) din poporul lui Dumnezeu sunt acelea care ne-au ţinut în această lume a păcatului şi durerii atât de mulţi ani." Criza, cap. Vremuri şi anotimpuri, subcap. De ce nu s-a reîntors Isus în anii dinainte de 1883?, par. 1

Având în vedere cele prezentate, istoria evoluţiei proclamării şi lucrării Evangheliei în vremea sfârşitului, prin cei trei îngeri din Apocalipsa 14, cel dintâi aspect pe care trebuie să îl reţinem în legătură cu profeţia din Apocalipsa 18 este acela că primele cinci versete au de-a face cu tărâmul adventist, cu cei ce deţin solia celor trei îngeri în formă scrisă.