Daniel 11,40-45

Ultimele şase versete descriu evenimentele specifice timpului scurs de la 1798, de când începe practic "vremea sfârşitului", şi până la venirea lui Mihail pe norii cerului, potrivit Daniel 12.1. De la versetul 41 până la finalul capitolului avem descris foarte succint războiul Armaghedon, care după cum ştim se va încheia prin secarea marelui râu Eufrat, când acesta din urmă, reprezentat foarte bine prin oamenii de pe întreg pământul, care vor mai fi rămas după căderea primelor cinci plăgi, se va întoarce împotriva Babilonului cel mare, a femeii desfrânate, nimicind-o. De fapt, distrugerea va fi reciprocă.

Un aspect deosebit de important îl reprezintă faptul că în această ultimă parte a profeţiei spiritul laodicean este surprins ca fiind asemănător în caracter şi manifestare, fiindcă împrejurările îl forţează să se descopere astfel, cu spiritul Babilonului cel mare, ca împărat al nordului, atunci când acesta din urmă intră în "ţara cea minunată"!! Din cauza acestui fapt "zeci de mii vor cădea". Toate fecioarele nechibzuite care declară că sunt biserica adevărată, fiindcă s-au bucurat de solia îngerului al treilea, vor trebui să descopere cu durere că simpla declaraţie verbală sau de credinţă, botezul şi apartenenţa la o biserică nu fac din ele creştini veritabili. Vor trebui să constate, din cauza fricii şi a presiunii colosale a împrejurărilor şi ispitelor, că spiritul laodicean care le caracterizează nu are puterea de a le păstra curate şi integre în mijlocul furtunii!!

40. La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. 

"La vremea sfârşitului".  Aici "vremea sfârşitului" este o repetare clară a aceleaşi expresii pe care o întâlnim şi în versetul 35. Este vorba de sfârşitul celor 1260 de ani de supremaţie papală. Când acest timp profetic se încheie, atunci promisiunea lui Gabriel este că are loc desigilarea cărţii lui Daniel când "mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte". Este vorba despre cunoştinţa pe tărâmul profetic. Vezi Daniel 12,4-7; 7,25; Apocalipsa 13,5-7; 12,6.14.15; Tragedia veacurilor, cap. O mare redeşteptare religioasă, par. 3-5. Această vreme a sfârşitului va aduce cu ea sfârşitul robiei spirituale a poporului lui Dumnezeu, când i se redă Căpetenia sanctuarului, necurmata şi sanctuarul, şi inclusiv o ţară fără papalitate! Toate aceste binecuvântări devin realitate prin refugiul puritanilor în Lumea Nouă şi mai apoi prin întreita solie îngerească. Apocalipsa 12,16; 14,6-12.

     "Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.

     Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. În toate părţile pământului, bărbaţi şi femei răspund soliei trimise de cer, despre care Ioan descoperitorul a prorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos : >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-l slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui< (Apocalipsa 14,7)." Profeţi şi regi, cap. "Casa lui Israel", par. 30, 31.

Aşadar, această vreme a sfârşitului este vremea speranţei îndelung nutrite de poporul lui Dumnezeu de a fi liber şi de a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este.

"Împăratul de la miazăzi se va împunge cu el". Cine este împăratul sudului? Acest împărat trebuie să fie cineva care vine împotriva Romei papale sau a împăratului nordului cu un spirit rău şi împotrivitor, din moment ce se împunge cu el. Nu uităm că aceste evenimente se petrec în dispensaţiunea creştină şi, în acest caz, nu mai putem vorbi despre Roma antică sau Egiptul antic, ci despre Roma papală care devine împăratul nordului, şi despre Egiptul spiritual care devine împăratul sudului. Împăratul sudului, Egiptul spiritual, este fără doar şi poate reprezentarea cea mai clară a ateismului manifestat în timpul Revoluţiei franceze. De aceea, la vremea sfârşitului, când se vor fi împlinit cei 1260 de supremaţie papală, ce se sfârşesc în anul 1798, împotriva ei, a papalităţii, va veni şi o va împunge ateismul francez, care-i administrează o rană de moarte. Că aşa stau lucrurile este arătat în Apocalipsa 11,8. De fapt, Apocalipsa 11,7-11 descrie pe larg evenimentele expuse de înger în Daniel 11,40, prima parte. În Apocalipsa 11,8 ni se spune că cei doi martori, Vechiul şi Noul Testament, vor fi suprimaţi în "piaţa cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc (spiritual), se cheamă >Sodoma< şi >Egipt<". 

     ">Cetatea cea mare<, pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul >spiritual<. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: >Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece<. (Exod 5,2). Aceasta înseamnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. >Cetatea cea mare< mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii.

     După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.

     Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, >lumea a auzit pentru prima dată despre o adunare de bărbaţi, născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care-şi asumau dreptul de a conduce una dintre naţiunile cele mai nobile ale Europei, că îşi uneau cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi că au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu<. (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol.I, cap.17). >Franţa este singura naţiune în dreptul căreia se păstrează raportul autentic că un popor şi-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului universului. Au existat şi continuă să existe mulţi alţi hulitori, mulţi necredincioşi, în Anglia, în Germania, în Spania şi peste tot; dar Franţa rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunţat că Dumnezeu nu există şi la auzirea acestei veşti toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie acceptând declaraţia. (Blackwood's Magazine, November 1870).<

     Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă laolaltă ateismul şi depravarea Franţei, aşa cum sunt redate în profeţie: >Strâns legată de aceste legi care afectau religia, era aceea care desfiinţa legătura de căsătorie - cel mai sfânt angajament pe care-l pot face fiinţele omeneşti, a cărui durabilitate duce cu toată puterea la consolidarea societăţii - reducând-o la un simplu contract civil cu un caracter trecător, în care cei doi se pot angaja şi pe care îl pot părăsi după bunul lor plac... Dacă demonii s-ar fi apucat să descopere o cale de a distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau permanent în viaţa conjugală şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generaţie la alta, ei n-ar fi inventat un plan mai cu efect decât degradarea legământului căsătoriei... Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a descris căsătoria republicană liberă ca fiind 'sacramentul adulterului'.< (Scott, vol. I, cap. 17). Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie." Tragedia veacurilor, cap. 15, par. 13-17.

Aşadar, Franţa revoluţionară este împăratul sudului care se împunge cu împăratul nordului sau papalitatea. Napoleon Bonaparte, care la vremea aceea era împăratul Franţei, îl trimite pe generalul Berthier la Vatican şi îl ia prizonier pe papa. Acest lucru se întâmpla în anul 1798. Astfel, papalitatea primeşte rana de moarte după cum ni se spune în Apocalipsa 13,3.

Totodată, ateismul francez a pavat drumul către apariţia comunismului, în fapt o prelungire a ateismului. Esenţa comunismului este că pune statul în locul lui Dumnezeu. Esenţa papalităţii este că aşază instituţia bisericii în locul lui Dumnezeu. Ateismul nu a venit decât ca o reacţie la stricăciunea papalităţii sau a tainei fărădelegii. Satana ştia că nu mai putea continua cu papalitatea, aşa că a pregătit din timp o altă forţă, ateismul, prin care urma să penetreze cel puţin jumătate din Europa. Când stricăciunea morală din interiorul unei puteri îşi ajunge apogeul, atunci din ruinele ei Satana va forma o altă putere prin care va lucra mai departe potrivit ţelurilor lui. Papalitatea devenise emblema creştinismului apostaziat, dar din păcate şi imaginea extrem de deformată, pervertită întru totul despre cum este caracterul lui Dumnezeu! 

Ateismul comunist pune accentul pe câteva principii creştine, printre care ideea proprietăţii comune, dar îl exclude cu totul pe Dumnezeu din societatea în care statul devine ceea ce biserica era pentru papalitate - dumnezeu. Infidelitatea, intelectualismul şi liberalismul, ca forme ale filozofiei ateiste, au ajuns să caracterizeze gândirea răsăriteană, cu accente foarte evidente în cultura şi gândirea occidentală. Astăzi asistăm la un amalgam între filozofia creştină şi cea ateistă, în speţă evoluţionismul, în încercarea capetelor iluminate de a împăca şi capra şi varza!

"Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca." Această parte a versetului are de-a face cu vremurile de după anul 1798, în special cu acea perioadă când rana de moarte a papalităţii se vindecă. Cu alte cuvinte, evenimentele descrise în partea a doua a versetului au început să se împlinească, însă împlinirea lor deplină va fi în viitorul apropiat. Motivul este acela că papalitatea, împreună cu statul american şi celelalte state care se vor alia cu papalitatea, nu au ajuns Babilonul cel mare - împăratul nordului - care să lovească definitiv pe împăratul sudului, adică acele forţe împotrivitoare sistemului papal, mai precis ateismul islamic şi orice formă de comunism sau orice spirit de rezistenţă împotriva Babilonului cel mare. 

Ceea ce dă formă Babilonului cel mare este spiritul papalităţii, un spirit de răzbunare, vrăjmăşie şi mândrie. Dar astăzi papalitatea este încă în reconstrucţie a forţelor sale. Ea trebuie să-şi vindece deplin rana înainte de a ataca ateismul sub toate formele, sau mai precis pe oricine şi orice este în opoziţie cu spiritul papal. De reţinut faptul că biserica lui Dumnezeu care va înfrânge Babilonul cel mare, nu este nici împăratul nordului, nici împăratul sudului. De asemenea trebuie să se observe că Babilonul cel mare nu-şi îndreaptă mai întâi atacul împotriva bisericii lui Dumnezeu, care este doar o minoritate, ci se îndreaptă spre împăratul sudului. Babilonul va deveni Babilonul cel mare prin instaurarea chipului fiarei. Unirea dintre protestantismul decăzut, catolicism şi spiritism reprezintă chipul fiarei. O dată cu ridicarea chipului fiarei, care nu este decât o imagine în oglindă sau o reproducere a papalităţii cu caracterul, spiritul şi metodele ei de odinioară, începe şi bătălia Armaghedonului.

Cum a început să se împlinească această a doua parte a versetului astăzi, ca o etapă premergătoare pentru împlinirea ei deplină în viitorul apropiat? Totul a început o dată cu căderea comunismului la sfârşitul anilor '80 în ţările din Europa de Est. Spiritul Babilonului, ce se află în opoziţie făţişă cu cel al ateismului comunist şi islamic, s-a prăvălit ca o furtună peste Europa de Est spulberând comunismul. Termenul "furtună" arată aviditatea Babilonului de a-şi însuşi puterea politică a împăratului sudului - ţările comuniste - pe calea armelor sau prin forţă, sau prin lovitură de stat. Exemplul României este elocvent în acest sens. Următorul pas pentru acapararea lumii şi aducerea ei sub stăpânire papală a fost incursiunea armată a Statelor Unite, ca putere politică şi militară de excepţie ce în viitor va sprijini fără echivoc papalitatea, în lumea islamică. Singurul ţepuş ce se mai află în coasta împăratului nordului este islamul. Astfel, Babilonul se pregăteşte pentru bătălia Armaghedonului, pentru hegemonie mondială. Carele, călăreţii şi corăbiile reprezinte prea bine, pentru început, armele de atac, de război, aşa cum s-a văzut la căderea comunismului şi aşa cum observăm la cucerirea islamului. Mai întâi se folosesc armele de război pentru anihilarea spiritului de rezistenţă al împăratului sudului. Apoi, pentru supunerea lui eficientă vor fi folosite minunile prin puterea spiritismului. Acest lucru va da putere bisericilor care vor acapara puterea statului. Când vor începe aceste minuni, atunci se va cunoaşte că Babilonul cel mare a fost făurit. Apocalipsa 13,13.14. 

Este de aşteptat, deci, ca în viitorul apropiat să vedem cum toate ţările islamice, dar şi China, Rusia, Cuba, Vietnam, Coreea de Nord, etc. să joace după politica Babilonului. Acest adevăr trebuie luat ca o realitate care chiar va avea loc, în pofida "ameninţărilor" de tot soiul ale Rusiei, Coreei de Nord sau Statului Islamic. Rusia ca şi islamul fundamentalist vor fi îngenuncheate şi vor deveni parte a Babilonului cel mare. Profeţia este cât se poate de clară în această privinţă şi se va împlini întocmai. Influenţa mondială a Statelor Unite, ca putere politică, economică şi militară, exact ce are nevoie papalitatea pentru a-şi vindeca pe deplin rana primită prin ateismul francez, va juca un rol decisiv în aducerea pe aceeaşi linie a tuturor ţărilor de pe mapamond, fără excepţie, astfel încât "toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor". Apocalipsa 17,13. Aducerea la îndeplinire a acestui deziderat are loc în două moduri: prin eliminarea ori supunerea tuturor acelora care se împotrivesc autorităţii omului fărădelegii, şi prin unirea tuturor puterilor de pe pământ, civile, religioase, etc., într-un singur gând. ">Toţi au acelaşi gând<. Va fi o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana. >Şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor<. Astfel se dă pe faţă aceeaşi putere arbitrară şi opresivă împotriva libertăţii religioase, a libertăţii de a aduce închinare lui Dumnezeu potrivit dictatelor conştiinţei, aşa cum a fost manifestată de papalitate când, în trecut, a persecutat pe aceia care au îndrăznit să refuze în a se conforma riturilor religioase şi ceremoniilor romanismului." SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

41. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. 

Următorul pas pe care-l face Babilonul spiritual, ca împărat al nordului, este acela că intră "şi în ţara cea minunată". Întrebarea este: Pe cine reprezintă ţara cea minunată? În nici un caz nu poate fi Israelul fizic deoarece conform profeţiei este despărţit de favoarea lui Dumnezeu încă din anul 34 d.Hr., invadat fiind de către urâciunea pustiirii care-l ţine sub stăpânire şi astăzi. Daniel 9,26.27. Nu putem interpreta geografic elementele cuprinse între versetele 40 şi 45, ci mai degrabă trebuie să folosim metoda interpretării simbolice sau spirituale. Ea este metoda corectă. De aceea, ţara cea minunată nu poate fi alta decât poporul spiritual al lui Dumnezeu, biserica Sa din vremea din urmă. Ţara cea minunată este minunată doar prin prezenţa Dumnezeirii, or Israel nu mai are o astfel de prezenţă astăzi şi nu va beneficia de ea nici în viitor pentru a deveni iarăşi poporul fizic al lui Dumnezeu. Doar acolo unde se află prezenţa lui Dumnezeu găsim şi ţara cea minunată. Această ţară, după cum am spus, este biserica Sa de pe pământ care beneficiază de prezenţa lui Dumnezeu.

Dar profeţia spune că Babilonul va intra în ţara minunată. Ce înseamnă acest lucru? Babilonul are o capacitate formidabilă de a penetra totul cu spiritul său pustiitor. De aceea, Babilonul spiritual prin spiritul şi prin învăţăturile rătăcite şi stricăcioase se infiltrează în biserica lui Dumnezeu. Aliatul de seamă al diavolului, deşi fără ştiinţa lor, sunt fecioarele neînţelepte. Timpul când au loc toate aceste evenimente cuprinse în acest verset este perioada laodiceană. Întotdeauna spiritul şi învăţăturile Babilonului infiltrate în biserica adevărată au condus-o de-a lungul veacurilor la apostazie şi cădere. Până şi învăţăturile clare adventiste au fost pângărite şi lipsite de orice putere de către spiritul Babilonului, fapt care a condus Biserica Adventistă la o cădere spirituală gravă, marca laodiceanismului. Această decădere evidentă s-a accentuat o dată cu trecerea timpului până astăzi. Cu toate acestea, apostazia încă nu este deplină. Intrarea Babilonului cel mare în "ţara cea minunată" va fi simţită cel mai deplin în cadrul ploii târzii, când îşi îndreaptă atacul numai înspre adevărata biserică a lui Hristos - fecioarele înţelepte care au credinţa lui Hristos, neprihănirea Sa, ca principiu viu şi activ în viaţa lor, şi prezenţa Duhului Sfânt.

"… şi zeci de mii vor cădea." Este un adevăr care ne descoperă căderea fecioarelor nechibzuite, care nu pot trece încercările impuse de icoana fiarei în timpul ploii târzii! Această profeţie ia în vizor mediul adventist cu totul, întrucât chiar aici, în interiorul adventismului, se află ţara cea minunată, mai înainte de a fi întregită prin majoritatea credincioşilor adevăraţi şi vii ai lui Dumnezeu care se află încă în Babilon şi care se vor alătura fecioarelor înţelepte, rezultând astfel faimoasa biserică a celor 144.000 de credincioşi fără păcat!! Întreg adventismul va fi zguduit aşa cum prea puţini credincioşi adventişti îşi imaginează astăzi! Mai întâi, prin glasul marii strigări auzit de pe buzele celor mai umili credincioşi aşteptători, plini de Duhul Sfânt, şi mai apoi prin ameninţările îngrozitoare ale icoanei fiarei la adresa glasului mustrător. Când icoana fiarei va sufla ameninţare peste tot, toţi acei adventişti care nu au haina neprihănirii lui Hristos, vor întări rândurile Babilonului cel mare. Aceştia vor fi o majoritate covârşitoare, şi vor deveni totodată trădătorii cauzei lui Dumnezeu şi cei mai aprigi duşmani ai fecioarelor înţelepte, pe care le cunosc foarte bine. Dar, locul lor va fi luat de edomiţii, moabiţii şi amoniţii spirituali!!!

Deci, pe cine reprezintă Edomul, Moabul şi Amon în această profeţie? Edomiţii au fost descendenţii lui Avraam. De fapt, erau copiii lui Esau, fiul lui Isaac. Moab şi Amon au fost fiii lui Lot născuţi cu fiicele sale, după distrugerea Sodomei. Vezi Geneza 19,31-38. Fiindcă Edom, Moab şi Amon se trag din aceeaşi familie, a lui Avraam, înseamnă că replica sau copia lor spirituală trebuie să aibă aceeaşi moştenire comună spirituală cu adevărata biserică a lui Dumnezeu de astăzi, dar care au apostaziat cândva de la adevărul cel viu, devenind aprigi duşmani ai acelora care au rămas loiali lui Dumnezeu. De aceea, şi pe baza acestui fapt, Edom, Moab şi Amon îi reprezintă pe protestanţi. Când ploaia târzie cade şi se face simţită în lume prin biserica lui Dumnezeu, mulţi dintre protestanţi şi chiar dintre "fruntaşii" lor, adică pastorii şi învăţătorii lor, vor ieşi din rândurile apostaziei şi vor veni de partea adevăratului popor al lui Dumnezeu. Aceştia formează majoritatea bisericii lui Hristos aflată în Babilon, iar împreună cu fecioarele înţelepte, adevăraţii aşteptători ai lui Dumnezeu, aceia care sunt văzuţi mergând pe cărăruia aşteptătorilor, vor alcătui biserica triumfătoare - cei 144.000. Pe frunţile lor scrie: Desăvârşire, cele dintâi roade ale lui Dumnezeu!, căci ei vor face dovada că în cele mai neprielnice condiţii se poate trăi fără păcat, că legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu poate fi respectată şi trăită în orice condiţii!

     "Cu toată decăderea larg răspândită a credinţei şi a evlaviei, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului." Tragedia veacurilor, cap. 27, par. 8.

     "Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt >iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.<" Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 2 de la sfârşit.

42. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa.

43. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. 

Aceste două versete vorbesc despre puterea extraordinară pe care o are Babilonul asupra lumii. Spiritul Babilonului şi învăţăturile lui sunt răspândite în lumea întreagă; nimeni nu scapă, cu excepţia "celor aleşi". Egiptul după cum am văzut este simbol pentru puterea ateismului, comorile de aur şi de argint înseamnă orice formă de bogăţie cunoscută de către oameni, iar libienii şi etiopienii, ca fraţi de sânge ai Egiptului antic, reprezintă în era creştină ţările idolatre păgâne care nu au auzit şi nu cunosc Evanghelia lui Isus Hristos. Dar şi aici va deveni stăpân prin influenţă şi politică Babilonul sau papalitatea. De aceea, versetele respective ne vorbesc despre o stăpânire globală a Babilonului.

Absolut toţi oamenii de pe mapamond, cu excepţia fecioarelor înţelepte şi a majorităţii copiilor lui Dumnezeu care încă sunt în Babilon, i se vor închina. "Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului, junghiat de la întemeierea lumii." Apocalipsa 13,8. (K.J.V. Bible). Pe de altă parte, se poate spune că mamona este zeul înaintea căruia se închină împăratul nordului. Puterea banilor este formidabilă; ea va fi folosită împotriva poporului lui Dumnezeu. Toate resursele Egiptului spiritual vor fi puse la dispoziţia Babilonului cel mare, căci şi Egiptul cu tot ceea ce-l reprezintă va intra în componenţa marelui Babilon apostat. Profeţia este foarte clară în acest sens. Vezi Apocalipsa 18. Ce mijloace va folosi împăratul nordului pentru a se face stăpân pe întregul pământ? El va folosi, după cum am văzut, puterea militară, apoi va face uz de puterea persecuţiei, va folosi puterea amăgirii sau spiritismul o dată cu decretul duminical, şi-n ultimă instanţă se foloseşte de puterea marilor bogăţii, precum şi de poziţie, putere pe care de altfel a folosit-o ca mijloc de ispitire a lui Isus în pustie. Acolo unde poate, Babilonul cumpără cinstea şi integritatea oamenilor cu mulţi bani şi cu poziţii.

Acum, demn de remarcat este un adevăr extraordinar. În timpul lui Nebucadneţar, Babilonul a atacat mai întâi Egiptul, după care s-a întors împotriva Israelului apostaziat, apoi a atacat toate celelalte ţări pe care le-a integrat în vastul imperiu, şi abia la urmă Babilonul s-a confruntat direct cu biserica adevărată a lui Dumnezeu - Daniel, cei trei prieteni şi alţi iudei, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Acest model de lucru al Babilonului se repetă în versetele 40 la 45. Babilonul nu se dezminte. Mai întâi, atacă pe împăratul sudului sau Egiptul spiritual - ateismul, comunismul şi islamul, după care se va îndrepta asupra Israelului apostaziat - protestantismul şi adventismul apostaziat, apoi se îndreaptă spre toate ţările păgâne de pe glob unde predomină idolatria, şi abia apoi urmează adevărata biserică a lui Dumnezeu - rămăşiţa. De aici înţelegem că preocuparea principală a Babilonului în distrugerea împăratului sudului este aceea de a ataca pe toate flancurile, erodând încetul cu încetul, dar sigur, tot ce ţine de ateism şi idolatrie. Apoi când va deveni stăpân pe pământ prin câştigarea protestantismului şi adventismului contrafăcut de partea sa, toţi i se vor închina "mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apocalipsa 13,16), mai puţin copiii lui Dumnezeu. 

Ca şi Nebucadneţar, Babilonul modern nu are habar de existenţa adevăratei biserici a lui Dumnezeu, sau îi este prea puţin cunoscută. 

     "Am văzut că biserica cu numele şi adventiştii cu numele, asemenea lui Iuda, ne vor trăda catolicilor pentru a căpăta influenţă împotriva adevărului. Sfinţii vor fi la vremea aceea un popor obscur, prea puţin cunoscut catolicilor; însă bisericile şi adventiştii cu numele care cunosc credinţa şi obiceiurile noastre (deoarece ne-au urât din cauza Sabatului, pentru că nu-l puteau combate ca netemeinic) îi vor trăda pe cei sfinţi şi-i vor turna catolicilor ca fiind aceia care nesocotesc instituţiile oamenilor; adică faptul că ei păzesc Sabatul şi nesocotesc duminica.

     Atunci, catolicii ordonă protestanţilor să înainteze în lucrarea lor, şi emit un decret ca toţi cei care nu păzesc ziua întâi a săptămânii, în locul zilei a şaptea, să fie omorâţi. Şi catolicii, al căror număr este foarte mare, îi vor sprijini pe protestanţi. Catolicii îşi vor oferi puterea icoanei fiarei. Iar protestanţii se vor munci, după cum s-a muncit şi mama lor înainte, să-i distrugă pe cei sfinţi. Dar înainte ca decretul lor să aducă rod, sfinţii vor fi eliberaţi prin vocea lui Dumnezeu." Spalding and Magan Collection, pag. 1. 

Nebucadneţar spunea despre Babilon: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?" Daniel 4,30. Aproape aceleaşi cuvinte sunt repetate de către Babilonul cel mare, când devine cel mare, o dată cu emiterea decretului duminical: "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7. După cum Babilonul antic a căzut pentru totdeauna, tot astfel şi Babilonul cel mare se va prăbuşi pentru totdeauna, pentru ca niciodată să nu se mai ridice. "Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!< Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!" Apocalipsa 18,7-10.

După cum putem vedea, împăratul nordului atacă frontal astăzi, chiar prin arme şi prin politică, ateismul islamic, deoarece comunismul aproape că deja a fost înglobat de către Babilon. În paralel cu aceasta ofensiva împotriva protestantismului şi adventismului apostaziat continuă până la alipirea lor definitivă de Babilon. Mijlocul folosit nu este forţa, ci vinul Babilonului, amăgirea şi banii. Spiritul laodicean este puntea de legătură cu acestea! Se va vedea mai bine în viitorul apropiat. Influenţa ecumenică cu spiritul ei pretins creştin, la care se adaugă învăţăturile false, babiloniene, a pătruns deja în protestantism şi adventism de multă vreme. Însă nu se poate vorbi deocamdată de unire mondială, de o confederaţie a forţelor lui Satana. În acelaşi timp, se acţionează şi pe alt front, şi anume stăpânirea tuturor ţărilor idolatre prin forţă, sau prin învăţăturile rătăcite ale religiei Babilonului. Apoi va urma biserica lui Dumnezeu, dar numai după ce va fi emis decretul duminical, atunci când începe să se facă auzită marea strigare.

44. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. 

Cum pot nişte zvonuri să înspăimânte Babilonul? După cum glasul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Nebucadneţar înştiinţându-l despre luarea din mâinile sale a împărăţiei vreme de şapte ani, tot astfel marea strigare sau glasul lui Dumnezeu prin biserica Sa adevărată va înştiinţa Babilonul cel mare de toate nelegiuirile lui. Zvonurile "de la răsărit şi de la miazănoapte" reprezintă marea strigare în puterea ploii târzii. Mesajul acesta vine din sanctuarul ceresc, ca şi întreita solie îngerească. Cu alte cuvinte, poartă amprenta lui Dumnezeu şi este cel mai puternic mesaj adresat vreodată de Dumnezeu oamenilor de pe pământ! Doar marea strigare poate înspăimânta Babilonul cel mare sau împăratul nordului. Apocalipsa 18,1-5; 14,8-12. Acest verset arată cum împăratul nordului conştientizează faptul că o mică rămăşiţă îi stă împotrivă prin alt Spirit, Duhul Sfânt, şi prin Evanghelia lui Isus Hristos, Sabatul fiind acela care face net deosebirea. Acest lucru obligă Babilonul cel mare să recurgă la forţă, la persecuţie, exact aşa cum a făcut Nebucadneţar cu cei trei tineri evrei şi papalitatea prin cruciade şi Inchiziţie în Evul Mediu. De aceea se spune că "va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi". Marea strigare are caracter mondial, ea vine "de la răsărit şi de la miazănoapte". Ceea ce s-a petrecut cu Babilonul când Cir cel Mare l-a cucerit, tot la fel se va întâmpla cu Babilonul cel mare când Hristos va veni de la răsărit. Cum va încerca să contracareze împăratul nordului marea strigare? Ne-o spune ultimul verset al capitolului.

45. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.

Din cauza marii strigări sau a prezentării Evangheliei prin puterea colosală a Duhului Sfânt în puterea ploii târzii, Babilonul cel mare "îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel sfânt". Ce înţeles are acest lucru? În primul rând, limbajul este simbolic. Pe pământ nu se află nici un munte slăvit şi sfânt. Totuşi despre acest munte ne vorbeşte Dumnezeu în Daniel 2,35.44. Muntele în simbolistica Bibliei înseamnă o împărăţie. Versetul 44 nu este decât traducerea versetului 35 din Daniel 2. Acum, o împărăţie poate fi neprihănită sau coruptă, stricată. În Daniel 11 împărăţia este sfântă, slăvită sau glorioasă, ceea ce înseamnă că se aplică împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, "muntele cel slăvit şi sfânt" este împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Biserica lui Dumnezeu de pe pământ la vremea aceea este parte a acestei împărăţii şi o reprezintă. Ce reprezintă marea sau apele conform Bibliei? Apele sau marea reprezintă o mulţime mare de oameni. "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi." Apocalipsa 17,15.

"…corturile palatului său" înseamnă împărăţia Babilonului cel mare spiritual. Prin urmare, Babilonul cel mare depune ultimul efort de a se interpune între împărăţia lui Dumnezeu, reprezentată de biserica rămăşiţei, şi oameni. O paralelă a acestei profeţii o găsim în Apocalipsa 13,15-18. Acest lucru înseamnă că Babilonul cel mare, prin icoana fiarei, doreşte să combată pe Dumnezeul prezentat de către mica rămăşiţă loială lui Dumnezeu folosind toate amăgirile, dar nu în ultimul rând şi ameninţări, amenzi, închisoare, şi ultima şi cea mai teribilă armă - prigoana. Dumnezeul prezentat de către copiii lui Dumnezeu este Isus Hristos cel răstignit, Sabatul cel viu, care se află în contrast cu dumnezeul lumii acesteia înaintea căruia se închină Babilonul cel mare. De aceea Lucifer depune tot efortul să distrugă mica rămăşiţă, să anihileze cumva marea strigare şi să se declare dumnezeu pe pământ, care primeşte închinare de la toţi oamenii. Ţinta dintotdeauna a lui Lucifer, după căderea sa, a fost aceea de a lua locul lui Hristos în minţile tuturor oamenilor. Acest ultim verset nu este practic decât descoperirea unui adevăr extraordinar, şi anume efortul final al diavolului prin papalitate de a înlocui în minţile oamenilor pe Dumnezeul cerului, Creatorul universului. Armaghedonul este înfăţişat foarte bine în acest ultim verset. Întinderea corturilor presupune şi este de fapt o mare luptă, titanică, Armaghedonul. Apocalipsa 13-19; Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării.

"Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor." Cum îşi va ajunge sfârşitul? "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12,1.

Daniel 11,29-39

Această parte a profeţiei ne descoperă tranziţia de la Roma păgână la cea papală. Gabriel insistă asupra aroganţei Romei papale, aduce în prim plan persecuţia din Evul Mediu, care s-a întins aproape 1260 de ani, Reforma împreună cu "înţelepţii" ei, şi ne poartă prin această istorie până la vremea sfârşitului, când furia Izabelei va fi stinsă prin ateismul francez. De asemenea, Gabriel vine cu alte detalii când îi descrie lui Ioan în Apocalipsa aceeaşi perioadă mare de timp, sub simbolul celor două perioade Pergam şi Tiatira, prin peceţile a treia şi a patra şi prin fiara cu capul ei rănit din Apocalipsa 13,1-8.

29. La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. 

Acesta este timpul prăbuşirii Imperiului Roman. Este într-un fel un preambul al evenimentelor descrise în versetele următoare. Este partea profeţiei care ne dezvăluie cât de mare este perfidia diavolului în felul cum abordează lupta împotriva poporului lui Dumnezeu. Până la momentul de faţă, Satana a folosit drept arme de atac împotriva bisericii lui Hristos nişte forţe armate, nişte imperii în toată puterea cuvântului. Cum biserica lui Dumnezeu a fost o naţiune, Israel, tot astfel diavolul a folosit naţiuni împotriva lui Israel. Dar, când Israel a căzut, lepădându-l pentru totdeauna pe Mesia şi pe ucenicii Lui, Dumnezeu a trebuit să formeze o biserică spirituală, un popor spiritual alcătuit din toţi aceia care primeau învăţătura lui Hristos, rezultând astfel biserica apostolică.

De asemenea, pentru că Imperiul Roman a lansat o aprigă prigoană asupra acestei biserici, iminenta lui cădere se întrevedea din cauza acestui fapt. Aşa că diavolul nu a stat cu mâinile în sân, ci a pus la cale formarea unei forţe care să înlocuiască cu succes marele imperiu, dar care să nu mai fie o naţiune, ci un imperiu ecleziastic!! Aşa că locul naţiunilor este luat în profeţie, de acum încolo de o forţă politico-religioasă şi de poporul spiritual al lui Dumnezeu. Cele patru mari imperii dispar din istorie, locul lor fiind luat de "cornul cel mic", acea forţă politico-religioasă care s-a folosit de puterea statului pentru a-şi pune în practică decretele de nimicire a adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu.

Prin urmare, este drept şi corect să spunem că această parte a profeţiei ne dezvăluie prăbuşirea Imperiului Roman şi înlocuirea lui cu papalitatea. De-acum înainte, pentru că Dumnezeu are un popor spiritual credincios, deci nu o naţiune anume, putem spune cu siguranţă că şi diavolul îşi va schima tactica folosind împotriva acestui popor tot o biserică, dar apostată, care se dă drept creştină şi chiar continuatoarea primatului apostolic!!!

În momentul când şi-a dat seama că prigoana lansată prin intermediul Romei păgâne nu face altceva decât să întărească puterea adevărului creştin, Satana a recurs la planul compromisului, reuşind să conducă la apostazie biserica apostolică prin introducerea obiceiurilor păgânismului în biserica lui Hristos, care fusese reprezentată la începutul ei printr-un cal alb, simbolul curăţiei morale şi al desăvârşirii creştine. Aşa a început să prindă chip chiar taina fărădelegii tocmai în sânul bisericii primare. Astfel, Roma păgână devine Roma ecleziastică sau taina fărădelegii despre care vorbeşte apostolul Pavel. Când păgânismul a pătruns în rândurile creştinilor devenind prin amestec religia celor ce se numeau creştini, atunci taina fărădelegii a devenit cea mai perfidă armă de luptă a diavolului împotriva adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, care începeau să se împuţineze tot mai mult. De acum înainte Roma păgână ca naţiune este istorie, căci a sosit timpul Romei ecleziastice sau al tainei fărădelegii să intre în scenă ca împăratul nordului!!

Prin versetul de mai sus, Gabriel doreşte să ne ajute să înţelegem ce anume a dat putere păgânismului de a devenit repede taina fărădelegii în unire cu creştinismul. Profeţia ne spune foarte clar că "la o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de miazăzi". Cine va porni împotriva împăratului sudului? Evident, Roma păgână, căci ea este împăratul nordului. Atunci, cine este împăratul sudului? Răspunsul corect este: Egiptul, pentru că evenimentele care se petrec de aici înainte au loc sau se desfăşoară în dispensaţiunea sau era creştină!!!

Acest lucru ne conduce către un adevăr nemaipomenit, şi anume că, de vreme ce toate evenimentele au loc în era creştină, atunci în mod cert noţiunile de împărat al nordului, împărat al sudului şi poporul lui Dumnezeu trebuie aplicate în mod corect noilor puteri pe care îi reprezintă! Astfel, împăratul nordului devine din Roma păgână, Roma ecleziastică, adică papalitatea, taina fărădelegii sau Babilonul spiritual; împăratul sudului nu mai este Egiptul ca naţiune, ci Egiptul spiritual sau altfel spus ateismul, Apocalipsa 11,8, iar poporul lui Dumnezeu nu mai poate fi naţiunea iudaică, ci Israelul spiritual, biserica din pustie, fecioara sau femeia "învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap", Apocalipsa 12,1. Aşa se face că Apocalipsa devine dintr-o dată cheia pentru înţelegerea corectă a terminologiei biblice în dispensaţiunea creştină!!

În virtutea acestui fapt, putem spune cu siguranţă deplină că Roma păgână, ca împărat al nordului, "va invada sudul din nou", potrivit New International Version, sau "va intra în sud [Egipt]" potrivit Revised Standard Version. Profeţia aceasta nu are ca scop să ne descopere o luptă armată între Roma păgână şi Egipt, ci ne arată cum s-a transformat şi a devenit Roma păgână taina fărădelegii în unire cu creştinismul apostat. Egiptul înseamnă ateism, iar ateism înseamnă intelectualism anticreştin, filozofia, slava deşartă şi înţelepciunea lumii care conduce la necredinţă! Roma a intrat păgână şi a ieşit pseudo-creştină încorporând toată filozofia şi ateismul egiptean. Acest lucru îl vom înţelege mai bine cu ajutorul versetelor care urmează.

"... dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte". Roma păgână nu mai iese victorioasă ca de obicei, ba dimpotrivă îşi pierde puterea de stăpână a lumii. Iar acest fapt este adeverit mai bine în următorul verset.

30. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui; iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân; ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. 

Pe cine reprezintă corăbiile din Chitim care "vor înainta împotriva lui"? Ele reprezintă puterile sau hoardele barbare care au îngenuncheat definitiv marea Romă. De fapt ele au apărut din ruinele Imperiului Roman. Corespund foarte bine celor zece diviziuni simbolizate prin cele zece mari coarne ale celei de-a patra fiare din Daniel 7,7.24. Prin urmare, se poate spune că ele compuneau marele imperiu unit, glorios altădată, care se fragmentase în zece împărăţii ostile, dintre care trei aveau să dispară de pe scena istoriei, rămânând doar şapte. Din această cauză, a corăbiilor din Chitim, "lucrurile nu vor mai merge ca înainte". Roma, deznădăjduită, "se va întoarce înapoi". Aceste popoare barbare introduc o nouă stare de lucruri în lume care au grăbit rapid prăbuşirea Romei păgâne şi au condus la apariţia Romei papale.

"…mânios împotriva legământului sfânt…" Este o expresie care arată ostilitatea făţişă şi dispreţuitoare la adresa lui Dumnezeu. Este vorba de acelaşi legământ veşnic încheiat între Tatăl şi Fiul în veşnicie, prin care se oferă salvare omului păcătos. Roma păgână întotdeauna a dispreţuit pe Dumnezeu şi, deci, adevărul. Vezi Romani 1,22-32. Spiritul care a bântuit totdeauna Roma a fost acela de stăpânire a omului asupra semenului său. Caracterul Romei a fost subliniat mereu de acest spirit. După nimicirea Romei imperiale de către vandali, heruli şi ostrogoţi, acest spirit demonic a fost absorbit cu totul de biserica lui Dumnezeu, biserica apostolică. Astfel, Roma păgână "se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt".

Este vremea când împăratul Constantin îmbracă purpura Romei imperiale de altădată. El a văzut în creştinismul zilelor sale factorul unificator al societăţii şi aşa stricate. Pentru el, acel tip de creştinism era un fel de val al viitorului. Aşa că, după acordarea libertăţii religioase în anul 313 d.Hr., el emite o serie de decrete prin care acordă favoruri deosebite bisericii. Face din biserică pilonul central al societăţii devenind chiar religia oficială a Imperiului Roman de Răsărit. În anul 321 d.Hr. se emite prima lege duminicală, prin care duminica e declarată ziua Domnului sau adevărata zi de închinare.

Pseudo-convertirea lui Constantin la creştinism a deschis poarta pentru noua formă de război împotriva legământului sfânt! Am spus deja că Satana a încercat din răsputeri să distrugă definitiv biserica prin forţă. Dar, n-a reuşit. Aşa că foloseşte o nouă şi îndrăzneaţă strategie, care avea să distrugă puterea creştinismului, reînviată doar pentru scurtă vreme prin Reforma sec. al XVI-lea şi mai apoi prin Marea Mişcare a celei de a doua veniri, de la jumătatea sec. al XIX-lea. Satana a reuşit să unească puterea politică şi cea religioasă, iar această unire a condus la făurirea tainei fărădelegii! Această reuşită este în fapt înţelegerea "cu cei ce vor părăsi legământul sfânt".

     "Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.

     Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 3, 4.

Cu toate acestea, în acest ceas critic, adevăratul popor al lui Dumnezeu, deşi mic la număr, a rămas neabătut declarând răspicat că nu poate face nici un compromis. Majoritatea celor ce se declarau creştini, urmaşi ai lui Hristos, au părăsit legământul sfânt de dragul compromisului, socotind că o dată cu introducerea lumii în biserică, aceasta, adică lumea, se va converti! Este timpul când unii dintre părinţii bisericeşti, ca Iustin Martirul şi Origene, consideră că biserica creştină are nevoie de înţelepciunea filozofiei şi ştiinţei pentru a putea apăra credinţa ei înaintea marilor învăţaţi ai lumii.

Biserica a început să primească marii ei învăţători tocmai din Alexandria, Egipt, acolo unde s-a născut Origene. A devenit cel mai mare învăţat al timpului său. A aprofundat filozofia platonică fiind convins că aceasta îi va fi necesară pentru câştigarea marilor oameni ai lumii la credinţa creştină. Astfel, Platon devine fundamentul filozofiei papale, filozofie împrumutată din Egipt de către părinţii bisericii papale, încorporată fiind mai apoi chiar în sistemul educaţional. Acum ar trebui să înţelegem mai clar primul verset al acestei părţi a profeţiei pe care o dezbatem. Roma a intrat în Egipt şi a găsit aici pe aceia care au părăsit legământul sfânt. Aici, Roma păgână şi creştinismul fals s-au unit printr-o căsătorie nesfântă înaintea altarului lui Platon şi Aristotel. 

Cu alte cuvinte, creştinismul dă mâna cu Egiptul spiritual, cu ateismul filozofiei platoniene, al cărui sigur rezultat a fost taina nelegiuirii sau omul fărădelegii!!! Absolut toţi acei creştini care au părăsit legământul sfânt se poate spune că "s-au întors în Egipt", aşa cum proceda vechiul Israel când cerea ajutor de la Egipt în situaţia ameninţării din partea Asiriei sau Babilonului antic. Exact aceeaşi atitudine o întâlnim şi în timpul lui Moise, când majoritatea poporului îşi dorea să se întoarcă înapoi în Egipt, în loc să umble zadarnic prin pustiu. Tot astfel, când biserica primară şi-a pierdut credinţa în Ajutorul ei divin, s-a întors în Egipt pentru face rost de arme în lupta pentru cucerirea minţii oamenilor. Aşa se întâmplă ori de câte ori se pierde Evanghelia, puterea cea vie a lui Hristos care menţine biserica în viaţă. Aşadar, seva tainei fărădelegii care avea să se transforme în învăţătura creştină catolică îşi găseşte originea în Egipt.

Acest verset nu face altceva decât să ne arate cum a avut loc tranziţia Europei, prin prăbuşirea Romei păgâne şi călcarea în picioare a legământului sfânt, de la putere militară la autoritate ecleziastică, de la păgânism la papalitate. Vezi Tragedia veacurilor, cap. 2, 3.

31. Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. 

Versetul 31 este o întărire mai departe a celui precedent. Traducerea King James redă prima parte a acestui verset astfel: "Şi armele vor sta de partea lui (îl vor sprijini), şi ele vor pângări sanctuarul (templul) tăriei".

Constantin a intenţionat ca biserica să devină un instrument în mâinile Sfântului Imperiu Roman. Numai că nu a prevăzut şi rezultatele. În loc să întărească statul, unirea cu biserica a slăbit statul, iar puterea politică, militară şi juridică a ajuns mâna de lucru ecleziastică!! S-a născut un nou despot, dar de o monstruozitate greu de descris şi de imaginat.

Ştim deja că armatele romane nu au putut ţine piept hoardelor barbare. Biserica primară a devenit un amestec de păgânism cu creştinism, în urma căruia ia naştere papalitatea sau catolicismul. Pe drept se poate spune că o dată cu dispariţia cezarilor de la Roma, începe stăpânirea papilor. Papalitatea se dădea drept continuatoarea primatului apostolic. De fapt, nu era decât mâna prelungită a defunctului Imperiu Roman. 

Numai că, spre nenorocirea ei, popoarele ariene, care au destrămat Roma, au încercat să impună cu forţa religia ariană, cu totul ostilă creştinismului şi catolicismului. Această religie neagă divinitatea lui Hristos şi, în ansamblu, este o ofensă la adresa Adevărului. Herulii, goţii şi vandalii, care îmbrăţişaseră credinţa ariană, deveniseră duşmanii Bisericii Catolice. Iustinian, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, pentru a stârpi erezia ariană a decretat ca papa să fie capul bisericii, în scopul îndreptării ereticilor. Papa însă, prin politica sa de stârpire a ereticilor, interzice poporului de rând să citească Biblia care începe să fie privită ca o carte primejdioasă. Cele trei popoare ariene vor fi înfrânte în cele din urmă, pregătind astfel calea pentru stăpânirea despotică şi demonică a papalităţii.

Demn de amintit este şi anul 508 d.Hr, în acest context. Ca să înţelegem semnificaţia acestuia, trebuie să subliniem importanţa unui eveniment petrecut în anul 496 d.Hr. Până în anul 496 Franţa şi celelalte naţiuni din Europa apuseană erau păgâne. După acel an, însă, lucrurile au luat o turnură deosebită, zugrăvită cel mai bine de versetul pe care-l dezbatem. Regele unui mic regat din nord-estul Franţei, Clovis, care era un duşman făţiş al papalităţii, se converteşte brusc la catolicism, ca urmare a unui vis. Şi nu numai atât, chiar soldaţii săi în întregime fac acest lucru. Mulţumită lui, Biserica Catolică scapă definitiv de vizigoţi prin înfrângerea pe care Clovis le-o administrează la Vouille în anul 507. Dar prin evenimentele care au culminat cu anul 508, o data cu triumful papei Symmachus la Roma în anul 498, papalitatea avea să spurce sau să pângărească sanctuarul tăriei sau refugiul creştinilor - sanctuarul ceresc unde mijloceşte Mântuitorul nostru. De aceea anul 508, cu mult premergător anului 538 când catolicismul avea să se stabilească timp de 1260 de ani la cârma omenirii, este anul când papalitatea se instaurează în lumea creştină prin înlăturarea primului mare obstacol – arianismul.

Profeţia spune că "armele sau forţele (după N.K.J.V.) vor sta de partea lui", adică puterea statului sau braţul guvernării civile este pus la dispoziţia bisericii romane, fapt care duce la eliberarea căii pentru pângărirea sanctuarului ceresc, fiindcă să nu uităm aceste evenimente se petrec în era creştină, când templul iudaic nu mai exista! Este vorba, deci, despre sanctuarul noului legământ, exact al acelui legământ sfânt călcat în picioare de creştinismul apostat.

"... vor pângări sanctuarul (templul) tăriei." Sensul literal al expresiei "sanctuarul tăriei" este "locul sfânt, refugiul". Ei bine, singurul sanctuar ca loc de refugiu pentru adevăraţii creştini este doar sanctuarul ceresc, locul unde Hristos mijloceşte pentru oameni!! Creştinii născuţi din nou sunt singurii care intră, se închină şi locuiesc acolo prin credinţă, doar prin credinţă!! Vezi Evrei 10,19, Apocalipsa 11,1, Efeseni, 2,6, Apocalipsa 13,6.

De-acum papalitatea are cale liberă pentru călcarea în picioare a sanctuarului ceresc, care se face prin aşezarea sau stabilirea urâciunii pustiirii. Urâciunea pustiirii, adică acea urâciune sau spurcăciune care aduce pustiirea, nu este nimic altceva decât religia Babilonului, inima catolicismului. Această religie aşază pe om drept cap peste semenii săi, conducând numai prin forţă. Omul este acela care stă în locul lui Dumnezeu. Acest sistem religios este de obârşie luciferică. Acest sistem nu este creştinism, ci păgânism botezat. Marea putere apostată în istoria creştinismului a substituit adevărata jertfă a lui Hristos şi slujirea Sa ca Mare Preot în sanctuarul ceresc, cu falsa jertfă. Biserica Catolica îi învaţă pe oameni că ea este adevăratul sanctuar, iar papa, dumnezeu mijlocitor în sanctuar pe pământ. Urâciunea pustiirii sau taina fărădelegii sunt unul şi acelaşi lucru. Vezi Daniel 8,9-12, 23-25; Tragedia veacurilor, cap. 3.

"…vor face să înceteze necurmata…" În text nu există termenul jertfă. De aceea, necurmata reprezintă slujirea şi lucrarea zilnică sau necurmată a lui Hristos în sanctuarul ceresc. Aceste cuvinte sunt similare cuvintelor profetice din Daniel 8,11: "S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul locaşului său celui Sfânt". Pentru oamenii cărora li se interzisese să citească Sfintele Scripturi, mai ales că ele erau traduse numai în limba latină, preoţia şi mijlocirea lui Isus în sanctuarul ceresc încetaseră, fiind înlocuite cu o preoţie şi mijlocire omenească păcătoasă. Aceasta era şi este în esenţă învăţătura papală. În acest fel, oamenii erau lipsiţi cu totul de Dumnezeu şi de dragostea Sa, lucru care a condus la instaurarea Evului Mediu întunecat.

"… şi vor aşeza urâciunea pustiitorului." Isus declară că Roma este ">urâciunea pustiirii< despre care a vorbit proorocul Daniel". Matei 24,15. În timpul apostolilor Roma păgână era urâciunea pustiirii sau pustiitorului, dar în vremea când se întâmplă aceste evenimente pe care le studiem, urâciunea pustiitorului trebuie că este Roma papală, femeia care poartă numele de "Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului". Apocalipsa 17,5. Papalitatea a jefuit biserica lui Dumnezeu de cunoştinţa şi credinţa slujirii lui Hristos în sanctuarul ceresc.

"… va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul". Linguşirea şi forţa sunt cei doi piloni pe care se sprijină împărăţia lui Satana. Cei care pierd dragostea lui Dumnezeu acceptă linguşirile pentru slava care vine de la oameni. Prin ademeniri şi linguşiri papalitatea a cumpărat încrederea acelora care au rupt legământul, pentru titlu, rang şi venituri mari. Papalitatea dorea mai degrabă să se întărească în raport cu statul prin oameni cumpăraţi pentru a-l stăpâni mai bine. Biserica avea averi, privilegii şi onoruri pe baza cărora a creat titluri şi onoruri pentru ademenirea celor "ce rup legământul".

32. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi.

Versetul este foarte clar în ceea ce priveşte subiectul. Nu toţi cei care au trăit în timpurile acelea de mare prigoană au părăsit pe adevăratul Dumnezeu. Dimpotrivă, l-au cunoscut foarte bine pe Dumnezeul cerului, au rămas tari şi au făcut mari isprăvi. Faptele lor de credinţă sau marile isprăvi au ţinut religia Cerului la loc de frunte. Ei sunt aceia care au înfrânt prin dragoste, credinţă şi curaj eroic tirania papală de dragul lui Dumnezeu. Jertfirea lor de sine la fel ca şi uitarea de sine au menţinut sus slujirea lui Dumnezeu în favoarea lumii, ca şi stindardul pătat de sânge al lui Emanuel. La loc de frunte printre aceşti creştini proeminenţi se numără mai ales valdenzii, albigenzii şi hughenoţii. Datorită lor adevărul avea să scoată la iveală Reforma secolului al XVI-lea.

33. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. 

Nicăieri nu este zugrăvit mai bine ca în versetele 31-39 acest război grozav spiritual în care omul fărădelegii sau papalitatea şi-a exercitat toate puterile pe care le avea la îndemână, pentru a şterge de pe faţa pământului adevărul lui Dumnezeu, pentru a distruge sanctuarul tăriei, pentru a călca în picioare necurmata sau slujirea zilnică a lui Isus, înlocuind-o cu urâciunea pustiirii şi pentru a nimici pe urmaşii fideli lui Isus. Aceste versete acoperă o perioadă de 1260 de ani, începând cu anul 538 d.Hr. De aceea se spune că "Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf". Desigur, persecuţie a fost şi în timpul lui Nero, apoi Diocleţian, ş.a.m.d. Dar forma persecuţiei impusă de papalitate nu a fost atinsă niciodată în ce priveşte intensitatea, metodele şi durata ei.

Prin urmare, versetul 33 se opreşte asupra acestei prigoane înfiorătoare care a dus la decimarea, uneori în masă, a tuturor "ereticilor" lui Dumnezeu, care a avut drept urmare ivirea Reformei protestante. În realitate, persecuţia sub toate formele folosită de către catolicism avea să conducă la slăbirea puterii ei şi la întărirea copiilor lui Dumnezeu. Aşa se face că persecuţia n-a putut speria niciodată pe "înţelepţii poporului". Aceştia erau de fapt marii reformatori. Marii reformatori care au avut credinţa lui Isus şi au păzit poruncile lui Dumnezeu conform luminii date lor de către Dumnezeu. Înţelepţii poporului aveau acces la limba moartă în care era tradusă Sfânta Scriptură, iar de acolo, din Sfintele Scripturi, ei au dăruit poporului învăţătura lui Isus din Nazaret. De aceea, se poate spune pe drept cuvânt că Evanghelia a stat la temelia marii Reforme protestante. Wycliffe, Huss, Ieronim, Martin Luther, Zwingli, Calvin, etc., sunt marii înţelepţi ai poporului. Chiar şi unii dintre aceşti reformatori de frunte au pierit prin arderea pe rug sau prin alte mijloace de tortură.

34. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. 

Datorită Cuvântului scris în limba poporului, prin traducerile săvârşite de marii reformatori, pus acum la dispoziţia maselor pe căi ascunse, din pricina persecuţiei şi datorită curajului divin al celor arşi pe rug din cauza Evangheliei lui Isus Hristos, mulţi oameni, poporul, "vor fi ajutaţi puţin". Astfel, oamenii au prins curaj să cerceteze Biblia în limba lor pentru a cunoaşte adevărul, pentru a înţelege poziţia reformatorilor, pentru a înţelege religia Bibliei, în ciuda prigoanei aprige şi a bulelor papale. Este perioada când se inventează tiparul sub călăuzirea lui Hristos, şi care a dat avânt lucrării lui Dumnezeu.

Totodată, regi, precum Gustav Adolf al Suediei, şi prinţii electori ai Saxoniei, şi atâţia alţi oameni de vază, ţin partea Reformei convertindu-se la protestantism. Acest lucru a fost de mare ajutor oamenilor de rând care i-a încurajat în direcţia cea bună. Dar, cu toate acestea, "mulţi se vor unii cu ei din făţărnicie". Prea mulţi aveau să se unească cu adevăraţii protestanţi din făţărnicie, fără să cunoască adevărata convertire. Aceştia au făcut din protestantism un titlu de demnitate pentru ei şi nu o putere de viaţă transformatoare, aprigă împotriva păcatului.

35. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţaţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. 

Dacă extindem înţelesul termenului "înţelepţi", atunci trebuie că el se aplică nu numai marilor reformatori, ci, de asemenea, tuturor acelora care au devenit înţelepţi prin primirea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în acest sens că: "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci." Daniel 12,3. Numai că mulţi dintre aceşti înţelepţi sau copiii lui Dumnezeu, urmau să cadă nu din cauza păcatului, ci din pricina neprihănirii. Sensul căderii lor este mai degrabă unul pozitiv; adică aveau să fie omorâţi din cauza Evangheliei. Huss, Ieronim, Tyndale, Latimer, etc., au căzut la momentul oportun, spre mântuirea lor, căci sângele lor a fost o sămânţă care a adus mult rod. Astfel, ei aveau să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi prin sângele Mielului lui Dumnezeu. De fapt, îngăduirea persecuţiei de către Dumnezeu a fost pentru curăţirea poporului Său.

     "Prin încercări şi persecuţie, slava - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în cei aleşi ai Săi. Biserica lui Dumnezeu, urâtă şi persecutată de lume, este educată şi disciplinată în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei umblă pe calea cea strâmtă şi sunt curăţiţi în cuptorul suferinţei. Ei îl urmează pe Hristos prin lupte dârze, dau dovadă de tăgăduire de sine şi suferă amarnice dezamăgiri, dar experienţa lor chinuitoare îi învaţă că vina şi nenorocirile sunt aduse de păcat şi privesc la el cu groază. Fiind părtaşi la suferinţele lui Hristos, ei sunt sortiţi să fie şi părtaşi ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut triumful poporului lui Dumnezeu. El zice: >Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului şi ziceau: Mari şi minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-i slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui.< Apocalipsa 15,2-3; 7,14-15." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Fericirile, subcap. Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor, ultimul paragraf.

     "Încercările şi obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul şi mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citeşte inimile oamenilor le cunoaşte caracterele mai bine decât şi le cunosc ei înşişi. Dumnezeu vede că unii au puteri şi înzestrări care, canalizate corect, ar putea fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale. În providenţa Sa, El aduce aceste persoane în situaţii diferite şi împrejurări variate, astfel încât ele să-şi poată descoperi în caracter defectele de care nu au avut cunoştinţă. El le dă ocazia să-şi corijeze aceste defecte şi să devină apte pentru serviciul Său. Adesea, El permite ca aceste persoane să fie asaltate de focurile nenorocirilor pentru a le putea curăţi.

     Faptul că suntem chemaţi să răbdăm încercări arată că Domnul Isus vede în noi ceva preţios, pe care doreşte să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care să-şi poată slăvi Numele, nu şi-ar pierde timpul cu perfecţionarea noastră. Nu aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează decât minereul valoros. Fierarul pune şi fierul, şi oţelul în foc ca să poată şti ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleşii Săi să fie trecuţi prin cuptorul suferinţei pentru a arăta ce firi au şi dacă pot fi prelucraţi pentru lucrarea Sa." Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. Disciplinarea prin încercări, par. 2, 3.

"Vremea sfârşitului" la care face referire versetul nu este a doua venire a lui Hristos, ci sfârşitul celor 1260 de persecuţie papală, adică anul 1798, an care a adus cu sine rana de moarte a papalităţii prin Napoleon Bonaparte. Captivitatea bisericii lui Hristos avea să se încheie la "vremea sfârşitului", pe care trebuie să o asociem de astă dată, atunci când vorbim strict despre captivitatea bisericii, cu anul 1844. Să nu uităm că în cartea lui Daniel sunt oferite două date pentru timpul sfârşitului: 1260 de ani, care se sfârşesc în 1798, perioadă ce face referire strictă la încetarea supremaţiei papale; şi 2300 de ani, care se încheie în 1844, acesta fiind şi anul când pe scena istoriei bisericii lui Dumnezeu se iveşte biserica născută în urma vestirii întreitei solii îngereşti din Apocalipsa 14,6-12. La început ea va purta caracteristicile perioadei Filadelfia, după care decade şi ajunge caracterizată de însuşirile nefaste ale perioadei laodiceene.

36. Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. 

Versetele 36-39 ne vorbesc despre caracterul şi lucrările teribile săvârşite de către cornul cel mic sau papalitatea. Aceleaşi lucruri sunt descrise în Daniel 7,8.25; 8,10-12; 23-25; 2Tesaloniceni 2,4; Apocalipsa 13,5-7. De data aceasta Gabriel ia în vizor în mod deosebit puterea care a călcat în picioare Evanghelia, pentru a ne arăta la modul cel mai clar cine se ascunde în spatele tuturor atrocităţilor săvârşite împotriva omenirii şi mai ales împotriva bisericii lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, după căderea Imperiului Roman păgân. Aceste versete nu fac decât să descrie în termeni vii puterea papală şi politica acesteia. O dată cu instaurarea definitivă a papalităţii în 538 d.Hr. în Europa, aceasta avea să facă tot "ce va voi". (Aceeaşi caracteristică o întâlnim la Alexandru Macedon, versetul 3, şi la Imperiul Roman, versetul 16. Ea denotă stăpânire mondială, papa devenind "rege" peste toată creştinătatea).

Prin decrete şi concilii, prin doctrină, avea să să se slăvească "mai presus de toţi dumnezeii, şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor…" Se ştie că papalitatea pretinde infailibilitate. Papa se numeşte pe sine "Domnul Dumnezeu Papa"; omul care nu poate greşi niciodată, din moment ce se consideră Dumnezeu pe pământ. Papa s-a pus, împreună cu sistemul său – papalitatea, în locul lui Dumnezeu. Vezi 2Tesaloniceni 2,3.4. De asemenea pretenţia papalităţii de a fi Dumnezeu trebuie să fie susţinută de pompă şi opulenţă, de mult prea multe ori ostentativă. Un dumnezeu, precum papalitatea, nu-şi poate desfăşura activitatea în sărăcie, ca Isus din Nazaret, ci în bogăţie. Prin urmare, ea avea nevoie de mulţi, mulţi bani pentru a-şi ridica edificii şi catedrale impunătoare. Prin biruri şi prin indulgenţe, papalitatea şi-a clădit superedificiile, precum Catedrala Sfântul Petru din Roma. În acest fel avea să se înalţe şi să propăşească papalitatea în ochii lumii. În timp ce ea se îmbogăţea, poporul sărăcea.

37. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi.

Papalitatea nu avea să ţină seama "nici de dumnezeii părinţilor săi… de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi". Pretenţiile papalităţii nu s-au mai dat pe faţă până la vremea apariţiei acestui monstru, pretenţii precum episcopul dumnezeu şi infailibilitate. Roma păgână a făcut din cezarii săi zei, dar nu Dumnezeul cerului, însă Roma papală a mers mai departe cu aroganţa sa şi a făcut din papă Dumnezeu pe pământ, papa infailibil. Dacă zeii lumii erau reprezentaţi ca fiind afemeiaţi şi beţivi, nu mai puţin şi nimicitori dacă nu li se aduceau ofrande omeneşti, dumnezeul papal este reprezentat ca fiind celibatar; ceea ce nu înseamnă că este mai puţin nimicitor ca zeii păgâni. Dumnezeul cerului doar nu este căsătorit! De aceea se spune despre papalitate că nu va ţine seama "nici de dorinţa femeilor". 

Această expresie înseamnă dorinţa pe care o au femeile după bărbat. Este acea dorinţă firească sădită de Dumnezeu în inima oamenilor de a se căsători. Dumnezeu a spus femeii după ce omul a căzut în păcat, tocmai pentru a arăta că nu are intenţia de a desfiinţa căsătoria: "…şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău". Geneza 3,16. Papalitatea a desfiinţat căsătoria şi orice legătură familială şi le-a tratat cu mult dispreţ, înfiinţând celibatul în rândul episcopilor şi al preoţilor. De aceea, celibatul a devenit o obligaţie pentru întregul cler, iar monahismul cel mai înalt ideal de sfinţenie. Aceste două mari rătăciri au fost acea pretinsă haină de sfinţenie prin care clerul, ca un exemplu în toate privinţele, îşi ascundea noianul de păcate şi degradarea morală de neimaginat. 

     "Pentru adepţii ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privaţiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-şi asigura favoarea cerului, penitenţii călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învăţaţi să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta şi a înveseli viaţa pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care şi-au cheltuit viaţa în zadar, încercând să-şi supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând şi orice sentiment de simpatie faţă de semenii lor." Tragedia veacurilor, cap. Ameninţarea libertăţii de conştiinţă, par. 23.

38. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor; acestui dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ. 

La prima vedere ar părea o contradicţie între acest verset şi precedentul, dar nu este. Se spune că papalitatea nu se închină nici unui dumnezeu, ci se slăveşte pe sine însăşi mai presus de toţi, inclusiv mai presus de Hristos, dar, cu toate acestea, dă cinste "dumnezeului cetăţuilor". De fapt, acestea sunt cele două principale caracteristici ale papalităţii!

"Dumnezeul cetăţuilor (fortăreţelor) sau al forţelor (după K.J.V.)". Cuvântul ebraic pentru forţe este "mauzzim" (pluralul lui "maoz") şi înseamnă fortăreţe sau forturi. În versetele 7, 10 şi 19 are sensul de cetate capitală sau reşedinţă a guvernării, locul de unde se guvernează. Din acest motiv, "Dumnezeul cetăţilor sau al forţelor" are sens de "zeul guvernărilor", "zeul puterilor" sau chiar "zeul naţiunilor". Ei bine, acesta este zeul sau dumnezeul pe care papalitatea îl va cinsti cu toate onorurile şi bogăţiile lumeşti!!! Cine este el? Este papalitatea însăşi sprijinită de puterile civile, căci de vreme ce "nu va ţine seama de nici un dumnezeu", atunci este musai că singura alternativă a închinării pentru papalitate este slăvirea de sine, închinarea adusă sieşi, exact cum spune profeţia: "ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi". 

Prin urmare, acest verset deosebit nu este decât o detaliere, o adâncire ca înţeles a versetului 37. Aşa a dorit Gabriel să ne descopere papalitatea ca forţă dominantă, stăpânitoare peste popoare în decursul celor 1260 de ani de supremaţie. Accentul cade pe aroganţa ei fără margini, prin faptul că s-a dat drept dumnezeu în templul lui Dumnezeu pe pământ.

Această imagine a papalităţii, aşa cum este surprinsă în aceste două versete pe care le dezbatem, este înfăţişată apoi lui Ioan, în Apocalipsa, numai că ea se suprapune cu alte timpuri, cu nişte vremuri prezente, în care trăim. Această imagine va deveni vizibilă mai clar când au loc frământările pentru legiferarea edictului duminical. Apocalipsa 17 este profeţia care ne arată ce va deveni papalitatea timpurilor moderne în colaborare sau unire cu protestantismul decăzut şi puterea civilă!!

"Dumnezeul cetăţilor" devine în Apocalipsa 17 cetatea cea mare, Babilonul cel mare, care şade pe o fiară înspăimântătoare. Acesta este dumnezeul căruia i se va aduce cinste "cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri de preţ" de către toţi "împăraţii pământului" peste care are stăpânire, bine simbolizaţi prin fiara pe care o călăreşte femeia desfrânată – papalitatea sau elementul religios. Fiara din Apocalipsa 17 reprezintă puterile civile sau statele care o sprijină pe Izabela timpului respectiv. Aşa cum în Evul Mediu papalitatea a supt puterile politice şi popoarele de puterea şi de bogăţiile lor, acestea dându-i cinste cu aur, argint şi pietre scumpe, tot astfel toţi împăraţii pământului din viitorul apropiat vor face negoţ cu ea, dându-i cinste în cel mai înalt grad, ajutând-o să devină stăpână, dacă va putea, peste conştiinţele şi sufletelor oamenilor!!!

     "... toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei... Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire!... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa... Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit<." Apocalipsa 18,3.7.11.15-17.

Linguşirea şi folosirea forţei sunt mijloacele prin care papalitatea îşi atinge toate ţintele. Statul a fost instrumentul care a furnizat papalităţii bogăţie şi armată. Cu alte cuvinte, ea a depins întotdeauna de mulţi bani, de putere politică şi de putere militară pentru atingerea obiectivelor ei. Multe campanii militare şi mai ales cruciadele au arătat cui dă papalitatea cinstea. De exemplu, Carol al V-lea care simpatiza cu Roma a pus la dispoziţia Romei tot arsenalul politic şi militar în înfrângerea Reformei. Numai providenţa lui Dumnezeu a scăpat Reforma prin faptul că turcii ameninţau Viena, poarta de intrare a Occidentului, astfel Carol fiind nevoit să-şi îndrepte armele împotriva acestora. Papalitatea ştia cum să cumpere pe împăraţi sau domnitori, pe nobili, etc., ca să poată fi de partea ei. Îi ademenea prin aur şi argint, şi multe onoruri. De asemenea armata cruciată era bine întreţinută din tezaurul Romei.

Esenţa sistemului papal este zeificarea instituţiei bisericii. Închinarea bisericii este o autoînchinare atunci când biserica a devenit stăpânul conştiinţelor şi centrul închinării, fiindcă oricine pune instituţia bisericii în locul lui Dumnezeu este un idolatru şi înalţă, cinsteşte pe "Dumnezeul cetăţilor" – papalitatea. Dacă ar fi să mergem mai departe, atunci putem spune că toţi aceia care permit bisericii lor să le stăpânească mintea şi conştiinţa sunt idolatri, iar aceia care acceptă învăţăturile Bibliei numai aşa cum sunt interpretate de biserica lor sunt la fel de mult idolatri. Zeificarea bisericii înseamnă să fii stăpânit de spiritul lui antihrist. 

Aşadar, papalitatea se înalţă pe sine mai presus de toţi şi se închină sieşi onorând şi zeificând biserica propriei ei creaţii! Din moment ce pretinde că este infailibilă, atunci susţinerea că este dumnezeu pe pământ vine de la sine.

39. Cu ajutorul acestui dumnezeu străin va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată. 

Acest verset nu este decât o întărire a celui precedent, după cum ne-a obişnuit Inspiraţia. Prin puterea sa politică Roma papală îşi propusese să lucreze pentru a lua în stăpânire, pentru a câştiga "locurile întărite", adică naţiunile sau popoarele Europei. De ce? Pentru că numai astfel se putea slăvi pe sine îngenunchind naţiunile şi aducându-le sub puterea sa. De fapt, papalitatea este o putere civilă în sine, dar camuflată în straie creştine, ce a căutat să-şi menţină stăpânirea prin religia sa asupra tuturor naţiunilor Europei, şi nu numai. Prin învăţăturile sale şi prin armata sa de preoţi papalitatea a învăţat toate popoarele să se închine bisericii Romei, şi chiar a impus închinarea prin forţa armelor. Clerului roman îi era rezervată o "mare cinste" fiindcă promova închinarea Romei şi interesele papalităţii. Ca dovadă a loialităţii şi lucrării sale, clerului roman i s-a dat stăpânite "peste mulţi" şi a avut parte de "moşii, ca răsplată". De altminteri, acest spirit comercial al papalităţii este foarte bine scos în evidenţă în pecetea a treia, din Apocalipsa 6,5.6. Sub simbolul acestei peceţi şi a celei de a patra se petrec toate cele descrise în versetele 36-39 din Daniel 11. De asemenea, Tiatira este perioada când se întâmplă aceste lucruri. Acest spirit este scos în relief foarte limpede şi în Apocalipsa 18, când se vorbeşte despre Roma modernă, alias Babilonul cel mare.

Spiritul papalităţii trebuie bine înţeles, şi din acest motiv Gabriel descrie succint, dar clar, puterea papală în versetele 36-39. Este un lucru de înţeles, dacă ţinem cont de faptul că acest spirit apare cu o furie nestăvilită, îndreptat împotriva celor împotrivitori papalităţii, în versetele următoare, versete care descriu evenimentele ce au avut loc după anul 1798. Acest timp este chiar timpul din urmă. Şi această perioadă ne interesează cel mai mult. 

Daniel 11,16-28

Această parte a profeţiei aduce în prim plan Roma păgână, ca cea de-a patra putere mondială, şi una dintre cele mai crude. Nu degeaba este simbolizată prin fier sau prin fiara "nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică", Daniel 7,7. Devine împăratul nordului prin înfrângerea Greciei. Ea devine, de asemenea, un simbol peste timp pentru politica şi forma de guvernare ce vor caracteriza statul american şi inclusiv democraţia modernă. Cum din ea a răsărit papalitatea, tot astfel din Statele Unite ale Americii va prinde chip icoana fiarei, sub care se ascund deopotrivă statul şi bisericile protestante, sau altfel spus puterea politică şi juridică şi creştinismul apostat ca putere ecleziastică!! Prăbuşirea marelui imperiu roman nu a condus la a cincea împărăţie, ci la o putere ecleziastică extrem de persecutoare şi de crudă. Tot astfel, prăbuşirea Statelor Unite, prin unirea nelegiuită dintre stat şi biserică, va conduce la altă putere ecleziastică persecutoare - icoana fiarei - care va aduce ruină definitivă întregului pământ!!!

16. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi, şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână.

Acest verset deschide o nouă panoramă în istoria profetică introducând pe scenă cea de-a patra putere mondială, Roma imperială sau păgână. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că trecerea de la stăpânirea Greciei la cea romană se face foarte lin, aproape imperceptibil; şi e intenţia lui Gabriel să procedeze astfel în descrierea evenimentelor care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Daniel 11 este explicaţia profeţiei din Daniel 8. Aici, Roma este simbolizată printr-un corn mic ce iese dintre cele patru coarne ale Greciei! În felul acesta, suntem ajutaţi să înţelegem că, de fapt, Roma este continuatoarea Greciei. Nu numai că a fost continuatoarea Greciei, dar Roma a împrumutat cultura şi forma de guvernare greacă. Aşa s-a ajuns ca civilizaţia romană să fie de fapt civilizaţia greacă!! Acest adevăr este întărit chiar de către apostolul Pavel care, vorbind despre civilizaţia timpului său, împarte lumea în iudei şi greci!! Romani 1,16. 

Prin urmare, nu este greu de înţeles că ţapul din Daniel 8 trăieşte în continuare prin cornul mic, şi ajunge astfel până la sfârşitul timpului. Aşadar, Grecia antică trăieşte prin Roma antică, iar Roma antică trăieşte prin Roma ecleziastică, iar aceasta la rândul ei trăieşte prin icoana fiarei sau protestantismul apostaziat, pe care îl penetrează cu "vinul desfrâului ei"!!! Acest fapt devine mai clar când vom studia ultima parte a profeţiei din Daniel 11! Prin prisma acestei realităţi trebuie înţelese evenimentele descrise de Gabriel în Daniel 11.

"Cel ce va merge împotriva lui…", adică acela care va ieşi la luptă împotriva împăratului de la miazănoapte sau al nordului va fi chiar puternica Romă. Deoarece Roma este chemată în ajutor de Egipt, care se afla sub ameninţarea lui Antioh al III-lea şi Filip al V-lea, ea începe confruntarea directă cu cei doi aliaţi. Începând cu anul 196 î.Hr. Roma cere lui Antioh să acorde libertatea oraşelor greceşti din Asia Mică. Ca urmare a refuzului lui Antioh, Roma declanşează război împotriva acestuia. La acea vreme, Cartagina căzuse în mâinile romanilor, iar Hannibal, viteazul apărător al Cartaginei, este obligat să se refugieze în Siria, la Antioh, în anul 195. Împreună debarcă, la chemarea ligii etoliene, în Grecia, în anul 192. Însă amândoi sunt înfrânţi în bătălia de la Thermopyle (191 î.Hr.), iar ca urmare a acestei grave înfrângeri Antioh este silit de Roma să abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică. 

"În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este învinsă la Corycos (191) şi la Side (190), ceea ce permite unei armate romane comandate de L. Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius (învingătorul lui Hannibal), să traverseze Helespontul. Eşecul din 190 în două mari bătălii, în cea navală de la Myonnesos (lângă Efes) şi în cea terestră de la Magnesia pe Sypilos, îl obligă pe Antioh să încheie pace cu Roma. Prin tratatul de pace de la Apameia (188), Regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la Munţii Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o despăgubire de război de 15.000 de talanţi." Horia C. Matei, Enciclopedia antichităţii, Antioh III cel Mare, pag. 28, 29, ediţia 2003.

În ceea ce priveşte pe Filip al V-lea, acesta este înfrânt la Kynoskephalai (Tesalia) în anul 197 î.Hr. de către T. Quinctius Flaminius. Ca urmare a acestui lucru, Filip este constrâns să încheie pace cu Roma renunţând la cuceririle din Grecia, Tracia şi Asia Mică, la flota de război şi plătind o despăgubire de război de 1000 de talanţi. Este obligat de către Roma să nu încheie nici o alianţă cu alte ţări. După moartea lui Filip al V-lea, urmează la tronul Macedoniei elenistice fiul său, Perseus, care domneşte între anii 179-168 î.Hr. El continuă politica tatălui său, fiind un antiroman înverşunat. Cu toate acestea, în bătălia de la Pydna (168), Perseus trebuie să se recunoască învins de legiunile comandate de L. Aemilius Paullus. Este luat prizonier şi dus la Roma unde şi moare de altfel doi ani mai târziu. Astfel, Macedonia elenistică este desfiinţată ca stat şi transformată în posesiune romană, tot la fel ca şi Grecia în anul 146 î.Hr. În felul acesta s-a împlinit exact prima parte a profeţiei consemnate în acest verset. Roma a spulberat pe împăratul nordului.

Expresia "va face ce va voi" indică spre puterea şi autoritatea mondială de care avea să se bucure îngâmfata Romă. Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în descrierea lui Alexandru Macedon: "Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi". Daniel 11,3.

"el se va opri în ţara minunată". Arată desigur spre luarea în stăpânire a Palestinei, care devine provincie romană. Putem vedea o paralelă cu Daniel 8,9 unde se spune că puterea romană "s-a mărit nespus de mult... şi spre ţara cea minunată".

De fapt, a doua parte a versetului 16 are de-a face cu evenimente care se întâmplă la ceva vreme după toate cele ce au avut loc în descrierea de mai sus. Roma intervine într-o dispută lansată de doi fraţi iudei: Hircan al II-lea şi Aristobul al II-lea. Hircan era rege şi mare preot al iudeilor şi a fost izgonit de pe tron de către Aristobul în anul 66 î.Hr. Pentru că Hircan era aliat al Romei, aceasta îl trimite pe consulul Pompeius să ocupe Ierusalimul, în anul 63 î.Hr. După o luptă grea de trei luni Ierusalimul cade. Se spune că nici chiar atunci când romanii escaladau zidurile cetăţii, preotul nu s-a lăsat tulburat la serviciul divin. Pompeius, deşi lăsă vasele templului neatinse, îndrăzni să dea la o parte perdeaua dinspre Sfânta Sfintelor, unde rămase uimit de cele văzute, chiar dacă înăuntru nu se mai afla chivotul legământului. Cu toate acestea, chiar dacă a lăsat în picioare templul, el a dărâmat zidurile Ierusalimului şi a pus un greu tribut asupra iudeilor.

17. Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiica sa de nevastă, cu gând să-l piardă; dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi. 

Acest verset descoperă felul cum Roma imperială a intrat în Palestina sau în "ţara minunată". Este practic continuarea ideii din versetul precedent, însă acţiunea are loc înainte de disputa dintre cei doi fraţi iudei pentru putere. Că aşa stau lucrurile este dovedit foarte limpede prin Versiunea King James, care redă acest verset exact în spiritul celor spuse de Gabriel mai înainte şi în conformitate cu textul original. Acest verset, potrivit acestei faimoase traduceri, de altminteri şi astăzi una dintre cele mai bune din lume, glăsuie astfel: "El îşi va întoarce faţa ca să intre cu tăria întregii lui împărăţii, şi cei drepţi împreună cu el; şi aşa va face: iar el i-o va da pe fiica femeilor, ca s-o corupă; dar ea nu va sta de partea lui şi nici nu va fi pentru el". 

Unii comentatori consideră că Roma a intrat în Egipt, iar Egiptul i-a dat-o pe Cleopatra ca metresă lui Iulius Caesar. Dar, Gabriel nu are în vederile sale o metresă, în persoana unei femei care ea însăşi l-a corupt pe Cezar, ca şi pe alţi bărbaţi romani, ca de pildă Marc Aureliu. Profeţia ne spune că lucrurile stau tocmai invers, că această fiică a femeilor este dată împăratului nordului cu scopul ca ea să fie sedusă şi coruptă!!!

În primul rând, "El", reprezintă pe noul împărat al nordului, care nu mai este Siria, ci Roma. Prin urmare, Roma "îşi va întoarce faţa ca să intre (să vină, potrivit Septuagintei) cu tăria întregii lui împărăţii". Ca să înţelegem unde intenţionează să intre, trebuie să desluşim pe cine reprezintă "cei drepţi", care-l însoţesc, care au exact aceeaşi intenţie ca ea, tocmai pentru că ei înşişi doresc acest lucru!! Vom vedea că venirea împăratului nordului nu se va face deloc prin forţa armelor. Cuvântul ebraic din care derivă expresia "cei drepţi" are şi un alt sens în limba ebraică; mai înseamnă pact, alianţă sau învoială! Acum, se ştie cu precizie că evreii se numeau pe ei înşişi şi naţiunea lor "cei drepţi" sau "cei neprihăniţi", ca aluzie la faptul că erau poporul adevărat al lui Dumnezeu, având o moştenire incontestabilă în acest sens. Atunci, potrivit acestui lucru, înseamnă că Roma şi-a întors faţa ca să intre cu toată tăria întregii ei împărăţii în ţara "celor drepţi" sau în Palestina, la dorinţa expresă a celor ce reprezentau naţiunea, adică a conducătorilor din acel timp, care erau chiar cei din casa Macabeilor!! Exact acesta este sensul corect al acestei profeţii uimitoare. 

În anul 161 î.Hr. conducătorii iudeilor din familia Macabeilor au încheiat o alianţă sau prietenie cu puternica Romă, ce avea să domine lumea foarte mult timp. Acest adevăr neîndoios este confirmat chiar în prima carte a Macabeilor. "Şi a auzit Iuda de numele romanilor, că sunt puternici şi sunt voitori de bine tuturor celor care se lipesc de ei şi cu toţi care vin la ei fac prietenie şi că sunt tari şi puternici... Iuda a ales pe Evpolemos, feciorul lui Ioan al lui Acos şi pe Iason, feciorul lui Eleazar şi i-a trimis la Roma ca să încheie cu ei prietenie şi alianţă. Şi ea să ridice de la ei jugul, că ei vedeau că stăpânirea Grecilor ameninţă pe Israel cu robie. Şi au mers la Roma, iar calea era foarte lungă şi au intrat în senatul lor şi au grăit, zicând: Iuda Macabeul şi fraţii lui şi mulţimea iudeilor ne-au trimis la voi ca să aşezăm legătură şi pace şi să ne înscrieţi între tovarăşii şi prietenii voştri. Şi a plăcut cuvântul înaintea lor." 1Macabei 8,1.17-21. Biblia Ortodoxă Română.

"... iar el i-o va da pe fiica femeilor, ca s-o corupă." Expresia "fiica femeilor" este o expresie specific ebraică însemnând o femeie virtuoasă deosebit de frumoasă, de fapt cea mai frumoasă cu putinţă. Cleopatra nu se înscrie în această normă, întrucât numai virtuoasă nu a fost. Realitatea este că prin această expresie este descrisă naţiunea iudaică, Israel, care încă era poporul lui Dumnezeu. Contextul ne arată că Roma intră în Palestina pe calea prieteniei, conducătorii iudeilor predând naţiunea, "fiica femeilor", direct în mâinile romanilor fără luptă!!! Dumnezeu, prin profetul Ieremia, îşi numeşte poporul evreu drept "frumoasa şi subţirica fiică a Sionului" (sau "pe fiica Sionului cea frumoasă şi gingaşă". Biblia Ortodoxă Română). Ieremia 6,2. În Cântarea cântărilor, întâlnim o expresie asemănătoare, care are aceeaşi semnificaţie cu expresia luată în discuţie, prin care este descris poporul lui Dumnezeu. "Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă dintre femei?... ea este singură la mama ei". Cântarea cântărilor 6,1.9.

În general, profeţii se referă la Israel ca fiind "fiica Sionului", "fiica Ierusalimului" sau "fiica poporului Meu". Aceasta este "fiica femeilor" care i-a fost predată Romei pe calea prieteniei, prin alianţă.

"... dar ea nu va sta de partea lui şi nici nu va fi pentru el." Alianţa stabilită între iudei şi romani, la cererea expresă a iudeilor, a plecat de la ideea de ocrotire faţă de alte stăpâniri opresoare, gen Siria şi Egipt. Dar, această alianţă avea să se dovedească o cursă pentru evrei, fiindcă urmau să simtă puterea opresivă a soţului căruia îi fusese dată chiar de către conducătorii corupţi şi violenţi, derbedeii despre care vorbeşte profeţia. Evreii nu voiau să ajungă corupţi de către romani, dar, prin alianţa stabilită, exact acest lucru s-a întâmplat; s-au corupt şi au călcat în picioare legământul cu adevăratul lor Soţ - Dumnezeu!! Dar, profeţia declară mai departe că evreii aveau să se trezească şi să urască jugul roman. Israel "nu va fi pentru Roma". Se accentuase dorinţa lor pentru venirea lui Mesia, prin care visau să fie eliberaţi de sub jugul roman. Numai că aveau să-l întâmpine pe Mesia ca pe un intrus, fiind un popor total nepregătit pentru recunoaşterea Mirelui ceresc.

18. Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele; dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui.

Este un verset care acoperă extinderea marelui imperiu roman precum şi căderea Republicii. După ce Palestina se supune de bunăvoie Romei, armatele acesteia extind teritoriul imperiului către "ostroave", către coastele de nord ale Africii, Asia Mică şi Europa. Termenul ebraic pentru "insule" sau "ostroave" conţine şi ideea de locuri îndepărtate. O dată cu extinderea teritoriului ocupat, Roma se îmbogăţeşte, luxul ajungând s-o definească prea bine. Numai că luxul este însoţit totdeauna de viciu şi imoralitate! Puterea şi bogăţia ajung concentrate doar în mâinile conducătorilor şi a celor mai bogaţi, iar poporul, sărăcimea, începe să simtă efectele acestui lucru. Ca şi astăzi, îşi dădeau votul de încredere celor despre care credeau că vor veni în ajutorul lor prin legi drepte. Pentru mulţumirea populaţiei se oferă pâine şi circ! Republica devine tot mai coruptă şi stricată, iar calea spre dictatură este deschisă. 

Când romanii au pierdut puterea de a se stăpâni pe ei înşişi, au ajuns în situaţia ingrată de a fi stăpâniţi de cineva. De această situaţie trebuia să profite acel cineva. Aşa a apărut pe scena istoriei Iulius Caesar.

"... o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă." Romanii au gândit sistemul Republicii din care să lipsească regele sau dictatorul. Aşa că noţiunea de rege pentru ei, care să-i conducă, era soră cu ruşinea. Dar, "o căpetenie", sau "un prinţ" (termenul ebraic implică ideea de comandant militar) va pune capăt acestei ruşini, adică va sfârşi cu atitudinea de ruşine a romanilor devenind exact ceea ce nu s-au gândit vreodată să aibă parte: dictator!!! Mai mult decât rege! Victoriile sale uimitoare au crescut popularitatea sa şi l-au propulsat pe scaunul puterii devenind pur şi simplu dictator, şi nu unul oarecare, ci "perpetuus"! Senatul roman i-a acordat acest titlu şi toate onorurile care derivă din el. Aşa că "ruşinea" de a alege un rege, un conducător absolut, s-a întors chiar asupra Senatului.

19. Apoi se va îndrepta spre cetăţuile ţării lui; dar se va poticni, va cădea şi nu-l vor mai găsi. 

Iulius Caesar a reuşit să întemeieze o monarhie sprijinită pe armată, titulatura de Republică a vastului imperiu rămânând doar cu numele. În octombrie 47 î.Hr. soseşte la Roma, iar la 28 decembrie debarcă deja în Africa de Nord, unde pompeianii, susţinătorii defunctului Pompei, asasinat în Egipt din ordinul regelui Ptolemeu al XIII-lea, concentraseră o puternică armată, pe care, de altfel, Iulius Caesar o înfrânge la 6 aprilie 46 d.Hr. în bătălia de la Thapsus. "Revenit în iulie 46 la Roma, în noiembrie părăseşte din nou oraşul pentru a se deplasa pe frontul din Spania, unde fiii lui Pompeius Magnus mobilizaseră o puternică armată. Bătălia victorioasă de la Munda (17 martie 45) încheie definitiv războiul civil; Cezar rămâne unicul stăpân al statului roman." Enciclopedia antichităţii, Caesar Caius Iulius, pag. 71, ediţia 2003, de Horia C. Matei.

În februarie 44 î.Hr. este numit "dictator perpetuus". Adepţii republicanismului îl urau, şi vedeau în el simbolul tiraniei. Se pune la cale o conspiraţie prin care se urmăreşte asasinarea lui Cezar. În preajma începerii unei campanii împotriva parţilor, pe data de 15 martie 44 î.Hr., Cezar este asasinat într-o întrunire a Senatului din Roma de o conjuraţie formată din circa 60 de senatori, în frunte cu Cassius Longinus şi Iunius Brutus. Aşa avea să se poticnească şi să cadă Iulius Caesar, "şi nu-l vor mai găsi".

20. Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei; dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război. 

"Cel ce-i va lua locul…" sau succesorul lui Iulius Caesar este Caius Octavian (63 î.Hr-14 d.Hr.), un nepot al mamei lui Cezar adoptat de către acesta în lipsa moştenitorului direct la tron. Este şcolit în Grecia de unde se înapoiază la Roma după uciderea lui Cezar. Devine repede adulatul poporului şi în acelaşi timp oponentul lui Marc Antoniu, pe care-l izgoneşte în Galia la începutul anului 43 î.Hr. Astfel ajunge stăpân al Italiei septentrionale. Dar datorită situaţiei complexe şi confuze din stat, deşi ales prin forţa armelor consul, la Bononia are loc o întrevedere care se încheie prin constituirea celui de-al doilea triumvirat. Roma, prin Lex Titia, votată la 27 noiembrie 43, acordă triumvirilor Octavian, Marc Antoniu şi Lepidus, care a jucat întotdeauna un rol secundar, puteri excepţionale pe o perioadă de 5 ani. În această calitate, triumvirii au început războiul cu asasinii lui Cezar, Cassius şi Brutus. 

Aceştia din urmă sunt omorâţi, iar Octavian devine stăpân al provinciilor din Occident şi al Africii. Brutalitatea, asupririle, omorurile, toate la un loc, caracterizează cel mai bine politica acestui triumvirat care, conform profeţiei, nu avea să supravieţuiască mult timp. Începând cu anul 36 acest triumvirat se destramă prin eliminarea lui Lepidus. Au rămas acum să se confrunte Octavian şi Marc Antoniu. Marea bătălie dintre cei doi se dă la Actium, pe coasta apuseană a Peninsulei Balcanice, în anul 31 î.Hr., unde Octavian iese învingător. Marc Antoniu, care se lăsase sedus de Cleopatra, se va sinucide la Alexandria în anul 30. Aşa a luat sfârşit triumviratul asupritor, de pe urma căruia au pierit mulţi, inclusiv marele orator Cicero. 

Octavian, la sfârşitul războaielor civile, ca unic stăpân, reuşeşte să concentreze în mâinile sale întreaga putere politică, militară, civilă şi religioasă a imperiului care-şi atinsese apogeul. El ajunge să fie numit de Senat în anul 27 î.Hr. "Augustus" (Cel vrednic de cinste). Chiar el însuşi adoptă titulatura de "Imperator Caesar Augustus divi filius". Pune biruri grele asupra întregului imperiu, motiv pentru care triburile germanice se răscoală sub comanda lui Arminius, care reuşesc să înfrângă în pădurea Teutoburg pe Quinctilius Varus, în anul 9 î.Hr. Este interesant de remarcat şi faptul că Biblia vorbeşte despre colectarea de taxe şi impozite (în traducerea Cornilescu este folosită expresia "să se înscrie") care se făcea pe vremea lui Augustus. "În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui." Luca 2,1-3.

Datorită politicii taxelor, dar nu numai, Augustus a adus Roma la apogeul ei, la măreţia ei de neegalat ca vast imperiu. Ceea ce caracteriza imperiul acum erau puterea, pacea, dreptatea, luxul, disciplina şi învăţământul. Chiar în acest timp, la "împlinirea vremii" Galateni 4,4, avea să se nască Mântuitorul omenirii. Augustus sau Octavian s-a stins din viaţă la Nola, în anul 14 d.Hr., la vârsta de 76 de ani, "nu prin mânie, nici prin război", ci liniştit în patul său.

21. În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire. 

Omul cel "dispreţuit" sau josnic este Tiberius, fiul vitreg al lui Augustus, singurul urmaş pe care cel din urmă l-a putut lăsa la tronul imperiului. El va deveni al treilea Cezar al imperiului. Istoria îl consemnează ca fiind un tiran crud şi perfid. "…fără să aibă putere împărătească…" înseamnă mai degrabă faptul că nu se trage direct din viţa lui Augustus Cezar, care este nevoit să-l adopte din cauză că cei doi nepoţi ai săi, Lucius şi Caius Caesar, trec sub puterea morţii, şi la fel şi Agrippa, un cetăţean roman mult respectat şi virtuos, pe care Augustus îl desemnase drept moştenitor al tronului. 

Dar totodată trebuie scos în evidenţă şi celălalt aspect, şi anume că nu a fost de dorit nici pentru cetăţenii Romei, nici pentru reprezentanţii opoziţiei aristocraţiei senatoriale. Nu l-au recunoscut ca pe un adevărat "Imperator", motiv pentru care recurge la legea crimei, soldată cu multe victime în rândul cercurilor senatoriale din Roma. Pentru a se feri de furia mulţimii sau a oricărui cetăţean de rând, ca să nu mai punem la socoteală aristocraţia, Tiberius a dat o nouă interpretare legii, o interpretare de tip "crimen laesae maiestatis". În virtutea acestei legi putea pedepsi cu moartea pe orice cetăţean al Romei indiferent de rang. A ajuns unul dintre cei mai cruzi şi diabolici suverani, ipocrit şi depravat.

Profeţia mai spune că avea să ajungă la putere prin uneltiri sau linguşiri. Cea care a uneltit, într-o măsură considerabilă prin manevrele sale, ascensiunea la putere a lui Tiberius a fost chiar mama sa, Livia Drusilla. De asemenea se mai aminteşte faptul că avea să ajungă la putere "deodată", adică fără opunere la început din partea Senatului, şi tot datorită disimulării persoanei sale.

22. Oştile se vor revărsa ca un râu înaintea lui, dar vor fi nimicite împreună cu o căpetenie a legământului. 

Prima parte a versetului înseamnă revoluţie şi violenţă. Este o referire clară la armatele lui Tiberius care se revărsau ca un râu înaintea lui, ucigându-şi toţi adversarii, şi totodată o referire clară la moartea violentă a lui. Avea să moară în anul 37 d.Hr., în drum spre Roma, la Misenum. De fapt avea să fie sufocat cu perna de către Macro, prefectul pretoriului, după ce Tiberius căzuse în letargie, părând mort. Următorul la tron a fost Caligula ("Cizmuliţa"), nepotul lui Tiberius. A fost împărat roman între anii 37-41 d.Hr.

În această profeţie se menţionează un fapt extraordinar de interesant care trebuie să ne reţină atenţia. Se spune că pe vremea lui Tiberius urma să moară "o căpetenie a legământului" sau "Prinţul legământului". Acesta nu poate fi decât Isus Hristos, "Mesia Prinţul", care avea să facă sau să confirme "un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână". Daniel 9,27. Conform Scripturilor moartea lui Isus a avut loc în timpul domniei lui Tiberius. "În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era dregător în Iudea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Luca 3,1.2. Anul al 15-lea al domniei lui Tiberius este anul 27 d.Hr., anul când atât Ioan, cât şi Hristos îşi încep lucrarea. Anul 12 d.Hr. este anul urcării la tron al lui Tiberiu.

23. După ce se vor uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni şi va birui cu puţină lume. 

"…el…" trebuie să fie aceeaşi putere care este subiectul profeţiei începând cu versetul 14, adică Roma imperială. Acest frumos verset, după ce Gabriel ne-a adus cu evenimentele istorice până la moartea lui Isus, ne întoarce privirile înapoi, la timpul când Roma a fost adusă în legătură directă cu poporul lui Dumnezeu, Israel, legătură cerută de iudei şi stabilită printr-o alianţă sau unire în anul 161 î.Hr. De la acest punct către înainte suntem conduşi printr-o serie precisă de evenimente până la triumful final al bisericii lui Dumnezeu şi încheierea istoriei păcatului. Greu opresaţi de regii sirieni, iudeii au trimis emisari la Roma pentru a solicita ajutor şi pentru a încheia "primul tratat de alianţă şi prietenie dintre romani şi iudei". Antichităţi iudaice, vol. 2, cartea a XII-a, cap. 10, par. 6. 

"El [marele preot Iudas] auzise de puterea romanilor, care supuseseră şi Galatia, şi Iberia, şi Cartagina din Africa şi, în afară de asta, aduseseră sub stăpânirea lor Grecia, biruindu-i pe regele Perseu, pe Filip şi pe Antioh cel Mare. A hotărât aşadar să încheie alianţă cu ei. El a trimis la Roma pe prietenii săi Eupolemos, fiul lui Ioannes, şi Iason, fiul lui Eleazar, ca să-i roage pe cei de acolo să încheie un tratat de alianţă şi prietenie, scriindu-i lui Demetrios să nu mai poarte războaie împotriva iudeilor. Când au sosit la Roma solii lui Iudas, Senatul i-a primit bine, a dus cu ei tratative privitoare la un tratat şi a acceptat încheierea lui. O copie a fost trimisă în Iudeea, iar originalul a fost gravat pe tăbliţe de aramă. Iată cuprinsul lui: >Decretul Senatului privitor la alianţa şi prietenia cu poporul iudeu. Nici unul dintre supuşii Romei nu are voie să poarte război împotriva poporului iudeu, nici să sprijine prin cereale, corăbii sau bani pe cei ce luptă împotriva acestuia. Dacă cineva îi atacă pe iudei, romanii trebuie să-i ajute pe cât le stă în putere. Aşijderea, dacă romanii sunt atacaţi, iudeii trebuie să sară în ajutorul lor. Dacă poporul iudeu vrea să adauge sau să elimine ceva din tratat, acest lucru să se facă cu consimţământul poporului roman. Atunci adăugirile să fie valabile la fel ca tratatul anterior. Decretul Senatului a fost semnat din partea iudeilor de către Eupolemos, fiul lui Ioannes, şi Iason, fiul lui Eleazar, sub pontificatul lui Iudas şi sub comanda lui Simon, fratele acestuia.< Astfel s-a încheiat primul tratat de alianţă şi prietenie dintre romani şi iudei." Antichităţi iudaice, vol. 2, cartea a XII-a, cap. 10, par. 6.

La vremea respectivă, romanii erau un popor mic, dar conform profeţiei, aveau să biruie "cu puţină lume".

24. Va intra pe neaşteptate în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împotriva cetăţuilor, şi aceasta va ţine o vreme. 

Această idee este cuprinsă exact în Daniel 8,25: "Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi şi se va ridica împotriva Domnului domnilor, dar va fi zdrobit fără ajutorul vreunei mâini omeneşti." Mai înainte ca Roma să iasă la iveală şi să se impună pe scena istoriei ca o mare putere mondială, alte naţiuni ajunseseră să intre în posesiunea unor provincii şi teritorii deosebit de bogate, "cele mai roditoare ţinuturi" cum spune profeţia, prin războaie de cucerire. Pentru ca Roma să devină ceea ce a devenit, pentru ca ea să pună mâna pe aceste teritorii şi ţări, trebuia să facă "ce nu făcuseră părinţii lui, nici părinţii părinţilor lui". Adică să folosească mijloace paşnice, dar în avantajul Romei. Toate acele ţinuturi roditoare stăpânite de diverşi regi şi împăraţi au fost lăsate drept moştenire romanilor. 

Prin acte de moştenitor a intrat Roma în posesiunea multor teritorii. Romanii asigurau protecţia celor ce se puneau astfel la adăpost şi-i tratau cu amabilitate şi îngăduinţă. În felul acesta a ajuns Roma putere mondială. Ea este prima naţiune din istorie care câştigă stăpânirea exploatând speranţele popoarelor opresate!! Profeţia din Daniel 8,25 descoperă cel mai clar această realitate incontestabilă.

"…şi aceasta va ţine o vreme." Perioada de timp amintită aici este o referire la un timp profetic de 360 de ani, la sfârşitul cărora scaunul de domnie al imperiului se mută de la Roma la Constantinopol. Cei 360 de ani încep în anul 31 î.Hr., anul bătăliei de la Actium, când Augustus i-a învins pe Marc Antoniu şi Cleopatra, şi se încheie în anul 330 d.Hr. o dată cu mutarea scaunului imperiului la Constantinopol. 

25. Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. 

După cum imperiul lui Alexandru a fost divizat după moartea lui, tot astfel Imperiul Roman avea să fie împărţit după moartea celui dintâi cezar şi dictator roman, Iulius Caesar. Puterea lui avea să fie divizată între Marc Antoniu şi Augustus Caesar Octavian.

Acest verset ne vorbeşte despre campania romană împotriva împăratului de la miazăzi, Egiptul. (Roma însăşi devenise divizată în împăratul nordului şi împăratul sudului, aceasta pentru ca noi să înţelegem mai bine spiritul luptei pentru putere din partea celor doi romani aspiranţi la ea). Se vor ciocni două armate extrem de puternice, arată profeţia. Locul desfăşurării luptei este Actium. Totul a început atunci când Marc Antoniu, ce făcea parte din al doilea triumvirat alături de Augustus Caesar şi Lepidus, a ajuns în Egipt cu treburi guvernamentale, unde a căzut pradă repede farmecelor Cleopatrei. A fost silit din pasiune faţă de Cleopatra să-şi repudieze soţia, Octavia, sora lui Augustus Caesar Octavian, şi mai mult, să îi ofere Cleopatrei provinciile pe care le stăpânea. Acest lucru a fost un afront serios la adresa lui Augustus care imediat a pornit război Egiptului. Cu toate acestea, adevărata cauză a războiului a fost faptul că nici Augustus, nici Antoniu nu se puteau mulţumi cu jumătate din imperiu.

Armata strânsă de Antoniu era impresionantă, cel puţin flota care număra 500 de corăbii extraordinar de bine echipate şi solide, pe care se aflau un număr de 125.000 de soldaţi gata de luptă, dar fără experienţă. Regii Libiei, Ciliciei, Capadociei, Paphlagoniei, Comagenei şi Traciei se aflau în persoană de partea lui Antoniu, împreună cu armatele lor, alături de care se mai aflau trupe trimise din Pontus, Iudea, Liconia, Galatia şi Media. De cealaltă parte se afla Augustus care desfăşura mai puţină pompă şi strălucire. Spre deosebire de Antoniu, Augustus avea doar 80.000 de soldaţi aleşi, foarte experimentaţi. Ceea ce era pus în joc era de fapt întreaga lume; cine avea să învingă devenea stăpânul unic al lumii! În urma acestei lupte, Augustus a devenit stăpânul lumii. Roma a ajuns cea mai înfloritoare, şi-a atins apogeul în toate privinţele în timpul domniei lui.

26. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu, şi morţii vor cădea în mare număr. 

Antoniu a reuşit să scape de pe câmpul de luptă, refugiindu-se la aceia care au mâncat bucate "de la masa lui". Adică la prietenii şi aliaţii săi. La fel a făcut şi Cleopatra care a fugit în toiul luptei luând cu sine 60 de corăbii. Când Antoniu a sosit în Libia a descoperit că forţele pe care le lăsase acolo pentru apărarea frontierei s-au dat de partea lui Augustus. În Egipt, forţele sale se predaseră şi, datorită furiei şi dezamăgirii sale, Antoniu şi-a pus capăt zilelor. Profeţia s-a împlinit literal.

27. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă. 

"Cei doi împăraţi…" sunt Antoniu şi Augustus, pe vremea când se aflau în triumvirat şi erau aliaţi. Sub masca prieteniei, amândoi aspirau la şi foloseau intrigi în vederea stăpânirii universale. Erau cât se poate de ipocriţi, spunându-şi minciuni unul altuia. Octavia, sora lui Augustus, recunoscuse că a consimţit să se căsătorească cu Antoniu în speranţa unei uniri solide între Augustus şi Antoniu. Dar acest lucru nu s-a întâmplat.

28. Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui, şi apoi se va întoarce în ţara lui. 

"Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii…" este un indiciu pentru întoarcerea lui Augustus din Egipt cu foarte mari bogăţii. Se spune că el a celebrat victoria timp de trei zile încontinuu, triumf care avea să aducă şi moartea prizonierei Cleopatra prin faptul că s-a lăsat muşcată de un şarpe.

"…în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt." Profeţia ne introduce astfel în era creştină. Nu face referire la distrugerea templului iudaic şi a Ierusalimului în anul 70 d.Hr., întrucât la acea dată, de fapt începând cu răstignirea şi Isus şi prigonirea ucenicilor Săi, Israel nu mai este parte componentă a legământului veşnic!!! Acest legământ veşnic este legământul încheiat în veşnicie între Tatăl şi Fiul pentru răscumpărarea neamului omenesc! Este vorba deci despre planul mântuirii! Iar sub acest legământ intră doar copiii spirituali, născuţi din nou sau din Dumnezeu cu Dumnezeu!!!

Această profeţie ne introduce practic în era persecuţiilor romane împotriva creştinilor. Timp de aproximativ 250 de ani creştinii bisericii apostolice sau creştine au fost persecutaţi de puterea romană cu o cruzime greu de imaginat. Roma şi-a avut perioada ei de încercare prin biserica apostolică, adică exact atunci când se afla în apogeul ei. Respingerea creştinismului a însemnat totodată şi căderea marelui imperiu. Nu degeaba spune această profeţie că "va lucra împotriva lui", a legământului, a poporului adevărat al lui Dumnezeu şi chiar a lui Dumnezeu!

"... se va întoarce în ţara lui", arată eşecul puterii romane de a înfrânge creştinismul, sângele creştinilor devenind o sămânţă care a făcut să răsară şi mai mulţi adepţi ai lui Hristos. Satana şi-a dat seama că nu poate face nimic împotriva poporului lui Dumnezeu folosind sabia şi persecuţia. Aşa că a folosit altă metodă îngrozitoare: compromisul şi camuflarea.

     "Mi-a fost arătat timpul în care păgânii idolatri i-au prigonit şi i-au ucis cu cruzime pe creştini. Sângele curgea în şuvoaie. Nobili, învăţaţi şi oameni de rând erau deopotrivă ucişi fără milă. Familii bogate erau scufundate în sărăcie pentru că nu voiau să renunţe la religia lor. În ciuda persecuţiei şi suferinţelor îndurate de aceşti creştini, ei nu au coborât standardul. Şi-au păstrat religia curată. Am văzut că Satana jubila şi triumfa când le provoca suferinţe. Dar Dumnezeu privea aprobator asupra martirilor Săi credincioşi. Creştinii care au trăit în acea perioadă înfricoşătoare au fost foarte iubiţi de El, pentru că erau dispuşi să sufere de dragul Lui. Fiecare suferinţă îndurată de aceştia a făcut ca răsplata lor să sporească în cer.

     Deşi se bucura de suferinţele sfinţilor, Satana nu era satisfăcut. Voia să aibă control şi asupra trupului, şi asupra minţii. Suferinţele pe care le suportau nu făceau decât să-i apropie şi mai mult de Domnul şi să se teamă mai mult ca oricând să-L jignească. Satana dorea să-i determine să nu mai fie plăcuţi lui Dumnezeu; atunci aveau să-şi piardă puterea, curajul şi statornicia. Deşi au fost ucişi cu miile, alţii se ridicau pentru a le ocupa locurile. Satana a văzut că-şi pierde supuşii; căci, chiar dacă sufereau persecuţia şi moartea, ei ajungeau ai lui Isus Hristos, supuşi ai Împărăţiei Lui. Din această cauză, şi-a făcut noi planuri pentru a lucra cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu şi pentru a birui biserica. I-a condus pe păgânii idolatri să îmbrăţişeze o parte a credinţei creştine. Aceştia au mărturisit credinţa în răstignirea şi învierea lui Hristos şi şi-au propus să se alăture urmaşilor lui Isus fără a avea loc o schimbare în inimile lor. O, în ce primejdie înfricoşătoare s-a aflat biserica! A fost un timp de mare chin sufletesc şi mental. Unii s-au gândit că, dacă vor coborî şi se vor uni cu acei idolatri care îmbrăţişaseră o parte a credinţei creştine, acesta va fi exact mijlocul prin care să fie pe deplin convertiţi. Satana căuta să corupă învăţăturile Bibliei. 

      Am văzut că, în cele din urmă, standardul a fost coborât şi că păgânii se uneau cu creştinii. Deşi mărturiseau că sunt convertiţi, aceşti închinători la idoli şi-au adus idolatria cu ei în biserică, schimbând doar obiectele idolatriei - în chipuri de sfinţi şi chiar ale lui Hristos şi ale Mariei, mamei Sale. Prin unirea treptată a urmaşilor lui Hristos cu aceştia, religia creştină a devenit întinată şi biserica şi-a pierdut curăţia şi puterea. Unii au refuzat să se alăture acestora; astfel de persoane şi-au păstrat curăţia şi I s-au închinat numai lui Dumnezeu. Ei nu voiau să se închine înaintea vreunui chip făcut după ceva care era în cer, pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.

     Satana a jubilat văzând căderea atâtor oameni; apoi a aţâţat biserica apostaziată să-i silească pe cei care doreau să-şi păstreze puritatea religiei fie să cedeze în faţa ceremoniilor şi închinării la chipuri, fie să accepte moartea. Focurile prigoanei au fost iarăşi aprinse împotriva adevăratei biserici a lui Hristos şi milioane de oameni au fost ucişi fără milă." Scrieri timpurii, cap. Marea apostazie, par. 1-4.