Daniel 11,5-15

Această parte a profeţiei, cuprinsă în versetele 5-15, ne descoperă războaiele siro-egiptene care s-au desfăşurat pe parcursul unei perioade de aproximativ o sută de ani, precum şi spiritul de care s-au lăsat conduse cele două împărăţii, de pe urma căruia au avut mult de suferit evreii, fiind prinşi la mijloc între cele două puteri pământeşti. De multe ori luptele s-au dat chiar pe teritoriul iudaic, populaţia având mult de suferit, o dată cu învingătorul devenind parte din împărăţia acestuia. Năpastele iudeilor, însă, nu aveau să se oprească aici.

5. Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fi şi mai tare decât el şi va domni, întemeind o mare împărăţie.

Acesta este versetul care ne introduce în bătăliile purtate de împăratul sudului şi împăratul nordului sau cele două dinastii întemeiate de Seleucus, ce avea în stăpânire Siria, şi Ptolemeu, ce stăpânea Egiptul. Astfel, Egiptul devine în profeţie împăratul sudului, iar Siria împăratul nordului. Ambele împărăţii sunt simbolizate prin împăratul nordului şi al sudului în raport cu Palestina, căci Egiptul se află la sud de Palestina, iar Siria este situată în nordul acesteia! (Sub aceste două puteri, suntem introduşi în atmosfera spiritului de care au fost caracterizate toate puterile pământului, asmuţite una împotriva celeilalte şi împotriva poporului lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Gabriel ne introduce în războaiele siro-egiptene pentru că miza acestora era de fapt teritoriul Palestinei, şi cu aceasta chiar biserica lui Dumnezeu, care se găsea acolo. Din cauza apostaziei, naţiunea iudaică a fost implicată pentru cel puţin o sută de ani în aceste războaie, până când avea să devină teritoriu roman). 

Împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului este Ptolemeu I Soter. "…va ajunge tare." Ptolemeu ajunge tare prin faptul că anexează Ciprul, Fenicia, Caria, Cyrene şi multe insule şi cetăţi egiptene. Desigur, nu face excepţie nici Palestina, care devine parte a împărăţiei ptolemeice. "…unul din mai marii lui…" sau "…unul din prinţii lui…", conform K.J.V. Bible, adică unul din mai marii lui Ptolemeu Soter avea să ajungă şi mai tare decât el în ceea ce priveşte întinderea regatului. Acesta este Seleucus I Nicator care a domnit între anii 305-281 î.Hr. În anul 321 devine satrap al Babiloniei, însă Seleucus Nicator este constrâns imediat de către Antigonos să se refugieze în Egipt, la curtea lui Ptolemeu Lagos de la Alexandria. 

Punându-se la dispoziţia acestuia din urmă, Seleucus participă la bătălia de la Gaza (312 î.Hr.) unde îl înfrânge pe Demetrios, fiul lui Antigonos. Apoi, cu sprijin egiptean, îşi recâştigă teritoriile în Mesopotamia, punând astfel bazele regatului seleucid, după propriul nume. La moartea lui, regatul său se întindea pe o suprafaţă de 3,5 milioane km­², de la Helespont la Indus. Arrian, un istoric de frunte din vechime, spunea despre Seleucus că "era cel mai mare rege după aceia care l-au succedat pe Alexandru şi cea mai strălucitoare minte care a stăpânit peste cel mai întins teritoriu, după Alexandru". Anabasis of Alexander vii. 22. (The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 866.)

6. După câţiva ani, se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu vor avea nicio putere şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fi dată la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea.

"După câţiva ani…" înseamnă o perioadă de aproximativ 35 de ani după moartea lui Seleucus Nicator. La sfârşitul acestor ani, profeţia spune că "se vor uni" cele două regate sau împărăţii, ptolemeic şi seleucid, dar numai în urma unor războaie, două la număr, foarte costisitoare, între anii 274-253 î.Hr. Pentru a întări pacea şi unitatea, Antioh al II-lea Theos, suveranul de-acum al regatului seleucid (261-246 î.Hr.), fiul lui Seleucus Nicator, primeşte în căsătorie pe Berenice, fiica lui Ptolemeu al II-lea Philadelphos (Filadelful), suveranul Egiptului Lagid între anii 283-246 î.Hr. Căsătoria lui Antioh Theos l-a condus pe acesta s-o repudieze pe soţia sa Laodice, ca şi pe fiii săi, fără drept de a-l urma la tron. Motivul repudierii soţiei sale era acela că Ptolemeu Filadelful i-a impus acest lucru ca să asigure tronul urmaşilor fiicei sale. Totuşi următorul la tron avea să fie, în cele din urmă, Seleucus al II-lea Kallinicos, fiul mai vârstnic din căsătoria lui Antioh Theos cu prima soţie, Laodice. Avea să conducă regatul seleucid ca suveran între anii 246-226 î.Hr.

Ceea ce e interesant este faptul că după naşterea primului copil în cadrul noii căsătorii a lui Antioh Theos cu Berenice, acesta îşi recheamă fosta soţie, Laodice. Acest lucru avea să conducă la destrămarea învoielii dintre cele două regate, seleucid şi ptolemeic, motiv pentru care "mijloacele de ajutorare nu vor avea nici o putere". Laodice urma să se răzbune, lucru care a condus la otrăvirea lui Antioh Theos, din cauza fricii ei pentru nestatornicia lui, la uciderea fiului Berenicei şi a Berenicei, împreună cu tot alaiul ei, conform profeţiei. Astfel a pregătit ea calea la guvernare pentru fiul ei Seleucus Kallinicos.

7. În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea şi va veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia împăratului de la miazănoapte, va face ce va voi cu ea şi va fi biruitor.

"…un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea" face referire clară la Ptolemeu al III-lea Euergetes, rege între anii 246-221 î.Hr., fiul lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, deci fratele Berenicei. A continuat politica tatălui său, scopul principal fiind răzbunarea sorei sale, Berenice. El reuşeşte să omoare pe Laodice. Între anii 246-241 î.Hr. a avut loc al treilea război sirian în care Egiptul a ieşit învingător. Ptolemeu a restabilit supremaţia Egiptului în Mediterana răsăriteană şi a întreprins o campanie militară în Mesopotamia. Aşa că el "va fi biruitor", după cum prevedea profeţia.

8. Va ridica şi va strămuta în Egipt, odată cu prinşii de război, chiar şi pe dumnezeii şi chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint şi de aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte.

Acest verset vorbeşte despre reuşita lui Ptolemeu Euergetes de a se întoarce în Egipt, din cauza unei răscoale, aducând cu sine mari cantităţi de argint (4000 de talanţi) şi foarte mulţi idoli (2500) şi obiecte sacre ale egiptenilor care fuseseră capturate de persanul Cambise cu aproximativ trei secole mai înainte. De fapt, el nu a făcut altceva decât să readucă în Egipt ceea ce furase Cambise. Din acest motiv, egiptenii l-au numit pe Ptolemeu, Euergetes, adică "Binefăcătorul". Timp de câţiva ani, după cum spune profeţia, a fost pace şi linişte între Egipt şi Siria, nemaiprovocându-se nici una la război.

9. Acesta va porni împotriva împărăţiei împăratului de la miazăzi, dar se va întoarce iarăşi în ţara sa.

"Acesta…". Este regele Seleucus al II-lea Kallinicos care îşi restabileşte autoritatea după ce Ptolemeu al III-lea se întoarce în Egipt. El porneşte război împotriva Egiptului (240 î.Hr.) în speranţa de a-şi recăpăta bogăţiile şi de asemenea prestigiul. Dar este nevoit să se recunoască înfrânt, scăpând prin fugă în Antiohia.

10. Totuşi fiii săi vor începe iarăşi războiul şi vor strânge o mare mulţime de oşti, care va înainta, se va revărsa ca un râu care iese din matcă şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la cetăţuie.

Fiii lui Seleucus al II-lea au fost: Seleucus al III-lea Ceraunus Soter care a domnit între anii 226-223 î.Hr., fiind omorât după scurta sa domnie, şi Antioh al III-lea, numit şi "cel Mare" sau Magnus, care a fost suveran al regatului seleucid între anii 223-187 î.Hr. Seleucus reîncepe războiul şi atacă aliaţii şi vasalii Egiptului din Asia Mică, dar este otrăvit de către generalii săi. Antioh iniţiază o mare campanie de recuceriri în cadrul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Hr.). A repurtat mari succese, fapt care i-a adus supranumele de "cel Mare". A fost ultimul mare suveran al Siriei elenistice. "... se va revărsa ca un râu care iese din matcă..." A izbutit în final să cucerească Palestina şi Fenicia şi să le smulgă din mâna rivalului său Ptolemeu al IV-lea Philopator (220-204 î.Hr.); de asemenea a penetrat Transiordania.

11. Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieşi şi se va lupta cu împăratul de la miazănoapte; va ridica o mare oştire, dar oştile împăratului de la miazănoapte vor fi date în mâinile lui şi nimicite.

În anul 217 î.Hr., Ptolemeu al IV-lea Philopator, împăratul de la miazăzi sau împăratul sudului iese la luptă "mâniat" împotriva lui Antioh al III-lea cel Mare, împăratul de la miazănoapte sau împăratul nordului. Lupta dintre cei doi s-a dat la Rafia. Polybius, un istoric de frunte din vechime, spunea că armata lui Antioh număra 62.000 de infanterişti, 6000 de călăreţi şi 102 elefanţi. (Histories v. 79). Se pare că oştirea egipteană număra aproximativ acelaşi număr de războinici: 70.000 de infanterişti, 5000 de călăreţi şi 83 de elefanţi. Din această luptă decisivă a ieşit învingător Ptolemeu care a nimicit 10.000 de soldaţi sirieni, 300 de călăreţi şi a făcut 4000 de prizonieri.

12. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar tot nu va birui.

Împăratul cel îngâmfat nu este altul decât Ptolemeu al IV-lea. El şi-a bătut joc practic de victoria sa, nereuşind să tragă toate foloasele din ea. A făcut pace cu Antioh şi s-a întors la plăcerile şi orgiile lui, lucru care avea să-i aducă ruina. A ucis chiar pe părinţii şi fraţii săi. A dorit de asemenea să intre, o dată cu venirea sa la Ierusalim spre a aduce jertfe, în templul din Ierusalim, însă a fost oprit de marele preot. Din acest motiv, s-a răzbunat pe iudeii care locuiau în Alexandria, nimicind multe mii dintre ei. După el urmează la tron unul din fiii lui Ptolemeu al III-lea, Ptolemeu al V-lea Epiphanes (Ptolemeu Epifanes). Egiptul va intra în declin foarte repede şi nu va mai fi niciodată ceea ce a fost.

13. Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât cea dintâi; şi după câtăva vreme, după câţiva ani, va porni în fruntea unei mari oştiri bine înarmate.

"…după câtăva vreme, după câţiva ani…" înseamnă o perioadă de aproximativ 16 ani (217-201 î.Hr.), ce s-a scurs între bătălia de la Rafia şi cea de-a doua campanie a lui Antioh cel Mare împotriva împăratului sudului. În acest răstimp Antioh Magnus a suprimat răzmeriţele din cadrul împărăţiei sale şi a adus la supunere provinciile din răsărit. Ceea ce l-a determinat pe Antioh cel Mare să se lupte din nou cu Egiptul a fost moartea lui Ptolemeu al IV-lea, fapt care a făcut ca pe tronul Egiptului să se afle Ptolemeu Epiphanes, care nu era decât un copil (avea cinci ani) la vremea aceea. Acest eveniment a trezit în Antioh speranţa de a scăpa de Ptolemei. Acest război avea să fie al cincilea în confruntarea cu Egiptul. De data aceasta el avea o armată uriaşă şi bine echipată, având în dotare 151 de elefanţi.

14. În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor cădea.

"…se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi…" este o propoziţie ce arată spre faptul că Antioh cel Mare, în războiul său împotriva Egiptului ptolemeic, este aliat cu mulţi care doresc înfrângerea "împăratului de la miazăzi". Aliaţii lui Antioh sunt regii Siriei (bactrienii, parţii şi mezii) şi cei ai Macedoniei, în speţă Filip al V-lea al Macedoniei cu care încheie un tratat secret privind împărţirea Egiptului Lagid (203 î.Hr.). La capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Hr.), Antioh reuşeşte să ocupe Siria meridională, Fenicia şi posesiunile egiptene de pe coastele Asiei Mici. 

Cu toate acestea, însă, Egiptul apelează la Roma, care se afla la vremea aceea în ascensiune spre gloria sa, şi cere ocrotirea micuţului Ptolemeu Epifanes şi, cu aceasta, ocrotirea Egiptului. Pentru Roma, care este introdusă pentru prima dată în profeţie, a fost un prilej extraordinar de a se instala mai sigur în Egipt şi de a câştiga supremaţia. Cu timpul, Egiptul îşi pierde independenţa şi intră în stăpânirea Romei. Orice mişcare politică a Egiptului era ghidată numai de la Roma.

"…o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula…" se traduce literal cu "fiii violenţei sau fiii distrugătorilor poporului tău se vor răscula". În ebraică, termenul folosit este "ben parit", care se traduce cu fiu violent, sălbatic. La vremea când se întâmplau aceste evenimente, Israel era încă poporul lui Dumnezeu. Nu ajunsese să fie lepădat definitiv, până la acea vreme urmând să treacă mult timp. De aceea, "fiii distrugătorilor" sau "fiii violenţei" trebuie că fac parte din naţiunea ebraică, chiar dintre copiii lui Israel după trup, dar fără să fie adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, "ca să se împlinească vedenia".

Conform cu Daniel 10,14, viziunea este cu privire la ce are să se întâmple poporului lui Dumnezeu. Punctul final este însă eliberarea poporului lui Dumnezeu de sub opresiunea puterilor păgâne. Ei bine, în acest context, ideea acestui pasaj biblic este că în acele timpuri conducătorii violenţi ai iudeilor au încercat să aducă o izbăvire prematură de sub stăpânirea păgână. Fiindcă iudeii fuseseră ameninţaţi şi persecutaţi de către Ptolemeu, ei au salutat victoria siriană asupra Egiptului şi chiar au preferat să se supună Siriei. Numai că, sub domnia crudă a lui Antiohus Epiphanes sau Antioh Epifanul, un idolatru aproape fanatic, evreii au suferit cruzimi mai usturătoare decât sub domnia egipteană. Scopul urmărit de Antioh Epifanul a fost distrugerea religiei iudaice. Întorcându-se din Egipt, în 168 î.Hr., acest idolatru crud a trecut prin sabie Ierusalimul, devastându-l. A intrat în templu, l-a jefuit şi pângărit, instalând un mare preot în persoana unui om slab.

În faţa acestei ameninţări violente şi crude, familia Macabeilor s-a răsculat şi i-a condus pe iudei în lupta de rezistenţă împotriva regelui sirian idolatru. Au reuşit să se elibereze de sub jugul sirian, dar au cerut protecţie Romei, care avea să devină stăpâna lumii. Aşadar, Macabeii sunt potrivit acestei profeţii "fiii violenţei" sau "o ceată de derbedei" care s-au răsculat împotriva sirienilor, "ca să împlinească vedenia". Ei au fost motivaţi să creadă în mod fals că împlinesc profeţia din Daniel 8,14, referitoare la curăţirea sanctuarului, prin restaurarea serviciilor templului şi a marelui preot o dată cu alungarea stăpânitorilor sirieni!

Prin faptul că au cerut protecţia Romei, Macabeii au împlinit şi partea profeţiei care spune: "dar vor cădea". Palestina avea să devină provincie romană, deci sub stăpânire romană, fără posibilitatea ca iudeii să-şi numească singuri domnitori în domeniul civil. Problema Macabeilor este că au încercat să aducă eliberarea naţiunii lor prin sabie, nu prin Dumnezeu. Ei nu au realizat că pentru a scăpa de stăpânitorii din afară, trebuie mai întâi să scape de stăpânitorul dinăuntru, de vrăjmăşia păcatului care ne ţine în robie spirituală!! 

Fenomenul macabean arată în mod clar spre starea spirituală a bisericii iudaice. Toate acestea se petrec în timpul când Israel nu a mai avut parte de profeţi, nemaiprimind nici un fel de comunicare din partea lui Dumnezeu. Ultimul profet, Maleahi, moare cu mai bine de două sute de ani înainte de împlinirea acestei părţi a profeţiei luate în discuţie.

15. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească.

Acesta este versetul prin care este descris sfârşitul împărăţiilor egipteană şi siriană. Întrucât profeţia menţionează mai înainte rezistenţa Macabeilor împotriva lui Antioh Epifanul, acest verset ne introduce în timpul prăbuşirii şi dispariţiei celor două împărăţii, locul lor fiind luat de către Roma imperială. Pe când Roma era angajată în război cu Filip al V-lea al Macedoniei, Antioh Epifanul s-a gândit să profite de această oportunitate şi să atace Egiptul. Îl cucereşte şi astfel, "împăratul de la miazănoapte va înainta… şi va pune mâna" din nou "pe cetăţile întărite". Dar acest lucru se va întâmpla pentru puţină vreme, căci Egiptul apelează la Roma, care se afla în expansiune, devenind ulterior cea de-a patra împărăţie din profeţia biblică.

Iar Roma răspunde prompt. Îşi trimite reprezentantul "în persoana lui Gaius Popillius Laenas pentru a-i ordona să iasă afară din ţară. Romanul a venit neînarmat şi neescortat, fiind însoţit doar de un servitor şi, la început, Antioh a refuzat să se supună. Ca răspuns la această împotrivire reprezentantul Romei a desenat un cerc pe nisip de jur împrejurul împăratului seleucid şi i-a cerut să-i dea un răspuns pozitiv înainte de a ieşi din cerc. Umilit, împăratul seleucid şi-a dat seama de inutilitatea intrării în conflict cu uriaşa putere militară a Romei, a ascultat ordinul şi a părăsit ţara". Fred Wright, Calea lui Dumnezeu în sanctuar, cap. Contrafacerea, par. 11, 12.

Acum este timpul când se împlineşte profeţia următoare: "La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean". Daniel 8,23. La sfârşitul stăpânirii celor patru coarne, care se transformă şi devin din patru împărăţii doar două, împăratul nordului, Siria, şi împăratul sudului, Egiptul, îşi va face apariţia acest împărat fără ruşine şi viclean, simbolul Romei păgâne, în prima fază, căci şi aceasta se transformă şi devine Roma ecleziastică sau papalitatea!! 

Daniel 11,1-4

     "Profeţia din Daniel 11 aproape şi-a ajuns împlinirea completă. O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta." Letter 103, 1904.

Această profeţie ce acoperă un timp foarte îndelungat este o descoperire din partea îngerului Gabriel pentru Daniel în "anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei". Regele persan Cirus cel Mare a cucerit Babilonul în anul 538 î.Hr. Doi ani mai târziu, după moartea lui Darius Medul, în anul 536 î.Hr., Cirus este încoronat rege al marelui imperiu persan. Acesta este totodată şi anul care corespunde cu sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie sau de exil pentru evrei în Babilonia, când Cirus emite decretul de eliberare a acestora prin care li se permitea să se întoarcă acasă pentru a-şi rezidi templul şi cetatea! Vezi Ezra 1. Cu această ocazie s-au întors în Palestina aproximativ 50.000 de evrei sub conducerea lui Zorobabel şi Iosua. Doi ani mai târziu, în 534 î.Hr. evreii pun piatra de temelie a templului şi încep restaurarea acestuia. Acesta este anul care corespunde cu "anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei", când lui Daniel i se face cunoscut viitorul poporului său, care am văzut că este adevărata biserică spirituală, Israelul spiritual şi nu biserica iudaică.

Profetul Daniel este foarte precis în anumite detalii ce nu trebuie să ne scape. Printre altele, el spune astfel: "Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia." Daniel 10,1. "Cuvântul acesta" are sens doar dacă îl punem laolaltă cu "vedenia". Prima expresie reprezintă o descoperire a acelei părţi a vedeniei despre care Daniel spunea: "Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia." Daniel 8,27. Profeţia din Daniel 11 nu este o viziune cu simboluri, ci este explicaţia amplei viziuni oferită lui Daniel şi descrisă în capitolele al şaptelea şi al optulea al cărţii sale, dar mai cu seamă în cel de-al optulea capitol al cărţii sale. De fapt, reprezintă o amplă explicaţie cu privire la ce urma să se întâmple poporului lui Dumnezeu până la venirea lui Hristos.

Problema cea mai acută, care i-a provocat multă suferinţă lui Daniel, stând bolnav şi leşinat mai multe zile, în legătură cu vedenia din Daniel 8, este acea parte a viziunii referitoare la călcarea în picioare a sanctuarului şi a oştirii lui. "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!<" Daniel 8,13.14. Această parte a viziunii căuta s-o priceapă Daniel. "Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea stătea cineva care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului Ulai, care a strigat şi a zis: >Gabriele, tâlcuieşte-i vedenia aceasta<." Daniel 8,15.16.

Aşadar, Daniel nu a înţeles partea viziunii referitoare la curăţirea sanctuarului şi la călcarea în picioare a oştirii acestuia sau altfel spus a poporului lui Dumnezeu. Din această pricină, Gabriel este trimis înapoi la Daniel pentru a-l învăţa şi a discuta cu el despre cele 2300 de zile profetice. "El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: >Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvântul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte, dar, la cuvântul acesta şi înţelege vedenia!<" Daniel 9,22.23. Aceasta este vedenia despre care Daniel spune: "El a fost cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia". Daniel 10.1. Cu alte cuvinte, Dumnezeu doreşte să ne ajute să înţelegem că Daniel a priceput vedenia referitoare la curăţirea sanctuarului sau templului ceresc, cât şi ceea ce avea să se întâmple lui Mesia şi poporului evreu, după răstignirea Lui.

Dar, mai rămânea o parte a viziunii din Daniel 8 pe care Gabriel trebuia să o explice lui Daniel. Această parte este în legătură cu călcarea în picioare a oştirii sanctuarului sau a poporului lui Dumnezeu!!! Gabriel i-a explicat când încep cei 2300 de ani, ce durată de timp fusese alocată naţiunii iudaice în cadrul acestei mari perioade de timp, dar nu i-a spus nimic în legătură cu ce urma să se întâmple poporului spiritual al lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului!! I-a vorbit strict despre curăţirea sanctuarului, dar nu şi despre care va fi finalul sau sfârşitul poporului lui Dumnezeu. Încă o dată, aceste cuvinte vin în sprijinul celor afirmate: "În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?" Daniel 8,13. Dacă urmărim cu atenţie viziunea profetică din Daniel 8 şi explicaţia ei în Daniel 9, vom observa că nu găsim răspunsul cu privire la triumful poporului lui Dumnezeu. Se spune cât timp vor fi călcate în picioare oştirea şi templul, dar nu şi ce se întâmplă după aceea!

Ei bine, Daniel 11 nu este altceva decât descoperirea acestei părţi a viziunii din Daniel 8 referitoare la călcarea în picioare a poporului lui Dumnezeu şi mai cu seamă a triumfului final al acestui popor în zilele din urmă!! Gabriel nu îşi propune să-i vorbească lui Daniel în termeni generali cu privire la oştirea sanctuarului, ci îi oferă amănunte şi detalii despre care istoria avea să le confirmă cu prisosinţă! În descrierea sa, el doreşte să surprindă cum au abuzat conducătorii marilor imperii şi ai papalităţii de puterea pe care au avut-o de a guverna peste supuşii lor şi peste sufletele lor, aşa cum ajunsese să creadă şi să procedeze papalitatea! Poporul lui Dumnezeu este prins la mijloc, timp de peste două mii de ani, fiind asuprit când de unii, când de alţii care se succedau la putere.

Gabriel face puţină istorie, chiar cu detalii impresionante, tocmai pentru ca noi, cei de astăzi, să înţelegem principiul fundamental în interpretarea profeţiei, şi anume faptul că istoria trecutului se repetă cu siguranţă în viitor, tocmai în zilele pe care le trăim astăzi!! "O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta". Aşa am început studiul acesta, fiindcă aici se află principiul după care trebuie să înţelegem profeţia biblică. Ceea ce s-a întâmplat în trecut, aidoma se va întâmpla şi în viitor. Principiile care au stat la baza frământărilor şi luptelor în trecut, cu scopul anihilării adevăratei biserici a lui Dumnezeu, vor fi aceleaşi principii care vor sta la temelia metodelor şi acţiunilor întreprinse de icoana fiarei şi papalitate în zilele acestea!!!

Daniel este cu luare aminte la cuvântul pe care Gabriel urma să i-l facă cunoscut, întrucât acest cuvânt nu era altceva decât explicaţia în detaliu a călcării în picioare a oştirii sau a poporului lui Dumnezeu, din timpul Imperiului Persan şi până la a doua venire a lui Hristos! Înainte da a intra în istoria detaliată a ridicării şi prăbuşirii împărăţiilor pământeşti şi a conducătorilor lor, prin care Satana a căutat distrugerea copiilor dragi ai lui Dumnezeu, este bine să amintesc un detaliu foarte important legat de îngerul Gabriel. Am învăţat deja că îngerul Gabriel este Moise. El s-a calificat să ocupe chiar poziţia lui Lucifer în cer, fiind unul dintre cei patru heruvimi ocrotitori. 

El apare ca Gabriel pentru prima oară în cartea lui Daniel, la aproximativ o mie de ani după învierea şi înălţarea sa la cer de către Isus. În acest răstimp se califică în cer pentru responsabilităţile care decurg din poziţia de prim-heruvim ocrotitor. Printre altele, este cel mai capabil să vină în sprijinul profeţilor oferind interpretarea corectă a simbolurilor ce definesc respectivele profeţii. Tot el este acela care vine în sprijinul lui Ioan pe insula Patmos. Asta arată către legătura strânsă dintre cele două cărţi profetice ale Vechiului şi Noului Testament, şi totodată către continuitatea liniei profetice, Apocalipsa întregind frumuseţea desăvârşită a cărţii lui Daniel.

Înainte de moartea sa, Hristos îi oferă lui Moise o viziune referitoare la ţara promisă. "Moise s-a suit din câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Şi Domnul i-a arătat toată ţara..." Deuteronom 34,1. Adevărul este că Dumnezeu i-a arătat lui Moise nu numai ţara promisă, ci tot ce avea să se întâmple cu naţiunea iudaică, i-a arătat cum avea să fie răstignit Mesia tocmai de către poporul evreu, cum avea să sufere adevărata biserică în timpul domniei crude a papalităţii, precum şi triumful final al poporului lui Dumnezeu, cei 144.000, exact al acelui popor despre care Moise-Gabriel îi spune lui Daniel: "Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate." Daniel 10,14.

Cu alte cuvinte, viziunea pe care Moise o primeşte pe muntele Nebo va deveni peste timp profeţiile din cartea lui Daniel, cu mult mai multe detalii desigur, şi mai cu seamă explicaţia detaliată a viziunii din Daniel 8 cu privire la călcarea în picioare a sfântului locaş ceresc dar şi a poporului lui Dumnezeu, aşa cum o găsim în Daniel 11!!

     "În acest timp, înaintea lui se desfăşura panorama ţării făgăduite...
     Moise a văzut cum Israel s-a aşezat în Canaan, cum fiecare seminţie a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei după aşezarea în ţara făgăduinţei, i-a fost înfăţişată lunga şi trista istorie a apostaziei şi a pedepsei lor...
     I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare şi să vadă întâia venire a Mântuitorului...
     L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsimani şi a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura şi chinul, apoi răstignirea pe cruce... L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârşit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieşind biruitor şi înălţându-se la cer însoţit de îngerii adoratori, luând cu Sine o mulţime de captivi. El a văzut cum se deschid porţile strălucitoare pentru a-l primi şi cum oastea cerului îşi salută cu cântări de biruinţă Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuşi trebuia să fie unul dintre cei care îl însoţeau pe Mântuitorul şi-i deschideau porţile veşnice. În timp ce privea la această scenă, faţa lui se lumină de o lumină sfântă...
     Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, >după carne<, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredinţa lor, izraeliţii au dat greş în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu şi nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânţa lui Avraam; planurile măreţe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuia să fie realizate. Toţi aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinţei sunt socotiţi sămânţa lui Avraam; ei trebuie să ajungă moştenitori ai făgăduinţelor legământului; ca şi Avraam, ei sunt chemaţi să păzească şi să facă cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia Fiului Său...
     O altă scenă se desfăşură apoi înaintea lui. I se arătase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei să-l lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mărturiseau că onorează Legea Tatălui Său. De astă dată a văzut lumea creştină într-o altă rătăcire asemănătoare, deoarece oamenii ziceau că îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepădau Legea lui Dumnezeu... El a văzut a doua venire a Domnului Hristos în mărire, învierea drepţilor pentru viaţă veşnică şi preschimbarea sfinţilor vii, fără a gusta moartea, şi înălţarea lor în cântece de bucurie către Cetatea lui Dumnezeu...
     Încă o scenă s-a înfăţişat privirii lui - aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata ţară făgăduită care i se arătase cu puţin timp înainte. Acolo nu mai este păcat şi moartea nu mai poate străbate. Acolo îşi găsesc cei mântuiţi patria lor cea veşnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise priveşte la scena aceea - realizarea unei eliberări mai minunate decât şi-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăzneţe nădejdi. După ce şi-a sfârşit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu şi-a aşezat sălaşul în patria făgăduită." Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Moise, par. 10-16.

Aşadar, să purcedem la înţelegerea evenimentelor profetice descrise în Daniel 11. Vom studia verset cu verset pentru a înţelege cât mai bine firul evenimentelor.

1. "În anul dintâi al lui Darius, medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin. 

Versetul întâi este practic o continuare a versetului 21 al cap. 10 din cartea lui Daniel. De aceea, cel care vorbeşte este îngerul Gabriel. Cu alte cuvinte, Gabriel era acela care slujea împăratului Darius în timpul domniei acestuia, ajutându-l şi sprijinindu-l în treburile împărăţiei. Primul an de domnie al lui Darius este 538 î.Hr. De reţinut faptul că acest capitol, al unsprezecelea, al cărţii lui Daniel este scris în timpul domniei lui Cirus Persanul sau Cirus cel Mare. (Vezi Daniel 10,1).

2. Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fi încă trei împăraţi în Persia. Cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei.

După Cirus cel Mare, în Persia urmau să mai fie încă trei împăraţi, conform profeţiei, dintre care ultimul avea să strângă "mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi". Cirus avea să moară în anul 529 î.Hr. Iar următorii suverani care l-au succedat au fost:

     - Cambise al II-lea, fiul lui Cirus cel Mare. A domnit între anii 529-522 î.Hr.

     - Falsul Smerdis. Nu se cunoaşte anul naşterii sale, însă a murit în jurul anului 522 î.Hr. Falsul Smerdis, care se dădea drept Smerdis, fratele lui Cambise al II-lea şi deci unul din fiii lui Cirus cel Mare, nu era de fapt decât un mag, magul Gautama. O dată cu asasinarea lui Smerdis sau Bardiya în persana veche, de chiar fratele său, Cambise al II-lea (înainte sau în timpul campaniei acestuia în Egipt), magul Gautama a uzurpat puterea în Persia în martie 522 î.Hr., în timp ce Cambise se afla în ţara faraonilor. El avea să se dea vreme de aproximativ 7 luni drept Smerdis, fratele lui Cambise. (În Ezra 4,7 îl întâlnim sub numele de Artaxerxe. Nu trebuie sa îl confundăm cu Artaxerxe Longimanus, fiul lui Xerxe I, cel care a emis decretul de începere a rezidirii cetății Ierusalim în 457 î.Hr. Vezi Ezra 7). De aici şi numele de Falsul Smerdis. În realitate, magul Gautama făcea parte din tagma preoţilor, iar pentru ca imperiul să nu afle cine este, a fost silit să se izoleze în interiorul palatului său de unde-şi trimitea ordinele prin magii şi preoţii săi. El avea să fie asasinat de către Darius I sau Darius Histaspe cu sprijinul marii nobilimi.

     - Darius Histaspe, care a trăit între anii 550-486 î.Hr. El a fost suveran persan între anii 522-486. El este acela care a bătut triburile tracice şi getice, şi este recunoscut de asemenea pentru războaiele crâncene pe care le-a dus împotriva sciţilor.

     - Xerxe I, care a trăit între anii 519-465 î.Hr. El l-a urmat la tron pe Darius I, tatăl său, şi a domnit între anii 486-465 î.Hr. Numele său pe evreieşte este Ahaşveroş, el fiind unul dintre personajele centrale ale cărţii biblice Estera, împăratul care avea să o ia de soţie chiar pe Estera. (Vezi de asemenea şi Ezra 4,6). Acest împărat, conform profeţiei a strâns "mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi". Se pare că bogăţia lui era fabuloasă, dacă ţinem cont de cele consemnate în Estera 1,1-10. El face mari pregătiri pentru marea campanie împotriva Greciei. În fruntea unei armate impresionante părăseşte în aprilie 481 Susa, iernează la Sardes, Lidia, şi trece pe un pod de vase, în iunie 480, Helespontul. Ajunge, după ce traversează Tracia şi Tesalia, în Atena pe care o incendiază cucerind-o. Cu toate acestea avea să fie înfrânt de către flota grecească în lupta de la Salamina, septembrie 480. Desigur, au mai urmat şi alţi monarhi dar nu sunt pomeniţi de profeţie.

3. Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi.

Împăratul cel viteaz nu poate fi nimeni altcineva decât Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare. El a trăit între anii 356-323 î.Hr., iar rege al Macedoniei a fost între anii 336-323 î.Hr. A îngenuncheat Imperiul Medo-Persan înfrângând definitiv pe Darius al III-lea în două mari lupte, la Issos şi Gaugamela. Expresia "va face ce va voi" descoperă caracterul acestui om, străin cu totul de Dumnezeul cerului. Astfel de conducători care fac ce voiesc, niciodată nu îşi pun inima să împlinească voia lui Dumnezeu. Şi asta pentru că se consideră ei înşişi zei. Ei nu împlinesc niciodată planul lui Dumnezeu ajungând o pacoste pentru lume, lăsând în urmă o influenţă catastrofală. 

4. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia. 

Versetul ne vorbeşte, evident, de imperiul macedonean care avea să se destrame după moartea lui Alexandru Macedon. După destrămarea marelui imperiu, Alexandru nu a avut un urmaş care să ia în mâini puterea. Fiul său născut după moartea sa avea să fie ucis, împreună cu fratele, mama şi soţia sa Roxana de către Casandru, cel mai înverşunat oponent al familiei lui Alexandru. Cei patru generali ai săi Casandru, Lisimah, Seleucus şi Ptolemeu, după ce coalizează împotriva lui Antigonos, diadohul apărător al ideii de unitate a imperiului macedonean, îşi împart imperiul între ei. Astfel, "… împărăţia lui…va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor". (Vezi şi Daniel 7,6 şi 8,8.22). 

"Nu mai este cum a fost"

Până acum a fost întărit faptul că baza înţelegerii corecte pentru Daniel 11 se află în Daniel 10. Aici este descoperită lupta dintre puterile întunericului şi puterile luminii, dintre îngerii răi şi îngerii lui Dumnezeu, o luptă înverşunată care se dă pentru cucerirea minţii omeneşti, căci oamenii sunt singurul mijloc pe terenul de luptă prin care pot fi manifestate fie principiile Cerului, fie principiile împărăţiei lui Satana! Satana caută să manipuleze mintea omului, în timp ce Dumnezeu caută să câştige mintea omului apelând totdeauna la judecata lui sănătoasă, la partea morală bună a caracterului punându-l mereu în situaţia să decidă cu mintea întreagă, conştient fiind de toate motivele pentru care ar trebui să ia decizia respectivă. Satana doar orbeşte judecata omului, aţâţând mereu patimile, apucăturile şi simţămintele omului, astfel încât raţiunea lui să judece şi să decidă în baza propriilor capricii, înclinaţii şi interese personale egoiste. Şi-ntr-un caz şi-n celălalt omul este factorul care decide; deciziile şi alegerile sunt totdeauna ale lui. Atâta doar că natura omenească, prin păcat, a ajuns uşor de înduplecat să se comporte potrivit înclinaţiilor ei egoiste, iar Satana profită la maximum de acest lucru, mai ales că mintea omului se află, de la naştere şi până când are loc cu adevărat experienţa spirituală reală a naşterii din nou, în sclavia firii pământeşti, ce trebuie înţeleasă ca fiind puterea păcatului sau vrăjmăşia despre care vorbeşte apostolul Pavel în Romani 8.

Pentru a înţelege corect Daniel 11, nu ca pe o simplă istorie a unor evenimente petrecute la un moment dat în istorie, Dumnezeu ne descoperă adevărul că imperiile ce s-au perindat de-a lungul timpului au fost creaţia şi totodată instrumentele prin care Satana a lucrat pentru anihilarea poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis apariţia şi dezvoltarea acestor împărăţii politico-militare dându-le fiecăreia şansa de a împlini scopul Său! Din cauza neacultării permanente şi a apostaziei în cele din urmă a lui Israel, Dumnezeu a trebuit să îngăduie un alt curs al istoriei, curs modelat până astăzi de aceste imperii, de cultura, principiile, metodele, spiritul şi caracterul lor. Toate acestea se pot vedea şi astăzi în politica tuturor statelor lumii, într-o formă sau alta!!

Pentru că Dumnezeu intenţiona să descopere principiile neprihănirii Sale, descrise în legea Sa morală, legea celor zece porunci, printr-un popor neprihănit tuturor naţiunilor pământului, i-a promis lui Avraam că din el va forma acest popor, cu condiţia ascultării depline de Dumnezeu. Singura posibilitate pentru binecuvântarea întregii lumi trebuia sa fie un popor, o naţiune plină de neprihănire, lumină, curăţie şi sănătate prin care Hristos să poată descoperi caracterul lui Dumnezeu. În acest sens, poporul cu pricina ar fi trebuit să fie poporul evreu, sau toţi descendenţii lui Avraam, dar cu condiţia ascultării şi trăirii în neprihănire, potrivit principiilor Cerului. Acestui popor deosebit Dumnezeu i-a promis următoarele: "Domnul te va face să fii cap, nu coadă; întotdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului Dumnezeului tău pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini şi nu te vei abate nici la dreapta, nici la stânga de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să vă duceţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi". Deuteronom 28,13.14.

Ca naţiune, iudeii trebuiau să se distingă faţă de toate naţiunile pământului prin respectarea legii lui Dumnezeu, ca nişte oameni sfinţi, neprihăniţi şi sănătoşi. Dumnezeu le-a promis că nici măcar bolile nu s-ar fi alipit de ei dacă ar fi trăit potrivit întregului adevăr descoperit de Dumnezeu pentru ei, adevăr ce trebuia făcut cunoscut tuturor oamenilor. "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă." Exod 15,26. În felul acesta, evreii ar fi devenit permanent cap şi întotdeauna ar fi fost sus, căci prin ei dorea Dumnezeu să vorbească lumii. Asta înseamnă că ei ar fi purtat încontinuu, până la venirea lui Hristos pe norii cerului, cununa împărătească, simbolul autorităţii dragostei şi ocrotirii lui Dumnezeu asupra lor.

Câtă vreme au acceptat conducerea lui Dumnezeu, poporul evreu s-a bucurat de teocraţie. Dar, a venit timpul când au cerut rege, ca să fie în rând cu celelalte naţiuni, cărora nu le descoperise frumuseţea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu. Regii lor i-au condus în cele din urmă la apostazie şi ruină naţională, devenind captivi pentru nu mai puţin de şaptezeci de ani în Babilonia. Despre ultimul rege al lui Iuda, Dumnezeu a făcut următoarea profeţie: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: >La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa<". Ezechiel 21,26.27. Această profeţie conţine un mesaj foarte clar atât pentru Israel ca naţiune, cât şi pentru toate imperiile care s-au succedat unele după altele.

În primul rând, Dumnezeu declară că în Israel nu va mai fi niciodată rege. Or, din momentul rostirii acestei profeţii şi până la venirea lui Hristos pe norii cerului Israel nu a mai avut şi nici nu va mai avea vreodată rege. În al doilea rând, mesajul este mult mai adânc, Dumnezeu descoperind şi faptul că autoritatea dragostei şi ocrotirii Sale, simbolizată prin adevărata cunună împărătească, nu avea să se mai manifeste pe pământ niciodată printr-o naţiune sau printr-un popor deosebit, aşa cum a fost descoperită în mijlocul poporului evreu timp de aproape o mie de ani, cu alte cuvinte că nu va mai exista teocraţie, până la venirea lui Isus a doua oară!!!

Israel, ca naţiune a dat greş în împlinirea planului şi scopului lui Dumnezeu pentru oameni. În loc să ajungă cap, a ajuns coadă. Vezi Deuteronom 28,15-68. Autoritatea iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu a fost călcată în picioare, iar când Mesia a fost răstignit, Israel a arătat cel mai mare dispreţ faţă de Acela care a avut grijă de ei peste un mileniu! Apostazia şi ruina naţională a lui Israel a condus la ivirea şi dezvoltarea celor mai puternice imperii, simbolizate prin animale de pradă, semnul răutăţii lor. Cununa împărătească a lui Israel a trecut pe rând la fiecare dintre aceste imperii! Dumnezeu le-a oferit un timp de probă pentru a împlini planul Său pentru oameni. Ar fi dorit ca aceste imperii să ajungă ceea ce Israel nu a dorit să fie niciodată: imperii ale neprihăniri şi luminii prin care oamenii de pretutindeni să fie binecuvântaţi.

     "Cununa luată de la Israel a ajuns în mod succesiv la împărăţia Babilonului, Medo-Persiei, Greciei şi Romei...
     Fiecărei naţiuni care a intrat pe scena istoriei s-a permis să îşi ocupe locul pe pământ, ca să se poată vedea dacă va împlini scopul urmărit de >Străjerul sfânt<. Profeţia a dezvăluit înălţarea şi căderea marilor imperii ale pământului - Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea, ca şi cu naţiuni care aveau o putere mai mică. Fiecare a avut perioada sa de probă, fiecare a eşuat, gloria i s-a stins, puterea i-a secătuit, iar locul i-a fost luat de o alta." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 25, 16.

Din păcate, nici una dintre aceste împărăţii nu a acceptat autoritatea iubirii lui Dumnezeu, adevărata cunună împărătească, singura care înalţă un popor pe culmile cele mai înalte. Fiecăruia dintre aceste imperii Dumnezeu i-a vorbit prin adevăraţii Săi copii. Daniel şi cei trei tineri au dezvăluit frumuseţea caracterului lui Dumnezeu în Babilon, înaintea împăratului şi a tuturor oficialilor curţii împărăteşti sau chiar pe câmpia Dura în văzul tuturor reprezentanţilor popoarelor care fuseseră invitaţi şi obligaţi să participe la închinarea publică înaintea statuii de aur în întregime; Cirus a fost profund impresionat de profeţiile făcute cu privire la el cu aproximativ o sută de ani înainte de a se naşte; Darius Medul l-a avut aproape pe Daniel, ca reprezentant al cerului; imperiul grec ca şi cel roman au avut de-a face de asemenea cu reprezentanţii nobili şi sfinţi ai lui Dumnezeu, prin care le-a fost descoperit caracterul lui Dumnezeu şi fidelitatea lor faţă de principiile neprihănirii.

Dar, nici unul dintre acest imperii nu a acceptat cununa împărătească a iubirii şi ocrotirii divine, nedorind să renunţe la sabie şi, deci, la război. Dumnezeu nu se mai putea exprima prin Israel, dar i-a rugat să trăiască frumos în Babilonia, să se roage pentru împăratul ei pentru ca astfel să ofere un exemplu frumos de purtare divină în mijlocul unor păgâni. Astfel le-a oferit ocazia babilonienilor să îl descopere pe Creatorul cerului şi al pământului în purtarea evreilor. Dacă evreii ar fi făcut acest lucru, atunci niciodată nu ar mai fi apărut imperiile următoare, fiindcă spiritul războiului se stinge sub cununa împărătească a iubirii divine!!

Însă, profeţia referitoare la această cunună este clară: avea să treacă de la un imperiu la altul, fără să fie acceptată, şi aşa va fi în continuare până când va veni Acela care are drept la ea şi în mâna căruia Dumnezeu i-o va încredinţa! Oamenii nu înţeleg că singura putere care îi face să fie în armonie unul cu altul şi cu Dumnezeu este puterea iubirii lui Dumnezeu, însăşi autoritatea dragostei, milei, bunătăţii şi ocrotirii Sale pe pământ!! Oricât ar căuta pacea şi oricât şi-ar dori-o omul, nu o va avea niciodată fără iubirea lui Dumnezeu în el şi pe pământ!!! De aceea, apostolul inspirat spune: "Hristos în voi, nădejdea slavei!"

Din nefericire, însă, toate aceste împărăţii pe care Dumnezeu le-ar fi dorit să fie ale luminii, au devenit instrumentele de lucru ale lui Satana, prin care a continuat războiul împotriva lui Dumnezeu. Conducătorii lor au devenit, sau au fost chiar de la început, lacomi, egoişti şi mândri, asuprind alte popoare şi chiar propriii cetăţeni ai împărăţiei. Din ocrotitori au devenit opresori orgolioşi şi cruzi. Nu au împlinit scopul lui Dumnezeu pentru că au respins singurul lucru care le-ar fi făcut cu adevărat mari: iubirea!!! Au ales sabia şi implicit războiul pentru a deveni măreţe doar pentru a se prăbuşi mai tare din vârful puterii lor! În profeţia referitoare la această cunună împărătească, ce nu avea să fie purtată de nici unul dintre imperii şi de nici un alt stat din epoca modernă, întrevedem imposibilitatea lui Dumnezeu, din cauza omului, de a-şi împlini planul de răspândire a luminii şi adevărului Evangheliei pe tot pământul printr-o naţiune!

Mai mult decât atât, ar trebui să înţelegem şi faptul că nici o organizaţie religioasă în care omul ajunge să deţină controlul, până la sfârşitul timpului, nu se va bucura de această cunună. Profeţia despre cele şapte biserici arată la modul cel mai lămurit că nici una nu a împlinit şi nu va împlini planul lui Dumnezeu de a pune sfârşit păcatului în inima tuturor credincioşilor şi de a aduce neprihănirea veşnică, singura în măsură să-l pogoare pe norii cerului pe Acela care ar fi trebuit să vină demult! Chiar dacă o biserică a început bine, a sfârşit totuşi rău fiindcă autoritatea iubirii, libertăţii şi ocrotirii divine a fost înlocuită cu autoritatea omului, subliniată de principiul sabiei; acelaşi principiu care se regăseşte şi care a caracterizat toate imperiile mondiale ce au abuzat de puterea de a guverna.

În schimb, adevărata biserică a lui Hristos, de-a lungul timpului, să zicem de la Daniel şi până la sfârşitul timpului, a fost întotdeauna biserica celor întâi născuţi, precum Daniel şi cei trei prieteni ai lui de la curtea Babilonului, care au acceptat iubirea şi ocrotirea divină, tocmai pentru că erau neprihăniţi şi aveau în ei mintea lui Dumnezeu!! Profeţia despre cunună nu are în vedere adevărata biserică, ci doar naţiunile şi chiar acele organizaţii religioase care au avut spiritul şi caracterul acestor împărăţii. Ele nu au fost demne de ea, dar adevărata biserică a neprihănirii, da. Iată ce ne spune Dumnezeu prin gura lui Gabriel: "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte". Daniel 12,1.

"Poporul tău", îi spune Gabriel lui Daniel, făcând referire la ultima biserică, a celor 144.000. Or, distanţa în timp între Daniel şi acest popor este de mai bine de 2500 de ani; şi cu toate acestea Gabriel vorbeşte despre această biserică, despre acest popor formidabil ca fiind "poporul tău", al lui Daniel, adică poporul din care făcea parte însuşi Daniel - poporul sfinţilor neprihăniţi, a celor întâi născuţi prin care Dumnezeu a putut să-şi manifeste pe pământ în locuri diferite dragostea Sa care ne constrânge. Ideea pe care ne-o transmite în acest fel Dumnezeu este că poporul care poartă adevărata cunună împărătească, prin care se face posibilă venirea lui Hristos a doua oară, va fi poporul Daniel, adică poporul alcătuit din acei credincioşi care au caracterul pe care l-a dezvoltat şi Daniel în timpul vieţii sale în Babilonia.

Acest popor beneficiază tot timpul de ocrotirea lui Mihail-Hristos, fapt care face ca numele celor ce îl compun să se găsească în cartea vieţii. Aceasta este dovada cea mai clară care atestă că ei se bucură de cununa împărătească, de iubirea şi ocrotirea lui Dumnezeu în vieţile lor, pentru că acestea sunt asemenea vieţii şi caracterului Mântuitorului. Profeţia din Daniel 11 este o mărturie fără echivoc cu privire la "ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi", Daniel 10,14. Cu toate că în interiorul profeţiei aproape că lipseşte prezenţa şi descrierea acestui popor, totuşi ea vizează războiul Armaghedon dintre Satana şi Hristos prin intermediul marilor imperii mondiale, inclusiv papalitatea, toate îndreptate împotriva nimicirii, dacă se putea, adevăratului popor al lui Dumnezeu de pe pământ!!

Profeţia nu este despre poporul evreu, ci despre această luptă titanică al cărei sfârşit va fi adus de "poporul Daniel", adevărata biserică din zilele din urmă, care va avea atitudinea, spiritul şi caracterul lui Daniel, toate reflectând slava neprihănirii lui Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt! Poporul Daniel sau al lui Daniel este Israelul spiritual, biserica clădită pe Stânca mântuirii, singura care a acceptat autoritatea iubirii şi ocrotirii divine asupra ei, ceea ce face ca modul ei de manifestare să fie precum modul de manifestare al lui Isus când a fost întrupat pe acest pământ. Fiindcă Israel ca naţiune apostaziase, prevestind dezastrul ei şi îndepărtarea ca popor favorizat, Dumnezeu îi înfăţişează lui Daniel întreaga istorie a marii lupte, din timpul Imperiului Persan şi până la venirea lui Hristos a doua oară, ţinta finală fiind descoperirea biruinţei adevăratului Israel la sfârşitul istoriei pământului nostru.

Daniel este ajutat să înţeleagă că Dumnezeu nu va mai putea folosi nici o naţiune ca popor favorizat pentru a răspândi lumina Evangheliei, pentru că toate naţiunile care au dorit sceptrul puterii au căutat mai degrabă gloria trecătoare şi nu adevărata autoritate a iubirii şi ocrotirii divine ce decurge din puterea de a guverna, atunci când principiile guvernării sunt principiile luminii şi adevărului lui Dumnezeu, aşa cum se regăsesc ele în marea lege a iubirii divine. Din cauza acestui fapt, biserica celor întâi născuţi, de pretutindeni, din orice timp şi orice loc, a avut de suferit mai cu seamă în epoca de mare întuneric spiritual când papalitatea guverna lumea ca un despot, nu ca Dumnezeu!!

Când lucrurile deveniseră evidente că nici biserica apostolică nu va încheia lucrarea lui Dumnezeu în neprihănire, făcând posibilă revenirea lui Hristos chiar în zilele ei, atunci Isus a fost nevoit să desigileze cartea lui Daniel şi să ofere detalii suplimentare şi chiar să întregească marea profeţie a celor 2300 de ani şi a profeţiei din Daniel 11! "Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: >Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?< Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: >Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei<." Apocalipsa 5,1-5.

Atât Daniel cât şi Ioan cel iubit sunt păstraţi în viaţă în mod providenţial pentru a ni se descoperi prin ei mai întâi eşecul bisericii iudaice, a cărei apostazie şi captivitate babiloniană parcă prevesteau mai departe răstignirea lui Mesia şi pierderea tuturor favorurilor divine, şi apoi eşecul bisericii apostolice, care devine papalitatea! Profeţiile lui Daniel încep cu marile imperii mondiale ce aveau să se succeadă unul după altul până la nimicirea lor de către piatra, simbolul împărăţiei lui Hristos, care se prăvăleşte asupra lor. Cartea lui Ioan, Apocalipsa, începe cu descrierea celor şapte biserici antice prin care se arată cursul sau istoria bisericii lui Dumnezeu ce se dezvoltă în organizaţii religioase până la sfârşitul timpului, când iese la iveală adevărata biserică triumfătoare, cei 144.000, plini de autoritatea iubirii divine, iubire care se manifestă şi prin marea avertizare mondială adresată Babilonului spiritual, adică exact acelor biserici şi naţiuni care nu au dorit în viaţa membrilor şi cetăţenilor lor iubirea salvatoare a lui Hristos!

Cartea lui Daniel ne prezintă lupta imperiilor pentru supremaţie, în lipsa adevăratei biserici pline de neprihănirea lui Hristos prin care Dumnezeu să poată opri răul, iar Apocalipsa ne prezintă apostazia bisericii şi unirea între ceea ce ajunge biserica, organizaţie religioasă, şi stat! Babilonul cel mare, de la sfârşitul timpului, reprezintă tabloul a ceea ce va fi ajuns biserica apostaziată şi statul în final!!! Papalitatea este imaginea perfectă a ceea ce poate ajunge amalgamul dintre puterea ecleziastică şi puterea politică a statului. În cadrul papalităţii se întâlnesc deopotrivă toate aspiraţiile, întreg caracterul şi spiritul tuturor marilor imperii mondiale, care unite cu religia apostată, conduc la cel mai hidos monstru care poate fi gândit şi creat vreodată pe pământ. Acesta este semnul împărăţiei satanice.

Pe de altă parte, cartea lui Daniel ne prezintă puterea de care este caracterizată adevărata biserică neprihănită: Evanghelia şi cumpătarea!! Primul capitol ne introduce în atmosfera biruinţei adevăratei biserici, prin cumpătare, împotriva Babilonului imperial. Cumpătarea este indiciul forte care descoperă cum trebuie să fie pregătite pentru lupta cea mare fecioarele înţelepte, la sfârşitul timpului!!! Al doilea capitol prefaţează şi este totodată temelia restului profeţiilor din capitolele profetice ale cărţii lui Daniel. Marea profeţie din Daniel 2 este de fapt baza întregului sistem profetic, a tuturor profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa!! Daniel 3 ne descoperă cum Dumnezeu oferă timp de probă marilor imperii, începând cu Imperiul babilonian. Aici învăţăm lecţii de o rară frumuseţe, dintre care am să punctez doar una singură, pentru a fi în ton cu tot ce am scris. În acest capitol este dezvăluit faptul că Dumnezeu oferă stăpânire lui Nebucadneţar, aşa cum o oferă de altminteri restului conducătorilor lumii până astăzi, o stăpânire a cărei autoritate nu include însă conştiinţele supuşilor!! Prin acest adevăr este subliniat principiul potrivit căruia toţi domnitorii lumii nu pot şi nu au voie să impună închinarea sub nici o formă, niciodată şi în nici o împrejurare.

Trebuie să reţinem că acela care primeşte autoritatea iubirii şi ocrotirii divine în viaţa lui, în calitate de conducător, va respecta întotdeauna libertatea conştiinţei şi a închinării supuşilor săi!!! De ce? Pentru că el însuşi este un supus conştient şi înţelept al Cerului! În Daniel 4 ne este înfăţişată adevărata imagine, adevărata reprezentare, prin simbolul unui copac, a adevăratului obiectiv al guvernării naţionale. Aici este descoperit adevăratul caracter al guvernării care împlineşte scopul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, toţi stăpânitorii lumii sunt invitaţi să recunoască faptul că toată puterea lor le este dată de către Cer, prin voinţă divină!! Dar, această putere nu trebuie să devină niciodată o oportunitate pentru înălţarea de sine, pentru mândrie şi fală, aşa cum din nefericire avea să se întâmple cu Nebucadneţar.

Daniel 5 ne descoperă altă realitate cutremurătoare, şi anume că puterea pusă în mâinile conducătorilor pământeşti este exclusiv pentru a sluji supuşilor lor. Aici se găseşte adevărata tărie a unei conduceri pământeşti care ştie cum să folosească puterea dăruită de Cer. Puterea şi poziţia nu trebuie folosite niciodată pentru satisfacerea intereselor personale egoiste sau pentru mulţumirea de sine. Iar în sfârşit Daniel 6 ne arată că guvernele lumii, conducerile pământeşti, nu au nicicum dreptul de a-şi folosi autoritatea pentru a interzice închinarea.

De fiecare dată, în toate aceste episoade zugrăvite în primele şase capitole din cartea lui Daniel, biserica adevărată a lui Hristos, reprezentată prin Daniel şi prietenii săi, iese învingătoare în lupta cu Babilonul timpului lor. Acest fapt descoperă un adevăr neîndoios, şi anume că biserica celor 144.000 va fi tot la fel de biruitoare asupra Babilonului cel mare, asemenea acestor evrei magnifici!

Interesul lui Dumnezeu este acela de a ne îndrepta mintea spre a înţelege cum marile imperii mondiale nu au împlinit scopul lui Dumnezeu deoarece au ajuns unelte de nimicire prin care a lucrat Satana. Este arătat că fără dragostea lui Dumnezeu nici un monarh, nici un stat şi nici un individ nu pot împlini voia lui Dumnezeu pe pământ. Daniel 11 este o mărturie în acest sens şi va constitui subiectul nostru în studiile următoare.

     "Istoria naţiunilor ne vorbeşte - naţiuni care au ocupat, una după alta, spaţiul şi timpul ce le-au fost acordate şi care au dat în mod inconştient mărturie despre adevărul a cărui semnificaţie nici ele nu o cunoşteau. Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui ins din zilele de acum. Corectitudinea oamenilor şi naţiunilor de astăzi este măsurată cu firul cu plumb aflat în mâna Celui care nu greşeşte niciodată. Toţi îşi hotărăsc destinul prin propria lor alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi pentru împlinirea scopurilor Sale...
     Din înălţarea şi prăbuşirea naţiunilor, aşa cum este descoperit în mod lămurit în paginile Sfintelor Scripturi, ei au nevoie să înveţe cât de lipsită de valoare este doar slava exterioară şi cea lumească. Babilonul, cu toată puterea şi splendoarea lui, pe care lumea nu le-a mai văzut niciodată de atunci - putere şi splendoare ce le păreau stabile şi durabile oamenilor din zilele acelea -, cum s-a stins cu desăvârşire! A pierit >ca floarea ierbii<. Aşa piere tot ceea ce nu îl are pe Dumnezeu ca temelie. Nu poate rezista decât ceea ce este întreţesut cu ţelul Său şi îi exprimă caracterul. Principiile Sale sunt singurele lucruri statornice pe care le cunoaşte lumea noastră.

     Învăţarea acestor mari adevăruri le este necesară celor vârstnici şi celor tineri. Avem nevoie să studiem împlinirea scopului lui Dumnezeu în istoria naţiunilor şi în descoperirile privitoare la lucrurile care se vor întâmpla, aceasta pentru a putea evalua la adevărata lor valoare lucrurile văzute şi cele nevăzute; pentru a putea învăţa care este adevăratul ţel al vieţii; pentru ca, privind lucrurile vremelnice în lumina veşniciei să le putem găsi utilizarea cea mai nobilă şi cea cu adevărat potrivită lor. Astfel, învăţând aici principiile Împărăţiei Sale şi devenind supuşii şi cetăţenii ei, să putem fi pregătiţi la venirea Sa să intrăm împreună cu El în stăpânirea ei." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 21 şi paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Adevărata filozofie a istoriei

Biblia, în ansamblul ei, este singura carte de pe pământ care prezintă adevărata filozofie a istoriei. Dacă dorim să înţelegem adevărata noastră istorie, fără falsuri sau informaţii eronate, atunci Biblia ne-o oferă din plin şi în modul cel mai realist posibil. "Biblia este cea mai veche şi cea mai amplă sursă istorică pe care o au oamenii. Ea a venit direct de la izvorul adevărului veşnic şi, de-a lungul veacurilor, o mână divină i-a păstrat puritatea. Ea luminează trecutul îndepărtat, trecut pe care cercetarea omenească încearcă în zadar să-l pătrundă. Numai în Cuvântul lui Dumnezeu privim puterea care a aşezat temeliile pământului şi a întins cerurile. Numai aici descoperim un raport autentic al originii naţiunilor. Numai aici ne este dată istoria neamului nostru omenesc, neîntinată de mândria sau prejudecăţile omeneşti." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 1.

Ca oameni, învăţăm să privim desfăşurarea lucrurilor care au marcat toată istoria umană doar din perspectivă omenească. Dar, Biblia ne oferă adevărata perspectivă a modului cum trebuie privită şi învăţată istoria. Dincolo de toate acţiunile omeneşti, de toate luptele şi războaiele care au avut loc, dincolo de mâna omenească se află o mână divină care dirijează totul în lumea şi în Universul creat. Desigur, nu Dumnezeu a creat şi gândit războiul, ci acela care a gândit că poate să fie ca Dumnezeu: Lucifer, heruvimul ocrotitor sau prinţul întunericului! Existenţa umană se învârte în jurul războiului îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Ne naştem pur şi simplu împotriva lui Dumnezeu, iar Satana profită la maximum posibil de pe urma acestei stări de lucruri pe care tocmai el a făcut-o să existe, prin ademenirea la păcat a lui Adam şi Evei.

Strategia lui Satana este aceea de a avea permanent, de la un veac la altul şi în fiecare zi, instrumente omeneşti prin care să-şi expună principiile fărădelegii împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său. Toate războaiele care au avut loc pe pământ sunt chipul şi asemănarea caracterului, spiritului şi a metodelor diavolului de lucru împotriva lui Hristos. Însăşi ideea de luptă, de război, în sine, este o scârnăvie fără margini, fără a mai lua în calcul desfăşurarea războiului!! Indiferent că vrem sau nu vrem, ne aflăm pe un teren de luptă, de o parte sau de alta a baricadei; unii, majoritatea covârşitoare, de partea marelui răsculat, iar alţii, o minoritate infimă, de partea Prinţului luminii.

Cartea care ne ajută cel mai mult să înţelegem principiile care stau la baza adevăratei filozofii a istoriei, este fără îndoială cartea profetică a lui Daniel. Aici, sunt descoperite principiile care stau la temelia înălţării sau prăbuşirii imperiilor. Puterea prin care cârmuieşte un domnitor, vine de la Dumnezeu. În funcţie de modul cum este folosită, o naţiune poate prospera sau poate decădea chiar până la dispariţia ei totală. "Puterea exercitată de către fiecare cârmuitor de pe pământ este oferită de Cer; şi succesul său depinde de modul în care va folosi puterea ce i-a fost încredinţată." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 5.

Aş dori să subliniez un fapt extrem de important legat de puterea pe care Cerul o dăruieşte celor ce stăpânesc peste ţări sau popoare. Sunt persoane care consideră că Dumnezeu se face vinovat tocmai de acest lucru, întrucât nu reuşesc să înţeleagă cum a putut fi oferită această putere lui Alexandru Macedon, lui Cezar, lui Napoleon, lui Hitler sau lui Stalin, adică acestor indivizi care au semănat moarte pretutindeni făurindu-şi imperii ale mândriei! În primul rând, toţi criminalii care au ajuns pe scaunul de domnie au făcut-o prin fraudă, prin omoruri sau alte mijloace viclene. În această privinţă, Dumnezeu este cu totul străin de mijloacele prin care ei au ajuns pe scaunul puterii! Trebuie să facem o distincţie în mintea noastră între puterea care vine de sus şi mijloacele folosite pentru a ajunge să pui mâna pe această putere cârmuitoare!!!

Puterea de a conduce o naţiune se sprijină la rândul ei pe nişte principii de guvernare. Dacă aceste principii sunt neprihănite şi îşi găsesc izvorul în marea lege a iubirii lui Dumnezeu, atunci se poate spune cu certitudine că neprihănirea înalţă un popor!! Puterea de a cârmui sau de a guverna, folosită în acest sens, este o putere în neprihănire şi oglindeşte caracterul lui Dumnezeu. De altfel, cea mai fidelă şi exactă reprezentare a unei guvernări care împlineşte scopul lui Dumnezeu este înfăţişată sub simbolul unui copac care "s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Avea roade multe şi frunza lui era frumoasă; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau la umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el". Daniel 4,11.12. Obiectivul adevăratei guvernări ar trebui să fie întotdeauna protejarea şi ocrotirea naţiunii!!

Aşa trebuie să arate adevărata guvernare prin puterea care vine de sus, o putere însoţită, întărită şi manifestată prin principiile neprihănirii care oglindesc pur şi simplu caracterul lui Dumnezeu. Puterea care vine din Cer folosită în această direcţie aduce întotdeauna prosperitate, tărie, bucurie şi sănătate unui popor! Un exemplu în acest sens este Babilonul antic, care a ajuns pe cele mai înalte culmi ale bogăţiei, culmi care nu au fost şi nici nu vor mai fi atinse vreodată de nici un alt popor de pe pământ. Nu degeaba este reprezentat prin capul de aur al statuii din visul lui Nabucodonosor al II-lea. De reţinut: când această putere este manifestată prin principiile curate ale neprihănirii, atunci ea împlineşte planul lui Dumnezeu şi este în armonie cu Cerul.

Dar, cum vine puterea de a cârmui din Cer pentru unul ca Hitler sau Stalin? Puterea de a cârmui un popor vine întotdeauna de la Dumnezeu indiferent în mâinile cui se află, întrucât această putere colosală se află în însăşi natura guvernării!!! Dar, mijloacele pentru a ajunge la ea precum şi modul cum este folosită reflectă întotdeauna principiile şi caracterul de care este mânat cel ce-şi doreşte puterea!! Nu Dumnezeu pune la cale asasinatele pentru ca X să ajungă în vârful puterii. Cred că toţi putem fi de acord cu acest adevăr indubitabil. Apoi, Dumnezeu nu-l va împiedica să ajungă acolo, dacă majoritatea îşi doreşte acest lucru!! Acest principiu este ilustrat foarte bine în alegerea primului împărat evreu, Saul. Poporul se aştepta să-i conducă un bărbat arătos, şi exact de asta au avut parte. Nu au căutat după criteriul moral al caracterului, singurul în măsură să-l califice pe om pentru o poziţie înaltă sau nu, ci au căutat la înfăţişare. Astfel, poporul a avut parte de un rege după inima lor, căci cum era regele aşa erau şi supuşii - slabi din punct de vedere moral şi spiritual.

Hitler, bunăoară, s-a folosit de toate ocaziile pe care i le-a oferit starea de lucruri din interiorul Germaniei la vremea respectivă. A căutat cu tot dinadinsul să ajungă în vârful puterii, câştigând majoritatea populaţiei în timp de mare criză economică şi politică. Adevărul este că deruta şi greutăţile acelei vremi, când oamenii făceau tot posibilul să câştige o bucată de pâine, au scos la iveală starea morală şi spirituală a societăţii. Se prefigura parcă monstrul ce avea să conducă cel de-al treilea Reich. Într-un fel, Hitler reflectă starea de spirit a majorităţii germanilor, care aşteptau un miracol să iasă din criza politică şi economică. Este exact ceea ce-şi dorea naţiunea la vremea aceea. Hitler a ajuns întruchiparea tuturor năzuinţelor unei naţiuni întregi, era imaginea fidelă a stării lor morale.

Pe acest fond, Dumnezeu nu avea cum să împiedice inevitabilul, întrucât El are nevoie de oameni ai rugăciunii, de oameni curaţi şi sfinţi, asemenea lui Daniel, prin care să poată contracara răul. Unde lipsesc oamenii de bine, răul şi nelegiuirea triumfă întotdeauna, iar "când cel ce stăpâneşte dă ascultare cuvintelor mincinoase, toţi slujitorii lui sunt nişte răi". Proverbe 29,12. Starea şi tăria unei naţiuni se măsoară prin fidelitatea prin care aceasta împlineşte scopul lui Dumnezeu!!!

Aşadar, trebuie să reţinem că puterea care vine de la Dumnezeu este puterea care de fapt se află chiar în natura guvernării unui stat, unui popor sau unui imperiu; iar modul cum este folosită descoperă succesul sau decadenţa persoanei şi a naţiunii pe care o conduce. Dacă cel ce guvernează manifestă principiile neprihănirii, atunci puterea prin care conduce poporul ajunge cea mai mare binecuvântare pentru el şi pentru naţiune, căci "neprihănirea înalţă pe un popor", şi "prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie". Proverbe 14,34; 16,12. Dar dacă cel ce conduce poporul manifestă principiile nelegiuirii, ale fărădelegii şi păcatului, atunci chiar puterea prin care guvernează se va întoarce împotriva lui nimicindu-l. Se spune că Dumnezeu înalţă sau răstoarnă pe cârmuitori pentru că totul depinde de felul cum ei folosesc puterea de a guverna!! Nu este deloc acţiunea arbitrară a unui Dumnezeu ofensat, o decizie impusă prin forţă de Dumnezeu, într-un fel sau altul, direct sau indirect, ci este doar rezultatul acţiunii omului care foloseşte puterea dată de Dumnezeu. Cârmuieşte în neprihănire, cu dreptate şi milă, şi atunci este înălţat, sau guvernează în fărădelege, cu viclenie şi minciună, şi este răsturnat prin chiar propriile acţiuni, mai devreme sau mai târziu.

     "A înţelege aceste lucruri - a înţelege că >neprihănirea înalţă pe un popor;< că >prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie< şi >prin bunătate< (Proverbele 14,34; 16,12; 20,28); a recunoaşte lucrarea acestor principii în manifestarea puterii care >răstoarnă şi îi pune pe împăraţi< (Daniel 2,21) - înseamnă să înţelegi filozofia istoriei." Educaţie, cap. Istoria şi profeţia, par. 6.

Când vom înţelege cu adevărat filozofia istoriei, atunci vom înţelege cum se cuvine istoria marii lupte dintre Satana şi Hristos, sau altfel spus războiul Armaghedon!!! Profeţiile lui Daniel nu au ca scop să ne înfăţişeze simpla apariţie şi căderea imperiilor, sau luptele pentru putere, ci mai degrabă scopul principal este acela de a ne descoperi lupta dintre forţele binelui şi ale răului în care sunt angrenaţi toţi oamenii de pe pământ!! În cartea lui Daniel, cortina este trasă şi vedem cine sunt cu adevărat protagoniştii marii lupte: puterile Cerului şi puterile întunericului. Această luptă implică din nefericire oamenii, căci scopul primordial al lui Satana, ca să învingă, este să câştige supremaţia în mintea oamenilor. De la răstignirea lui Hristos pe cruce, Cerul a refuzat să mai aibă de-a face cu Satana şi să-i mai permită să intre în el. De atunci nu mai are acces în cer, căci toţi îngeri loiali lui Dumnezeu au rupt orice verigă de simpatie pentru diavolul. Ei ştiu cine este: un ucigaş mârşav.

Dar, oamenii încă nu cunosc caracterul lui Dumnezeu şi au prea puţin de-a face cu adevărata însemnătate a răstignirii lui Hristos. (Caracterul lui Satana îl pun totdeauna în seama lui Dumnezeu). Bisericile vorbesc despre Hristosul istoric dându-i o aură biblică şi despre o răstignire, o moarte şi înviere străine cu totul de experienţa vieţii lor!! Astfel, majoritatea covârşitoare a oamenilor este înşelată şi astăzi de tatăl minciunii, pe care o angrenează în războiul împotriva lui Hristos, prin şiretenie şi multe minciuni, ce au îmbrăcat haina creştinismului. Aceşti oameni sunt instrumentele prin care Satana duce mai departe războiul său, tot aşa cum marile imperii mondiale au fost instrumentele prin care Satana a încercat anihilarea poporului adevărat al lui Dumnezeu. În spatele acestor imperii au stat puterile întunericului, după cum este arătat în cartea lui Daniel.

Acest adevăr este descoperit cel mai clar în Daniel 10, unde se arată cât de aprigă a fost lupta pentru câştigarea minţii lui Cirus din partea forţelor neprihănirii. Dacă Dumnezeu s-ar impune cu forţa, atunci o astfel de luptă nu ar putea fi surprinsă de Inspiraţia divină în Scripturi. Raţiunea şi judecata omului sunt câştigate de partea cea bună prin mult efort şi multă dăruire din partea îngerilor buni, mai ales în situaţii când se cer decizii drepte sau rămânerea la datorie, la cuvântul dat, ş.a.m.d. Aici, în Daniel 10, cortina este dată la o parte şi sunt expuse vederii noastre acţiunile puterilor întunericului şi ale luminii în câştigarea minţii conducătorilor şi înalţilor oficiali ai curţii de partea nelegiuirii şi răutăţii sau de partea luminii şi dreptăţii!!

Nicăieri în altă parte a Scripturilor nu mai este pusă la dispoziţie o astfel de descoperire. Toţi conducătorii lumii ar trebui să ştie ce implică puterea guvernării şi ar trebui să cunoască şi ce luptă se dă pentru câştigarea minţii lor în favoarea răului sau a dreptăţii. Aceia dintre conducători care sunt mânaţi de principii defectuoase şi care au caractere pe măsura acestora, sunt adevărate instrumente ale răului în mâinile lui Satana. El este acela care manipulează minţile acestor conducători de stat, ce dau pe faţă principiile împărăţiei întunericului! Este în interesul lui Satana să menţină spiritul de luptă şi de frământare pe pământ, pentru că numai în felul acesta reuşeşte să facă să predomine principiile răutăţii printre oameni.

     "Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo, lângă împăraţii Persiei." Daniel 10,13.

Îngerul Gabriel dezvăluie culisele adevăratei lupte din lumea invizibilă ochiului omenesc. El îi spune lui Daniel că regele persan Cirus i-a stat împotrivă trei săptămâni. Este clar că nu e vorba despre o luptă de natură fizică, ci una de natură intelectuală în care era implicată o alegere dreaptă şi o decizie pe măsură din partea lui Cirus. Prin decretul său evreii fuseseră eliberaţi din robie, însă numai cincizeci de mii de iudei aveau să se întoarcă în ţara lor de baştină. Numai că, o dată ajunşi în ţara lor, au început să aibă serioase probleme din cauza samaritenilor, care începuseră să împrăştie zvonuri şi rapoarte mincinoase cu scopul de a trezi temerile lui Cirus, spre a împiedica astfel pe izraeliţi să rezidească templul şi cetatea Ierusalimului.

     "Neobosiţi în împotrivirea lor, samaritenii >au muiat inima poporului lui Iuda ; l-au înfricoşat, ca să-i împiedice să zidească, şi au mituit cu preţ de argint pe sfetnici, ca să-i zădărnicească lucrarea. Aşa a fost tot timpul vieţii lui Cir, împăratul perşilor< (Ezra 4,4.5). Prin rapoarte neadevărate, au trezit neîncredere în minţile uşor influenţabile către îndoială. Dar timp de mai mulţi ani, puterile răului au fost ţinute în frâu, iar poporul din Iudea a avut libertatea să-şi continue lucrarea." Profeţi şi regi, cap. "Proorocii lui Dumnezeu îi ajutau", par. 12.

După trei săptămâni îngerul Gabriel ajutat de arhanghelul Mihail, adică Hristos, iese biruitor şi-l câştigă cu totul de partea binelui pe Cirus, care în acest răstimp şovăia între a-şi menţine dreapta decizie de a-i lăsa pe evrei să-şi continue reclădirea ţării, a templului şi a cetăţii, potrivit decretului chiar de el semnat, şi de a le interzice toate favorurile. Îngerii răi accentuau partea rea a lucrurilor, exagerau toate zvonurile, astfel încât neîncrederea să fie factorul decisiv în decizia pe care Cirus trebuia să o ia. Tot ceea ce ajunsese la urechile sale şi ale oficialilor imperiului părea să dea credit minciunii. Dar, îngerii cei buni, şi mai ales acţiunea îngerului Gabriel, a lui Moise, care ştia de pe pământ ce implică o cauză dreaptă şi o decizie corectă în împrejurări dificile, face apel la partea bună a judecăţii lui Cirus, la spiritul dreptăţii. În general vorbind, s-a apelat la latura bună morală a caracterului lui. Acum, rămânea la latitudinea lui Cirus să decidă corect sau strâmb, dar nu după o luptă crâncenă şi o frământare pe măsură, căci influenţa îngerilor răi era puternică.

     "În timp ce Satana se lupta să influenţeze cele mai înalte autorităţi în împărăţia Medo-Persiei ca să manifeste dezaprobare faţă de poporul lui Dumnezeu, îngerii lucrau în favoarea exilaţilor. Lupta era de aşa natură încât întreg Cerul  era interesat. Prin proorocul Daniel ni se dă o privelişte a acestei lupte puternice dintre forţele binelui şi ale răului.
     Timp de trei săptămâni, Gabriel a luptat cu forţele întunericului, căutând să anihileze influenţele care lucrau asupra minţii lui Cir şi, înainte ca lupta să se încheie, însuşi Hristos a venit în ajutorul lui Gabriel. >Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile<, declară Gabriel; >însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei< (Daniel 10,13). Tot ce a putut face cerul în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost făcut. Biruinţa a fost în cele din urmă câştigată, forţele vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în toate zilele lui Cir şi în toate zilele fiului său Cambise, care a domnit aproape şapte ani şi jumătate." Profeţi şi regi, cap. "Proorocii lui Dumnezeu îi ajutau", par. 13, 14.

Cel mai puternic înger dintre heruvimii ocrotitori ai Cerului, ajutat de Hristos, a ieşit biruitor pentru că Daniel avea interes în aşa ceva. El s-a rugat şi a postit timp de trei săptămâni, adică exact durata de timp când s-a desfăşurat lupta pentru câştigarea minţii lui Cirus de partea binelui. În felul acesta este introdus un alt tablou, cu care de altfel şi începe Daniel 10, pentru a ne asigura că rugăciunile copiilor adevăraţi ai lui Dumnezeu au un cuvânt greu de spus în lupta care se desfăşoară în lumea invizibilă între puterile întuunericului şi cele ale luminii. "În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni." Daniel 10,2.3.

Daniel a avut tot interesul să se roage pentru Cirus pentru ca acesta să nu se lase în cele din urmă influenţat de rapoartele mincinoase care ajungeau la el, astfel încât să-l determine să-i împiedice pe evreii din Ierusalim să sisteze toate lucrările. Rugăciunile lui şi atitudinea sa au condus la reuşita şi biruinţa finală pentru îngerii cei buni. El a avut în vedere binele poporului său, aşa cum fiecare copil credincios adevărat de astăzi trebuie să aibă în vedere binele poporului lui Dumnezeu din această lume şi chiar binele ţării sale.

Ceea ce doresc să reţinem este că prin profetul Daniel ni se oferă un tablou al războiului dintre Satana şi Hristos, dintre forţele întunericului şi puterile binelui. Acest război, numit şi Armaghedon, este foarte bine scos în evidenţă în Daniel 11, căci aici se are în vedere istoria a ceea ce urma şi urmează să se întâmple poporului lui Dumnezeu, după cum ne spune Moise-Gabriel. Daniel 10 este baza înţelegerii corecte pentru Daniel 11, fiindcă ne introduce pe tărâmul adevăratei lupte ce are în vedere cucerirea minţii oamenilor pentru a deveni instrumente ale nelegiuirii sau ale neprihănirii şi luminii. Nu este o luptă între oameni sau imperii, ci este o luptă pentru izbânda unei împărăţii sau alta, fie a împărăţiei lui Satana, fie a împărăţiei lui Hristos. Este o luptă titanică pentru predominarea principiilor celor două împărăţii amintite, iar aceste principii nu pot fi manifestate decât prin oamenii câştigaţi de o parte sau de alta. Prin urmare, Satana duce războiul său împotriva lui Hristos prin oamenii păcătoşi, prin imperiile amintite în profeţie care nu au împlinit scopul lui Dumnezeu, deoarece au avut conducători egoişti şi mândri ce s-au lăsat sub influenţa nefastă a îngerilor răi. Toţi aceşti conducători au fost manipulaţi de către Satana pentru a expune principiile răutăţii în vederea distrugerii pământului şi mai ales a copiilor lui Dumnezeu. Din această perspectivă trebuie înţeles Daniel 11, altfel nu are nici o noimă. Adevărata filozofie a istoriei o întâlnim în toată Biblia, dar mai ales în cartea lui Daniel, în speţă Daniel 10 şi 11.

Evanghelia restaurării

Frumuseţea neasemuită a carţii Apocalipsa îşi găseşte rădăcinile în cealaltă carte profetică a Vechiului Testament, cartea lui Daniel. Întrucât această din urmă carte a fost desigilată, spre lămurirea tuturor celor care au avut şi au gândul care era şi în Hristos Isus, atunci ar fi interesantă şi o abordare a profeţiei din cartea lui Daniel. Mi-aş concentra interesul, în primul rând, asupra marii şi aparent dificilei profeţii cuprinse în capitolul al unsprezecelea al cărţii. Această profeţie a constituit o adevărată piatră de încercare pentru comentatorii timpului. Întrucât în cea mai mare parte a ei este de domeniul trecutului, atunci abordarea ei nu va fi dificilă, întrucât faptele ar trebui întărite chiar de istoria umanităţii.

Totuşi, chiar şi aşa nu este o profeţie uşor de abordat. În primul rând, noi trebuie să descoperim Evanghelia în această profeţie şi nu numai o înşiruire de evenimente istorice. Trebuie să avem în vedere că există un război între Hristos şi Lucifer, iniţiat de cel din urmă, iar acest război este Armaghedonul însuşi. Din acest motiv, profeţia din Daniel 11 trebuie că este un tablou fidel al războiului Armaghedon, tablou care zugrăveşte perioada din timpul împărăţiei Persiei şi până la distrugerea finală a împărăţiei păcatului. În al doilea rând, trebuie să pricepem foarte clar care este tema fundamentală, predominantă a cărţii lui Daniel. Când vom înţelege acest lucru, atunci începem să realizăm planul lui Dumnezeu pentru biserica Sa de pe pământ, prin prisma profeţiilor din cartea lui Daniel!!

     "Lumina pe care Daniel a primit-o de la Dumnezeu a fost dată, în mod special, pentru aceste zile din urmă. Viziunile de pe malul Ulai şi Hidechelului, marile râuri ale ţării Şinear, sunt acum în curs de împlinire, şi toate evenimentele profetizate se vor desfăşura în curând. Gândiţi-vă la împrejurările în care se afla naţiunea iudaică în timpul când au fost inspirate profeţiile lui Daniel." Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Studiul cărţii lui Daniel şi Apocalipsa, par. 3.

Viziunea lui Daniel de pe malul râului Hidechel, potrivit celor scrise mai sus, priveşte în mod deosebit aceste zile în care trăim, precum şi viitorul foarte apropiat, dacă avem în vedere ultima parte a acestei mari şi întinse profeţii. Această viziune ne pune în legătură cu principiile care stau la temelia războiului Armaghedon şi totodată cu protagoniştii trecutului, prezentului şi viitorului, din epoca medo-persană şi până la a doua venire a lui Isus. Să reţinem o dată şi pentru totdeauna că acest război cumplit este un război împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii Sale de pe pământ. Niciodată nu a fost altceva şi nici nu va fi.

Apoi, Duhul Sfânt ne atrage atenţia asupra unui fapt remarcabil, puţin sesizat de cercetătorii Bibliei. El ne spune că ar fi bine să ne gândim la împrejurările în care se afla naţiunea iudaică atunci când au fost date aceste profeţii. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că evreii se aflau în captivitatea babiloniană, înainte de a li se permite de Cirus să se întoarcă în ţara lor de baştină. Or, a fi în captivitate înseamnă a nu mai avea templu, nici rege şi nici ţară sau împărăţie!! O biserică fără cele trei componente nu are identitate, nici putere şi implicit nici influenţă! Din cauza neascultării lor încăpăţânate şi persistente au pierdut totul. Conştientizând bine soarta lor, ştiind că vor trebui să rămână şaptezeci de ani pe pământ străin, iudeii au refuzat să mai cânte cântecele Sionului. Vezi Psalm 137. Dar, mulţi dintre ei, în speţă adevăraţii credincioşi plini de Duhul Sfânt, nu şi-au pierdut niciodată speranţa restaurării lor ca naţiune. Punerea în valoare a adevăratei lor identităţi era strâns legată de restaurare, reabilitare sau restatornicire!! Voiau să aibă din nou ţara lor, regele lor şi templul închinării lor.

Ei bine, Dumnezeu construieşte răspunsul Său la dorinţa nerostită a iudeilor aflaţi în captivitate, în jurul restaurării şi a ceea ce implică aceasta cu adevărat. El nu scapă din vedere nici biserica iudaică şi nici adevăratul Său popor spiritual, cei întâi născuţi, care, în final, ca o infimă minoritate, vor înfrânge pentru totdeauna Babilonul cel mare! Toate profeţiile lui Daniel din cap. 2, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12, scot în evidenţă tema centrală a cărţii, şi anume restaurarea!!! Practic aceasta este tema principală a profeţiilor lui Daniel. Mai mult, Dumnezeu îi descoperă lui Daniel atât felul cum are loc restaurarea, cât şi timpul când se petrece! Evreii îşi voiau ţara înapoi, iar Dumnezeu le promite că le va fi dată înapoi; voiau să aibă din nou rege, iar Tatăl ceresc le promite că li-l va da chiar pe Mesia; voiau înapoi templul, iar Dumnezeul cel plin de milă le oferă posibilitatea construirii din nou a acestuia, chiar dacă slava lui avea să pălească pe lângă slava templului lui Solomon, şi, în cele din urmă, le promite şi restaurarea lor ca naţiune, ca popor al lui Dumnezeu.

Trecând însă peste restaurarea de ordin fizic, în ce priveşte naţiunea iudaică, Dumnezeu are în vedere o restaurare mai măreaţă, de neegalat în frumuseţe şi în desăvârşire. Scopul profeţiilor lui Daniel tocmai acesta este: să ne descopere măreţia acestei restaurări. Astfel, adevărata restaurare cuprinde în primul rând şi înainte de toate: restaurarea împărăţiei adevăratului Israel, restaurarea sau reabilitarea Regelui mântuirii noastre, restaurarea templului sau a sanctuarului ceresc şi, în cele din urmă, restaurarea poporului adevărat al lui Dumnezeu, al acelor închinători în duh şi în adevăr, aşa cum îi place lui Dumnezeu!!!

1. Restaurarea împărăţiei

Cea mai mare speranţă a evreilor a fost fără doar şi poate legată de restaurarea împărăţiei lui David. Orice evreu tânjea după aşa ceva, dorinţa lor fiind şi mai aprinsă pe durata captivităţii lor în Babilonia. Profetul Daniel este chiar o dovadă în acest sens. El scrie astfel: "În anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către prorocul Ieremia". Daniel 9,2. El aştepta cu sufletul la gură împlinirea celor şaptezeci de ani şi marea izbăvire promisă! De altminteri, toţi evreii cunoşteau profeţia lui Ieremia şi ştiau precis că la sfârşitul celor şaptezeci de ani vor fi din nou liberi să-şi întemeieze o ţară a lor! "Dar iată ce zice Domnul: >De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, îmi voi aduce aminte de voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta<." Ieremia 29,10. Însă, Hristos are în vedere o restaurare mai măreaţă, căci bucuria celor ce urmau să se întoarcă în ţara lor pustiită avea să fie una trecătoare, o restaurare a împărăţiei în care vor ajunge toţi oamenii mântuiţi, de la Adam şi până la cei 144.000.

Daniel 2 este profeţia care ne descoperă în mod desluşit acest adevăr formidabil. Aici, Dumnezeu îi înfăţişează lui Daniel istoria umanităţii, din timpul său şi până la întemeierea împărăţiei lui Dumnezeu pe noul pământ. Vor mai fi încă trei imperii după cel babilonian, al patrulea fărâmiţându-se în zece regate mai mici, simbolizate prin cele zece coarne pomenite în Daniel 7,23.24. Apoi, o piatră, reprezentând împărăţia lui Dumnezeu, va lovi statuia iar aceasta se va preface în bucăţi. După acest eveniment, ce culminează cu a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu va restatornici sau restaura adevărata împărăţie a lui Israel!!! Aşadar, Daniel 2 descoperă restaurarea împărăţiei lui Israel.

2. Restaurarea Regelui

Cu mult timp în urmă, înainte de captivitatea babiloniană, iudeii ceruseră un rege, ca să domnească peste ei, pentru a fi şi ei în rândul celorlalte naţiuni vecine. Nu au ştiut ce fac, cu toate că Samuel le-a spus care vor fi urmările cele sigure. Au avut parte de regi, dar numai spre a le face viaţa amară, ca popor. S-au putut bucura, ce-i drept, şi de câţiva regi drepţi şi temători de Dumnezeu, precum David sau Solomon, însă, cu toate acestea, starea spirituală a naţiunii se deteriora pe zi ce trecea. Anii de decădere spirituală şi-au spus cuvântul, şi astfel au ajuns la apogeul răzvrătirii şi neascultării, fapt ce a coincis cu prăbuşirea Israelului. Au ajuns robi în Babilonia. Ultimul rege pe care l-a avut Israel sau regatul lui Iuda a fost Zedechia.

Cu privire la acesta, Dumnezeu avea să declare: "Şi tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: >La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa<". Ezechiel 21,25-27. Până la întruparea lui Hristos şi după aceea, Israel nu a mai avut un rege.

Când adevăratul Rege s-a aflat în mijlocul lor, ei nu l-au cunoscut!! Prin răstignirea lui Mesia, evreii au declarat fără echivoc că nu vor sa aibă de-a face cu un asemenea Rege, aşa că s-au lipsit în totalitate de orice speranţă, ca naţiune, să mai aibă vreodată un rege al neprihănirii. Profeţia de mai sus, este mult mai amplă, căci ţinteşte nu atât de mult întruparea lui Isus, ci "venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa", adică venirea lui Hristos pe norii cerului, în calitatea Sa de Rege al neprihănirii care a primit în stăpânire, de la Tatăl, pentru totdeauna Împărăţia Sa restaurată. Acest adevăr este scos în evidenţă în această profeţie: "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată". Daniel 7,13.14.

În Daniel 7 ne este zugrăvit timpul restaurării şi reabilitării regelui, chiar al Regelui neprihănirii, Isus Hristos. Aici, Daniel vede cum restaurarea Regelui nu poate avea loc la sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie, căci mai întâi trebuie să se succeadă patru mari imperii, reprezentate prin diverse animale de pradă, fiecare dintre ele având perioada sa de dominaţie. Apoi profetul vede cum un corn mic, simbolul papalităţii, urmează la cârma lumii timp de 1260 de ani, după care va urma judecata prin intermediul căreia Fiul va primi din mâinile Tatălui împărăţia ce i se cuvine. Astfel, adevăratul Rege va fi restaurat sau reabilitat doar prin judecată şi nu altfel!! Prin urmare, Daniel 7 ne prezintă în mod clar restaurarea Regelui neprihănirii, căci Dumnezeu nu are în vedere vreun rege omenesc, ci chiar pe Fiul Său divin, Speranţa neamului omenesc.

3. Restaurarea templului

Fără o ţară a lor şi fără un templu evreii nu aveau identitate. Izbăvirea din captivitatea îndelungată avea să le aducă bucuria clădirii unui nou templu. În Daniel 8 Dumnezeu îi arată lui Daniel că sanctuarul va fi curăţit sau restaurat la sfârşitul celor 2300 de zile profetice. Numai că Daniel ajunge tare încurcat datorită faptului că nu vedea nici un fel de legătură între cei şaptezei de ani profetizaţi de Ieremia şi cei 2300 de ani, la sfârşitul cărora sanctuarul va fi curăţit.

     "Răspunsul care i-a fost dat, >până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit!< (Daniel 8,14), l-a încurcat şi mai mult. A căutat cu stăruinţă să înţeleagă vedenia. Nu putea înţelege legătura dintre robia celor şaptezeci de ani profetizată prin Ieremia şi cele două mii trei sute de ani despre care a auzit în viziune pe vizitatorul ceresc declarând că aveau să treacă înainte de curăţirea sanctuarului lui Dumnezeu." Profeţi şi regi, cap. Întoarcerea din robie, par. 7.

Toţi iudeii îşi dădeau seama că fără restaurarea templului, cu nici un chip nu se putea lua în discuţie restaurarea împărăţiei lor. În acest sens, Dumnezeu îl ajută pe Daniel să înţeleagă vedenia cu privire la cele 2300 de zile profetice. I se arată că primii 490 de ani din cei 2300 de ani sunt alocaţi poporului evreu pentru a intra la nuntă cu Mirele ceresc. Trebuiau să devină sfinţi pentru a lumina lumea cu lumina neprihănirii lui Hristos. Restaurarea trebuia să înceapă mai întâi în inimile lor, pentru a se putea bucura pe deplin de toate beneficiile ce decurgeau din serviciul templului restaurat. Astfel, ei îşi puteau recăpăta identitatea pierdută prin neascultare în captivitatea babiloniană. Daniel este făcut să înţeleagă că templul iudaic va fi restaurat într-adevăr după ieşirea din Babilon, dar numai pentru a fi distrus definitiv în anul 70 dHr. de către armatele romane. Asta pentru că poporul evreu nu a vrut să intre la nuntă cu Mirele ceresc pentru a fi făcut sfânt şi neprihănit. "După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile." Daniel 9,26.

De altfel, serviciile săvârşite la templu oglindeau fidel starea naţiunii, condiţia spirituală a inimilor lor, templul ajungând să fie numit de către Isus o peşteră de tâlhari. Dumnezeu trebuia să-l ajute pe Daniel să înţeleagă în mod corect adevărata restaurare a templului, dar nu atât de mult a celui pământesc, căci oricum era trecător, ci a celui ceresc. Daniel trebuia să se familiarizeze cu realitatea cerească, trebuia să conştientizeze realitatea templului ceresc care avea nevoie de restaurare sau curăţire de păcatele acumulate acolo, prin mărturisire. Restaurarea adevărată cuprindea de altminteri sanctuarul sau templul ceresc, căci el are nevoie de curăţire. De vreme ce restaurarea împărăţiei presupune o restaurare a împărăţiei lui Israel, a adevăratei biserici, şi de vreme ce restaurarea Regelui înseamnă realmente primirea în stăpânire a împărăţiei sale de drept, atunci este neapărat necesar ca restaurarea sanctuarului să presupună o curăţire a templului ceresc. Daniel 8 ne vorbeşte, deci, despre restaurarea adevăratului sanctuar.

4. Restaurarea poporului

Cele trei restaurări descrise mai sus sunt o necesitate în contextul existenţei păcatului pe pământul nostru. Dar, ele nu pot fi finalizate decât după ce, mai întâi, trebuie să aibă loc restaurarea poporului lui Dumnezeu!! Fără această lucrare deosebită, toate celelalte tipuri de restaurări nu pot deveni realitate obiectivă, nu pot deveni veşnicie în neprihănire!! Atâta vreme cât Hristos are de săvârşit o lucrare de mijlocire, în calitate de Mare Preot, pentru poporul Său de pe pământ, într-un sanctuar ceresc nerestaurat, El nu poate primi în stăpânire împărăţia Sa. Trebuie să ştim că nu poate exista niciodată un templu ceresc curăţit, atâta vreme cât pe pământ nu există un popor neprihănit, sfânt, fără pată şi desăvârşit! Hristos nu-şi poate încheia niciodată lucrarea de Mare Preot în sanctuarul ceresc încă nerestaurat, atâta timp cât pe pământ are un popor nerestaurat, nesfânt, fără pată, fără păcat şi desăvârşit! Din acest motiv, nu poate primi în stăpânire veşnică nici împărăţia pregătită de Tatăl pentru El şi toţi răscumpăraţii!!!

Hristos îşi va primi împărăţia doar în calitate de Rege, nu de Mare Preot, căci a fi mai departe Mare Preot înseamnă a săvârşi o lucrare de curăţire pentru poporul Său de pe pământ. Or, această lucrare de curăţire trebuie să aibă un sfârşit, altminteri nu vom putea vorbi niciodată despre încetarea fărădelegilor şi aducerea neprihănirii veşnice în inimile copiilor lui Dumnezeu. Prin urmare, este imperios necesar ca lucrarea de restaurare să înceapă mai întâi prin curăţirea poporului lui Dumnezeu de pe pământ, care trebuie să ajungă asemenea lui Hristos: un popor sfânt, fără păcat şi desăvârşit din punct de vedere moral. Abia după ce s-a realizat restaurarea poporului lui Dumnezeu, poate avea loc şi restaurarea sanctuarului, a Regelui şi a împărăţiei!!

Este de-a dreptul imposibil să vorbim despre curăţirea templului ceresc, dacă fărădelegea şi păcatul nu au încetat să mai existe în inimile celor credincioşi. Este scopul lui Satana să împiedice acest plan al restaurării, căci ştie bine că atâta vreme cât pe pământ există păcat în inimile celor ce se declară copiii lui Dumnezeu, tot atâta vreme îl determină pe Hristos să continue lucrarea de ispăşire a păcatelor, motiv pentru care îşi va prelungi şi existenţa. Diavolul şi-a dezvoltat strategia, de-a lungul timpului, de a ţine în robia păcatului pe toţi cei ce s-au declarat sau se declară copii credincioşi ai lui Dumnezeu. Mai mult, pentru a stârpi pe poporul lui Dumnezeu l-a ţinut şi în captivitate prin marile forţe politice ale lumii, în cazul nostru marile imperii mondiale inclusiv papalitatea, ţelul urmărit de el fiind nimicirea de pe faţa pământului a tuturor celor ce sunt ai lui Hristos.

Ei bine, în acest scop, Dumnezeu îi oferă lui Daniel viziunea referitoare la restaurarea poporului lui Dumnezeu de sub opresiunea forţelor răutăţii prin care a lucrat Satana, din timpul său şi până la a doua venire a lui Hristos. Daniel 10-12 descoperă restaurarea poporului lui Dumnezeu de sub puterile opresoare prin care a lucrat Satana, în speţă împăratul sudului şi împăratul nordului. "Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate... În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 10,14; 12,1.

Aşadar, tema profeţiilor lui Daniel este restaurarea. Ea începe în sens invers decât cea prezentată în ordinea capitolelor profetice. Adică, mai întâi trebuie să aibă loc restaurarea poporului lui Dumnezeu, restaurare care deschide calea certă pentru restaurarea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo, care la rândul ei pune bazele pentru restaurarea Regelui, fapt care va face posibilă realitatea restaurării împărăţiei adevăratului Israel. Toate aceste restaurări depind în mod special de restaurarea poporului lui Dumnezeu, căci o împărăţie restaurată n-ar avea nici un sens fără un Rege reabilitat, tot aşa după cum un rege reabilitat nu are nici un sens fără un sanctuar restaurat, iar sanctuarul restaurat nu are nici o noimă şi este o imposibilitate fără un popor restaurat din punct de vedere moral şi apoi trupeşte.

Acest principiu al ordinii inverse a lucrării de restaurare îl întâlnim şi în lucrarea răscumpărării omului şi a pământului. În lucrarea creaţiei, Dumnezeu a pregătit întâiaşi dată un cămin pentru primii noştri părinţi, apoi a creat trupul lor, după care le-a dat viaţă. Când au păcătuit, Adam şi Eva au pierdut mai întâi viaţa spirituală, apoi trupul şi în cele din urmă căminul Edenului inclusiv stăpânirea pământului. Prin lucrarea de răscumpărare, se are în vedere restaurarea vieţii spirituale, apoi transformarea trupului de carne într-unul al slavei, iar în cele din urmă restaurarea căminului pierdut, adică restaurarea sau recrearea pământului distrus de păcat. Se observă că procesul răscumpărării este invers celui al creaţiei.

Acum, aceste restaurări nu sunt posibile fără o judecată. De aceea, judecata este singura alternativă pentru o restaurare adevărată şi definitivă, potrivit standardului neprihănirii. Tabloul judecăţii este introdus în Daniel 7. Noi am învăţat deja că restaurarea sau curăţirea sanctuarului ceresc se face doar prin judecată. Tot astfel, restaurarea sau curăţirea copiilor lui Dumnezeu, care intră prin credinţă în sfânta sfintelor din templul ceresc, se face doar prin judecata de cercetare, căci despre ea este vorba. Tot prin această judecată se primeşte şi sigiliul lui Hristos, pe care nu trebuie să-l confundăm cu sigiliul Duhului Sfânt. De asemenea, Dumnezeu şi Hristos vor fi îndreptăţiţi tot prin judecată, ceea ce presupune o corectă cercetare a manifestării caracterului lor în tot ceea ce au făcut în lucrarea răscumpărării neamului omenesc şi a modului cum au tratat şi tratează pe cei păcătoşi, inclusiv pe Satana. Profeţiile lui Daniel trebuie înţelese doar prin intermediul judecăţii şi a restaurării. Aşadar, restaurarea prin judecată este tema centrală a profeţiilor lui Daniel.